Capitolul 4

Dimensionarea răcitorului cu aer

1.Date de proiectare
Să se dimensioneze un răcitor cu aer, pentru răcirea de la 138º C la 63º C a
unui debit de 58 000+ ( 10 ∙ n )Kg/h motorină cu d 20
4 =0,844, factorul de corecție 11,8 și n=5,

fiind la o altitudine de 120 m.

Q=58 000+(10∙ 5) (1)

Q= 58 050 Kg/h

Temperatura fluidului de răcire la intrare = 32℃

Temperatura fluidului de răcire la ieșire = 60℃

32℃ +60 ℃
t m−fluid răcire = =¿ t m−fluid răcire =46 ℃
2

138 ℃ +63 ℃
t m−motorină = =¿ t m −motorină=100,5 ℃
2

t−20 kg
ρ=103 d20
4 1−
[ 20 20 2
2290−6340 d 4 +5965 ( d 4 ) ]
=844 ∙ 0,9323=786,86 3
m

c=¿∙ d 15
15 ∙ t ¿ ∙(0,0538 K +0,3544 )=¿ ¿ ∙0,848 ∙ 138℃ ¿ ∙(0,6348+ 0,3544)=(1,835+ 0,4493)∙ 0,9892=2,26 kJ

c=¿∙ d 15
15 ∙ t ¿ ∙(0,0538 K +0,3544 )=¿ ¿ ∙0,848 ∙ 100,5℃ ¿ ∙(0,6348+0,3544 )=(1,835+ 0,3272)∙0,9892=2,01

kJ
c p=2,1388
kg ∙ ℃

d 15 20 15
15 motorină=0,9952∙ d 4 +0,00806=¿ d 15 =0,848
 0,1172−6,33 ∙ 10−5 ∙t 0,1109 W
λ= 15
= =0,13
d 15 0,848 m∙ ℃
Conform figurii 1.9 ( c ) din anexa 1, vâscozitatea dinamică a produsului petrolier
este 1,5 ∙10 6 m2 /s .

Proprietățile fizice ale aerului sunt :

ρ=1,106 Kg /m 3
N ∙s
ν dinamica=19,35 2
∙10−6
m
W
λ=0,027
m∙ ℃
c p=1007 J /kg ∙℃ =¿ c p=1,007 kJ /kg ∙ ℃

Caracteristicle răcitorului sunt :

L=9 m

dext=25 mm

dint=20 mm

D=59 mm

h= 17 mm

n= 400 aripioare/m

ll=50 mm

ns=5

he=50 mm

ls= 50 mm

lr= 80 mm

lp=4 mm

le= 250 mm
2. Răcitoare şi condensatoare cu aer

La răcitoarele şi condensatoarele cu aer se utilizează tuburi din oţel prevăzut cu

aripioare circulare, transversale, înalte.
Până la temperatura de 250 0C aripioarele sunt din aluminiu care, având o
conductivitate termică mare, fac ca temperatura medie de pe suprafaţa aripioarelor să fie
mai apropiată de temperatura peretelui tubului. În figura 1.8 este redată o secţiune de
principiu printr-un tub din oţel prevăzut cu aripioare circulare, transversale, înalte al
răcitorului de aer. Pe această schemă sunt trecute şi simbolurile mărimilor geometrice

caracteristice .

Figura 1.8. Secţiunile de principiu printr-un tub de oţel prevăzut cu aripioare circulare,
transversale, înalte

În prezent, tuburile cu aripioare înalte din aluminiu se fabrică astfel: pe peretele

tubului se exercită un canal elicoidal, prin care se înfăşoară sub tensiune banda de
aluminiu, iar apoi se presează în spaţiul dintre aripioare, pentru a se asigura buna
contactare dintre aripioare şi tub.
Există şi alte metode de fabricare a tuburilor cu aripioare înalte, ca de exemplu:
banda de Al este încreţită la bază, înfăţurată elicoidal pe tubul normal şi final solidarizată
prin zincare; se ştanţează individual aripioare cu distanţiere, care se fixează pe tub prin
presare la cald sau prin zincare; un tub din Al cu perete gros este supus extrudării pentru a
se obţine un tub cu aripioare, iar final acest tub este tras la cald peste un tub din oţel.
Răcitorul conţine obişnuit două fascicule de tuburi plasate alăturat, acestea având
lăţimi relativ reduse, pentru a fi transportate şi montate mai uşor. Numărul de tuburi pe un
şir la o secţie variază în domeniul 18 – 22 -26 – 30 – 34. În unele cazuri fasciculele nu sunt
identice şi servesc la răcirea a două fluxuri de fluide diferite. În figura 4.2 este redată o
secţiune longitudinală de principiu, printr-un tub obişnuit de răcitor de aer.

