ARGOS science fiction & fantasy

numărul 10, iarna 2014-2015

 
Ediţie digitală distribuită de TEXAROM

www.texarom.com

e-mail: office@texarom.com

telefon: 01-408-217-8280

Pentru această ediţie, toate drepturile sunt rezervate editurii TEXAROM.

Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului acestui volum fără acordul scris al
editorului constituie o încălcare a Legii Dreptului de autor şi se sancţionează potrivit prevederilor
acesteia.

ISSN 2327-3879

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată în colaborare cu elefant.ro

editorial

Michael Haulică • Evenimente

Ne plac evenimentele literare, tuturor ne plac.

Mergem cu drag la lansările de carte, ca să ne întîlnim autorii preferaţi, să-i ascultăm, să
schimbăm două vorbe cu ei pînă ne scriu cîteva rînduri pe pagina aceea pe care se scriu
dedicaţiile (uneori avem surprize, de exemplu să ne scrie pe latura lungă a cărţii sau să scrie pe
prima pagină, cea goală, nu pe cea cu titlul, sau să scrie împrăştiat, pe toată pagina). Mergem la
lansări să ne mai întîlnim cu unii, cu alţii, fani pe care-i ştim de pe la tîrguri, de pe la alte
evenimente, şi ne simţim aparţinînd unei comunităţi care s-a format undeva într-un teritoriu care
nu există pe hărţi, un spaţiu aflat între librării, edituri, bloguri şi FaceBook, un fel de ţară fără
nume care, uşor-uşor, îşi încropeşte un soi de constituţie, îşi scoate la suprafaţă conducătorii,
patrimoniul, legile-axiome pe care toţi le respectă ca pe un dat, o ţară în care trăim în continuarea
(şi, uneori, în pofida) a ceea ce trăim cu adevărat, o ţară în care ne refugiem sau mergem în
vacanţele de zi cu zi, o ţară a cărei monedă nu are un nume, un singur nume, dar are pe bancnote
chipurile lui Frank Herbert, Philip K. Dick, Isaac Asimov, Robert Heinlein, Arthur C. Clarke sau,
de ce nu?, Ann Leckie, Andy Weir, Sofia Samatar, Joe Abercrombie ori Mark Lawrence.
Cineva mă întreba zilele trecute dacă noi, românii, avem în literatura F&SF figuri
emblematice (le numea iconuri), aşa cum au străinii, anglo-saxonii mai precis. Da, am zis, sigur
că avem şi noi, cum să nu avem?! Şi m-am gîndit că există lansări de carte (dar şi alte evenimete)
la care cititorii se adună pentru a-l celebra pe Sebastian A. Corn (că asta se cheamă, nu?, atunci
cînd nişte oameni îşi lasă treburile de-acasă şi vin să-l vadă şi să-l asculte pe un scriitor). Sau pe
Dănuţ Ungureanu, pe Marian Truţă, pe Liviu Radu şi mai sînt cîţiva care pot aduna un grup
măricel de fani sau în legătură cu care editurile nu-şi pun problema dacă îşi vor scoate banii
publicîndu-le cărţile ori ba.
Am zis alte evenimente? Care altele? Ce evenimente mai avem noi în sefeul românesc?
Ce evenimente ar trebui să avem? De ce?
Lansări de carte. Da, în primul rînd ansările de carte. În general la tîrguri se întîmplă, dar
mai apare cîte o carte şi printre ele. Nu mai vine lumea ca în urmă cu cinci ani, ştiu că aveam (cel
puţin noi, la Millennium) şi 70-80 de inşi la o lansare de Bookfest sau Gaudeamus. În ultimii doi-
trei ani n-am mai văzut adunări atît de mari. Ba da, la Sebastian A. Corn, cînd şi-a lansat
Muribecca la ProspectArt. Ceea ce mă face să mă gîndesc că poate nu (prea) mai avem autori
