MODELAREA COMPORTARII MATERIALULUI LA REALIZAREA UNEI

IMBINARI SUDATE CAP LA CAP PRIN SUDARE

Sudarea cap la cap reprezintă o metodă de îmbinare nedemontabilă des întâlnită în practică a
cărei simulare ar prezenta avantaje pentru evitarea supradimensionării structurii sau a apariţiei unor
tensiuni periculoase în material.
Inceputul analizei se realizează prin selectarea domeniului de lucru, care în acest caz, este din
rezistenţa materialelor ce face parte din clasa analizelor structurale. In figura 3.147 se prezintă
selectarea acestei opţiuni.

Fig. 3.147 Selectarea analizei structurale

Alegerea tipului elementului de discretizare a structurii se face funcţie de mai multe criterii.
Unul dintre criteriile importante este compatibilitatea între forma geometrică a acestuia şi forma
geometrică a structurii studiate. Intrucât această structură are formă paralelipipedică este de dorit ca şi
elementul de discretizare să fie asemănător. In figura 3.148 se prezintă această alegere şi anume
elementul de tip “Solid Brick 45”. In afara formei, celelalte criterii de selectare a elementului de
discretizare sunt:
- numărul de noduri, pentru că un număr mai mare de noduri implică rezultate în mai
multe puncte dar şi timp de calcul mai mare, erori de calcul mai mari si resurse de
calcul superioare;
- tipurile elementelor de intrare – încastrări, forţe, constante de amortizare,
temperaturi, câmpuri electrice, magnetice etc….;
- tipurile elementelor de ieşire – deplasări, rotaţii, tensiuni mecanice, câmprri termice,
fluxuri de căldură, diferenţe de temperaturi, câmpuri electrice, magnetice etc….

Fig. 3.148 Selectarea elementului de discretizare

Pentru definirea proprietăţilor de material din care sunt confecţionate piesele se pot alege
două metode. Prima dintre acestea presupune alegerea materialului dintr-o bibliotecă de materiale care
însoţeşte programul. Calea pentru această opţiune este”Preprocessor/ Material Props/ Material
Library”. In cazul în care se doreşte alegerea unui anumit material, cu proprietăţile cunoscute, se vor
folosi comenzile “Preprocessor/ Material Props/ Material Models”. In acest moment, programul
afişează o fereastră în care se pot introduce mai multe materiale şi se pot selecta mai multe tipuri de
proprietăţi. In figura 3.149 se prezintă introducerea modulului de elasticitate şi a coeficientului
Poisson pentru materialul din care este confecţionată piesa.

Fig. 3.149 Introducerea proprietăţilor de material

Deoarece în practică, uneori se utilizează şi sudarea a două materiale diferite, în acest

exemplu, din raţiuni didactice, se va introduce şi al doilea material ce va caracteriza cea de a doua
placă. Folosind tasta “Material” se va realiza această opţiune ce este prezentată în figura 3.150.

Fig. 3.150 Definirea prorietăţilor pentru cel de al doilea material

In cazul celor două plăci paralelipipedice, desenarea geometriei structurii se poate realiza
folosind comenzile “Preprocessor/Modeling/Create/Volumes/Block/By 2 Corners &Z”. In acest
mod se afişează o fereastră în care se vor introduce valorile numerice ale volumului desenat şi poziţia
acestuia faţă de axele OX şi OY. De notat că toate datele sunt în metri întrucât se lucrează în Sistemul
Internaţional (fig.3.151).
 Fig. 3.151 Introducerea datelor geometrice pentru realizarea unei plăci metalice

In figura 3.152 se prezintă construcţia celei de a doua plăci metalice ce va fi sudată.

Comenzile necesare sunt identice ca în primul caz, cu deosebirea că cea de a doua placă este deplasată
pe axa OX cu 0.114 m.

Fig. 3.152 Realizarea celei dea doua plăci metalice

Rezultatul construcţiei este prezentat în figura 3.153.

Fig. 3.153 Realizarea celor două plăci ce vor fi sudate

 Intrucât cordonul de sudură nu are o formă geometrică predefinită, realizarea acestuia
presupune definirea unei secţiuni normale neregulate. Pentru aceasta se vor defini mai multe puncte
cheie numite”Keypoint”, ce vor forma suprafaţa secţiunii. Realizarea punctelor cheie se face folosind
comenzile “Preprocesor/Modeling/Create/Keypoints/In Active CS”. Se afişează astfel o fereastră
în care fiecare punct cheie primeşte un număr, iar poziţia în sistemul de axe triortogonal se face
introducând valorile numerice corespunzătoare în metri (fig. 3.154).

