Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Introducere:
1
→ Atomii diferitelor elemente pot avea acelaşi număr de masă. Nuclizii acestor
elemente sunt nuclizi izobari. Nuclizii cu acelaşi număr de neutroni, dar cu
număr diferit de protoni se numesc izotoni.
Obs.
Raportul dintre numărul de neutroni (N) şi numărul de protoni (Z), N/Z,
creşte o dată cu numărul de masă A. S-a dovedit că nucleele sunt stabile numai
în cazul în care raportul N/Z este apropiat de o valoare bine determinată, care
este funcţie de numărul de masă A.
Obs.
O dezmembrare a nucleului necesită învingerea forţelor nucleare şi pentru
aceasta trebuie să fie cheltuită o energie, şi invers, pentru alcătuirea nucleului
din nucleoni liberi trebuie pusă în libertate aceeaşi energie. Această energie se
numeşte energie de legătură.
2. Tipuri de radiaţii:
Def.
Prin radiaţie se înţelege un proces în care o sursă emite energie şi
aceasta se propagă în mediul care înconjoară sursa, sau pur şi simplu, radiaţia
defineşte energia implicată în acest proces.
2
• particulele α (nuclee de heliu) rezultă din dezintegrarea radioactivă de
tip alfa (conţin două sarcini elementare pozitive iar masa lor este egală
cu patru unităţi atomice de masă şi datorită sarcinii lor electrice pozitive,
ele sunt deviate în câmp electric şi magnetic).
• particulele β –
(electroni) rezultând din dezintegrarea radioactivă de tip
β minus (poartă o sarcină elementară negativă şi număr de masă zero,
masa lor fiind egală cu 1/1840 unităţi atomice de masă şi datorită sarcinii
electrice negative sunt deviate în câmp electric şi magnetic în sens opus
direcţiei de deviere a radiaţiei α).
• Particulele β +
(pozitroni) şi rezultă din dezintegrarea radioactivă de tip
beta plus sau prin generare de perechi.
3
Spectrul undelor electromagnetice:
4
Radiaţia γ este o radiaţie electromagnetică de natură nucleară,
caracterizată prin lungime de undă foarte scurtă. Ea nu este deviată în câmp
electric sau magnetic şi apare de obicei împreună cu radiaţia α sau β.
Obs.
Radiaţiile amintite prezintă unele proprietăţi comune: sunt invizibile, se
deplasează cu viteză foarte mare şi pot pătrunde în materiale la adâncimi
diferite, în funcţie de natura şi energia radiaţiei.
3. Radioactivitatea:
5
→ Din cei aproximativ 2000 de nuclizi cunoscuţi până în prezent doar 290
sunt stabili, ceilalţi sunt instabili şi se transformă spontan, fără vreo intervenţie
exterioară în nuclee stabile.
→Trecerea spre un nucleu stabil se poate face printr-o singură transformare sau
prin mai multe transformări trecând prin stări intermediare instabile până la
starea finală stabilă, şirul lor formând o serie de dezintegrare.
→Un nuclid instabil se transformă în mod spontan într-un nuclid mai stabil,
cu emisie de radiaţie.
Def.
Prin radioactivitate se înţelege capacitatea nucleelor instabile de a emite
radiaţii ionizante.
Acest fenomen se numeşte dezintegrare radioactivă, în urma căreia nucleul
suferă o modificare bine determinată.
Obs.
În majoritatea cazurilor, nucleele radioactive naturale sunt cele grele, cu Z
cuprins între 81 şi 94. Există însă şi nuclee relativ uşoare, natural radioactive,
cum sunt 14C sau 40K.
De exemplu,
14
6 C radioactiv → 14
7 N stabil + β–
6
termenul de „iradiere externă”, dacă sursa de radiaţii este încorporată sau
distribuită în masa corpului, se foloseşte termenul de „iradiere internă”.
Obs.
