Capitolul 1

Activitatea economică este ansamblul comportamentelor indivizilor privind

atragerea şi folosirea resurselor economice rare (adică a resurselor care evoluează mai
încet decât nevoile lor), concretizate în decizii referitoare la producerea, distribuţia,
schimbului sau consumului de bunuri şi servicii în funcţie de nevoile şi interesele lor.
Microeconomia este ramura economiei care studiază ansamblul proceselor şi
comportamentelor participanţilor individuali la activitatea economică a unui stat.
Participanţii individuali pot fi firmele, companiile, gospodăriile individuale, băncile,
adiminstraţiile şi alte entităţi pe care le numim, în mod curent, organizaţii. În plus,
microeconomia, este un obiect de studiu, care are în vedere şi relaţiile care se stabilesc
între organizaţii în plan economic.
Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică
Sistemul metodologic al economiei este format din:
a) unitatea inducţie – deducţie;
b) principiul caeteris paribus;
c) unitatea analiză – sinteză;
d) unitatea dintre analiza istorică şi analiza actuală;
e) unitatea analiză cantitativă – analiză calitativă.
Unitatea inducţie – deducţie se referă la:
- inducţie – mod de abordare, care trece de la particular la general, de la
aspecte concrete la generalizări teoretice;
- deducţie – mod de abordare, care trece de la general la particular, explicând
cazurile particulare prin prisma principiilor generale.
Principiul caeteris paribus (toate celelalte rămân neschimbate), conform
căruia unele dintre datele analizei economice se modifică, în timp ce altele sunt
stabile, ceea ce permite analiza celor care variază în raport cu cele stabile.
Unitatea analiză – sinteză înseamnă legarea efortului de descompunere a
unui proces în secvenţe, faze, aspecte, dimensiuni etc. şi al celui de asamblare a
elementelor, datelor, aspectelor, determinărilor etc. într-un ansamblu coerent.

1
 Unitatea dintre analiza istorică şi analiza actuală reprezintă un ansamblu
delicat, pentru că principiile, teoriile şi practicilor promovate de înaintaşi nu mai sunt
întotdeauna de actualitate. Ştiinţele economice sunt în continuă schimbare odată cu
schimbările sociale, politice şi culturale.
Este locul să-i amintim aici pe cei care, în timp, în lucrările lor, au formulat
cele mai importante principii, teorii, legi şi norme privind economia, şi, în particular,
microeconomia:
Adam Smith, supranumit părintele ştiinţelor economice, 1776 – Avuţia
naţiunilor;
David Ricardo, 1817 – Despre principiile economiei politice şi ale impunerii;
Thomas Malthus, 1798 – Eseu asupra principiului populaţiei şi 1820 –
Principii ale economiei politice;
John Stuart Mill, 1836 – Despre definiţia economiei politice şi metoda ei
caracteristică de investigare şi 1848 – Principiile economiei politice;
Karl Marx, 1867-1893 – Capitalul, operă în trei volume, autorul fiind
considerat un fondator al unei noi şcoli în economie;
Vilfredo Pareto, 1906 – Manual de economie politică;
Alfred Marshall, 1890 – Principii ale economiei politice şi 1923 – Banii,
creditul şi comerţul;
John Maynard Keynes, 1936 – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru.
Opera lui a condus la o dezvoltare fără precedent a teoriilor şi practicilor moderne
privind economia, în general şi macroeconomia, în special.
Milton Friedman, 1953 – Eseuri privind economia pozitivă, 1965 –
Capitalism şi libertate, 1969 – Teoria cantitativă a monedei.

2
 Instrumente de lucru

Procesele din economie pot fi descris mai uşor dacă sunt modelate matematic.
Altfel spus, modelul real este înlocuit cu un model matematic – cu o formulă, mai
uşor de interpretat, chiar dacă acesta nu reflectă întotdeauna cu exactitate situaţia
reală.
Având în vedere că fenomenele şi procesele pot fi mai repede şi mai uşor
înţelese dacă sunt reprezentate grafic, în microeconomie se operează cu formule
matematice, cu tabele de date şi cu grafice.
Pentru o mai bună înţelegere, apelând la cursul elementar de fizică, dacă, de
exemplu, ne referim la relaţia dintre distanţa parcursă de un corp şi timpul în care se
efectuează mişcarea, vom folosi modelul matematic (adică o formulă) de tipul:
D  v.t

în care:
ΔD este distanţa parcursă sau spaţiul parcurs;
v este viteza constantă;
Δt este timpul (intervalul de timp).
Relaţia dintre ΔD şi Δt este liniară, ceeea ce înseamnă că distanţa creşte direct
proporţional cu timpul aşa cum se poate observa din figura a) prezentată mai jos.
Dacă, viteza de deplasare nu este constantă, fiind, de exemplu, din ce în ce mai
mare o dată cu trecerea timpului, adică:
Δv = a. Δt,
în care a este acceleraţia constantă, iar Δv este variaţia vitezei, atunci distanţa
parcursă de mobilul care pleacă din repaus va avea expresia:
a.t 2
ΔD =
2

D
a)

ΔD

t
Δt
3
 Graficul dependenţei neliniare dintre timp şi distanţă este reprezentat în figura
b) de mai jos şi se referă la o funcţie de gradul 2 (timpul este la puterea a doua).
Graficul prezentat este o parabolă.

D
b)

În figura c) de mai jos este reprezentată variaţia numărului de bunuri realizate

de un salariat în raport cu timpul. Se observă că, odată cu trecerea timpului, creşterea
numărului de bunuri creşte din ce în ce mai puţin.
Formula matematică pentru această dependenţă este de forma:
N = - a . t2 + b . t
în care:
N este numărul bunurilor produse
t este timpul
a şi b sunt constante numerice

N
c)

t
Graficele a), b) şi c) sunt grafice cu pante pozitive.
În microeconomie se operează cu funcţii liniare (de gradul întâi) – ale căror
reprezentări sunt dreptele, dar şi cu funcţii neliniare (de obicei de gradul doi – ale
căror reprezentări grafice sunt parabolele).
Expresia generală a dreptei este:
y = a.x + b
în care a şi b sunt constante numerice.
În figura a) de mai jos, y = constant, indiferent de valoarea lui x, adică y = 75,
pentru oricare x mai mare decât zero.

4
 În figura b) de mai jos, x = constant, indiferent de valoarea lui y, adică x = 10,
pentru oricare y mai mare decât zero.

y
100
a)

75

50

25

b)

5 10 15 x

Expresia generală a parabolei este:

y = a.x2 + b.x + c
în care a, b şi c sunt constante numerice.
Parabolele prezintă puncte de maxim sau de minim, după semnul şi valoarea
coeficienţilor a, b şi c aşa cum sugerează figurile a) şi b) de mai jos.

y M
a)

x
y
b)

5
 În cele de mai jos este prezentată modalitatea de calcul a panteri unei curbe, în
general, mărime ce exprimă tendinţa de variaţie a funcţiei în raport cu variabile.
Panta unei curbe are expresia comună:
y
panta 
x
care, are forma generală:
dy
panta  ,
dx
adică panta este derivata de ordinal întâi a mărimii y în raport cu x.

În figura a) de mai jos panta este pozitivă, iar în figura b) panta este negativă.
Pantă pozitivă înseamnă că atunci când creşte x, creşte şi y. Panta negativă înseamnă
că atunci când creşte x scade y.

Panta = + 3/4 Panta = - 3/4

y y

x x
a) b)

6
 Capitolul 2. Consumul şi comportamentul consumatorului
(Teoria consumatorului)

2.1. Utilitatea economică

Utilitatea economică este conceptul care se referă la bunurile şi la serviciile

economice şi este atributul de bază al acestora.
Utilitatea economică a unui bun sau unui serviciu este satisfacţia pe care un
consumator aşteaptă să o obţină prin consum.
Utilitatea economică nu se identifică întotdeauna cu utilitatea recunoscută de
simţul comun. De exemplu, nevoia de a consuma droguri sau alcool în exces (nocivă
pentru organism, considerată nefirească sau ilegală), răspunde unei utilităţi economice
pentru că se finalizează printr-un anume grad de staisfacţie pentru consumator şi
pentru că rezultă în urma unei tranzacţii economice între un producător şi un
consumator.
Utilitatea economică presupune îndeplinirea simultană a trei condiţii:
a) Existenţa unei corespondenţe între caracteristicile bunului sau serviciului
şi nevoia căruia i se adresează. Utilitatea are sens doar dacă există o cerere (o nevoie)
pentru bunul sau pentru serviciul respectiv, doar dacă face trebuinţă cuiva. Altfel spus,
utilitatea economică apare din relaţia unui individ (sau unui grup), ca purtător al
nevoii, şi bunul sau serviciul cerut de acesta. Utilitatea economică a unui produs
depinde în egală măsură de caracteristicile acestuia, dar şi de existenţa şi intensitatea
nevoii unui individ de a beneficia de el.
b) Cunoaşterea caracteristicilor bunului sau serviciului oferit de producător
de către individul interesat de respectivul gen de produs. Prin publicitate, producătorul
anunţă intenţia de realizare sau realizarea bunului sau serviciului în perspectiva
întâlnirii cu un individ care îl caută.
c) Existenţa mijoacelor reale de dobândire a bunului sau serviciului de către
cel care reclamă nevoia de a-l avea şi de a-l folosi. Altfel spus, distanţa ridicată dintre
nevoia de avea un anume produs şi posibilitatea de a-l obţine poate anula utilitatea
economică a acestuia.

7
 d) Durata şi intensitatea nevoii poate stabili limita de viaţă a produsului.
Dacă nevoia dispare, produsul nu mai este cerut, iar utilitatea economică devine nulă.

