Difuzionismul

Studierea vechilor culture “primitive” și “exotice“ spre care se îndreptase etnologia secolului al
XIX-lea a facilitat cunoașterea mai exactă a fenomenului cultural. Faptul acesta va da
posibilitatea sesizării mai clare a deosebirilor culturale respetiv a diversității culturale.

F. Graehner și Ankeran, reprezentanții de frunte ai școlii istorice , publică în 1905 Kulturkrise

and Kulturegeschichten in Ozean, iar ceva mai târziu și despre Africa și în același timp cu W.
Schmidt despre Africa de Sud. În aceste lucrări sunt prezentate mai multe zone cultural distincte
și o relativă cronologie a perioadelor culturale. F. Graebner publică în anul 1911 Methode der
Ethnologie. După părerea lui, istoria omenirii nu este o mare poveste evoluționistă în care unele
popoare au avansat mai repede decât altele, ea este mai degrabă un ansamblu de relatări despre
originea, creșterea și acțiunea reciprocă a multor culturi care au apărut în diverse centre și ca
urmare a unor cauze diferite, pentru ca apoi să se răspândească în zonele învecinate, uneori în
teritorii întregi. Reprezentanții scolii istorice afirmă că fiecare element cultural este parte
componentă a culturii și nu poate fi separat de acesta, existența lui în afara culturii originare
demonstrează doar răspândirea lui. În cultura fiecărui popor găsim straturi ale elementelor
împrumutate. Dacă intră în contact două culturi și se aproprie una de alta, vom întâlni și
“elemente încrucișate“.

Funcționalismul

Acest model explicativ din stiințele sociale are la bază ideea de funcție care în matematici
înseamnă mărimi ale căror valori depind de valorile celorlalte mărimi. În acest sens, o relație
funcțională poate fi văzută ca o schimbare, ca o corelație între variabile individuale. Când
vorbim de funcții sociale, ne referim la o clasă de evenimente și nu la simple unități specifice.
Actul de a vota poate fi funcțional pentru un regim politic numai dacă el face parte dintr-o clasă
de activități generală de activități care caracterizează structura democratică a regimului.

Funcționismul își are rădăcinile în tehnologia lui Aristotel, după care orientarea spre un scop
final caracterizează condițiile anterioare. Ideea de bază a acestui model explicativ este că un
organism interacționează cu stimulii din mediul extern într-un mod care duce la adaptare între
organism și mediu. Din această perspectivă, între sistemul social global și sistemul politic există
un schimb de informații și de substanță (cereri, nevoi, interese, decizii) pe bază de retroacțiune
(feed-back) prin care se realizează echilibrul homeostatic al funcționării sistemului. Prin urmare
funcția de adaptare este bazată pe relații de interdependență dintre părți sau dintre întregi și parte.
În cadrul sistemelor politice, între structuri și funcții există o relație de condiționare. Funcția
despre activitățile specializate ale unui individ sau organizații. Nu numai structuri similare
realizează funcții diferite, dar și funcții similare pot fi realizate de structuri diferite.

Analiza funcțională constă în tratarea oricărui fapt social din perspectiva relațiilor pe care le
întreține, în sincronie cu alte fapte sociale în interiorul unui ansamblu care nu este epistemologic
necesar să fie privit ca fiind complet structurat. Noțiunea de “funcție“ trimite doar la ideea
interpedependenței relative a faptelor. Legăturile observabile în realitate nu sunt observabile la
rang de raporturi de determinare sau de legi de funcționare. Funcția nu este prevăzută cu un
statut explicativ în sensul strict, ci în cel euristic al termenului. Se admite că orice societate este
formată dintr-un anumit număr de elemente identificabile, că aceste elemente nu sunt dispuse la
întâmplare, ci urmează o anumită logică a configurațiilor, că evidențierea relațiilor dintre aceste
elemente -relații care nu sunt obligatoriu de utilitate reciprocă – contribuie într-o oarecare
măsură la întelegerea fiecăreia dintre ele. “

“O teorie funcționalistă pornind de la constatarea că există relații de corespondență funcțională

între faptele sociale, ajunge la concluzii generale privind natura societății.