Fig. 3.154 Definirea punctelor cheie ale secţiunii cordonului de sudură

Prezentarea punctelor cheie se face în imaginea din figura 3.155.

Fig. 3.155 Punctele cheie ale secţiunii cordonului de sudură

Pentru definirea ariei secţiunii se foloseşte comanda „Create Area thru KPs”, în care, într-o
ordine firească, se unesc punctele realizate. In figura 3.156 se prezintă această operaţie.
 Fig. 3.156 Realizarea suprafeţei secţiunii prin unirea punctelor cheie

In figura 3.157 se prezintă secţiunea cordonului de sudură împreună cu cele două piese de
sudat.

Fig. 3.157 Secţiunea cordonului de sudură împreună cu piesele

de îmbinat (îmbinarea sudată)

Prin operaţia de extrudare pe direcţie normală a suprafeţei realizate se obţine cordonul de

sudură. In figura 3.158 se prezintă cele două piese de îmbinat împreună cu cordonul de sudură format
între acestea.
 Fig. 3.158 Definirea geometrică a ansamblului sudat

Intrucât cele trei elemente realizate până în această fază sunt distincte dar au în comun unele
volume de material, pentru realizarea unui ansamblu compact, care să înteracţioneze unitary, sub
acţiunea sarcinilor exterioare se va folosi comanda “Overlap”, din suita “Operate/Booleans/Overlap
Volumes” (fig. 3.159).

Fig. 3.159 Definirea unui ansamblu unitar

Intrucât, de cele mai multe ori, cele două plăci sudate au proprietăţi diferite, alocarea acestora
pentru fiecare volum în parte se face folosind comenzile ”Preprocesor/Meshing/Mesh
Attributes/Picked Volumes”. In fig. 3.160 se prezintă imaginea corespunzătoare etapei de mai sus.
 Fig. 3.160 Atribuirea unui set de proprietăţi volumului respectiv

In figura 3.161 se prezintă selectarea volumelor corespunzătoare.

a b

Fig. 3.161 Alocarea proprietăţilor corespunzătoare fiecărui volum al structurii:

a – pentru placa din dreapta; b - pentru placa din stânga; c – pentru cordonul de sudură
ce îmbină cele două plăci

Odată definită structura de analizat împreună cu proprietăţile aferente urmează operaţia de

discretizare a acesteia în elemente de tipul “Solid45”. Discretizarea se face folosind comenzile
“Meshing/Mesh/Volumes/Free” (3.162).
 Fig. 3.162 Comanda pentru discretizarea structurii

In figura 3.163 se prezintă două imagini ale structurii discretizate. In prima imagine, fiecare
element este colorat şi notat diferit.

Fig.3.163 Discretizarea structurii studiate

Odată încheiate toate operaţiile din modulul “Preprocessor”, ce conţine toate comenzile
necesare desenării structurii, atribuirii de proprietăţi şi discretizării acesteia se trece la modulul
”Solution”. In cadrul acestuia, ansamblul este încărcat cu toate sarcinile existente.
Prima sarcină este aceea a încastrării structurii. Pentru aceasta se folosesc comenzile
”Apply/Structural/Displacement”. In general încastrarea se face pe linii, pe arii sau în noduri. In
cazul prezentat mai sus, încastrarea în noduri se face prin selectarea acestora cu ajutorul dispozitivului
de selecţie prin trasarea unui ”Box”. Comanda corespunzătoare este prezentată în figura 3.164.
 Fig. 3.164 Selectarea nodurilor încastrării structurii

Preluarea gradelor de libertate se poate face pe una, două sau pe cele trei axe. Selectarea
acestora precum şi alocarea valorii zero axelor respective este prezentată în imaginea din figura 3.165.
In cazul în care structura nu este blocată complet si permite deplasări pe anumite axe, valoarea
comenzii “Displacement Value” este diferită de zero.