Populaţia umană, ca de altfel toată biosfera, a fost şi continuă să fie
expusă inevitabil la doze mici de radiaţii ionizante provenind din surse naturale.
Comisia Internaţională pentru Protecţie Radiologică (CIPR) consideră că
se poate accepta pentru umanitate o valoare limită de expunere la radiaţii
ionizante corespunzând la dublul dozei medii la care omul este expus în condiţii
naturale, ceea ce presupune că specia umană este adaptată la iradierea
existentă în prezent în mediul său de viaţă. Cu toate acestea, riscurile pe care le
comportă chiar nivelele scăzute de radiaţii nu trebuie să fie neglijate, ele
constituind în ultimul timp obiectul unor studii efectuate în cadrul unor programe
de cercetare internaţionale.
Pe lângă iradierea naturală (92%) trebuie considerată iradierea artificială
(8%) suplimentară, care poate fi medicală, profesională sau accidentală.
7
Distrugerea ţesuturilor maligne prin iradiere este o aplicaţie utilă a afectelor
distructive ale radiaţiei ionizante.
8
Radioactivitatea a fost descoperită iniţial la elementele grele care se întâlnesc
în natură: U, Ra, Ac, Th.
Dezintegrarea acestor elemente prin emisia de particule α şi β nu duce
la formarea unui nucleu stabil, ci aceasta se realizează prin formarea unor
radioelemente intermediare care derivă unul din altul.
Obs.
Studiul elementelor radioactive întâlnite în natură a arătat că acestea pot fi
înglobate în trei lanţuri succesive, numite serii (familii) radioactive:
• seria thoriului,
• seria uraniului,
• seria actiniului.
• În anul 1940 a fost descoperită seria neptuniului, care este o serie
radioactivă artificială.
9
Izotopii radioactivi artificiali sunt mult mai numeroşi decât cei naturali,
se obţin în reactoarele nucleare şi în acceleratorii de particule.
10
4. Dezintegrare: nucleul absoarbe particula incidentă şi expulzează o
particulă nouă. De exemplu:
9
4 Be +24 α→126 C +01n
dN = -λNdt
nuclee
11
dN
= −λdt
N
−λt N
Integrând între limitele No şi N, respectiv 0 şi t, rezultă N = e , de unde
0
N(t) = No ⋅ e −λt
N0
= N 0 ⋅ e −λT 1 / 2
2
ln2 = λT1/2
0,693
sau λ = . Înlocuind în legea dezintegrării radioactive obţinem
T1 / 2
0 , 693
− ⋅t
N (t ) = N 0 ⋅ e T
12
Activitatea Λ a unei substanţe radioactive reprezintă numărul actelor de
dezintegrare din unitatea de timp, adică viteza absolută de dezintegrare:
Λ=
dN
dt
=
d
dt
( )
N 0 ⋅ e −λt = − λN 0 ⋅ e −λt = λ ⋅ N
13
atomul face parte dintr-o moleculă, atunci prin smulgerea unui electron, molecula
respectivă rămâne încărcată pozitiv.
Procesul prin care un atom neutru sau o moleculă devin încărcate pozitiv,
se numeşte ionizare, iar entitatea rezultată se numeşte ion pozitiv.
Electronul expulzat poate, la rândul său, să ionizeze alţi atomi sau
molecule.
1
Pentru acest motiv, radiaţiile α , β , γ , X şi 0n se mai numesc
radiaţii ionizante.
Radiaţiile Roentgen (X) şi gama fac parte din două familii de radiaţii, după
punctul de vedere din care se face clasificarea. Pe de o parte în cadrul radiaţiilor
electromagnetice, ele reprezintă limita superioară a spectrului de energie, de
aceea radiaţiile X şi γ sunt radiaţii electromagnetice penetrante. Pe de altă
parte, radiaţiile Roentgen şi gama au proprietate comună cu radiaţiile
corpusculare de a produce, prin interacţiune cu atomii substanţelor străbătute
sau iradiate, fenomenul de ionizare. Ele fac astfel parte şi din familia radiaţiilor
ionizante.