Tuburile sunt aşezate în triunghi isoscel, fiind plasate intercalat pe 4 – 8 şiruri (având
𝑠 = 64 𝑚𝑚 și 𝑠′ = 62 𝑚𝑚).

Tuburile au capetele mandrinate în cutii colectoare de formă paralelipipedică, cu

lăţimea 𝑙𝑐 = 250 𝑚𝑚 . Aceste colectoare sunt prevăzute la exterior, cu capace
demontabile sau cu dopuri filetate pentru a putea fi curăţate tuburile în interior. Tot în
cutiile colectoare există şicane cu rolul de a realiza mai multe pasuri în tuburi. Pasul este
constituit dintr-un şir de tuburi. Schimbul de căldură care are loc într-un răcitor se
realizează în contracurent încrucişat pentru că fluidul din tuburi circulă descendent iar
aerul ascendent.

Tuburile sunt susţinute cu ajutorul unor suporturi secţionate în dreptul axelor

tuburilor de pe fiecare şir, deoarece tuburile sunt foarte lungi şi ca să poată fi montate.
Pentru a uşura mandrinarea, tuburile sunt lipsite de aripioare la capete. Din datele practice
se utilizează un număr de suporturi (𝑛𝑠) egal cu 5, fiecare având şi o lăţime (𝑙𝑠) de 50 mm.
Atât suporturile cât şi cutiile colectoare se vor solidariza cu plăci laterale ale fiecărui
fascicul prin intermediul unor rame cu lăţimea (lr ) egală cu 80 mm.

Lăţimea unui fascicul fără rame:

l=( Nt −0,5 ) s + D+2l p =( 26−0,5 ) 64 mm+59 mm+2 ∙ 4 mm=1699 mm=1,69 m
 Lăţimea totală a aparatului:
l t =nf ( l+2 l r ) =2 ( 1699 mm+2 ∙ 80 mm )=3718 mm=3,71 m
Înălţimea ocupată efectiv de fascicul:
h f =( N s−1 ) s' + D=( 4−1 ) 62 mm+59 mm=245 mm=0,245m
Înălţimea totală a fasciculului:
ht =h f +2 hl=245 mm+ 2∙ 50 mm=345 mm=0,345 m
Unde:
hl – înălţimea liberă dedesubtul şi deasupra aripioarelor hl = 50 𝑚

Lungimea totală a aparatului se calculează cu următoarea relaţie:

Lt =L+ 2l c =9 m+2 ∙ 0,25 m=9,5 m

Răcitoarele şi condensatoarele cu aer, în raport cu cele cu apă de recirculare,
prezintă mai importante avantaje decât dezavantaje, astfel încât în prezent ele sunt de
preferat.
Principalele avantaje sunt următoarele:
 aerul există pretutindeni şi în cantităţi nelimitate;
 la răcirea cu aer nu sunt necesare instalaţii auxiliare, ca în cazul răcirii cu apă de
recirculare (instalaţii de traterea apei de adaos, turnuri de răcire a apei);
 în cazul aerului depunerile de pe suprafaţa tuburilor sunt minore;
 răcitoarele şi condensatoarele cu aer lucrează cu coeficienţi globali de transfer mari;
 sistemele de răcire cu aer ocupă un spaţiu mai mic, dacă se iau în consideraţie şi instalaţiile
auxiliare necesare pentru apa de recirculare;
 la răcitoarele cu aer nu este necesară demontarea fasciculelor tubulare, pentru curăţirea
tuburilor din exterior.
Principalele dezavantaje ale răcirii cu aer, în raport cu răcirea cu apă de recirculare,
sunt următoarele:
 se consumă energie electrică pentru antrenarea ventilatoarelor;
 pentru acelaşi flux termic schimbat, răcitoarele cu aer sunt mai voluminoase şi mai scumpe
decât răcitoarele cu apă;
 în instalaţii, răcitoarele cu aer necesită spaţii libere relativ mari, deasupra şi dedesuptul lor;
 funcţionarea ventilatoarelor este zgomotoasă;
 eventualele scurgeri de produse prezintă un pericol mai mare la răcitoarele cu aer decât la
cele cu apă;
 în condiţii dezavantajoase în care se dimensionează răcitoarele, la răcitoarele cu aer se
 admit răciri până la 50oC, spre deosebire de răcitoarele cu apă de reciclare la care se admit
răciri de până la 40oC (la benzină, răcirea cu aer trebuie urmată de o răcire cu apă);
 cum temperatura aerului atmosferic variază în limite foarte largi, reglarea temperaturii
finale a produsului la răcitoarele cu aer este mai dificilă.
2.1. Sarcina termică a aparatului