2.2. Consumatorul şi obiectivele sale

Consumatorul este un individ, o familie sau un grup mai mare cu rolul de a

căuta, a alege şi a executa un program complet de consum în raport cu restricţiile
financiare sau de altă natură, de exemplu psihologice.
Alegerea se bazează pe o ordonare a preferinţelor asupra bunurilor, iar
restricţiile financiare sunt surprinse în restricţii bugetare.
Un panel (un set) de mărfuri sau de bunuri este o listă a specificaţiilor
mărfurilor împreună cu cantităţile din fiecare. Lista mărfurilor este fixată de aşa
natură încât să se ştie care este prima marfă dorită, a doua, etc., precum şi numărul
acestora – n, fixat. Rezultă că un panel de bunuri (mărfuri) este o mulţime ordonată de
 x1 
 

numere reale şi îl vom nota cu x 

 x2
 . ..






, unde x i reprezintă
 xn 

cantitatea din bunul i, i = 1, 2, ..., n. Mulţimea acestora formează spaţiul bunurilor sau
mărfurilor.

Obiectivul consumatorului sau, altfel spus, funcţia-obiectiv majoră a

consumatorului, este satisfacerea la maxim posibil a nevoii de consum a bunurilor
sau serviciilor, prin minimizarea eforturilor pe care acesta le depune în vederea
obţinerii lor. Pe de altă parte, maximizarea utilităţii este condiţionată de numeroase
constrângeri şi de costul de oportunitate al bunurilor sau serviciilor dorite.
Consumatorul este limitat în demersul lui de constrângeri bugetare, de preţul
bunurilor sau serviciilor, de varietatea şi de cantitatea disponibilă pentru tranzacţie.
Acesta este cadrul în care evoluează consumatorul raţional.

2.3. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

8
 În analiza economică se operează cu noţiunile de utilitate totală şi de utilitate
marginală.
Utilitatea totală (UT) este indicatorul care descrie gradul maxim de
satisfacţie pe care îl anticipează un individ în urma consumului unui bun sau unui
serviciu. Utilitatea totală este suma utilităţilor individuale. A avea nevoie de patru
prăjituri şi a le dobândi pe toate poate conduce la satisfacţie maximă pentru cel care le
reclamă, iar a dobândi doar una dintre ele reprezintă a patra parte, ceea ce apare
pentru beneficiar ca utilitatea individuală. Utilitatea fiecărei părţi (diviziuni)
reprezintă utilitatea individuală. Utilitatea totală (şi satisfacţia totală) creşte cu fiecare
unitate (diviziune) dobândită, dar cu fiecare unitate în plus, utilitatea individuală se
diminuează, pentru că scade intensitatea nevoii.
Utilitatea marginală (UM) este indicatorul care descrie gradul suplimentar de
satisfacţie pe care îl anticipează un individ ca urmare a consumului unui bun sau unui
serviciu.
Din punctul de vedere al consumatorului, evident subiectiv, dar şi din
perspectivă economică, semnificaţia conceptului de utilitate marginală este aceea de
prag, de nivel, până la care se justifică consumul unui bun sau unui serviciu.
Formula de calcul pentru utilitatea marginală este următoarea:

 UT
UM 
X

în care:
UM – utilitatea marginală (suplimentară)
UT – utilitatea maximă scontată
X – cantitatea consumată dintr-un bun
Cu  (delta) se notează variaţia, adică creşterea sau descreşterea
Este evident
U că UM nu poate fi decît nul sau mai mare decât zero

UT S

UT

Um

Um S X
 De exemplu, un individ care cumpără X = 1 ... 4 mere, va sconta pe o utilitate
maximă – UT, subiectivă, de la una la 2,8 unităţi şi/sau de o utilitate suplimentară
(utilitate marginală – UM) de la una la 0,4 unităţi, conform tabelului şi graficului de
mai jos. Se poate observa faptul că utilitatea marginală scade o dată cu creşterea
utilităţii totale.

X 1 2 3 4
UT 1 1,8 2,4 2,8
UM 1 0.8 0,6 0,4

2.5

2
UT
1.5
UM
1

0.5

0
1 2 3 4

Considerăm că între utilitatea totală şi utilitatea marginală există o relaţie de

dependenţă organică. Astfel, în timp ce creşte utilitatea totală, utilitatea marginală
scade, ceea ce înseamnă că „prea-plinul“ apare ca inutil încă de la început, dar

10
satisface nevoile consumatorului. Cu cât individul va consuma mai multe prăjituri, cu
atât utilitatea totală va creşte, dar cu o rată din ce în ce mai redusă, până la atingerea
pragului peste care utilitatea totală va scădea. Pe de altă parte, utilitatea marginală
scade în acelaşi ritm cu cât cantitatea consumată creşte. Utilitatea marginală devine
nulă atunci când utilitatea totală este maximă. A se vedea, în acest sens, figura de mai
jos.
UT

UM

Regula maximixării utilităţii marginale şi optimizarea alegerilor de

consum, în cazul în care este vorba despre de produsele A şi B, poate fi prezentată
prin formula de mai jos:
UM A p
 A
UM B pB

în care:
UM = utilitatea marginală
p = preţul în unitatea monetară curentă

11
 Astfel, Paul Samuleson, citat de Angelescu, C. (prim coordonator, Economie,
Ediţia a şaptea, Editura Economică, Bucureşti, 2005), a formulat legea utilităţii
mariginale egale pe unitatea monetară. Conform acesteia, raportul dintre utilitatea
marginală pentru produsul A şi utilitatea marginală pentru produsul B este egal cu
raportul dintre preţul produsului A şi al produsului B, ceea ce reprezintă un calcul
raţional. Problema care se poate invoca este dată de faptul că utilitatea marginală
scontată, este greu de cuantificat, fiind o mărime strict subiecivă. Cu toate acestea,
formula mai sus prezentată este firească, intuitivă, dat fiind faptul că individul
implicat în tranzacţie, cu preferinţe şi cu nevoi indubitabile, este un operator raţional.
Subliniem încă o dată că utilitatea nu poate fi măsurată, fiind o dimensiune
strict subiectivă, care poate fi obiect de studiu şi de acţiune pentru departamentele de
marketing.

2.4. Surplusul consumatorului

De regulă, consumatorul vrea ca suma pe care o consideră potrivită pentru un

produs să fie mai mare decât cea cerută de vânzător, de unde şi apariţia unei satisfacţii
reale pentru acesta. Altfel spus, surpusul consumatorului este dat de diferenţa dintre
valoarea produsului – adică suma pe care suntem dispuşi să o plătim – şi preţul pe
piaţă al acelui produs.

2.5. Preferinţele consumatorului

Consumatorul preferă să dobândească o serie de bunuri, de produse şi de

servicii. El este dispus să substituie o cantitate dintr-un bun în defavoarea altuia, dar
în cantitate mai mare. Renunţând, de exemplu la un kilogram de căpşuni,
consumatorul rămâne satisfăcut dacă, la acelaşi preţ, poate cumpăra trei kilograme de
mere.

12
 Notând cu x1 – produsul 1 şi cu x2 – produsul 2, putem observa din figura de
mai jos că, dacă scade interesul pentru o cantitate mare din produsul 1, se manifestă
interesul pentru o cantitate mare din produsul 2.
Altfel spus, nonsaiţetatea se referă la faptul că o cantitate mai mare dintr-un
bun este preferată unei cantităţi mai mici. Putem considera că acesta este un
mecanism de compensare a faptului că, probabil, individul se resemnează în demersul
lui de a accede la un bun de o calitate superioară sau mai greu accesibil. Bunurile care
nu aduc o satisfacţie suplimentară nu prezintă interes nici pentru consumator, nici
pentru analiza economică.

x2

dx 2 U
 2
dx1 U1 U1

U0

x1

Curba din figura de mai sus este numită şi curba programelor de consum.
Dacă notăm cu P1, P2, ... Pn toate programele de consum şi cu U1, U2, ... Un utilităţile
totale aferente, puten stabili relaţia:

P1 . U1 = P2 . U1 = ...

Vorbim aici despre curba de indiferenţă sau curba de isoutiltate. Graficul

de mai jos este edificator în acest sens. Pe axa OY este reprezentat nivelul de
satisfacţie al consumatorului, iar pe axa OX este reprezentată cantitatea obţinută din
produsul dorit. Descreşterea este hiperbolică, ceea ce înseamnă că, o dată cu creşterea
lui X, se va produce descreşterea lui G. Gradul de satisfacţie G scade cu cât cantitatea

13
 X obţinută creşte. Ca exemplu, conform tabelului şi figurii de mai jos, dacă
produsul X poate fi achiziţionat de la una la 10 unităţi, atunci gradul de satisfacţie
scade de la 0,5 la 0,05.

X 1 1.5 2 3 4 5 6 7 8 9 10
G= 0.5 0.333 0.25 0.166 0.125 0.1 0.083 0.071 0.062 0.055 0.05
1/2X

G = 1/ 2 X

0 .6

0 .5

0 .4

0 .3

0 .2

0 .1

0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 11

În general, dacă un consumator este interesat şi de produsul Y şi de produsul

X, atunci putem vorbi despre harta curbelor de indiferenţă convexe la origine. În
figura de mai jos cu Ui s-a notat utilitatea totală, aceeaşi pentru oricare combinaţie
dintre cantitatea produselor X şi Y.