14
Împrăştierea şi absorbţia
15
I = I 0 e −µx
în care:
Io – intensitatea radiaţiei iniţiale,
I – intensitatea radiaţiei care a străbătut stratul de substanţă,
x – grosimea stratului de substanţă absorbant,
μ –coeficientul de absorbţie al radiaţiei γ în substanţă.
hν = L + mv2/2
unde
16
Efectul fotoelectric este important în cazul fotonilor de energii reduse care străbat
materiale ce conţin elemente grele.
Când o suprafaţă metalică este expusă unui flux de radiaţie electromagnetică
poate să genereze, în anumite condiţii, electroni liberi, care produc un curent
electric dacă sunt acceleraţi sub acţiunea unui câmp electric. Electronii emişi prin
efectul fotoelectric se numesc fotoelectroni. Experimental s-a constatat că pentru
a observa emisia de electroni este nevoie ca radiaţia electromagnetică să aibă o
frecvenţă (frecvență de prag) deasupra unei limite inferioare care depinde de
natura materialului sau, echivalent, lungimea de undă trebuie să fie sub o
anumită valoare.
Intensitatea fluxului de radiaţie incident influenţează mărimea curentului electric
produs, dar nu determină apariţia fenomenului.
17
Efectul Compton apare la ciocnirea dintre un foton şi un electron
(considerat liber sau slab legat). Rezultă un electron de recul, care primeşte
energia fotonului incident şi un foton difuzat, cu energie mai mică decât a celui
incident. Acest efect este semnificativ ca importanţă când energiile de legătură a
electronilor în atom pot fi considerate neglijabile faţă de energiile fotonilor
incidenţi. În urma ciocnirii, energia fotonului incident se regăseşte în energia
transferată electronului de recul şi energia fotonului difuzat. Electronii de recul au
energii suficiente pentru a produce ionizări similare radiaţiilor β, iar fotonii
difuzaţi, în funcţie de energia pe care o mai au, pot produce fie alte efecte
Compton, fie efecte fotoelectrice.
hν0 = hν + Ec + L
18
Dacă în cazul efectului fotoelectric aproape toată energia fotonului
incident este transferată substanţei absorbante, în cazul efectului Compton o
parte este emisă de substanţa traversată sub formă de radiaţie împrăştiată sub
unghiuri mari faţă de unghiul de incidenţă.
Ecuaţia împrăştierii Compton:
Unde
19
Explicarea fenomenului:
20
Generarea de perechi are loc atunci când un foton de energie înaltă
traversează câmpul electrostatic al unui nucleu. Dacă acest câmp este suficient
de intens, energia fotonului se pune în evidenţă prin apariţia unui electron şi a
unui pozitron. Această „materializare” a energiei nu poate avea loc decât dacă
energia fotonului depăşeşte de două ori energia de repaus a unui electron.
Diferenţa dintre energia fotonului şi cea necesară materializării este regăsită ca
energie cinetică a electronului şi pozitronului. Această energie este absorbită de
mediu prin ionizări similare celor produse de radiaţia β. Spre deosebire de
electron, viaţa pozitronului este scurtă. După încetinirea datorată ionizărilor, la
întâlnirea unui electron, perechea pozitron-electron suferă reacţia de anihilare,
energia particulelor transformându-se în cuante γ. Fotonii de anihilare pot
produce, în alte zone decât cea supusă iradierii primare, efecte fotoelectrice sau,
mai ales, efect Compton.