care să atragă 70-80 de fani la o lansare. Ce-i de făcut? Nu ştiu. Să scriem mai bine, mai pe placul
cititorilor (şi nu, nu-mi spuneţi că ăsta e un compromis, că Dan Brown, că Sandra Brown şi alte
culori la fel de vioaie. Cititorii noştri nu pot fi păcăliţi cu aşa ceva, ca să placi publlicului de
SF&F trebuie să fii pur şi simplu bun).
Pe de altă parte, parcă nici fanii nu mai sînt ce-au fost, cum se zice. Fie s-au politizat prea
tare, încît nu mai merg la lansarea lui X pentru că e din tabăra Y, fie au mai crescut (ei, nu şi
copii lor) şi au obligaţii care nu le mai permit ieşirile, fie a crescut numărul celor pe care nu-i mai
inteersează autorii, ci doar cărţile lor.
Poate că o prezenţă mai constantă în agora (indiferent sub ce formă) a autorilor ar atrage
mai mult public şi la lansări. Să citim mai des interviuri, să vedem că sînt simpatici şi cu vorbele
la ei şi-atunci poate că ar creşte şi dorinţa de a-i vedea pe viu.
Cluburi de lectură. Avem, mai mult sau mai puţin funcţionale. Cel mai de succes este
Clubul Nemira, care se manifestă lunar de ceva vreme -- iată că tocmai a făcut doi ani! -- luînd în
discuţie cîte o carte publicată de Editura Nemira. Un alt club care părea că apăruse la un moment
dat este (a fost?) Clubul Paladinilor, al celor pentru care Editura Paladin şi cărţile publicate aici
sînt motive de bucurie. Dacă nu funcţionează trei luni da, trei luni ba, s-ar putea să mai avem
ocazia de a dezbate titlurile din protofoliul editurii. Sau poate nu. După cum se vede, două
cluburi, axate pe cărţile publicate la două edituri, organizate de editurile respective. Seamănă mai
mult a treabă de PR, nu? Pe cînd un club de lectură al fanilor, organizat de fani, în care să se
dezbată ce vor ei? Probabil cînd va exista un grup de fani care să vrea mai mult decît ceea ce li se
dă. Uneori, în viaţă, trebuie să-ţi mai iei şi singur, dacă vrei să ai. Aşa se zice. Nu ştiu dacă o fi
adevărat. Este?
 Convenţii. La modul în care acestea există şi înseamnă ceva pentru fandom sau pentru cei
interesaţi de f&sf, nu pot să spun cu toată inima da, avem. Cînd există, experienţa anilor recenţi
ne spune că avem convenţia de vest -- la care participă cei agreaţi de mai-marii regiunii (nu zice
nimeni că nu s-a făcut strigare, că nu s-a anunţat public etc., dar cînd abilităţile de jurnalist
cultural se manifestă înjurînd ba pe unul, ba pe altul... e normal că ăia înjuraţi nu vor mai merge
în veci în vizită la aşa-zisul pamfletar -- am mai zis că înjurătura nu e pamflet, iar pamfletul nu e
înjurătură?), convenţia de est -- încremenită într-un proiect al anilor 80-90 din secolul trecut, atît
ca teme, cît şi ca abordare managerială, motive suficiente pentru a fi evitată (iar!) de o bună parte
din actorii scenei F&SF autohtone şi, o ultimă tentativă, convenţia de sud -- care, din păcate, nici
n-a mai avut loc, arătînd că, pînă la urmă, şi capacitatea de a organiza o convenţie naţională de SF
este o calitate cu care doar unii se nasc (sau doar unii o dobîndesc). Rămîne să vedem cum se va
descurca nordul, dar am încredere în entuziasmul şi ambiţia grupării sucevene, am încredere că
vor reuşi ceea ce boierii de pînă acum n-au (prea) reuşit. Cred mai mult în sinceritatea demersului
