ISTORIA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA 315

______________________________________________________________

P.M.R. SAU TREI INIȚIALE CARE NU SCHIMBÃ NIMIC ALTCEVA DESPRE PLURALISM

Cum România fusese în felul ei un laborator al rezolvãrii chestiunii puterii pentru tot estul Europei,
cedarea de cãtre conducãtorii social-democrați din România a pecetluit soarta tuturor celorlalte formații
socialiste din Europa de est. Întorcându-ne cu gândul la acel 10 martie 1946, o atitudine unitã a P.S.D. în
jurul președintelui sãu, ar fi pus partidul comunist în imposibilitatea de a obține singur toatã puterea, cu
tot sprijinul militar, economic și politic sovietic de care se bucura. Dar și în ipoteza inventãrii de cãtre
P.C.R. a unor situații de crizã noi, un P.S.D. monolit, cu longevitate, imposibil de unificat, ar fi amânat
sine die impunerea monopolului de putere dictatorialã a partidului comunist, ar fi creat situația
guvernãrii țãrii prin douã partide independente ale ”clasei muncitoare” și deci un posibil experiment.
Desigur este o purã speculație. P.C.R. și-a atins scopul de a fi unul unic. Operația de instaurare a
totalitarismului se apropia de sfârșit. Cu concursul liderilor cumpãrați, mult prea repede și-a atins Stalin
toate scopurile în România, iar posibilitatea unui sistem pluralist a fost ratatã definitiv. De fapt, în afarã
cã P.M.R. reprezenta același partid comunist cu plinul fãcut, nu se schimbase nimic. Ba da: devenise și
mai violent. Nu mai avea critici. Încolo era același organism politic montat dupã tehnica stalinistã a
puterii care face din structurile lui un aparat centralist, executând la fiecare palier, ceea ce vine gata
gândit și pus la punct în vârful piramidei, unde se aflã simbolul puterii, concentratã pânã la urmã în
mâinile unui singur om care și-a obținut locul prin grele lupte pentru scaun. Falsurile cele mai stridente și
teoretizãrile cele mai absurde justificã și în prezent reprimarea P.S.D. Din panoplia argumentelor puse în
circulație în ultima perioadã, nu lipsește de pildã chiar și compararea noastrã cu țãrile africane, recent
eliberate de sub colonialism, ca aceastã mostrã de ”gândire politicã”, pe care o reproducem pentru
caracterul ei de stupiditate antologicã:
 Mein Kampf

Intreaga organizare a statului trebuie să decurgă din principiul personalității, începînd de la cea
mai mică celulă care este comuna și până la conducerea supremă a ansamblului tării.

Nu există hotărîre a majorității, ci numai conducători resposabili și cuvîntul ”sfat” trebuie să-și
reia semnificația inițială. Fiecare om poate să aibă alături de el consilieri, însă decizia este actul unui
singur om.

Principiul care odinioară a făcut din armata prusacă instrumentul cel mai vrednic de admirație al
poporului german trebuie transpus și pus chiar la temelia sistemului nostru politic: autoritatea deplină a
fiecărui șef asupra subordonaților săi și întreaga sa răspundere fată de superiori.

Nici măcar atunci nu ne vom putea lipsi de acele corporații numite parlamente, Numai că toate
deliberările lor vor deveni într-devăr sfaturi și un singur om va putea și va trebui să fie investit cu
răspunderea, dimpreună cu autoritatea și cu dreptul de a comanda.

Parlamentele Sînt necesare prin ele însele, deoarece constituie, înainte de toate, mediul în care
se va putea face încetul cu încetul educația șefilor cărora într-o zi li se va putea încredința răspunderea.

Astfel că putem schița următorul tablou:

Incepînd de la comună și pînă la conducerea Reichului, statul rasist nu va avea nici un corp
reprezentativ care să ia vreo hotărîre pe calea majorității, ci numai corpuri consultative care se vor afla
permanent alături de șefi care vor primi sarcini de la acesta; la nevoie, ele vor putea câteodată să-s:i
asume răspunderi depline, în anumite domenii, cum a fost întotdeauna cazul tuturor filor sau
președinților de corporații.
 AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL CEA MAI MARE CONFLAGRAŢIE A SECOLULUI XX

Un ultim pas în declanşarea Războiului Doi Mondial a fost făcut la data de 23 august 1939, când
la Moscova s-a semnat Tratatul de neagresiune 9 sovieto-german (Tratatul Ribbentrop-Molotov) care în
anexele sale strict secrete stabilea de fapt împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Răsărit. Prin
acest tratat Germania recunoştea interesele Uniunii Sovietice faţă de o serie de teritorii de la frontiera
de Vest a U.R.S.S. (teritoriile Letoniei, Estoniei, Lituaniei, Bucovinei de Nord şi Basarabiei). Atât dictatorul
german cât şi cel sovietic şi-au dat seama că nu aveau decât de câştigat dacă un timp făceau abstracţie
de ideologiile lor opuse şi cădeau la înţelegere. Germania şi Uniunea Sovietică voiau să-şi recapete
teritoriile cedate Poloniei la sfârşitul Primului Război Mondial. Ele puteau să şi le recupereze printr-o
acţiune concertată. Dacă se opuneau una alteia, riscau un război costisitor şi-şi reduceau şansele unor
câştiguri teritoriale. Stalin considera că un acord cu Hitler mai prezenta şi un alt avantaj. El se aştepta ca
mai devreme sau mai târziu Germania să atace Uniunea Sovietică, însă voia să amâne momentul cât mai
mult posibil, pentru a-şi pregăti apărarea. Astfel că la 24 septembrie 1939, ministrul de externe german
Joachim von Ribbentrop şi cel sovietic Vlaceslav Molotov, au anunţat semnarea unui tratat de
neagresiune valabil pe zece ani.