În concluzie:
Razele gamma interactioneaza cu materia prin care trec prin următoarele
mecanisme:
• "Efect fotoelectric": Un foton γ poate dezlega un electron orbital din
învelişul electronic al unui atom. Electronul, care preia toată energia
fotonului γ, va putea învinge forţa electrostatică, eliberându-se de pe
orbita sa; fotonul incident dispare: această interacţiune se numeşte "efect
fotoelectric" (energia fotonului incident γ trebuie să fie mai mare decât
energia de legătura (Wleg) a electronuluiexpulzat (e-) ). Efectul fotoelectric este
mult mai probabil la elementele grele (probabilitatea este direct
proporţională cu Z5), dacă fotonii incidenţi sunt de joasă energie, sub 0,5
MeV. Elementul emis cu o anumită viteză (dependentă de energia
fotonului incident şi de tipul atomului) produce ionizarea, la fel ca şi o
particulă beta β (beta), până când surplusul său energetic este cedat
complet.
• "Efect Compton”, care devine preponderent când fotonii incidenţi au o
energie mai mare decât 1 MeV. În acest proces numai o parte din energia
21
fotonului este transferată electronului; restul de energie apare ca un foton
secundar cu energie mai mică, împrăştiat într-o direcţie oarecare.
Interacţiunea continuă până la dispariţia fotonilor împrăştiaţi prin efect
fotoelectric.
• "Producerea de perechi": Dacă fotonul γ are o energie mai mare de 1,02
MeV, el va putea interacţiona cu câmpul nucleului, transformându-se în
două particule: una pozitivă şi cealaltă negativă (conversia energiei în
masă). Particula pozitivă este numită pozitron, iar cealaltă electron.
Această interacţiune este cunoscută drept "producere (generare) de
perechi". Excesul energetic este preluat în mod egal, sub formă de
energie cinetică, de către cele două particule electron + pozitron, care vor
produce ionizări până la încetinirea lor completă (la fel ca în cazul
radiaţiilor β). În procesul de încetinire, pozitronii produc ionizări până la
momentul când vor fi captaţi de un electron. Noua pereche se "anihilează"
reciproc, generând 2 fotoni γ de câte 0,51 MeV. Fenomenul de anihilare
este opus fenomenului de generare de perechi. În cadrul acestui fenomen
masa se transformă în energie. Fotonii rezultaţi pot fi împrăştiaţi prin efect
Compton, sau absorbiţi prin efect fotoelectric.
22
Prin unele interacţiuni, fotonii radiaţiilor electromagnetice penetrante
eliberează un flux de electroni secundari, care devin astfel purtătorii prin care
energia radiaţiilor electromagnetice primare este absorbită în substanţă.
Electronii secundari interacţionează cu substanţa iradiată, cedând energia
prin mai multe mecanisme sau tipuri de interacţiune: ciocnirea inelastică în care
are loc cu unul din electronii orbitali ai atomilor substanţei, având ca rezultat
excitarea sau ionizarea atomilor, generarea de radiaţii electromagnetice prin
efectul Cerenkov sau prin anihilarea unui electron negativ cu un electron pozitiv,
generarea de radiaţii electromagnetice de frânare (Bremsstrahlung),
împrăştierea elastică (coulombiană) pe nucleele atomilor şi reacţia nucleară
iniţiată de electroni (electrodezintegrare nucleară).
Ca urmare a interacţiunilor, energia unui electron scade treptat pe măsură ce
distanţa străbătută în substanţă creşte.
23
Ţesuturile şi organele sunt complexe structurale formate din mai multe
clase de celule, fiecare cu caracteristici proprii.
Momentul în care pot fi detectate leziunile funcţionale după iradiere,
depinde de intervalul de timp în care intervine moartea celulară.
Ţesuturile sunt formate din celule parenchimatoase (cu rol funcţional) şi
o reţea conjunctivă vasculară (care asigură suportul metabolic necesar
activităţii lor).
Răspunsul la iradiere este rezultatul distrugerii definitive a celulelor
parenchimatoase, care dacă nu pot fi înlocuite duc la atrofia ţesutului cu
compromiterea, până la distrugerea funcţiei acestuia.