U3

U2
U1

14
 Proprietăţile modelului curbelor de indiferenţă sunt următoarele:
a) Se pot imagina o mulţime de curbe de indiferenţă, ceea ce înseamnă că
individul are numeroase preferinţe privind achiziţionarea produselor, bunuriloe şi
serviciilor. Cu toate acestea, între ele se poate stabili o ierarhie. Astfel, dacă pentru
consumator este indiferent dacă alege să opteze pentru starea A (figura de mai sus)
sau pentru starea B – ambele oferind acelaşi grad de satisfacţie, aceeaşi utilitate totală
(U1 – de exemplu). Dar, dacă ne referim la starea C, corespunzătoare utilităţi totale U2,
vom constata că aceasta este preferată de consumator în raport cu stările A sau B.
b) Curbele de indiferenţă nu se pot intersecta, pentru că reprezintă opţiuni
diferite privind gradul de satisfacţie a consumatorului.
c) Panta curbei de indiferenţă se numeşte rată marginală de substituţie a
bunurilor - RMS. Formula de calcul pentru această mărime este:
Y
RMS   , pentru UT = constant.
X
Cu Y şi X au fost notate produsele Y şi X.
Din punct de vedere economic, rata marginală de substituţie a bunurilor indică
existenţa unui prag, până la care se justifică substituţia bunurilor.
Rata marginală de substituţie a bunurilor est raportul invers al utilităţilor
marginale pentru cele două produse:

UMX
RMS =
UMY

2.6. Constrângerea bugetară. Ecuaţia bugetului

Cele prezentate mai sus au în vedere faptul că individul este o persoană

raţională, care încearcă să-şi maximizeze gradul de satisfacţie pe care îl obţine prin
cheltuirea resurselor sale financiare, adică a bugetului său.
Vom nota cu B bugetul consumatorului, adică suma de bani de care acesta
dispune. El va cheltui întreaga sumă disponibilă pentru a-şi maximiza utilitatea,
pentru a-şi satisface nevoile de consum.
Notând cu x1 şi cu x2 cantităţile cumpărate din cele două bunuri şi cu P x1 şi cu
Px2 preţurile de achiziţie ale celor două bunuri, se poate scrie relaţia:
B = x 1 . P x 1 + x2 . P x 2

15
 Am obţinut astfel ecuaţia bugetului, ecuaţie care mai poate fi scrisă şi în
forma:
Px1 B
x2   x1 
Px 2 Px 2
Ecuaţia bugetului se referă la relaţia dintre cantităţile x 1 şi x2. Astfel, cantitatea
x2 este proporţională cu x1, dar depinde şi de raportul dintre B şi Px 2.
În figura de mai jos este prezentată funcţia bugetului. Se observă că aceasta
este o dreaptă descrescătoare, ceea ce înseamnă că, în funcţie de bugetul
consumatorului, cu cât scade interesul pentru cantitatea x2 din produsul 2, creşte
interesul pentru cantitatea x1 din produsul 1. Dreapta x2 – x1 intersectează axele în
punctele care reprezintă cantităţile maxime care pot fi cumpărate din fiecare bun
(potrivit bugetului consumatorului) dacă din celălalt bun nu s-ar cumpăra nimic.

2.7. Optimul cosumatorului

Pornind de la curba de indiferenţă şi de la dreapta bugetului, se poate analiza

echilibrul economic al cosumatorului. Prin acest concept înţelegem starea care-i
asigură consumatorului gradul maxim de satisfacţie, adică maximul de utilitate totală,
avînd în vedere bugetul său, dar şi preţurile de pe piaţă.

Concludentă, în acest sens, este figura de mai jos.

A E = optimul consumtorului

U3

B U2
U1

16
 Cosumatorul ar putea alege stările A, E sau B, pentru că în oricare dintre
acestea linia bugetului intersectează curbe de indiferenţă, ceea ce înseamnă că
resursele financiare de care dispune sunt în acord cu utiltăţile totale respective. Altfel
spus, suma de care dispune individul este suficient de mare pentru a-şi asigura o
satisfacţie privind produsele (măcar unul dintre ele) pe care speră să le obţină.
Este evident că individul va opta pentru starea E, în care se poate plasa din
punct de vedere al bugetului şi în care va beneficia de cea mai mare utilitate totală,
pentru că U2 > U1. Altfel spus, satisfacţia obţinerii bunului 1 este mai mare decât în
cazul obţinerii bunului 2.
Matematic, putem scrie că există o egalitate între panta bugetului şi panta
curbei de indiferenţă:
d x2 U P
  1   x1
d x1 U2 Px 2

Altfel spus, optimul consumatorului se atinge atuci când raportul utilităţilor

marginale ale celor două bunuri este egal cu paportul preţurilor lor.
Dacă apar modificări ale bugetului consmatorului, în condiţiile în care
preţurile rămân constante, va rezulta o familie de drepte ale bugetului paralele, cu
aceeaşi pantă:

Px1

Px 2

aşa cum rezultă din figura de mai jos, în care este prezentată constrângerea bugetară.

X2

a  B / PX 2 Panta = -

b  B / PX 1 X1

Pentru fiecare curbă a bugetului disponibil, consumatorul va avea o curbă de

indiferenţă U, care va exprima una dintre opţiunile acestuia. Curba care uneşte toate

17
punctele de optim ale consumatorului, la preţuri constante şi având în vedere
modificările bugetului acestuia, se numeşte linia consumatorului.
O problemă aparte este aceea în care bugetul consumatorului rămâne constant,
dar preţurile se modifică.
Pentru o mai bună înţelegere, vom considera că se modifică doar preţul
bunului x1, preţul bunului x2 rămânând constant, adică Px1 se modifică, iar Px2 rămâne
neschimbat.
Revenind la ecuaţia bugetului:
Px1 B
x2   x1 
Px 2 Px 2
vom constata că, pentru B = constant, Px1 variabil şi Px2 = constant, dreapta bugetului
va avea acelaşi termen liber – raportul B / Px2 Px2 – nemodificat. Dar, dacă scade
preţul produsului 1, atunci va scădea şi panta bugetului, aşa cum rezultă din figura de
mai jos. În această situaţie, valoarea absolută a pantei bugetului va scădea, pentru că
reducerea preţului la nu bun sau la un serviciu (x 1, exemplu) conduce la creşterea
cantităţii achiziţionate din acel bun sau din acel serviciu.

X2
B
Px 2

B B B
Px11 Px12 Px 3 X1

Starea de optim a consumatorului trece de la A la C (figura de mai jos).

Observăm că starea C înseamnă o cantitate mai mare din produsul x 1, indicând un
comportament firesc.

18
 X2

B Efectul modificării preţului bunului x1

asupra optimului consumatorului

X2 A A
C
X2 C

U2
U1

X1A B/Px1 X1C B/Px1’ X1

În ceea ce priveşte utilitatea totală, starea C este superioară, pentru că este

situată la un grad de satisfacţie U2 > U1.
Putem sublinia că o scădere a unui bun, unui produs sau unui serviciu
determină o creştere a cantităţii consunate şi o creştere a utilităţii totale respective.

19
 Capitolul 3
Cererea

Cererea este o relaţie între cantităţile de bunuri pe care un individ le poate

cumpăra şi preţurile asociate acestor cantităţi.
Altfel spus, cererea reprezintă un set de cantităţi dintr-un produs pe care
un individ intenţionează să îl cumpere având în vedere preţul solicitat de
vânzător.
Este cunoscut faptul că, dacă preţul unui produs este scăzut, consumatorul va
fi tentat să cumpere o mare cantitate, iar dacă preţul este ridicat, cererea este scăzută.
Tabelul de mai jos ilustrează această afirmaţie.

Preţul produsului Cantitatea cerută (bucăţi)

250 1
200 2
150 3
100 4

300

Preţul 250

produsului 200

150

100

50

0
1 2 3 4

Cantitatea cerută

Formele de manifestare a cererii sunt foarte diferite, în funcţie de natura

bunurilor:
a) după criteriul natura bunurilor, există:
- bunuri destinate consumului personal;
- bunuri care se referă la înzestrare (capitalizare) – clădiri, instalaţii, maşini
de lucru, echipamente, reţele etc.
- resurse umane (forţa de muncă);
- resurse financiare (capital bănesc).
După acelaşi criteriu, putem stabili şi o altă clasificare:
- bunuri alimentare şi de strictă necesitate;

20
 - bunuri semidurabile şi durabile;
- servicii culturale şi de destindere.
b) după criteriul valorii relative a bunurilor, există:
- bunuri „superioare“ (pentru care creşte cererea când veniturile indivizilor
sunt ridicate);
- bunuri „normale“, obişnuite (pentru care cererea creşte sau scade în acelaşi
ritm cu variaţia veniturilor);
- bunuri „inferioare“ (pentru care scade cererea când veniturile scad).
c) după criteriul relaţiei dintre bunuri, există:
- bunuri substituibile (care pot fi înlocuite cu bunuri similare, asemănătoare,
de exemplu iaurt şi sana);
- bunuri complementare (care nu pot fi folosite decât împreună – pat şi
saltea);
- bunuri primare (materii prime).
d) după criteriul celui care formulează cererea:
- cererea formulată de un individ (influenţată de factori subiectivi);
- cererea formulată de un grup (de o firmă sau de un grup de firme);
- cererea la nivel naţional – totală (de exemplu cerealele).
e) după criteriul modului de manifestare a cererii, există:
- cererea potenţială;
- cererea amânată, care va fi reactualizată ulterior din diferite motive.
f) după concordanţa cererii cu nevoile reale ale individului, există:
- cererea reală;
- cererea întreţinută (ca urmare a publicităţii).
Notând cu Q – cantitatea cerută dintr-un anumit produs şi cu P – preţul
acestuia, se poate observa din figura de mai jos cum cantitatea este mai mare dacă
preţul este mic şi invers.

21
 P P P

1 1 şi 2 – cereri
individuale

3 3 – cererea colectivă
2
(agregată)

Q Q Q

Pornind de la figura de mai sus se poate formula legea cererii:

Cu cât preţul unui produs este mai mic, cu atât cumpărătorul va achiziţiona
cantităţi mai mari din acesta.
Legea cererii este valabilă pentru produse obişnuite, nu pentru produse
„superioare“. Dacă pâinea este ieftină, vom cumpăra mai multă, dacă cozonacii sunt
scumpi, vom cumpăra puţin.
Cererea pentru un anumit bun poate să scadă sau să crească chiar dacă preţul
nu se modifică. Pe de altă parte, cererea poate să scadă sau să crească chiar dacă
preţul este un pic mai ridicat decât cel obişnuit. Motivul poate fi legat de calitatea
bunului, de uşurinţa obţinerii etc.). În această situaţie, curba cererii (la un preţ dat) se
deplasează aşa cum se poate observa din figura de mai jos. Cu P s-a notat preţul, cu Q
– cantitatea, iar cu C – cererea.