Dimensionarea răcitoarelor cu aer se face pentru condiţii defavorabile (temperatura

aerului atmosferic ridicată). În ţara noastră se recomandă în proiectare temperatura
atmosferică 30. 32°C.
Temperatura de evacuare a produsului răcit trebuie luată ≥ 50°𝐶. Temperatura de
evacuare a aerului din răcitor se admite aproximativ egală cu temperatura de evacuare a
produsului plus 0 ÷ 20℃. În practică se constată că temperaura aerului evacuat nu este
uniformă, din cauza variaţiei temperaturii produsului în lungul tuburilor şi din cauza
nerepartizării uniforme a aerului în secţiunea răcitorului.
Prin bilanţul termic al răcitorului sau condensatorului, după stabilirea fluxului
termic schimbat, se calculează debitul masic de aer necesar. În continuare, se stabileşte
densitatea aerului, la temperatura sa medie din aparat şi la presiunea atmosferică
corespunzătoare altitudinii de amplasare a răcitorului (faţă de nivelul mării). Cu această
densitate se calculează debitul volumic mediu de aer V.
Fluxul termic schimbat se calculează cu relaţia:

kJ
Q=m∙ c ∙ ∆ t=58 500 ∙2,139 ∙ 75=9 312 671 =2586 853W
h
Unde:

Q – fluxul termic [kJ/h]

m – cantitatea de produs [kg/h] c – căldura specifică [kJ/kg0C]

Δt – diferenţa de temperatură [0C]

2.2. Debitul de agent de răcire

Debitul de aer necesar necesar la răcire se calculează cu relaţia de mai jos:

Q 9312 671 kJ /h kg
maer = = =330 354
c∙∆t kJ h
1,007 ∙28 ℃
kg ∙℃
În care :
 Q – fluxul termic [kJ/h]
C – căldura specifică [kJ/kg0C]
Δt – diferenţa de temperatură [0C]
Viteza aerului, necesară în calcule, se stabileşte pentru secţiunea minimă de curgere cu
relaţia de mai jos:
m3
82,97
V s m
w= = 2
=5,23
S min 15,86 m s
În care :
V- debitul volumic de aer [m3/s]
Smin- secțiunea minimă de curgere [m2]
Debitul volumic de aer se calculează cu relaţia următoare:
kg
330 354
m h m3
V = aer = =82,97
ρaer kg s
1,106 3
m

2.3. Calculul termic al aparatului

Secţiunea minimă de curgere se stabileşte cu relaţia:
Smin =n f ∙(L l - { d } rsub { e } L { N ¿ ¿ t−2 hδn Ln N t )=2∙(8,75 m∙1,69 m−0,025 m∙ 8,75 m∙26−2 ∙ 0,017 m
În care:
L”- lungimea tubului liber ( se exclude lungimea ocupată de suporturi ) și se poate calcula
cu relația :
L ”=L−n s l s [ m ]
L =L- {n} rsub {s} {L} rsub {s} =9m-5∙0,05m=8,75
Ln- lungimea nervurată a tubului (acoperită de aripioare) și se calculează cu relația
următoare :
Ln=L ”−2 l t [ m ]
Ln=L -2 {l} rsub {t} =8,75m-2∙3,71m=1,33
nf- numărul de fascicule
Nt- numărul de tuburi pe șir la o secție
de-diametrul exterior [ m ]
h- înălțimea [ m ]
n- numărul de nervuri ( aripioare/m )
δ- grosimea medie a aripioarelor [ 0,25 mm ]

m3
82,97
V s m
w= = 2
=5,23
s min 15,86 m s

Viteza aerului în secţiunea minimă trebuie să fie cuprinsă între 4 şi 9 m/s (obişnuit 5 ...
7 m/s), pentru ca transferul de căldură şi căderea de presiune a aerului să fie acceptabile.

