UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE,SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA DREPT IFR

REFERAT FILOZOFIA DREPTULUI

DREPTUL ÎN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:MATIC ANDREEA ELENA

STUDENTĂ: SĂLCEANU GEANINA

1
 CUPRINS

1. Introducere
2. Doctrina comunistă
3. Regimul comunist în România
4. Organizarea de stat și dreptul în regimul comunist
4.1 Perioada 1948 – 1965
4.2 Perioada 1965 – 1989
5. Concluzii
6.Bibliogrfie

2
 1.INTRODUCERE

Comunismul este un termen care se poate referi la mai multe noțiuni legate între ele, dar diferite și
istoric, foarte contrastate, sau chiar, după comentatori precum istoricul Stephane Courtois, contradictorii:

 ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase

sociale și proprietate privată asupra mijloacelor de producție și care are scopul de a realiza
o societate egalitară;
 mișcare politică, un partid care afirmă că dorește să implementeze acest sistem;

 un regim politic care se revendică „comunist”, „socialist”, „republică populară” sau

„democrație populară”, în care statul există, fiind chiar atotputernic și totalitar sub conducerea
exclusivă a unui singur partid, zis „comunist”, „socialist” sau „muncitoresc”, iar clasele
sociale fiind diferențiate nu prin accesul la proprietate, ci prin accesul inegal la uzufructul
proprietății colective.

Una dintre cele mai controversate perioade din istoria Europei a fost cea a regimurilor comuniste,
deşi se dorea a fi o soluţie la economiile îndeosebi agrare ale statelor Europei Răsăritene, dar şi o reacţie
împotriva regimurilor imperiale. De-a lungul timpului s-a dovedit a fi o soluţie greşită atât din cauza
ideologiei sale, cât mai ales din cauza celor care au condus această revoluţie socială.

2. DOCTRINA COMUNISTĂ
Comunismul promova ideea unui sistem social, politic și economic constituit pe principiul abolirii
proprietății private și al instaurării proprietății colective asupra mijloacelor de producție și de schimb,
având, potrivit concepției marxiste, două faze: una inferioară, socialismul, și a doua, superioară,
comunismul propriu-zis
Doctrina comunistă are la bază principiile ideologiei marxist-leniniste, ai cărei fondatori au fost
Marx, Engels si Lenin, originea comunismului românesc fiind plasată în modelul lenist-stalinist de
inginerie socială1.
Doctrina comunistă promovează teza izbucnirii și victoriei revoluției socialiste într-o singură țară
sau în câteva țări, în care rolul de hegemon revine proletariatului, care, după accederea la putere, instituie
propria sa dictatură, dictatura proletariatului.
În literatura de specialitate revoluția și dictatura sunt caracterizate ca fiind “sângeroase, deoarece
trebuie îndepărtată orice opoziție, oricât de firavă ar fi aceasta. Revoluția socialistă este dură, murdară,
josnică și presupune multe victime, conducerea ei fiind încredințată Partidului Comunist, care este

1
Martin Edward Malia, A History of Socialism in Russia,, p. 136-137
3
conceput și creat ca un partid de cadre – de mici dimensiuni, exclusivist, bine organizat, pe baza așa
zisului centralism democratic - disciplinat și conspirativ – înainte de revoluție și puternic și de mari
dimensiuni după victoria acestuia”2.

3. REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 august 1947 a marcat trecerea țării într-o nouă etapă,
aceea a revoluției socialiste și a determinat transformări radicale în modul de organizare și exercitare a
puterii. Regimul comunist a fost instalat în România, cu sprijinul ocupantului Soviettic, după abdicarea
silită a Regelui Mihai I.
În cadrul perioadei comuniste, anii 1947 -1989, România a cunoscut mai multe etape de evoluție,
respectiv:
- 1948 – 1964, perioada prelucrării, organizării și consolidării puterii de către comuniști, în
cadrul unui proces specific de stalinizare;
- 1965 – 1974, perioada unei relative destinderi interne;
- 1975 – 1989, perioada regimului comunist de esență neostalinistă.3
În această perioadă sistemul de drept a fost modificat, astfel încât să răspundă principiilor
promovate de doctrina comunistă, principii care vizau aspectul social și politic.
Astfel, au existat o serie de trăsături specifice perioadei 1948 -1989, precum: organizarea
piramidală a puterii politice, concentrarea prerogativelor decizionale la un pol al conducerii, desființarea
sistemului pluripartidist, lichidarea opoziției politice, instaurarea puterii partidului unic, respectiv
partidului comunist, adoptarea procedurilor electorale formale, întărirea aparatului represiv al statului,
stabilirea unei ideologii oficiale și dominante, în susținerea teoriei absolutizării luptei de clasă și a teoriei
liderului charismatic cu un prestigiu social de neatacat, demagogia drepturilor și libertăților fundamentale
formale și, nu în ultimul rând, socializarea principalelor mijloace de producție prin restrângerea sau
lichidarea proprietății private au constituit caractersticile regimului comunist4.

4. ORGANIZAREA DE STAT ȘI DREPTUL ÎN REGIMUL COMUNIST

În literatura de specialitate organizarea statului și dreptul în perioada regimului comunist sunt
prezentate pe două perioade, respectiv anii în care a fost la conducere Gheorghe Gheorghiu Dej, 1948 –
1965 și perioada Ceauşistă, 1965 – 1989.
Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al
scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Social Democrat Român. A funcționat în diferite
2
Florian Tănăsescu, Doctrine și instituții politice p. 129
3
Cezar Avram – coordonator, Gheorghe Bică, Ion Bitoleanu, Ioan Vlad, Roxana Radu, Elena Paraschiv Introducere în istoria
dreptului, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 286
4
Ibidem.
4
perioade sub diferite denumiri oficiale: între 1921-1945 drept Partidul Comunist din România, și între
1954-1965 drept Partidul Muncitoresc Român. Din 1965 PMR redevine Partidul Comunist Român.

4.1 PERIOADA 1948 – 1965

Începând cu anul 1948, comuniștii au început demersurile în vederea instaurării regimului totalitar
afectând sferele politice, social-economice și spirituale. Prin unirea social-democraților Lothar Rădăceanu
și Ștefan Voitec cu comuniștii lui Dej , Ana Pauker, Luca și Matei s-a trecut la schimbarea instituțiilor
publice, respective a modului de guvernare 5 a luat naștere Partidul Muncitoresc Român, partid unic și
organizație politică de tip bolșevic.
Comunismul din România trebuia să respecte și să fie copia regimului Soviettic, astfel economia a
preluat modelul Stalinist, modelul economiei planificate, ce a avut ca fundament naționalizarea
principalelor mijloace de producție.
În anul 1961, România sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dj şi-a proclamat independenţa,
chiar dacă până în acel moment era unul dintre adepţii fideli ai Kremlinului.
La 13 aprilie 1948 a fost adoptată prima Constituţie comunistă, legea fundamentală, care era
conform modelului Soviettic din 1936. Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie
1947) şi a proclamării Republicii Populare Române, o “democraţie populară” impusă, Constitutia din
1948 evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti după
modelul stalinist. Titlul I al Constituţiei consacra principiul potrivit căruia „întreaga putere emană de la
popor şi aparţine poporului care o exercită prin organe reprezentative alese prin vot universal, egal, direct
şi secret”
În ceea ce priveşte Titlul II Structura Social Economică, aceasta prevedea planificarea economiei
naţionale, existenţa micii proprietăţi şi a proprietăţii particulare.
Drepturile şi îndatoririle cetăţeanului prevedeau dreptul de a alege la vârsta de 18 ani şi de a fi ales
la 23 de ani, libertatea individuală, libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă, libertatea presei, a
cuvântului, a întrunirilor, a mitingurilor, a cortegiilor, şi a manifestaţiilor, dreptul de petiţionare, secretul
corespondenţei, dreptul de asociere.
Munca era considerată a fi un factor de bază al economiei statului, fiind datoria fiecărui cetăţean.
Dreptul la muncă al tuturor cetăţenilor era asigurat treptat de către stat, prin organizarea şi dezvolarea
planificată a economiei naţionale6.
În perioada comunistă femeii i s-au acordat drepturi egale cu cele ale bărbatului în toate domeniile
vieţii de stat, domestic, economic, social, cultural, politic şi de drept privat, inclusiv dreptul la salarizare
egală cu bărbatul.