P
C1
C2

P0

Q2 Q0 Q1 Q
Figura de mai sus poate fi susţinută printr-un exemplu.

22
 Preţul Cantitatea cerută la Cantitatea cerută la Cantitatea cerută la
momentul t1 momentul t0 momentul t2
500 15 10 5
400 25 20 15
300 35 30 25
200 45 40 35
100 55 50 45

Principalii factori care determină creşterea sau reducerea cererii pentru un

anumit bun sunt următorii:
a) modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului;
b) modificarea preţului altor bunuri;
c) numărul cumpărătorilor;
d) preferinţele cumpărătorilor;
e) previziunile privind evoluţia preţului;
f) previziunile privind evoluţia venitului.
Reluând enumerarea, vom prezenta câteva argumente şi observaţii.
a) Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului
Pentru bunurile obişnuite, normale, între evoluţia veniturilor şi a cererii există
o relaţie normală, pozitivă. Astfel, creşterea veniturilor va determina o creştere a
cererii, iar scăderea veniturilor va determina o scădere a cererii.
În cazul bunurilor inferioare, între venituri şi cerere există o relaţie negativă,
aşa încât dacă cresc veniturile se va manifesta o scădere a cererii, iar dacă scad
veniturile se va manifesta o creştere a cererii.
În figurile de mai jos sunt prezentate graficele pentru dependenţa dintre preţ şi
canitate pentru bunuri normale şi pentru bunuri inferioare b).

P Bunuri
P Bunuri
C1 C0
C0 normale C1 inferioare

P0 P0

Q0 Q1 Q Q1 Q0 Q

23
 b) Modificarea preţului altor bunuri
Dacă bunurile 1 şi 2 sunt substituibile, între modificarea preţului produsului 1
şi evoluţia cererii pentru produsul 2 există o relaţie pozitivă. În cazul produselor
complementare, între schimbarea preţului produsului 1 şi evoluţia cererii produsului 2
există o relaţie negativă.
În figurile de mai jos, sunt prezentate curbele pentru dependenţa preţ – cerere
pentru bunuri substituibile, respectiv complementare.

P P
C1 C0
C0 C1

P1 P1
P0 P0

Q0 Q1 Q Q1 Q0 Q

Produse substituibile Produse complementare

Efectul de substituţie se produce atunci când variaţia preţului unui bun

conduce la modificarea cererii pentru un produs înlocuitor (substituibil).
Se constată că majorarea preţului la produsele originale (tradiţionale) face să
crească cererea pentru produsele surogat, concurente, care sunt mai ieftine, iar dacă
scad preţurile la produsele originale, cumpărătorii se vor îndepărta evident de
produsele surogat.
La bunurile „normale“, dacă creşte preţul bunului înlocuitor, scade cererea
pentru produsul original.
Pentru bunurile „complementare“, dacă creşte preţul bunului înlocuitor, creşte
cererea pentru produsul original.
Figurile de mai sus sunt elocvente în acest sens.
c) numărul cumpărătorilor
Între numărul de cumpărători şi cererea pentru un anumit bun există o relaţie
pozitivă. Firesc, atunci când numărul de cumpărptori creşte, cererea creşte.
d) Preferinţele cumpărătorilor
Dacă preferinţele consumatorilor unui bun cresc – cererea creşte, iar dacă
scade interesul consumatorilor pentru acel bun – cerea scade în mod firesc.

24
 e) Previziunile privind evoluţia preţului
Cererea creşte dacă se prevede o creştere a preţului pentru un anumit bun şi
scade dacă se prevede o scădere a preţului pentru acel bun.
g) Previziunile privind evoluţia venitului
În cazul în care se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea pentru un
anume bun va creşte, iar dacă se prevede o scădere a veniturilor, cererea va scădea.
Efectul pe venit (Giffen) constă în modificarea puterii de cumpărare a
individului.
Astfel, reducerea preţurilor la bunurile achiziţionate în mod obşnuit,
echivalează cu o creştere relativă a venitului acestuia. Acest fapt îi oferă individului
şansa de a achziţiona bunuri pe care nu şi le permitea pînă în acel moment şi
convingerea că puterea lui de cumpărare a crescut. Individul va înregistra un surplus
relativ de venit.
Contrar, dacă vor creşte preţurile la bunurile achiziţionate în mod obşnuit,
individul va acuza o scădere a puterii lui de cumpărare şi se va restrânge la a
achiziţiona cantităţi mai mici din acestea. El va constata că are un deficit relativ de
venit.
Evoluţia cererii la variaţia preţului depinde de natura produsului şi de
însemnătatea lui pentru consumator.
În cazul bunurilor inferioare, creşterea preţului înseamnă, paradoxal, creşterea
cererii, cumpărătorul renunţând la achiziţionarea unor produse mai scumpe. Dacă,
dimpotrivă, scad preţurile pentru bunurile inferioare, cumpărătorul va avea tendinţa de
a cumpăra mai puţin din acestea şi de a se orienta spre bunuri mai scumpe. Acest
fenomen este cunoscut sub denumirea de Paradoxul Giffen.
Este un paradox, pentru că se abate de la regula conform căreia la creşterea
preţului scade cererea, iar la scăderea preţului creşte cererea.
Tot o reacţie atipică este numită Paradoxul Veblen, conform căruia, o
anumită categorie de cumpărători cresc cererea în condiţiile în care preşurile cresc.
Este, evident o abordare ostentativă.

25
 Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau la

o altă perturbare.
Coeficientul elasticităţii cererii EC arată gradul modificării cererii în raport cu
preţul sau cu alţi factori de influenţă. Acest indicator se exprimă ca un raport între
modificarea cererii (funcţie, adică variabilă dependentă) şi variaţia unui factor de care
depinde cererea (variabilă independentă).
Cererea de bunuri şi de produse se află sub influenţa unor factori de natură
obiectivă şi de natură subiectivă. Această funcţie este numită elasticitatea cererii.
a) Elasticitatea cererii în raport cu preţul (ECP)
Elasticitatea cererii în raport cu preţul (ECP) se referă la răspunsul
consumatorului la reducerea preţului.
Formula de calcul pentru acest proces este:
C P C P
ECP   :  . (%)
C P P C
în care:
C – cererea
ΔC – modificarea cererii
P – preţul
ΔP – modificarea preţului

Coeficientul de elasticitate faţă de preţ este raportul dintre variaţia relativă a

cererii (ΔC) şi variaţia relativă a preţului (ΔP), în condiţiile menţinerii celorlalţi
factori ai procesului.
ECP este negativă, pentru că C şi P se modifică în sensuri diferite.
Coeficientul de elasticitate faţă de preţ arată cu cât se modifică cererea la o
modificare de un procent a preţului.
De exemplu, pentru ECP = - 1, o reducere a preţului cu 10% înseamnă o
creştere a cererii cu 10%.
Există mai multe situaţii în ceea ce priveşte mărimea şi semnul coeficientului
de elasticitate faţă de preţ.

26
 Astfel, pentru:
ECP > 1, este vorba despre o cerere elastică;
ECP = 1, este vorba despre o cerere unitară;
ECP < 1, este vorba despre o cerere inelastică;
ECP = 0, este vorba despre o cerere perfect inelastică – caz teoretic.

În figura de mai jos este prezentată harta valorilor posibile ale coeficientului
elasticităţii în funcţie de preţ (P – preţ, Q – cantitate).

ECP ∞
P
ECP > 1

ECP = 1

ECP < 1

ECP = 0

b) Elasticitatea cererii în raport cu venitul (ECV)

Elasticitatea cererii în raport cu venitul (ECV) se referă la răspunsul
consumatorului la modificarea venitului lui.
Coeficientul de elasticitate faţă de venit este raportul dintre variaţia relativă a
cererii la variaţia relativă a veniturilor individului conform formulei:
C V C V
ECV  :  . (%)
C V V C
în care:
C – cererea
ΔC – modificarea cererii
V – venitul
ΔV – modificarea venitului

27
 Coeficientul de elasticitate faţă de venit arată cu cât se modifică cererea la o
modificare de un procent a venitului.
De exemplu, dacă venitul unui individ creşte cu 10%, pentru E CV = 1, cererea
va creşte tot cu 10%.
Cheltuielile pentru bunurile alimentare au o elasticitate mai mică de 1. Astfel,
dacă venitul individului va creşte cu 10%, cheltuielile pentru alimente vor creşte cu
mai puţin de 10%.
Cheltuielile pentru bunurile de medie durată (îmbrăcăminte, încălţăminte,
mobilă etc.) au o elasticitate apropiată de 1.
Cheltuielile pentru bunurile de lux, „superioare“, au o elasticitate mai mare
decât 1.