Se stabileşte numărul de tuburi pe pas, astfel ca viteza produsului să fie în limitele

practice (pentru lichide 0,5 .. 1 m/s), în majoritatea cazurilor un pas fiind constituit de un
şir de tuburi (mai rar 1,5 sau 2 şiruri de tuburi).
Cunoscîndu-se cele 4 temperaturi caracteristice, numărul de încrucişări şi geometria
aparatului, se calculează diferenţa medie de temperatură pentru contracurent încrucişat şi
aria de transfer de căldură corespunzătoare exteriorului tuburilor normale (fără aripioare):
Ae =nf ∙ N t ∙ N s ∙ π ∙ d e ∙ Ln=2 ∙26 ∙ 4 ∙3,14 ∙ 0,025 m∙ 1,33 m=21,71 m2
Se va calcula apoi valoare admisă indirect a coeficientului global de transfer de
căldură cu relaţia de mai jos:
Q 2 586 853 W W
k ed = = =2314 2
A e ∙ ∆ t 21,71 m ∙51,5 ℃
2
m ∙℃

În cazul în care coeficientul global de transfer de căldură nu se află în limitele

practice, se va presupune un alt număr de şiruri de tuburi.
Se va face verificarea coeficientului global de transfer de căldură cu ajutorul relaţiei:
1 W
k cd =
1 e d d d d
∙ + Rdi ∙ e + e ∙ ln e + Rde +
2[
1 m ∙℃ ]
α 1 di di 2 λ di αe
W
λ- conductivitatea termică a tubului din oțel [ m ∙℃ ]
Pentru aer rezistenţele termice ale depunerilor variază între limitele 0,0003- 0,0004 𝑚2℃/
𝑊 .
2.4. Coeficientul de convecție interior

Coeficientul de convecţie interior se calculează cu una din relaţiile cunoscute în

literatură, luându-se proprietăţile fizice ale fluidului la tempertaura medie aritmetica sau
calorică. Pentru calcularea coeficientului de convecţie interior se calculează mai întâi
regimul de curgere al fluidului cu ajutorul relaţiei:
m
0,02m ∙0,7831
dw s 1,5 ∙ 10−2
ℜ= i = = =10000
ν 1,5 ∙ 10−6 1,5 ∙ 10−6
kg kg
4 ∙ 16,25 65
4∙m s s m
w motorină= = = =0,7831
ρ ∙ nf ∙ 1,5∙ N i ∙ π ∙ di 848 kg ∙ 2 ∙1,5 ∙26 ∙ 3,14 ∙ 0,04 m 2 83 kg s
2

m3
m
Dacă 𝑅𝑒 > 104 , în cazul răcirii unui lichid se va aplica următoare formulă pentru
calcularea coeficientului de convecţie interior:
0,35 W
Nu=0,0263 ∙ ℜ0,8 ∙ Pr 0,35=0,0263∙ 100000,8 ∙ ( 2,4 ∙10−5 ) =10 2
m ∙℃
W
10 ∙0,13
α ∙d Nu∙ λ m∙ ℃
Nu= i i → α i= = =65
λ di 0,02 m
kJ
2,1388 ∙ 1,5∙ 10−6
c ∙μ kg ∙ ℃
Pr= p = =2,4 ∙10−5
λ W
0,13
m∙ ℃