5
Ibidem., p. 289
6
Constituţia Republicii Populare Române, publicată în „Monitorul Oficial ”, partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948, art 3.
5
 În ceea ce priveşte învăţământul statul promova dreptul fiecărui cetăţean la învăţătură, respectiv
învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit, se acordau burse de stat elevilor şi studenţilor merituoşi şi
se organizau cursuri de învăţământ profesional şi tehnic.
Apărarea patriei, conform Constituţiei din 1948, era o datorie de onoare a fiecărui cetăţean,
serviciul militar fiind obligatoriu.
Categoriile de proprietate prevăzute în Constituţie la acea dată erau: proprietatea statului,
organizaţiilor cooperatiste şi proprietatea particularilor, persoane fizice sau juridice. Articoluil 9 din
Constituţie prevedea că „pământul aparţine celor care-l muncesc. Statul protejează proprietatea de muncă
ţărănească. Statul încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Pentru a stimula ridicarea agriculturii, statul
poate crea întreprinderi agricole, proprietatea statului”
Organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legislativ al ţării era Marea Adunare Naţională
(MAN), conform Constituţiei. Competenţele sale sunt foarte extinse : alegerea prezidiului MAN,
formarea guvernului, modificarea Constituţiei, stabilirea numărului atribuţiilor şi denumirii ministerelor şi
desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente, votarea bugetului statului, a încheierii
exerciţiilor bugetare, fixarea impozitelor şi a modului de percepere, hotărârea asupra problemelor păcii şi
războiului , decizia privind consultarea poporului prin referendum, acordarea amnistiei7.
Marea Adunare Naţională se alegea pe o perioadă de 4 ani şi se întrunea în sesiuni ordinare de cel
puţin două ori pe an, în caz de război sau în alte împrejurări excepţionale, putea fi prelungită perioada
mandatului pentru perioada cât ar fi durat starea excepţională.
Iniţiativa legislativă aparţinea Guvernului, precum şi deputaţilor, în număr de cel puţin o cincime
din numărul total de membri.
Conform Constituţiei., Guvernul era însărcinat cu conducerea administrativă a statului şi avea
următoarele atribuţii :
 Coordonarea ministerelor de resort prin directive generale;
 Dirijarea şi planificarea economiei naţionale;
 Realizarea bugetului statului;
 Asigurarea ordinii publice şi securităţii statului;
 Conducerea politicii generale a statului în domeniul relaţiilor internaţionale;
 Organizarea forţelor armate.8
Consiliul de Miniştri putea anula deciziile ministeriale neconforme cu Constituţia sau cu legile.
În Constituţia din 1948 erau prevăzute următoarele instanţe judecătoreşti. Curţile, Tribunalele,
Judecătoriile populare, Curtea Supremă, care era una pentru întreaga ţară.