28
 Teoria producătorului

Forma cea mai răspândită de organizare economică este întreprinderea. În

mod curent acest grup este denumit organizaţie, dar termenul acesta este mai larg, el
aplicându-se şi la entităţile non-profit.
Ca entitate, întreprinderea are o anumită formă de proprietate, un statut şi un
set de norme de funcţionare pe baza cărora sunt adoptate deciziile. Întreprinderea
îndeplineşte funcţiile:
a) de previziune şi planificare;
b) de organizare a producţiei;
c) de coordonare a muncii salariaţilor şi de motivare a lor;
d) de evaluare a rezultatelor.
De fapt , acestea sunt şi funcţiile managementului, în general.
Întreprinderea se află în strânsă legătură cu piaţa bunurilor, cu piaţa capitalui şi
cu piaţa muncii, aşa cum sugerează figura de mai jos, adaptată după Angelescu, 2005,
p. 62).

cerere Piaţa bunurilor ofertă

Sindicatele
Administraţia
Servicii Subvenţii şi
non-marfare impozite

o c ÎNTREPRINDEREA
MENAJE
f Piaţa capitalului e (organizaţie economică)
(gospodării) e r (societate comercială)
r e
t r
ă e

ofertă
Piaţa muncii cerere

29
 Adeseori, întreprindrea este numită firmă, companie, organizaţie economică
societate comercială etc. Termenii nu sunt sinonimi, dar invocă fiecare o multiplă
legătură a entităţii respective cu mediul extern, aşa cum se vede în figura de mai sus.
În opinia noastră, termenul organizaţie economică ni se pare mai adecvat decât
întreprindere, termen tradiţional, dar limitativ.
Acceptând termenul de societate comercială, pot fi identificate (Angelescu,
2005, p. 75):
- societate în nume colectiv, ale căror obligaţii sociale sunt garantate
cupatrimoniul social, cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
- societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social, cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi
numai până la concurenţa aportului lor;
- societate în comandită pe acţiuni, al cărui capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Asociaţii comanditari răspund numai
până la concurenţa aportului lor;
- societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social, iar acţionarii răspund numai până la concurenţa aportului lor;
- societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul social, iar asociaţii răspund în limita părţilor sociale subscrise.

Producţia

Producţia este un proces prin care se crează bunuri care contribuie la

bunăstarea unei societăţi. Bunurile astfel create conduc la satisfacerea nevoilor
consumatorilor
Producţia este procesul în care sunt antrenaţi factorii de producţie, proces
care asigură funcţia obiectiv a producătorului – maximizarea profitului.
Factorii de producţie
Factorii de producţie sunt:
a) munca;
b) factorul natural;
c) capitalul.

30
 Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, orientată către un
anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în valoare cunoştinţele, competenţele,
abilităţile, deprinderile şi experienţa, dar şi efortul intelectual şi fizic al celor care se
angrenează în acest proces.
Munca este un factor activ al producţiei, factor care îi antrenează şi pe ceilalţi
în vederea realizării unor bunuri.
Munca nu este un subiect, o entitate activă, ci este rezultatul eforurilor unor
oameni. De aici şi sintagma – factor uman, forţă de muncă, resurse umane, capital
uman etc. Resursele umane nu se formează de la sine aşa cum s-au format resurselel
naturale. Oamenii îmvaţă, se pregătesc, se instruiesc etc. pentru a fi în măsură să
producă bunuri. Ei reprezintă principalul factor de producţie. Fără oameni, resursele
naturale şi capitalul nu ar putea fi valorificate. De fapt, capitalul tot de oameni a fost
creat.
Ca factor de producţie, munca de referă la potenţialul resurselor umane:
- populaţia activă, aptă de muncă;
- populaţia disponibilă, care poate fi atrasă în activitate (elevi, studenţi,
femei casnice, rezervişti, pesionari apţi de muncă etc.;
- populaţia ocupată, persoane care desfăşoară activităţi pe cont propriu sau
ca angajaţi.
Factorul natural reprezintă resursa potenţială de bază în vederea obţinerii
unor bunuri materiale.
Printre factorii naturali pot fi enumeraţi: pământul (solul – pentru agricultură şi
silvicultură, subsolul – pentru mineralele pe care le conţine), apele (pentru
piscicultură), aerul (pentru procese chimice etc.).
Natura – ca factor de producţie este de neînlocuit, atâta timp cât exploatarea
ei este raţională şi regenerativă.
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultatul unor
activităţi anterioare, utilizate în scopul producerii altor bunuri.
Capitalul este format dn echipamente, maşini, mecanisme, instalaţii, clădiri,
construcţii, mijloace de transport, animale de muncă etc. În sens juridic, banii şi alte
bunuri fac parte din capital.

31
 Capitalul tehnic poate fi:
a) fix – adică acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de
producţie, care se consum treptat şi se înlocuieşte la intervale mari de timp;
b) circulant – acea parte a capitalului care se consumă integral într-un ciclu de
producţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie (materii prime, materiale,
combustibil, semifabricate etc.).
Producătorii îmbină factorii de producţie pentru a realiza cea mai favorabiă
combinaţie în vedrerea obţinerii profitului scontat.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod eficient, în opinia
producătorului, de a corela factorii de producţie, atât din punct de vederea cantitativ
cât şi din punct de vedere calitativ în vederea atingerii obiectivelor lui economice.

Funcţia de producţie

Legătura dintre factorii de producţie şi rezultatele care se obţin pot fi

exprimate matematic prin funcţia de producţie. Această funcţie reprezintă relaţia
dintre volumul de activitate Q şi cantitatea de factori de producţie consumaţi în
vederea obţinerii acestei cantităţi, a respectivului volum de activitate.
Funcţia de producţie pune în evidenţă comportamentul producătorului
referitor la alegerea tehnologiilor de fabricaţie în vederea obţinerii celei mai mari
cantităţi de bunuri realizate la fiecare unitate de factori consumată.
Funcţia de producţie este o relaţie de tipul:
Q = f ( K, L)
în care:
Q – cantitatea producţiei, volumul de activitate
K – capitalul tehnic
L – munca
Când unul dintre factori este nul, producţia este nulă.

După modul de asociere a factorilor de producţie există:

a) funcţia de producţie cu un singur factor variabil (pe termen scurt),
corespunzătoare situaţiei în care întreprinzătorul doreşte să sporească rapid
producţia, fără să se intereseze de o dezvoltare ulterioară.
În această situaţie, pentru K = constant, de exemplu,

32
Q = f (L)
ceea ce înseamnă că sporirea cantităţii de bunuri produse se realizează doar
pe seama unui efort de muncă mai ridicat.
Dacă L = constant, producţia va creşte doar pe seama creşterii capitalului
tehnic. În această situaţie,
Q = f (K)
Zonele de acţiune ale producătorului în cazul unui singur factor
variabil, de exemplu L = variabil, sunt prezentate în figura de mai jos.

D
Q
C

I II III

L
L1 L2 L3

Zona I corespunde unui volum redus al factorului L, timp în care producţia

creşte rapid. În Zona II rata creşterii producţiei este mai scăzută, dar
politica întreprinzătorului este încă corectă. În Zona III scăderea producţiei
este evidentă chiar dacă factorul L creşte în continuare. Zona III este a
supraabundenţei factorului varibil.
Urmărind zonele de acţiune ale producătorului în cazul unui singur factor
variabil, de exemplu L = variabil, putem observa că în punctul A începe să
scadă rata de creştere a producţiei în raport cu creşterea factorului L, iar
după punctul D, în care producţia este maximă, scăderea este inevitabilă
prin supraabundenţei factorului variabil.

33
 D
Q
C

I II III

b) funcţia de producţie cu doi factori variabili (pe termen lung), este

corespunzătoare situaţiei în care întreprinzătorul
L doreşte să sporească
L1 L2 L3
producţia şi să se asigure de o dezvoltare ulterioară. Concret,
întreprinzătorul va adopta noi tehnologii, va construi noi spaţii de lucru, va


recurge
Q la materiale de ultimă generaţie etc., adică va spori factorul K În

acelaşi
L timp, el va investi şi în factorul K prin motivarea salariaţilor lui sau
prin noi angajări.
Este evident faptul că acelaşi volum de produse Q poate fi obţinut utilizând
cantităţi diferite din cei doi factori de producţie.

Factorul K Factorul L
100 L 20
Q = constant 80 40
60 60
40 60

Tabloul de mai sus este o schemă simplistă, datele sugerând că volumul

producţiei este proporţional (sau egal) cu suma factorilor K şi L, dar funcţia Q poate fi
mult mai complexă; de exemplu, poate fi o relaţie ponderată de tipul:
Q=a*K+b*L
în care a şi b sunt constante care ţin de politica firmei.

Substituirea factorilor de producţie

Substituirea reprezintă procesul de înlocuire totală sau parţială a unui factor

de producţie cu un altul sau cu alţii, în vederea menţinerii sau sporirii producţiei.
Substituirea nu poate fi aleatoare, ea se supune unor principii:

34
 A) principiul tehnic, care se referă la compatibilitatea dintre factorii
substituiţi (resursele substituite) cu cei de înlocuire;
B) principiul economic, care se referă la:
B.1) productivitatea marginală (Wma), adică o producţie
suplimentară ΔQ, care se obţine prin creşterea cu o unitate a unui
factor de producţie, de exemplu X (ΔX = 1), ceilalţi factori
rămânând constanţi.
Q
Wma X =
X
Dacă ne referim la factorul de producţie Y, productivitatea
marginală ar fi:
Q
Wma Y =
Y
Aşadar, producătorul va alege să înlocuiască factorul de producţie
Y cu factorul de producţie X dacă
Wma X > Wma Y

B.2) rata marginală de substituire (RMS) a factorilor care se

înlocuiesc reciproc, de exemplu X şi Y exprimă numărul unităţilor
din factorul X care sunt necesare pentru a compensa pierderea de
producţie care ar rezulta prin diminuarea cu o unitate a factorului Y
când ceilalţi factori de producţie rămân constanţi.
X
RMS X / Y =
 Y
Rata marginală de substituire (RMS) este invers proporţională cu
productivitatea marginală a factorilor care se înlocuiesc reciproc.
De exemplu, dacă se înlocuieşte forţa de muncă (L) cu factorul de
producţie numit capital tehnic (K), procesul substituirii poate fi
exprimat prin relaţia:
K WmaL
RMS L = 
 L WmaK

Din relaţia de mai sus, rezultă că numărul de unităţi dintr-un factor

de producţie care suplineşte lipsa unei unităţi din alt factor de
producţie depinde de productivitatea marginală a ambilor factori.

35
 Altfel spus, cantitatea necesară din factorul înlocuitor pentru a
compensa lipsa unităţii din factorul înlocuit va fi cu atât mai mică
cu cât productivitatea marginală a factorului înlocuitor este mai
mare decât productivitatea marginală a factorului înlocuit.