Fig. 3.165 Selectarea axelor pentru realizarea încastrării

Cea de a doua comandă a modulului “Solution” este cea de aplicare a forţelor ce acţionează
asupra plăcilor. Comenzile necesare sunt “Solution/DefineLoads/Apply/Structural/
Displacement/On Nodes”. In cazul prezentat, forţa se aplică în fiecare nod selectat având grijă ca
suma forţelor din noduri să fie egală cu valoarea totală a forţei exterioare (fig. 3.166).

Fig. 3.166 Aplicarea forţelor în nodurile selectate ale structurii

In figura 3.167 se prezintă totalitatea sarcinilor aplicate structurii după care urmează
rezolvarea problemei propuse cu ajutorul comenzii “Solve”.
 Fig. 3.167 Totalitatea sarcinilor aplicate structurii

In urma rezolvării problemei, aplicării sarcinilor, răspunsurile necesare în acest caz sunt
stările de tensiuni şi deplasări ale ansamblului. In figura 3.168 sunt prezentate tensiunile Von Mises.
Pentru a obţine acest rezultat sunt accesate comenzile “General PostProc/Plot Results/ Contour
Plot/Nodal Solution”. In acest mod sunt prezentate în nodurile structurii valorile tensiunilor calculate
prin criteriul VonMises. Acest criteriu de calcul al tensiunilor echivalează tensiunile din material ca
fiind numai tensiuni de întindere şi din această cauză, acestea au numai valori pozitive. Tensiunile mai
puteau fi calculate şi pentru fiecare element în parte. Din analiza figurii se poate observa că zonele cel
mai puternic solicitate sunt cele din colţurile plăcii unde tensiunea are valoarea maximă τ = 0.3· 1010
N/m2. Această valoare este sub valoarea modulului de elasticitate al materialului, ceea ce face ca
acesta să se deformeze elastic sub acţiune forţelor exterioare. După îndepărtarea acestora, materialul
revine la forma iniţială. In situaţia în care se doreşte însă deformarea acestuia este necesară creşterea
forţei până ce tensiunea din material depăşeşte valoarea modulului de elasticitate. Se observă astfel că
rolul funcţional al structurii este foarte important, fără cunoaşterea acestuia neputându-se face nici o
evaluare din punct de vedere ingineresc.

Fig. 3.168 Starea de tensiuni VonMises

In figura 3.169 sunt prezentate tensiunile principale S 1. Valorile maxime ale acestora sunt τ =
0.3· 1010 N/m2, valori foarte apropiate de valorile tensiunilor VonMises. Nici în această situaţie nu se
depăşeşte valoarea modulului de elasticitate al materialului (modulul Young). Cu toate că tensiunile
de acest tip pot fi pozitive sau negative, ceea ce indică prezenţa tensiunilor de întindere, respectiv de
încovoiere, în această situaţie tensiunile sunt pozitive datorită faptului că forţele ce acţionează asupra
corpului sunt pur axiale.
 Fig. 3.169 Harta tensiunilor principale S1
Tensiunile principale S3 sunt prezentate în figura 3.170. După cum se poate observa, ţinând
cont de acest criteriu de calcul, aceste tensiuni sunt atât de întindere cât şi de încovoiere.

Fig. 3.170 Tensiunile principale S3

Valorile negative ale acestora, aflate în stâga scalei de culori exprimă prezenţa tensiunilor de
compresiune iar valorile pozitive exprimă tensiunile de întindere din structură. Nici în această situaţie
valoarea tensiunii maxime nu depăşeşte valoarea modulului Young.
O altă categorie de rezultate se referă la deplasările structurii sub acţiunea forţelor exterioare.
In figura 3.171 sunt prezentate valorile deplasării pe axa OX. Acestea cresc de la zero în zona
încastrării spre valoarea maximă UX = 0.4 mm, în zona aplicării forţelor. Din punct de vedere
funcţional, mărimea acestor valori poate fi evaluată numai în situaţia în care se cunosc condiţiile de
lucru ale structurii studiate. In anumite situaţii aceste valori pot fi foarte mari dar în alte cazuri pot fi
neglijabile.

Fig. 3.171 Deplasările structurii pe axa OX

Experimentele practice de încercare la tracţiune, desfăşurate pe o piesă identică cu cea
studiată au demonstrat stări de tensiune foarte apropiate de cele simulate astfel încât, acest model
validează experimentările şi se constituie ca bază de plecare pentru alte structuri obţinute prin acelaşi
procedeu tehnologic de sudare.