7
Cezar Avram – coordonator, Gheorghe Bică, Ion Bitoleanu, Ioan Vlad, Roxana Radu, Elena Paraschiv Introducere în istoria
dreptului, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 292
8
Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria Dreptului Românesc, Editura Fundația România de Mâine, București, 2012, p. 239
6
 În afară de Curtea Supremă, pentru toate instanţele, judecata se înfăptuia de către asesori populari,
în afară de cazurile în care legea dispunea altfel.
Preşedintele şi membrii Curţii Supreme, precum şi procurorul general al Republicii Populare
Române, la propunerea guvernului.
Art. 96 din Constituţie prevedea că Parchetul avea rolul de a veghea la pedepsirea crimelor
împotriva ordinii şi libertăţii democratice a intereselor economice, a independenţei naţionale şi a
suveranităţii statului român.
În ceea ce priveşte teritoriul, România se împărţea din punct de vedere administrativ, în: comune,
plăşi, judeţe şi regiuni.
Organele locale ale puterii de stat erau, potrivit art. 76 din Constituţie, Consiliile populare locale,
acestea erau alese pentru 4 ani prin vot universal, direct şi secret şi aveau ca atribuţii: îndrumarea şi
conducerea activităţii economice, sociale şi culturale locale, elaboararea şi exercitarea planului economic
şi a bugetului local şi administrarea bunurilor.
Noua Constituţie a României din anul 1952 a intrat în vigoare la data adoptării ei, respectiv 24
septembrie 1952 şi o abroga implicit pe cea din 1948 şi este considerată a fi legea totalei aserviri a
Republicii Populare Române faţă de Uniunea Soviettică.
Noua Constituţie consacra consolidarea puterii democrat populare, obiectivele lichidării totale a
contradicţiei dintre caracterul socialist al puterii de stat şi caracterul relaţiilor de producţie bazate pe
proprietatea privată.
La fel ca şi în Constituţia din 1948, unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională
(M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4 ani, în mare partea aceasta menţinându-şi vechile atribuţii. M.A.N.
alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.
Prin Legea nr. 1/1961, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost transformat în Consiliu de Stat,
noul organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă şi subordonat M.A.N.
Organul executiv suprem al Republicii Populare Române este Consiliul de Miniştri. Justiţia este
realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către
tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.
“Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi
a organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub conducerea
P.M.R.
În conformitate cu Legea nr. 1/1957, Guvernul era compus din preşedinte, vicepreşedinţi, miniştri,
preşedintele Comitetului de Stat al Planificării şi preşedintele Comisiei Controlului de Stat. Guvernul
emitea hotărâri şi dispoziţii în vederea aplicării legilor şi a controlării executării acestora.

7
 Dispoziţiile Constituţiei din 1952, prevedeau că justiţia se înfăptuia de către Tribunalul Suprem al
Republicii Populare Române, tribunalele regionale şi tribunalele populare, precum şi de către instanţele
judecătoreşti speciale, înfiinţate prin lege9.
Legislaţia penală
Din cauza fricii puterii de mişcările populare, în perioada 1949-1962, a dus la crearea unor reţele
de putere cât mai puţin permeabile pentru delicte, precum şi la promovarea principiului unor pedepse
sistematice, menite să provoace teamă şi supunere10.
Pe tot parcursul colectivizării, un statut aparte l-au avut cei care au făcut până în 1947 politică
liberală, ţărănistă sau legionară, aceştia fiind ţinuţi în permanenţă sub observaţie, iar atunci când au fost
bănuiţi sau când au avut loc evenimente ostile instituţiilor şi unităţilor comuniste, au fost consideraţi
vinovaţi fără să se mai facă o cercetare prealabila11.
Potrivit legislaţiei în vigoare la acea vreme, pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc
securitatea statului şi propârşirea economiei naţionale se pedepseau cu moartea, pe lângă „uneltirile
împotriva securităţii interne şi externe sau actele de teroare” şi „distrugerea în orice mod a produselor
industriale, agricole sau a pădurilor”.

4.2 PERIOADA 1965 – 1989

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, la conducerea Partidului Comunist Român, este numit
Nicolae Ceauşescu. Sub conducerea acestuia, România a urmat aceeaşi cale a îndepărtării de URSS,
refuzând în 1968 să participe la intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia 12. Datoriră
declaraţiei lui Nicolae Ceauşescu, potrivit căreia “România avea să-şi apare cu orice preţ independenţa şi
integritatea teritorială au creat un puternic sentiment de solidaritate naţională”13
Noul lider a iniţiat acţiuni cu privire la reorganizarea statului şi a societăţii. Astfel, în anul 1965
Partidul Muncitoresc Român şi-a schimbat numele în Partidul Comunist Român.
La 21 august 1965, a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care România îşi schimba numele în
Republica Socialistă România, teritoriul fiind “inalienabil şi indivizibil “.
Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist Român,
în întreaga viaţă a societăţii.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul organ legiuitor, care
avea următoarele atribuţii: adoptarea şi modificarea Constituţiei, reglementarea sistemului electoral,