Curba indiferenţei producătorului

În producţie sunt folosiţi cât mai mulţi factori (variabili) pentru a fi asigurată
obinerea profitului.
De exemplu, dacă ne referim doar la factorii pimari: munca – L şi capitalul –
K se poate trasa diagrama care ilustrează că producătorul obţine aceeaşi producţie
dacă respectă ceea ce este cunoscut ca fiind curba de indiferenţă a producătorului.
Diagrama se referă la faptul că, prin combinarea celor doi factori, se obţine acelaşi
volum al producţiei Q, ceea ce reprezintă pentru întreprinzător o şansă de obţinere a
unui profit.

A
K3
Q = constant
B
K2
C
K1

L1 L2 L3 L

36
 Punctele A, B şi C reprezintă diferite combinaţii din factorii K şi L care
conduc la acelaşi volum al producţei Q.
Pentru diferite volume de producţie Q se pot trasa diferite curbe de indiferenţă.

Q4> Q 3> Q2> Q1

Q4
Q3
Q2
Q1

L
Opţiunea producătorului

Curbele de indiferenţă a producătorului nu ilustrează complet soluţiile la care

acesta poate apela, pentru că nu sunt luate în considerare şi costurile de producţie pe
care trebuie să le suporte. Întreprinzătorul este, firesc, în căutarea unor soluţii de
eficacitate în afacerea lui (prin eficacitate înţelegem un radamament maxim – la un
anumit nivel de resurse investite, rezultate maxime). Întreprinzătorul raţional se află
permanent în căutarea unor soluţii de optim în privinţa resurselor şi a rezultatelor
producţiei.
Presupunând că producătorul utilizează ca factori ai producţiei munca – L şi
capitalul – K, cheltuielile lui (C) sunt legate de aceşti factori:
C=CL+CK
Întreprinzătorul va încerca să minimizeze valoarea sumei C, având în vedere
constrângerea lui bugetară.
Dacă notăm cu R resursele bugetare ale producătorului, este firesc ca
C≤R
Atunci când producătorul este nevoit să aleagă între a produce bunul X sau
bunul Y, va avea de ales între rapoartele: R / P Y şi R / P X astfel încât să utilizeze
resursele R în modul cel mai potrivit cu putinţă.

37
 Relaţia dintre cantităţile produsului Y şi ale produsului X, sub această
constrângere, este cunoscută ca fiind ecuaţia bugetului producătorului (dreapta
bugetului). Cu PX şi PY au fost notate preţurile de cost ale produselor X şi Y.
Dreapta bugetului este numită şi linia isocostului, adică a costului constant.

R „NU”

PY R= X . PX+Y. PY

„DA” A
YA

X
XA R
PX
Dreapta bugetului este locul geometric al punctelor (situaţiilor) care
îndeplinesc condiţia de respectare a nivelului resurselor bugetare ale producătorului.
Altfel spus, în fiecare dintre punctele dreptei costul producţiei este acelaşi, diferind
însă cantităţile realizate din bunurile X şi Y.
De exemplu, în punctul A, avem de-a face cu o producţie XA şi cu o producţie
YA, suma (X . P X + Y . P ) fiind egală cu nivelul resurselor bugetare ale
Y

producătorului (R).

Situaţiile din câmpul „DA” sunt cele care nu epuizează resursele

producătorului, iar cele din dreapta liniei bugetului (câmpul „NU”) sunt cele care nu
Y
pot fi atinse din pricina faptului că resursele nu permit acest lucru.
R4
YDacă
4
producătorul poate dispune de niveluri diferite de resurse financiare, se
pot imagina mai multe scenarii de producţie,
R1 < reprezentate
R2 < R3 < R4 prin mai multe drepte de
R3 R4
isocosturi.
Y3
R2 R3
Y2
R2
R1
Y1
R1

38
R1 R2 R3 R4
X
X1 X2 X3 X4
 Alegerile producătorului sunt legate de unul dintre obiectivele:
a) maximizarea producţiei în limitele date de bugetul său;
b) minimizarea costurilor pentru un anumit nivel al producţiei.
a) Soluţia optimă pentru maximizarea producţiei este sugerată de punctul
M din graficul de mai jos, în care cantităţile de bunuri produse X şi Y se încadrează în
limita bugetului. Punctele S şi T, aflate pe aceeaşi linie a isocostului, deşi respectă
bugetul, se referă la cantităţi mai mici de bunuri produse (Q1 < Q2). Pe de altă parte,
situaţia din punctul W nu poate fi acceptată din pricina faptului că depăşeşte bugetul
alocat producţiei.

Este evident că pentru o dreaptă a isocostului dată, nu există decât un punct de

echilibru (M).

R Q 3> Q2> Q1
S
Y
M W

Q3
Q2
T
Q1

R X
X 39
 b) Soluţia optimă pentru minimizarea costurilor la un nivel dat de
producţie (Q = constant) este sugerată de punctul N din figura de mai jos. În punctul
N este nivelul cel mai redus al costului pentru cantitatea de producţie Q. În punctele A
şi B se poate obţine aceeaşi producţie Q, dar cu un preţ mai mare. În punctul D
producţia este mai mică, dar şi costurile sunt mai reduse.
Y

A
R
Y
N

B
D
Q = constant

R X
X

Echilibrul întreprinzătorului

Prin echilibrul întreprinzătorului (producătorului) se înţelege optimizarea

cheltuielilor pentru factorii de producţie K şi L în vederea atingerii unui anumit volum
al producţiei.
Starea de optim se atinge atunci când raportul dintre productivitatea
marginală a factorilor care se combină este egal cu raportul dintre preţurile lor
de achiziţie.
Altfel spus, starea de optim se atinge atunci când rata marginală de
substituire este egală cu raportul dintre preţurile factorilor antrenaţi în
producţie.
Relaţia care caracterizează starea de optim este:

40
 WmaK P
 K
WmaL PL

în care:
WmaK este productivitatea marginală a factorului de producţie K
WmaL este productivitatea marginală a factorului de producţie L
PK este preţul de achiziţie pentru factorul de producţie K
PL este preţul de achiziţie pentru factorul de producţie L

Starea de optim este marcată prin punctul N în figura de mai sus. În acel
punct, productivitatea marginală a factorilor se află în acelaşi raport cu preţul lor de
achiziţie, iar sumele necesare sunt în limita bugetului alocat.

Oferta şi elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care producătorul

intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată la un anumit preţ.
Funcţia care descrie oferta este prezentată în figura de mai jos.

Q=
cantitatea
producţiei

800

600

400

41
100 150 200 P = preţul
 Funcţia care poate descrie oferta prezentată mai sus este de tipul:
Q=4*P

Legea ofertei se referă la raportul de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi

cantitatea de bunuri oferită de producător.
Interpretarea legii este simplă:
a) creşterea preţului pe piaţă pentru un bun (produs) conduce la creşterea
ofertei din acel bun;
b) scăderea preţului pe piaţă pentru un bun (produs) conduce la scăderea
ofertei din acel bun.
Expresia legii ofertei presupune că doar relaţia dintre cantitatea producţiei şi
preţul ei unitar contează, celelalte variabile rămânând neschimbate conform
principiului caeteris paribus.

P
Q2 Q0 Q1
5
4
3
2
1

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 Q

Creşterea şi reducerea ofertei

42
 Modificarea cantităţii de bunuri oferite de un producător este determinată de o
serie de factori. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de condiţiile ofertei.
Condiţiile ofertei sunt:
1. Costul de producţie
2. Preţul altor bunuri
3. Numărul firmelor care produc aceleaşi bunuri
4. Taxele şi subsidiile
5. Previziunile privind evoluţia preţurilor
6. Contextul politic, social şi natural
Costul de producţie
Între nivelul costului şi cantitatea de bunuri oferită de producător există o
relaţie adversă: astfel, reducerea costului de producţie pentru un anumit bun conduce
la creşterea cantităţii oferite de producător, iar dacă va creşte costul de producţie
pentru un anumit bun, va scădea oferta.
Nivelul costului este dat în primul rând de nivelul tehnologiei folosite şi de
gradul de calificare a salariaţilor implicaţi direct în procesul de producţie. În plus,
dacă creşte preţul materiilor prime şi a energiei sau dacă salariile sunt majorate, oferta
de bunuri va înregistra o scădere.

1. Preţul altor bunuri

În situaţia în care producătorul realizează bunurile A şi B, utilizând o anumită
cantitate de resurse, el poate redistribui resursele în situaţia în care preţul unui produs
se reduce, iar preţul celuilalt rămâne neschimbat.
Dacă preţul produsului A se reduce, producătorul poate orienta suplimentul de
resurse pentru producerea bunului B, al cărui preţ rămâne neschimbat. Crescând
producţia bunului B, oferta acestuia creşte.
2. Numărul firmelor care produc aceleaşi bunuri
Este evident că dacă numărul firmelor care produc aceleaşi bunuri este ridicat,
oferta pe piaţa acelor bunuri este şi ea ridicată. În situaţia în care unele firme intră în
faliment, oferta pentru bunurile respective scade.
3. Taxele şi subsidiile
Dacă taxa pe profit pentru o anumită industrie creşte, oferta va suferi o
scădere, iat dacă există subvenţii de la bugetul de stat pentru un anumit bun, oferta va
creşte.

43
 4. Previziunile privind evoluţia preţurilor
Dacă se prevede că în viitor preţul unor bunuri va creşte şi oferta acestora va
cunoaşte o creştere.
5. Contextul politic, social şi natural
6. În condiţiile în care contextul politic, social şi natural este favorabil, oferta
creşte, iar în perioade de recesiune oferta scade.