lor decît în inerţia celorlalţi. Nu ştim încă de ce e în stare Bucureştiul, deşi avem experienţa celor
3 ediţii ale tîrgului Final Frontier, despre care zic unii că au fost cele mai reuşite convenţii din
ultimii ani (atît ca număr al participanţilor-vizitatori, cît şi ca număr de scriitori, traducători şi
editori prezenţi).
Dar pînă la Romconul de la Suceava, avem de trecut printr-un nou Final Frontier, la
sfîrşitul lunii martie. Şi vom putea vedea exact despre ce e vorba şi cît contează el pentru lumea
F&SF românească. Iar cu ocazia asta îi vom putea asculta şi pe suceveni vorbindu-ne despre
ROMCON 2015.
Tîrguri de carte. Bookfest, Gaudeamus, Final Frontier, ultimul, organizat de Bookblog,
dedicat în exclusivitate literaturii (şi nu numai) F&SF. Se pare totuşi că nimic nu adună mai
multă lume iubitoare de F&SF la un loc ca un tîrg de carte. Ne bucurăm de două ori pe an cînd la
Bookfest şi la Gaudeamus alergăm ca apucaţii de la un stand la altul, de la o lansare la alta -- încă
îmi amintesc acel tur de forţă de-acum cîţiva ani, cînd în sîmbăta SF au fost şapte lansări
consecutive şi un grup de cîteva zeci de fani se mutau de la un stand la altul -- sîmbăta SF a mai
rămas din povestea aia (şi nici asta 100%)...
M-aş opri mai mult asupra tîrgului de carte F&SF care, iată, a avut trei ediţii (2011 --
2012 -- 2013) şi ne pregătim de cea de-a patra (va avea loc în zilele de 28-29 martie). Ce se
întîmpă la un Final Frontier? Lansări de carte (Nemira, Trei, Paladin, Millennium, Eagle au venit
cu noutăţi la ediţiile de pînă acum), dezbateri (am reţinut, de pildă "Traducătorii-coautori" şi
"Revistele de Fantasy & Science Fiction" de la ediţia 2013 sau "Prezenţa internaţională a
scriitorilor români de F&SF" şi "Gothicul în literatura română şi universală" de la ediţia
2012), invitaţi speciali (au fost Dan Doboş şi Liviu Radu în 2013 şi Csilla Kleinheincz --
scriitoare şi editoare din Ungaria -- în 2012) şi, ocazional, evenimentul a fost o bună ocazie
pentru ceremoniile de acordare a unor premii (premiile Seniorii imaginatiei, Galileo şi FanSF la
ediţia 2012). Iar cei aproximativ 1000 de vizitatori declaraţi de organizatori nu fac decît să ne
arate că Final Frontier este un eveniment dorit d epublic şi care, la o adică, poate fi uşor
transformat în Romcon, avînd în vedere că, la cele trei ediţii de pînă acum, au participat sefişti
dinTimişoara, Oradea, Satu Mare, Iaşi, Suceava, Craiova etc.
Cenacluri. Un cenaclu este şi el un eveniment, o întîmplare literar-artistică, vorba
poetului. Nu mai sînt multe, unele mai vii, altele aşa şi-aşa cîtă vreme nu zice nimeni nimic
despre ele. Ştim că există Helion, la Timişoara, cu şedinţe şi tot ce trebuie (chiar şi cu Zilele
Helion, dar am să le pomenesc din nou la o altă categorie). Teoretic, din auzite, mai ştim că există
încă H.G. Wells la Timişoara şi Quasar la Iaşi, dar cum nimeni nu scrie nimic despre ele... e ca şi
cum n-ar fi. Despre SFVA de la Craiova iarăşi nu avem veşti -- ultima fiind doar că au ratat
Romconul 2014. În Bucureşti ProspectArt, cenaclul Societăţii Române de Science Ficiton şi
Fantasy, îşi ţine lunar şedinţele, alternînd lansările de carte cu invitarea unor scriitori, cu
dezbaterea unor subiecte de interes şi cu organizarea Colocviului şi a premiilor Ion Hobana. Cel