2.5. Coeficientul de convecție exterior

Coeficientul de convecţie exterior (pentru aer), exprimat pe unitatea de arie

exterioară a tuburilor normale, se stabileşte cu relaţia:
ε ∙ S 1+ S 2
α e =α [ W / m2 ∙ ℃ ]
Se
Unde:
ε ∙ S 1+ S 2- reprezintă aria echivalentă exterioară a tuburilor ( aria care ar schimba
același flux termic, dacă suprafața aripioarelor ar avea o temperatură uniformă,egală cu
temperatura tubului liber dintre aripioare; cum temperatura în aripioare scade de la bază
către vârf, această arie este mai mică, decât aria exterioară totală; aria vârfului aripioarelor
se neglijează).
Aria feţelor laterale ale aripioarelor :
π ( D 2−d 2e ) 0,017 m2
S1=2 ∙n= ∙ 400=1,8
4 4 m
Aria tubului liber dintre aripioare :
2
m
S2=π ∙ d e ( b−δ ) ∙ n=3,14 ∙0,025 ( 0,03−0,0025 ) ∙ 400=0,77
m
Aria exterioară a tubului normal :
m2
Se =π d e =3,14 ∙ 0,025=0,078
m
În care:
ε - este un coeficient de eficacitate (eficienţă) a aripioarelor, care ţine seamă de
scăderea temperaturii în aripioare, de la bază către vârf.
El a fost stabilit analitic (relaţia fiind complicată şi necesitând pentru aplicare
tabele auxiliare) şi obişnuit se ia dintr-un grafic specific care exprimă corelaţia:

D h α∙δ
ε =f ( de
; X=
δ
2
√ )
λa
În care :
λ a-conductivitatea termică a aripioarelor.
α ∙δ
Raportul Bi= este criteriul lui Biot, care se deosebeşte de Nu prin faptul că λ
λa
aparţine solidului şi nu fluidului.
D
Pentru domeniul practic =1,5 … , 3și X 2 =0 , … ,1,5 , ε poate fi calculat,cu
de
rezultate foarte bune, și cu relația :
1 1
ε= = [m]
1 D ❑
1+ X 2
3 de √
Pentru calculul coeficientului de convecţie exterior există mai multe relaţii criteriale
stabilite experimental, dintre care cele mai importante vor fi prezentate în continuare.
Relaţia Robinson-Briggs este dată mai jos:
0,2 0,113
b−δ b−δ
Nu=0,134 ∙ ℜ0,681 ∙ Pr 1/ 3 ( ) ( )
h
∙
δ
 În criteriul Reynolds şi Nusselt lungimea caracteristică este diametrul exterior.
Viteza utilizată în criteriul Reynolds corespunde secţiunii minime de curgere. Proprietăţile
fizice aparţin aerului şi se iau la temperatura sa medie aritmetică sau eventual la
temperatura calorică.
Relaţia Cook este următoarea:
0,296
b−δ
Nu=0,1378 ∙ ℜ0,718 ∙ Pr 1/ 3 ( ) h
Relaţia Kuzneţov este redată mai jos:
0,3 0,15
δ D
Nu=0,364 ∙ ℜ0,68 ∙ Pr 1 /3 ∙ ( ) ( )
de
∙
de
Relaţiile Cook şi Kuzneţov se aplică asemănător cu relaţia Robinson-Briggs.
Relaţia Jameson pentru calcularea coeficientului parţial de transfer de căldură se
utilizează relaţia următoare:
Nu=0,091 ∙ ℜ0,724 ∙ Pr 1/ 3
Singura deosebire în aplicarea acestei relaţii, în raport cu relaţiile anterioare, constă
în faptul că în Re şi Nu lungimea caracteristică utilizată este diametrul echivalent termic
care se calculează cu ajutorul relaţiei:
2(S 1+ S 2)
dt=
π ∙ n ∙ [ 4 h+2(b−δ ) ]
Transferul de căldură are loc prin convecţie liberă atunci când se opresc
ventilatoarele şi α se calculează, pentru fasciculele de tuburi orizontale, cu următoarea
relaţie:
1/ 3
b
(
Nu=0,201 Gr ∙ Pr ∙
de )
În această formulă criteriile Nusselt şi Grashof se calculează cu relaţiile de mai jos:
α ∙ dm
Nu=
λ
d 3m gβ Δ t
Gr=
ν2
Diametrul mediu al aripioarelor se calculează cu relaţia de mai jos:
D+ d e
dm=
2
 Proprietăţile fizice ale aerului se pot lua la temperatura sa medie. Diferenţa de
temperatură este dată de diferenţa dintre temperatura medie pe suprafaţa exterioară a
tubului normal (tpe) şi temperatura medie a aerului (ta).
Dacă se neglijează rezistenţa termică a peretelui tubului normal, va rezulta că:
Q
t p =t p =t p −
e i
αi A i
în care:
𝑡𝑝 - este temperatura medie a produsului din tuburi
Astfel că diferenţa de temperatură poate fi scrisă şi sub forma următoare:
Q
∆ t=t p−t a −
αi Ai