Modificările tisulare după iradiere nu sunt specifice şi au un caracter
progresiv, devenind tot mai pregnante pe măsura trecerii timpului. De aceea,
aprecierea răspunsului la iradiere a unui ţesut sau organ se face în mod arbitrar,
pe baza gradului maxim de hipoplazie observat până la două luni după iradiere.
24
Adjuvantă, postoperatorie (sterilizarea patului tumoral cu reducerea
riscului de recidivă locală sau la distanță, la pacienții cu factori de
pronostic nefavorabil)
Paliativă ( antalgică, decompresivă, hemostatică).
Efectele secundare ale radioterapiei depind de localizarea tumorii, tipul de
iradiere, volumul tumoral, factorul timp, vârsta, starea clinică a pacientului, bolile
asociate. Ele pot fi acute (apar în timpul iradierii) sau tardive (apar de la 6 luni
de la terminarea radioterapiei).
• Complicațiile acute se manifestă, în primele zile de radioterapie prin stare de
rău după iradiere (astenie, anorexie, greață, cefalee), eritem cutanat, greață,
vărsături, dureri abdominale, căderea părului, astenie fizică, paloare, risc
crescut de infecții (prin scăderea numărului de leucocite), sângerări diverse
(prin scăderea numărului de trombocite).
• Efectele secundare tardive se manifestă prin fibroză, dermatită, ulcerații,
fistule, insuficiențe de organe (plămâni-fibroză, măduvă osoasă-aplazie,
rinichi-nefrită, inimă-pericardită, ficat-hepatită).
Iradierea tumorilor maligne din interiorul corpului cu ajutorul radiației externe
implică o limitare a dozei maxime de iradiere. Pentru a nu afecta țesuturile
sănătoase din imediata vecinătate a țesutului tumoral, ceea ce ar putea să
influențeze negativ chiar și evoluția țesutului tumoral, această doză nu poate
depăși anumite valori care trebuie păstrate, în general, sub 3000 rad.
O preocupare importantă la ora actuală în domeniul radioterapiei este mărirea
dozei pentru ca iradierea țesuturilor tumorale să fie cât mai eficientă. Acest lucru
a determinat o serie de cercetări cu privire la posibilitatea livrării dozei de radiații
din interior. Cu toate că iradierea externă are inconvenientele menționate, ea
reprezintă principala metodă de radioterapie.
25
nu există, în general, nici o corespondenţă şi disocierea lor este favorizată de
modul clasic de fracţionare, respectiv 1,8 – 2 Gy de 5 – 6 ori pe săptămână.
Răspunsul la iradiere poate fi însă mult influenţat prin utilizarea altor
scheme de fracţionare, diferite de cele clasice.
Diferenţa dintre panta curbelor de supravieţuire pentru efectele acute şi
tardive poate fi influenţată astfel prin modificarea fracţionării clasice. Efectele
tardive pot fi reduse la minim prin creşterea numărului de fracţiuni, care pot fi
administrate cu o etalonare convenţională clasică, de 6 – 8 săptămâni sau
redusă la jumătate, constituind aşa numita hiperfracţionare, respectiv fracţionare
accelerată.
Parametrii mai importanţi care determină magnitudinea efectelor tardive
sunt mărirea dozei de fracţionare şi numărul total de fracţiuni.
26
Ritmul de regresiune depinde de natura constituenţilor tumorali care
trebuie resorbiţi şi de timpul în care are loc moartea celulară.
Când proliferarea celulară este oprită prin iradiere, tumorile cu pierderi
celulare mari vor regresa rapid, în timp ce tumorile cu pierderi celulare reduse
vor avea o regresiune lentă, răspunsul la iradiere fiind determinat şi în cazul
tumorilor de caracteristicile lor cinetice.