mai nou cenaclu apărut în Bucureşti este Secţia 14, născut din Atelierul SF&F organizat în
toamna lui 2014 de Revista de povestiri şi Bookblog (din nou Bookblog!), în parteneriat cu
Milennium Books. Funcţionează ca un grup literar, este un fel de club închis, frecventat numai de
cei 13 care au trecut prin Atelierul SF&F. În acest număr, revista Argos publică povestiri scrise
de trei dintre membrii Secţiei 14, Alexandra Medaru, Mihai Alexandru Dincă şi Andrei Panţu. Iar
la Bookfest 2015, Millennium Books va publica o antologie cu povestirile tuturor membrilor
cenaclului, ca un fel de proiect de absolvire a Atelierului SF&F.
Simpozioane şi colocvii. Am pomenit deja Zilele Helion şi Colocviul Naţional de Critică
şi Exegeză Ion Hobana. Lor le mai putem adăuga încă două manifestări, care au loc la Iaşi: Zilele
Clubului UNESCO "Quasar" şi Zilele "Dan Merişca". Toate au o structură controversată în
anumite cercuri, agreată în altele, aceea a referatelor pe o temă dată. Lucrările prezentate la Zilele
Helion au parte de publicare în revista Biblioteca Nova, iar cele prezentate la Colocviul Hobana
în revista Luceafărul de dimineaţă. Toate adună un public local, interesat de temă, aş remarca
însă Colocviul Hobana, pentru care SRSFF reuşit să atragă ca parteneri cîteva filiale din
Bucureşti ale Uniunii Scriitorilor, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, Primăria
Sectorului 2.
Premii. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze (mă bîntuie poeţii, se vede). Care sînt premiile
din sefeul românesc, cine le ecordă, pe ce criterii şi -- din nou, marea întrebare -- de ce? E greu de
făcut o ierarhie a lor, e greu de spus care sînt cele mai importante, pentru că depinde de criterii or,
se ştie, criteriile sînt precum copiii: al meu e cel mai frumos şi cel mai deştept!
Premiile Colin. Au fost pînă acum 6 ediţii (2000 -- 2001 -- 2004 -- 2008 -- 2011 -- 2014).
Sînt premii date de un juriu (într-o vreme constant, ceea ce a făcut ca volume valoroase --
semnate de membrii juriului -- să rămînă în afara listei (şi asta a relativizat ierarhia), pe mai multe
categorii, mai clar formulate la încpeut, din ce în ce mai ambiguu spre anii din urmă. Dacă la asta
adăugăm şi intrarea pe lista de nominalizări a volumelor în competiţie cu texte singulare
(povestiri sau eseuri) ori a cărţilor apărute în alţi ani decît cei luaţi în discuţie, cred că, la ora
actuală, premiile inventate de Ion Hobana şi Gérard Klein şi-au cam pierdut din prestigiul pe care
îl aveau cîndva. Se vorbeşte despre o intenţie de reformare... să vedem. Aşteptăm.
Premiile Ion Hobana. Sînt acordate de SRSFF (înlocuind astfel premiile SRSFF din 2009
şi 2010), iar decizia o ia un juriu oarecum constant în alcătuire (dezvăluit publicului la unele
ediţii, alteori nu), care, uneori, nu pare a şti exact ce şi cum -- vezi declaraţiile unui membru al
juriului care a spus că ultimele premii s-au dat pentru cărţi publicate în 2013 (cum fusese regula
pînă atunci), dar, de fapt, au fost premiate cărţi din 2014, premiile acordîndu-se înainte de
Gaudeamus (unde au apărut destule titluri noi), deci nu toate cărţile in 2014 au fost luate în