Elasticitatea ofertei

Prin elasticitatea ofertei se înţelege gradul în care se modifică oferta la

modificarea unui factor extern, de exemplu preţul.
Coeficientul elasticităţii ofertei (E) are forma:
Q P0
E= .
P Q0

în care:
Q – volumul producţiei la momentul t
Q0 – volumul producţiei la momentul t0
ΔQ = Q – Q0
P – preţul producţiei la momentul t
P0 – preţul producţiei la momentul t0
ΔP = P – P0

De exemplu, având:
Q = 100
Q0 = 80
ΔQ = Q – Q0 = 20
P=8
P0 = 6
ΔP = 2
Rezultă E = 0,75
ceea ce înseamnă că dacă preţul creşte cu 1%, producţia va creşte cu 0,75%.

44
Oferta este elastică dacă
Q P

Q0 P0

P
P0

Q0 Q Q

Oferta are elasticitate unitară dacă

Q P

Q0 P0

P
P

P0

Q0 Q Q

Oferta este inelastică dacă

Q P

Q0 P0

P0

Q0 Q Q

45
 Factorii care determină elasticitatea ofertei

1. Costul producţiei
În condiţiile în care cererea înregistrează o creştere, oferta va putea creşte în
limita costurilor de producţie, inclusiv a capacităţii de producţie. Altfel spus, în
condiţiile în care nu se modifică niciun at factor, oferta poate creşte numai dacă nu se
modifică mărimea costului mediu de producţie. De aici rezultă că relaţia dintre
elasticitatea ofertei şi costul de producţie este negativă: creşterea costului va conduce
la o scădere a elasticităţii ofertei şi invers.
2. Posibilităţile de stocare a bunurilor
În condiţiile în care capacitatea de stocare a bunurilor este limitată,
elasticitatea ofertei în raport cu preţul scade, iar atunci când capacitatea de stocare a
bunurilor este nelimitată, elasticitatea ofertei în raport cu preţul va creşte.
3. Costul stocării
Costul stocării este cuprins în costul de producţie, rezultând costul total. Este
vorba despre cheltuieli legate de regie, de energie, de salarii, de conservare etc. Ca
urmare, elasticitatea ofertei se află într-o relaţie inversă cu costul total.
4. Perioada scursă de la modificarea preţului
Dacă preţul unui produs se majorează în condiţiile în care celelalte condiţii
rămân neschimbate, elasticitatatea depinde şi de timpul (perioada) care a trecut de la
modificarea preţului. În această situaţie se distinge a) perioada pieţei, b) perioada
scurtă şi c) perioada lungă.
a) perioada pieţei este extrem de scurtă de la modificarea preţului bunului A
ca urmare a creşterii cererii, astfel încât producătorii nu pot spori producţia, oferta lor
fiind perfect inelastică.

P
Q0

P1 E1

P0 E0

C1

C0

Q0 Q
46
 În această perioadă, cantitatea de bunuri rămâne neschimbată, preţul creşte de
la P0 la P ca rezultat al cererii de la C0 la C1.
b) perioada scurtă este caracterizată prin creşterea preţului pentru bunul A ca
urmare a creşterii cererii şi a reacţiei producătorilor în sensul unei uşoare creşteri a
ofertei lor prin mobilizarea unor resurse suplimentare (materii prime, forţă de muncă,
energie etc.).
În figura de mai jos se observă că rata creşterii cantităţii dintr-un bun este
relativ mică (Q1 > Q0) în condiţiile în care preţul a crescut de la P 0 la P ca urmare a
creşterii cererii. În această situaţie oferta are un caracter inelastic.
P

Q0

P1 E1

P0 E0
C1

C0

Q0 Q1 Q

c) perioada lungă este caracterizată prin faptul că oferta este elastică în ceea
ce priveşte bunul A. În această situaţie, cererea creşte, preţul creşte, iar
producătorii antrenează resurse importante (fac investiţii în vederea
creşterii capacităţii de producţie) în vederea creşterii cantităţii din bunul A.

P
Q P Q1  Q0 P1  P0
 , sau 
Q0 P0 Q0 P0

Q0
E1
P1
E0
P0
C1

C0
47
Q0 Q1 Q
 Echilibrul pieţei

O piaţă este în echilibru atunci când cantitatea din bunul A oferită de

producători este egală cu cantitatea cerută de consumatori. Preţul la care se face
tranzacţia este preţul de echilibru, iar cantitatea cerută, respectiv cantitatea oferită este
cantitatea de echilibru. Grafic, echilibrul pieţei poate fi imaginat în punctul de
intersecţie dintre
P dreapta cererii şi dreapta ofertei. Cererea

60 E = punctul de echilibru
50
40 E
30
20
10 Oferta 48
100 200 300 400 Q
 În figura de mai sus punctul de echilibru al pieţei pentru bunul A s-a stabilit
pentru cantitatea oferită de 300 de unităţi la un preţ de 40 de unităţi monetare.
De fapt, situaţia de mai sus nu se întâlneşte pentru că există totdeauna cel puţin
un consumator nemulţumit de preţ sau cel puţin producător nemulţumit de preţ. Altfel
spus, echilibrul pieţei nu se realizează într-un punct, el este fragil, dinamic, el
arătându-se mai degrabă ca o plajă în care se poate atinge vremelnic.
În realitate, preţul pieţei poate să fie mai mic decât preţul de echilibru, atunci
când cererea este mai mare decât oferta. În această situaţie va apărea o cerere în exces,
apare o penurie în ceea ce priveşte produsul A, iar producătorii ăşi vor lichida
stocurile şi vor face eforturi să sporească producţia. Va apărea probabil şi oferta de pe
„piaţa neagră“. Unii producători vor pretinde preţuri mai mari, deşi oferta lor este
limitată.
Dacă preţul pieţei este mai mare decât preţul de echilibru, atunci oferta va fi
mai mare decât cererea şi va apărea un surplus din produsul respectiv. Ca urmare, unii
dintre producători vor accepta creşterea stocurilor lor, alţii vor reduce preţul şi alţii
vor reduce cantitatea produsă din bunul respectiv.
Toate aceste tendinţe demonstrează faptul că producătorii încearcă să se
plaseze spre un punct de echilibru al pieţei pentru produsul A, adică pentru oricare
dintre produsele lor.

P O1 O0 O2
Modificarea echilibrului pieţei
70
P = preţul
Modificarea cereri sau a ofertei conduce la modificarea punctului de echilibru
60
Q = cantitatea
pe piaţă.
50
O = oferta
40
C = cererea
30
C2
20
C0
10
49
C1

100 200 300 500 Q

 În graficul de mai sus se disting câteva situaţii:
a) Creşterea cererii de la C0 la C2 şi menţinerea constantă a ofertei O0
determină creşterea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru.
b) Scăderea cererii de la C0 la C1 şi menţinerea constantă a ofertei O0
determină scăderea preţului şi scăderea cantităţii de echilibru.
c) Creşterea ofertei de la O0 la O2 şi menţinerea constantă a cererii C0
determină scăderea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru.
d) Scăderea ofertei de la O0 la O1 şi menţinerea constantă a cererii C0
determină creşterea preţului şi scăderea cantităţii de echilibru.
e) Când cererea şi oferta cresc simultan, cantitatea de echilibru creşte, iar
preţul poate să scadă, să se menţină constant sau să crească.
g) Când cererea şi oferta scad simultan, cantitatea de echilibru scade, iar preţul
poate să scadă, să se menţină constant sau să crească.
h) Când cererea creşte şi oferta scade, preţul de echilibru creşte, iar cantitatea
de echilibru poate să scadă, să se menţină constant sau să crească.
i) Când cererea scade şi oferta creşte, preţul de echilibru va scădea, iar
cantitatea de echilibru poate să scadă, să se menţină constant sau să crească.
În realitate, situaţia poate fi mai complexă. De exemplu, creşterea cererii de
autoturisme va conduce la creşterea cererii de metal, ceea ce va conduce la creşterea
preţului metalului. Ca urmare, va creşte producţia de metal, dar pe termen lung
aceasta va scădea şi se va reduce şi preţul metalului pentru că nicio creştere nu se
poate produce fără limite.
În concluzie, atunci când o modificare a preţului produce efecte, după un
anumit timp nivelul preţului de echilibru se va plasa mai jos decât în faza iniţială.

50
 Salariul

În limba latină salarium desemna suma plătită soldaţilor romani pentru

cumpărarea sării. Sarea se obţinea greu, era un produs de referinţă aşa cum este astăzi
aurul, de exemplu.
Termenul are astăzi înţeles de plată pentru prestarea unei munci, a unui
serviciu pentru un beneficiar ala muncii. Salariatul, cel care prestează munca şi care
primeşte salariul, este dependent juridic de cel care l-a angajat în acest scop.
În limbaj comun salariul reprezintă remunerarea muncii.

Teorii privin salariul

51
 1. Teoria salariului natural
Apărută în Secolul al XIX-lea, Teoria salariului natural se referă la faptul că
acesta reprezintă un venit minim pentru ca lucrătorul să-şi poată procura pentru sine şi
pentru familia lui bunurile necesare traiului. David Ricardo afirmă că salariul nu poate
scădea sub pragul care asigură subzistenţa, dar nici nu poate să crească pentru că ar
duce la creşterea natalităţii, apoi a ofertei de muncă şi, în final, la căderea salariului.
Karl Marx a preluat această teorie afimând că o creştere a salariului peste nivelul
natural ar conduce la sporirea ofertei de muncă şi la apariţia şomajului.
2. Teoria fondului de salarii
Elaborată de Adam Smith şi preluată de John Stuart Mill, teoria se referă la
existenţa raport între un fond de salarii (o sumă de capital) şi numărul celor care
lucrează împreună cu numărul celor care doresc să se angajeze.
Nici această teorie nu conduce la posibilitatea modificării salariului, având în
vedere modernizarea tehnologiei; aceasta înseamnă creşterea capitalului fix şi la
diminuarea fondului de salarii. Introducerea unei noi tehnologii conduce la creşterea
ofertei de muncă şi, în consecinţă, dar la menţinerea nivelului salariilor. Dacă ar
apărea o intervenţie externă pieţei, care ar cere mărirea salariilor, ar creşte natalitatea
şi ulterior şomajul.