9
Constituţia din 1952, publicată în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, nr. 1 din 27
septembrie 1952, art. 64
10
Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria Dreptului Românesc, Editura Fundația România de Mâine, București, 2012, p.247
11
Ibidem
12
Cezar Avram – coordonator, Gheorghe Bică, Ion Bitoleanu, Ioan Vlad, Roxana Radu, Elena Paraschiv Introducere în
istoria dreptului, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 307
13
Ioan Scurtu, Istoria Contemporană a României (1918-2003), Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti, 2003, p. 174
8
hotăra consultarea poporului prin referendum, adopta planul naţional unic de dezvoltare economico-
socială, bugetul de stat şi contul general de încheiere a exerciţiului bugetar, organiza Consiliul de
Miniştri, reglementa organizarea judecătoreasca şi a Procuraturii, stabilea organizarea administrative a
teritoriului, acorda amnistia, ractifica şi denunţă tratatele internaţionale, alegea şi revoca Preşedintele
Republicii Socialiste Româna, alegea şi revoca Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri, Tribunalul
Suprem şi procurorul general, controla activitatea Preşedintelui Republicii Socialiste România şi a
Consiliului de Stat, controla activitatea procuraturii, stabilea linia general externă, declara mobilizarea
parţială sau general, declara starea de război14.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile
deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.
Consiliul de Mininiştri era compus din preşedintele Consiliului, vicepreşedinţi, miniştri, precum şi
alţi conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat.
Organele judecătoreşti, conform Constituţiei erau: Tribunalul Suprem, Tribunalele regionale,
Tribunalele populare, Tribunalele militare înfiinţate potrivit legii.
Procurorul general era ales de Marea Adunare Naţională pe durata legislaturii, iar procurorii erau
numiţi de procurorul general. Organele procuraturii erau: Procuratura Generală, procuraturile judeţene,
procuraturile locale, procuraturile militare.
În ceea ce priveşte organizarea administrative-teritorială, România era împărţită în: regiuni,
raioane, oraşe, comune.
În conformitate cu art. 39-41 ale Constituţiei din 1965 îndatoririle cetăţenilor români erau:
respectarea Consiliului şi a legilor, apărarea proprietăţii socialiste, contribuţia la întărirea şi dezvoltarea
proprietăţii socialiste, satisfacerea serviciului militar în rândurile armatei române, apărarea patriei.

6. CONCLUZII

Comunismul este un subiect controversat, de-a lungul timpului fiind analizate şi prezentate
o serie de avantaje şi dezavantaje ale regimului.
Potrivit unor sondaje efectuate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi
Memoria Exilului Românesc există la nivelul populaţiei din România, tendinţa unei viziuni
pozitive asupra perioadei comuniste. În timp ce Vladimir Tismăneanu, vorbeşte despre
condamnarea comunismului ca fiind ,,o împlinire a dorinţei unei foarte largi părţi a societăţii
româneşti”.

14
Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria Dreptului Românesc, Editura Fundația România de Mâine, București, 2012, p.
248
9
 BIBLIOGRAFIE

1. Introducere în istoria dreptului, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007

2. Istoria Dreptului Românesc, Editura Fundația România de Mâine, București, 2012
3. Constituţia Republicii Populare Române, publicată în „Monitorul Oficial ”, partea I, nr. 87 bis
din 13 aprilie 1948
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunism
5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Comunist_Rom%C3%A2n
6. Constituţia din 1952, publicată în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a Republicii
Populare Române, nr. 1 din 27 septembrie 1952
7. Malia Martin Edward, The Soviet Tragedy. A History of Socialism in Russia, New York, Free
Press, 1994
8. Scurtu Ioan, Istoria Contemporană a României (1918-2003), Editura Fundaţiei României de
Mâine, Bucureşti, 2003
9. Tănăsescu Florian, Doctrine și instituții politice, Editura Fundației România de Mâine,
București 2004

10