considerare... Categoriile diferă de la an la an, ceea ce lasă impresia (ca şi în cazul premiilor
Colin) că mai întîi se stabilesc cîştigătorii şi de-abia apoi categoriile. O mai bună comunicare şi
descriere a categoriilor ar risipi toate aceste îndoieli. Iar o listă de nominalizări ar ajuta şi ea la o
mai bună imagine.
Premiile RomCon. Se dau cînd se dau, adică atunci cînd avem RomCon. Criteriile de vot
şi cine votează -- iarăşi sînt lucruri care se stabilesc de la ediţie la ediţie (în funcţie de interesele
locale?), ceea ce din nou aduce atingere credibilităţii. Există şi jurii, dar votează şi participanţii la
convenţie din cîte s-a auzit.
Din cînd în cînd au existat premiile ARSFAN (ultimul acordat în 2011, la Iaşi, cu un juriu
transpartinic, dacă îmi este permisă formularea) şi premiile Galileo (ediţiile 2011 şi 2012),
stabilite prin votul abonaţilor revistei, cărora li s-au adăugat redactorii-şefi ai revistelor SF&F --
fac precizarea că nu toţi au dorit să se exprime -- cu categoriile volum, proză scurtă şi, din doi în
doi ani, antologie, cărora li s-a adăugat un premiu pentru întrega activitate, asumat de redacţie.
Au fost şi două antologii Premiile Galileo, editate de Horia Nicola Ursu, în care au fost publicate
texte reprezentînd lucrările şi autorii nominalizaţi la cele două ediţii.
Una dintre problemele ridicate anul trecut a fost că prea sînt cam la fel juriile, prea cam
aceiaşi oameni decid în toate cazurile şi, atunci, de ce mai există atîtea premii? Acuma, dacă ne
uitm la numele cîştigătorilor, chiar dacă în mare mambrii juriului sînt aceiaşi, se văd oarece
diferenţe. Care vin, mai ales, din categoriile diferite. Ba avem cel mai bun volum, ba cel mai sf şi
cel mai fantasy, ba cel mai proză scurtă... ca să nu mai vorbim de categoria transfrontalieră de la
Colin. Mi-ar plăcea să avem un premiu care să rămînă constant cîţiva ani, 4-5-6, cu aceleaşi
categorii şi cu acelaşi sistem de vot. Într-un astfel de premiu aş crede.
Acuma. De ce avem premii? Pentru că e bine să avem, e bine să avem nişte ierarhii, e bine
să existe mai multe viziuni (iar cînd acestea coincid putem trage concluzia că, într-adevăr,
ierarhia momentului aia este). Dar şi mai bine ar fi dacă am avea criterii şi dacă ele ar comunicate
eficient, iar toată povestea nu s-ar schimba de la an la an. Ca să însemne ceva, în primul rînd un
premiu trebuie să aibă credibiitate. Cred că tocmai aici avem de lucrat. Ceea ce nu e foarte
măgulitor pentru nimeni din cei implicaţi.
În final, dacă extindem întrebarea de mai devreme -- întorcîndu-ne, de fapt la cea de la
început -- de ce evenimente? -- cred că un răspunsul e uşor de dat: pentru că sîntem vii, pentru că
facem SF (şi fantasy, oricum arată şi oricum îi spunem) şi pentru că evenimentele -- tîrguri de
carte, convenţii, cenacluri, premii -- dovedesc că existăm şi ne ajută să existăm şi mai departe de
ziua de azi. Pentru că ceea ce face scriitorul acolo, în singurătate, la masa lui, trebuie să ajungă la
public, trebuie să trăiască. Cineva spunea cîndva că literatura nepublicată nu există. Evenimentul
care implică literatura publicată este însăşi dovada existenţei acesteia.
Să cauzăm evenimente, să le organizăm, să participăm la ele. Pentru că doar aşa trăim.
Chiar şi în SF.
*