3. Teoria utilităţii marginale

Apărută în Secolul XX, teoria acceptată şi astăzi se referă la utilitatea
salariului.
Salariatul utilizează conceptual de desutilitate, ca expresie a raportului dintre
efortul depus de el şi câştigul obţinut, ceea ce conduce la faptul că oferta de muncă să
fie o funcţie crescătoare în raport cu salariul real.
Invstitorul gândeşte utilitatea muncii prin productivitatea sa marginală.
Menţionăm aici că prin productivtate marginală se înţelege producţia suplimentară
care se obţine ca urmare a folosirii unei unităţi suplimentare dintr-un factor de
producţie (de exemplu munca). Pentru investitor, pe termen scurt, productivitatea
marginală este descrescătoare, iar datorită acestui fapt cererea de muncă este în
scădere în raport cu salariul real. Astfel, salariul nu mai apare ca un cost al muncii, ci
ca un raport unitar dintre desutilitatea pe care o are munca pentru salariat şi
productivitatea merginală pentru capitalist. Salariul se stabileşte atunci când
desutilitatea şi productivitatea merginală sunt egale.

52
 4. Teoria raportului de forţe dintre sindicate şi patronat
Sindicatele (reprezentantele intereselor salariaţilor) şi patronatele
(reprezentantele ale investitorilor) negociază salariile pentru a crea un echilibru între
interesele celor două grupuri.
Cu privire la salariu au existat în decursul timpului mai multe abordări:
a) salariul venit – suma pe care o încasează un salariat ca venit realizat prin
muncă proprie;
b) salariul preţ – suma pe care o achită investitorul pentru cumpărarea forţei
de muncă;
c) salariul chirie – suma plătită de investitor salariatului pentru că acesta şi-a
închiriat forţa de muncă.
d) salariul cost – sumă considerată o cheltuială pentru investitor, aşa cum sunt
toate cheltuielile pentru asigurarea factorilor de preducţie.

Formele salariului

a) Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte

pentru munca depusă (în acord cu cantitatea de muncă depusă).

Relaţia dintre salariu şi munca depusă poate avea una dintre formale sugerate
în figura de mai jos.

1 1
Salariul Salariul
nominal 2 nominal 2

3 3

Cantitatea Cantitatea
de muncă de muncă

Pentru a beneficia de venituri mai mari, unii salariaţi, în anumite perioade de

timp, optează pentru prelungirea timpului de lucru, în defavoarea timpului liber, ştiind

53
că orele suplimentare au tarife orare mai mari. În felul acesta ei vor obţine salarii mai
mari. Acest proces se numeşte efect de substituţie.

Salariul
nominal

S2

S1

Cantitatea
Q1 de muncă Q
Timp liber 1 (T1)
Timp liber 2 (T2)
Q2

Când cantitatea de muncă ceşte de la Q 1 la Q2, salariul creşte de la S1 la S2, iar

timpul liber scade de la T1 la T2.
Unii dintre salariaţi nu acceptă să-şi diminueze timpul liber, la aceştia
nefuncţionând efectul de substituţie. Aceştia consideră că salariul S2 (vezi figura de
mai jos) este satisfăcător şi că nu are rost să lucreze mai mult timp, lungind perioada
lor de timp liber. Este vorba despre efectul de venit, ceea ce înseamnă că dacă
salariatului i se oferă posibilitatea de a reduce cantitatea de bunuri produsă de la Q2 la
Q3 în condiţiile creşterii salariului de la S2 la S3 el vor accepta firesc această situaţie
favorabilă.

Salariul

C
S3

S2 B
A
S1

Cantitatea de muncă Q

Q3 Q1 Q2

Timp liber T2
54

Timp liber T3
 Salariul nominal se află într-o strânsâ legătură cu gradul de ocupare a forţei de
muncă. O reducere a salariului nominal va conduce la o creştere a gradului de ocupare
a forţei de muncă şi invers.
În viziunea şcolii clasice liberale, se consideră că reducerea salariului duce la
o scădere a costurilor de producţie şi, implicit, a preţului produselor, ceea ce
stimulează creşterea producţiei şi a ocupării forţei de muncă. Dacă toţi producătorii ar
adopta acelaşi comportament ei ar suporta scăderea veniturilor, chiar dacă cererea de
bunuri ar creşte. Se consideră că venitul obţinut prin creşterea cererii este mai mic
estimat ca urmare a creşterii producţiei şi a ocupării forţei de muncă.
În viziunea keynesistă, o reducere generală a salariilor nu influenţează
favorabil gradul de ocupare a forţei de muncă pentru că sporirea volumului ocupării
nu se transformă automat în cerere de consum. Aşadar, dacă salariile scad, gradul de
ocupare creşte, volumul producţie creşte, dar nu este sigur că şi cererea de produse va
urma o rată crescătoare.

b) Salariul real

Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi de servicii pe care pot fi

cupărate cu salariul nominal.
Salariul real depide, aşadar, de mărimea salariului nominal şi de nivelul
preţurilor şi al tarifelor pentru bunurile pe care şi le procură individul.
Salariul real reflectă puterea de cumpărare a salariului nominal.
Salariul real se calculează cu formula:
Sn
Sr 
P
în care:
Sr este salariul real
Sn este salariul nominal

55
 P este preţul (ca medie ponderată a preţurilor tuturor produselor şi serviciilor
achiziţionate)

Dinamica salariului real se calculează cu ajutorul indicelui salariului real (ISr):

I Sn
ISr =
IP

în care:
ISn este indicele salariului nominal (raport între salariul nominal şi un salariu
de referinţă)
IP este indicele preţurilor (calculat porinind de la coşul de bunuri şi servicii
folosite de o familie medie).

Sistemele de salarizare

1. Salariul direct (de randament)

Salariul direct (de randament) reprezintă venitul primar provenit din
participarea salariatului la activitatea de producţie. Salariul direct este, de regulă,
nominal, dar există şi situaţii când este acordat în nume colectiv.
Salariul direct poate fi:
a) salariul pe unitatea de timp (pe oră, pe zi, pe săptămână, pe lună) are
avantajul că este uşor de gestionat, dar şi dezavantajul că nu contribuie la motivarea
salariaţilor. În plus, legătura dintre cantitatea şi calitatea producţiei realizate cu
cuamntumul salariului este considerată a fi o legătură slabă.
b) salariul în acord (sau cu bucata) este o funcţie de productivitatea muncii,
el fiind proporţional cu numărul produselor realizate de salariat. Sistemul este apreciat
de salariaţii performanţi, dar este combătut de sindicate pentru că duce la extenuarea
lucrătorilor şi la crearea unor diferenţe mari între veniturile celor mai productivi şi ale
celor mai puţin productivi. Sistemul este promovat de întreprinzători pentru ca duce la
creşterea cantităţii de bunuri produse.
c) salariul mixt cu prime progresive este o combinaţie între salariul pe
unitatea de timp şi salariul în acord.
d) salariul social sau salariul indirect este o formă de plată independentă de
prestaţia lucrătorului la locul de muncă. El se acordă pentru că salariatul are o situaţie

56
familială dificilă (copii sau adulţi în întreţinere, mulţi copii în întreţinere etc.), situaţie
în care angajatorul îi acordă alocaţii, concedii plătite, pensii etc.

Impozitul pe salariu

În figura de mai jos este reprezentată funcţia salariului orar în raport cu

numărul orelor lucrate de un salariat din punctul de vedere al întreprinzătorului.
Evident, întreprinzătorul vrea să plătească din în ce mai puţini bani pentru din ce în ce
mai multe ore lucrate. Altfel spus, salariul orar oferit de întreprinzător descreşte în
raport cu cererea de muncă a întreprinzătorului. Pe de altă parte, oferta de muncă
poate fi descrisă printr-o funcţie crescătoare între salariul orar şi numărul orelor
lucrate.

Oferta de muncă cu impozit

Salariul
orar

Oferta de muncă fără impozit

S1 A1

pierdere A0

S2
Cerea de muncă

Dreapta cererii de muncă pune în evidenţă care este gradul de apreciere a

muncii pentru întreprinzător. Altfel spus, dreapta cererii de muncă indică salariul
H1 H0 Numărul orelor de muncă
maxim pe care firmele sunt dispuse să-l plătească pentru o oră de muncă.
Pe de altă parte, dreapta ofertei de muncă pune în evidenţă care este salariul
minim pe care îl pretind angajaţii pentru o oră de muncă.
Optimul se realizează în situaţia A0 din figura de mai sus, în care valoarea
producţiei marginale (sau productivitatea marginală) este egală cu valoarea unei ore
suplimentare de timp liber.
Impozitul pe venit reduce salariul net încasat pe oră. Altfel spus, dacă un
salariat lucrează 120 de ore pe lună, fiecare fiind retribuită cu 20 de lei, el va cere un
salariu brut de 120*10*1,4 lei dacă impozitul este de 40%. Salariul brut lunar va fi
1.680 lei, iar salariul net va fi 1.200 lei.

57
 Salariatul va cere un salariu minim pe oră mai mare în condiţiile în care acesta
este impozitat. Ca urmare, dreapta ofertei se deplasează în sus, mărimea deplasării
fiind dată de mărimea impozitului. Punctul de echilibru se plasează în această situaţie
în punctul A1, situaţie în care numărul orelor de muncă este mai redus, punctul A1
nefiind unul de optim. Valoarea producţiei care poate fi obţinută cu o oră adiţională de
muncă, corespunzătoare punctului S1 este mai mare decât valoarea atribuită aceleiaşi
ore dacă ar fi folosită ca timp liber. Din cauza impozitului, salariatul va folosi acea oră
pentru timp liber, reducând numărul orelor de muncă de la H0 la H1.
În concluzie, impozitul atrage după sina o pierdere de producţie; suprafaţa
marcată în figură sugerând mărimea acestei pierderi.

58