Iradierea tumorilor induce leziuni identice cu cele ale ţesuturilor normale,
dar intervenţia promptă şi mai eficace a mecanismelor de apărare, în al doilea
caz, explică diferenţele care fac posibilă aplicarea cu succes a radioterapiei în
tratamentul cancerului.
Absorbţia de radiaţie
27
Fig. I.1.
I = Io e-kx
relaţie care exprimă legea lui Lambert. Această relaţie mai poate fi scrisă pentru
logaritm zecimal:
I = I0 ⋅ 10-kx
I0
absorbant pentru care = 10 .
I
28
unde ε (0) = h(0) lg e = 0,43 k şi se numeşte Legea lui Beer. Această lege se
ε cx
poate scrie şi sub forma: I = I0⋅ e- , în cazul logaritmului natural.
I
Raportul = T şi se numeşte transmisie sau transmitanţă. Extincţia sau
I0
1
radiaţiile X, γ , 0n produc ionizare indirectă prin electroni Compton,
fotoelectroni, nuclee de recul. Interacţiunile de bază ale radiaţiilor ionizante cu
ţesutul viu sunt aceleaşi ca şi în oricare altă substanţă, rolul important jucându-l
fenomenul de ionizare şi excitare a moleculelor din celule urmat de disocierea
acestora. Întreaga energie cedată substanţei de către radiaţie este disipată în
final sub formă de căldură.
Unitatea de bază a ţesutului viu este celula. Fiecare celulă are un nucleu,
centrul ei de control.
29
De o importanţă cu totul particulară este compusul numit acid
dezoxiribonucleic ADN în nucleul celulei. ADN-ul controlează structura şi
funcţionarea celulei. Radiaţia afectează celula, în mod indirect ADN-ul.
Radiaţia poate acţiona în două moduri: o moleculă de ADN se poate
ioniza, rezultând o modificare chimică directă sau molecula poate fi modificată
indirect prin intermediul unui radical liber din lichidul celulei.
În unele cazuri modificarea chimică poate sta la baza unui efect biologic
dăunător, datorat fie unui defect puternic localizat, fie unui defect global al
cromozomului, aşa cum se poate observa la microscop.
Ambele feluri de defecte au fost implicate în tarele genetice şi în
dezvoltarea cancerului.
Radiaţiile care pătrund în organism sunt mai mult sau mai puţin absorbite.
În cazul ţesuturilor vii, interacţiunea radiaţiilor cu acestea produce aceleaşi
fenomene. Ionii produşi în urma ionizării reacţionează chimic cu acizii nucleici din
nucleele celulelor vii dând naştere unor produşi toxici. Ţesuturile cele mai
sensibile sunt organele hematopaltice, mucoasele, organele interne, ţesuturile
musculare, ţesuturile osoase, ţesutul nervos.
Iradierea în doze bine determinate poate avea efecte pozitive (în
radioterapie, distrugerea celulelor tumorale).
Iradierea necontrolată poate duce la accidente acute imediate şi accidente
cronice.
Mecanismele absorbţiei radiaţiilor variază în funcţie de natura acestora. În
cazul radiaţiei α , acestea sunt complet absorbite de organismele vegetale şi
animale pe o adâncime de 0,1 mm iar radionuclizii nu sunt periculoşi. Radiaţiile
β pot pătrunde în organism circa 1 cm, iar radionuclizii care le produc sunt
periculoşi pentru ţesuturile superficiale. Radiaţiile X, γ şi neutronii trec prin
organe umane iar radionuclizii care le produc sunt periculoşi.
Boala de iradiere poartă numele de boala actinică.
În locurile în care apar doze de radiaţii mai mari decât cele maxime
admise, se impune luarea unor măsuri de protecţie prin ecranarea surselor
radioactive. Împotriva fluxului de radiaţii γ se utilizează ecrane din material cu
30
Z mare (Pb), împotriva fluxului de radiaţii α se utilizează ecrane din material cu
1
Z mic (Al) iar împotriva fluxului de radiaţii 0n se foloseşte ca moderator apa grea
şi grafitul iar ca absorbant cadmiul şi borul.