Michael Haulică (n. 1955) a absolvit Facultatea de Matematică, specializarea

Informatică, a Universităţii Transilvania din Braşov.
A debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974. A publicat poezie, proză, articole şi a
susţinut rubrici despre literatura SF şi Fantasy în Observator cultural, Dilemateca, Ştiinţă &
Tehnică. Este prezent cu povestiri şi articole în antologii apărute în România, Cehia şi SUA.
Numele lui este legat de mai multe suplimente SF şi reviste apărute în ultimii 20 de ani
(Supernova, Alternativ SF, Lumi Virtuale, Fiction.ro, Nautilus, Galileo, Galileo Online, Argos) şi
de colecţii de carte pe care le-a coordonat pentru editurile Tritonic, Millennium Books şi Paladin.
În prezent este redactor la Editura Paladin (în cadrul Grupului Editorial Art), coordonator
al colecţiilor de SF şi fantasy, redactor-şef al revistelor Argos, Galileo şi Galileo Online.
Scrierile i-au fost traduse în limbile engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză,
cehă, japoneză, portugheză.
A publicat volume de proză -- Madia Mangalena (1999), premiile "Vladimir Colin",
2000, şi RomCon, 2002; Despre singurătate şi îngeri (2001), Premiul SIGMA 2002; Aşteptînd-o
pe Sara (2005); Povestiri fantastice (2010); Transfer (2012), Premiul "Vladimir Colin", 2014; O
hucă în minunatul Inand (2014); publicistică -- Nu sînt guru (2007); ...nici Torquemada (2011) şi
patru antologii.
Din septembrie 2010 este membru titular al Uniunii Scriitorilor.
 În 2014 a fost printre scriitorii invitaţi la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti
şi, tot în 2014, a susţinut cursuri de creative writing în cadrul primei ediţii a Atelierului SF,
organizat de Revista de povestiri şi Bookblog.
 proză