2.6. Calculul aerodinamic

Căderea de presiune pentru fluidul din tuburi se calculează la fel ca la

schimbătoarele de căldură cu fascicul tubular în manta.
Principalele căderi de presiune ale aerului sunt: diferenţa de presiune dinamică
realizată de ventilator 𝛥𝑝′ şi căderea de presiune cauzată de frecare la trecerea aerului prin
fascicul 𝛥𝑝.
Diferenţa de presiune dinamică realizată de ventilator se calculează cu relaţia
următoare:
2
kg m
1,106 ∙ 162 2
ρ ∙ w2 3
m s
∆ p= = =141
2 2
în care:
ρ - densitatea aerului la presiunea şi temperatura atmosferică, [kg/m3]
w - viteza aerului în secţiunea carcasei ventilatorului πDv 2/4 (se ţine seamă de
faptul că există mai multe ventilatoare)
Această viteză se calculează cu relaţia următoare:
 m3
4 ∙0,02
4 Dv s m
w= 2
= 2
=16
4 π d i 4 ∙ 3,14 ∙ 0,0004 m s
Unde:
DV - debitul volumic al fluidului care circulă în ţevi [m3/s]
di - diametrul interior al ţevii, [𝑚]
Căderea de presiune cauzată de frecare în fascicul poate fi calculată cu diverse
relaţii experimentale, dintre care cele mai importante sunt cele ce urmează :
Relaţia Briggs-Young este următoarea:
0,515 2 0,515
18,93 2 de 18,93 kg 2m 0,025 m N
∆ p=
ℜ 0,316
∙ N s∙ ρ ∙ w ( )
b
=
8,87
∙ 4 ∙1,106 3 ∙16 2 ∙
m s 0,0025 m( ) =7888
m2
Relaţia Antufie- Beleţki este redată mai jos:
0,72
0,99 de N
ℜ
2
∆ p= 0,21 ∙ N s ∙ ρ ∙ w ∙
b ( ) =1365
m2
În aceste două relaţii, viteza corespunde secţiunii minime de curgere, iar lungimea
caracteristică în criteriul Reynolds este diametrul exterior.
Relaţia Gunter-Shaw este redată mai jos:
0,6
0,563 s
∆ p=
ℜ 0,116
N s ρ w2
dh ( ) =[ N /m2 ]

Relaţia Mirkovic de calcul al căderi de presiune este următoarea:

0,14 0,18 0,2 2
3,96 s −d e de n∙h kg 2 m
∆ p=
ℜ
0,31
N s ρ w2 ( de ) ( ) ( s−d e 1−nδ ) =1,78∙ 4 ∙1,106
m
3
∙16
s
2
∙ 0,9 ∙ 0,92∙ 0,94=1569

Lungimea caracteristică utilizată în criteriul Reynolds este diametrul echivalent

hidraulic care se calcuelază cu relaţia de mai jos:

π d 2e π ( D2−d 2e )

d h=
[
4 ls −
4
Nt−
4
δn N t
=
]
4 [ 0,05−0,013−0,039 ]
= [m ]
N t ( S1 + S2 ) 47
Diferenţa de presiune totală compensată de ventilator este:
N
∆ pt =C ( ∆ p+ ∆ p )=1,2 ( 1365+141 )=1807
m2
Factorul C ţine seamă şi de celelalte căderi de presiune existente (în difuzor, în
serpentina de încălzire, în jaluzele etc.) şi are valori cuprinse între 1,2 - 1,3.

2.3. Puterea consumată de ventilator

Puterea consumată de ventilatoare este dată de relaţia următoare:
N kg
1807 ∙0,02
∆ pt ∙ m m 2
h
P= = =52 [ kW ]
ρ ∙ ην ∙ ηt 0,74 ∙ 0,94
în care:
m/ρ - debitul volumic de aer în condiţiile din ventilator (atmosferice).
ηv - randamentul ventilatorului, are valori în intervalul 0,65 – 0,75.
ηt - randamentul transmisiei, are valori în intervalul 0,85 – 0,95.
Se stabileşte puterea necesară a motorului electric pentru un singur ventilator,
prevăzîndu-se şi o rezervă de putere (motoarele utilizate au obişnuit puteri de ordinul 10...
30 kW).[3]