31
exemplu de pe straturile L, M sau N). Rearanjarea electronilor atomilor
anticatodului este însoţită de emisia radiaţiilor X.
Primul tub care a produs raze X a fost conceput de fizicianul William Crookes.
Cu un tub de sticla partial vidat, continand doi electrozi prin care trece curent
electric. Ca rezultat al ionizarii, ionii pozitivi lovesc catodul si provoaca iesirea
electronilor din catod. Acesti electroni, sub forma unui fascicul de raze
catodice, bombardeaza peretii de sticla ai tubului si rezulta razele X. Acest
tub produce numai raze X moi, cu energie scazuta.Un tub catodic imbunatatit,
prin introducerea unui catod curbat pentru focalizarea fasciculului de electroni
pe o tinta din metal greu, numita anod, produce raze X mai dure, cu lungimi
de unda mai scurte si energie mai mare. Razele X produse, depind de
presiunea gazului din tub.
32
Urmatoarea imbunătățire a fost realizată de William David Coolidge in 1913
prin inventarea tubului de raze X cu catod încălzit.
Tubul Coolidge este un tub vidat prevăzut cu doi electrozi:
• Un catod K format dintr-un filament de wolfram
• Un anticatod AC (anod)
33
Anticatodul are depus pe el un material care emite radiații X (material greu
fuzibil: tungsten, wolfram, etc.). Între electrozi se aplică o tensiune electrică de
ordinul a 105 V.
Catodul este adus la incandescențăși emite electroni prin efect termoelectronic.
Fascicolul de electroni este accelerat sub acțiunea diferenței mari de potențial și
lovesc suprafața anticatodului. La interacțiunea electronilor cu atomii anodului
energia cinetică a lor este transformată în energia radiațiilor X și pe de altă parte
în căldură.
• Spectru continuu
o Spectru de linii
34
Radiațiile X astfel obținute dau naștere unui spectru de linii care este
caracteristic atomilor țintei și de aceea au fost numite radiații X
caracteristice.
35
• Radiațiile X produc efecte radiobiologice. Se pot produce atât efecte
funcționale cât și dăunătoare.
36
D reprezintă raportul dintre energia absorbită şi masa substanţei care a
absorbit această cantitate de energie.
∆W
D=
∆m
Doza absorbită în unitatea de timp se numeşte doză debit.
[ d ] = rad
D ∆W h
d= =
∆t ∆m ⋅ ∆t Gy
[ d ] SI =
s
Unitatea de măsură:
[ D ] SI = [W ] SI =
J
= Gy (Gray)
[ m] SI kg
erg 10 2 ⋅10 −7 J 1
1rad =100 = −3
= 2 J / kg =10 −2 Gy
g 10 kg 10
1 Gy = 100 rad
37
Doza de ioni reprezintă sarcina electrică produsă prin ionizare şi
reprezintă raportul dintre sarcina electrică Q a ionilor produşi de radiaţiile
nucleare într-un volum de aer şi masa m a acelui volum.
Q
D=
m
D
Debitul dozei de ioni este dat de relaţia: d =
t
şi are ca unitatea de măsură: [ D] SI = 1 R (Roentgen)
1 −9
sarcină Q = ⋅ 10 C într-un volum de aer uscat şi este echivalent cu doza
3
energetică de 1,293 Gy.
3) Doza biologică (B)
Pentru a putea compara diferite radiaţii cu aceeaşi energie, după efectele
lor, s-a introdus factorul de eficacitate biologică relativă η .
Doza biologică se foloseşte pentru organismele vii:
B = doza energetică · η
38
B
Debitul dozei biologice este b =
t
1 rem
şi se exprimă în mod uzual în [b] = ,
h
39