Ana-Maria Negrilă • Fragile

Cele două limbi -- create după cea a Madonnei, o cîntăreaţă celebră acum cîteva decenii --
încă se mai agitau în ochiurile de spumă, încercînd să-l ajungă.
Dar el se săturase deja. La naiba cu grămezile astea de muşchi care nu erau în stare decît
să te răzuie pînă-ţi dădeai duhul!
"Gata cu spălatul. În fond, azi e singura mea zi liberă."
Reintră în dormitor şi sub paşii lui celulele covorului îşi modificară forma. Nucleotide
roşii şi mitocondrii verzi migrară înspre reziduurile ce păreau albastre pe fondul transparent al
citoplasmei ("Mîine trebuie să chem iar menajera pentru curăţenie"). În spate, structura se refăcu
în paternul iniţial.
Ridică o reţea de reticulină şi fibre conjunctive după care păstră trusa de machiaj.
"O să fie un bairam pe cinste! Ceva cu totul deosebit -- ziseseră tipii -- o să ne pomeneşti
cît oi trăi!"
Trei fragmente de plămîni decupate în formă de inimă palpitau în montura formaţiunilor
canceroase inelare. "Tari gagiii ăştia de la Estetic Biotronic's!"
"Hei, ia uite şi la asta!" gîndi el privind un braţ negru din care înmuguriseră patru palme
albe şi mici ca de copil, de cînd nu-l mai purtase. "Trebuie să-l dau la reparat." Alese două
indexuri cu unghii lungi manichiurate cu grijă în roşu şi le atîrnă de urechi. Luă braţul şi şi-l
petrecu în jurul gîtului. Nu era cea mai elegantă garnitură, dar lucrătura clasică îl prinsese
întotdeauna, ca şi combinaţiile alb-negru-roşu.
Se privi în ţesutul retinian ce tapeta întreg tavanul şi care pusese pe fugă jumătate din
tipele doritoare să tranziteze prin dormitorul lui. Arăta bine fără a fi ostentativ. "Ce rost are să mă
boiesc cu ulceraţii şi cu plăgi? Un om cu bun gust ca mine nu se împopoţonează cu aşa ceva!
Cine mă vede nu mă mai uită!"
La ieşire, paznicii îi pulverizară pe trup substanţe sintetizate în straturile nutritive ale
blocului. "Iar le e teamă că n-o să mă mai recunoască la întoarcere. Ce ţi-e şi cu suprapopularea
asta, domnule!"
Afară era cald, cerul senin şi prin canale pluteau formaţiuni bioluminiscente.
Umbrele de pe mal îşi agitau tulpinile transparente, iar microbi spiralaţi, expandaţi
şerpuiau pe pavajul încins.
Curînd depăşi linia de demarcaţie a cartierului, pătrunzînd într-o zonă necunoscută. Pe
epidermele cu pilozitate redusă ale blocurilor creşteau colonii de ciuperci simbiotice. Porii dilataţi
-- cratere de dimensiuni reduse -- erupeau sudoare şi săruri minerale ce şiroiau pe pielea înnegrită
de soare. În aer pluteau miasme străine.
Pe drum, remarcă şi cîteva priviri întunecate. Sigur că lucrătorii ăştia de doi bani de la
periferie nu ştiau ce-i aia să fii la modă.
"Cartierele alăturate au început deja să se dezvolte pe orizontală", observă el. "Bună
treabă. da' n-o să le prea meargă. Cel mult pînă la anul. Cred că deja cartierele centrale şi-au
trimis, prin tentaculele ovariene subterane, ovule fecundate pe teritoriul liber."
 Îşi continuă drumul fără să se oprească pentru a privi mai atent. Ocoli bacilii şi celelalte
structuri unicelulare cu membrele sfîşiate şi cilii rupţi în timpul luptelor de stradă.
"Cît gunoi... oricum nu mai au de trăit decît pînă seara. Vin paznicii şi ţac-ţac... adio."
Ajunsese la marginea oraşului şi nu descoperise nici urmă de loc deosebit. Cine-şi bătuse
joc de el? Ce-şi ziseseră? Hai pe ăsta, că n-a mai fost la plimbare de mult şi habar n-are pe ce
lume trăieşte!
"Să nu mă enervezi. Poate am trecut pe lîngă el fără să-l văd. Se mai întîmplă." Se opri în
faţa unei grămezi imense de gunoi în spatele căreia se boltea ceva violaceu. Ocoli mormanul de
bacterii şi celule moarte şi se trezi dinaintea unui embrion de bloc pe epiderma căruia puştii
mahalalei tatuaseră cu acid: BAR.
Articulaţii cartilaginoase susţineau un panou pe care se derula o reclamă. Un paznic
masiv, îmbrăcat în culorile periferiei înfuleca un virus domestic din zona centrală. Gura de
deasupra panoului scotea un amestec de sunete ascuţite neinteligibile. Ecranul se întunecă şi o
săgeată galbenă îi indică intrarea.
"Poate că e ceva distracţie pe-aici".
Îndepărtă franjurile genelor lungi şi intră. Înăuntru nu erau decît cîţiva lucrători. Bărbaţii
erau îmbrăcaţi sărăcăcios, cu răni artizanale de mîna a doua, iar cele două fete aveau feţe identice,
împachetate într-un mucus violet care nu mai era la modă de anul trecut. În penumbră, mai
observă un bătrîn cu unghii lungi smălţuite în verde.
I se păru că-l recunoaşte de undeva.
"O fi vreunul din ăia din cartierul vecin."
Un văl palatin prins de cartilagii inelare împărţea încăperea în două. Privi în spatele său.
Nici urmă de barman, doar ţesutul brun al pereţilor şi sunetul picăturilor prelinse din tavan. Cînd
se întoarse îl văzu pe bătrîn arătîndu-i ceva uneia dintre fete. Vorbea încet, de parcă s-ar fi temut
să nu-l audă cineva. La un moment dat, ridică vocea:
--- E ca şi cum ai traversa un pod de ligamente întins peste o prăpastie de fibre neuronale!
Tipa nu păru prea convinsă.
--- Băi Verde, du-te de aiureşte p-altul. Eu nu mă bag în chestii d-astea.
Verdele plecă de lîngă ea privind cercetător în jur.
"Sper că n-o să se ia de mine. Jegoşii ăştia n-au altceva de făcut decît să deranjeze pe alţii.
Am venit aici să mă distrez. Ia uite, chelboasa aia n-arată rău deloc!"
--- Pot să stau lîngă dumneavoastră?
Verzitura aia nenorocită n-avea altceva mai bun de făcut decît să-l bată pe el la cap?
Acum chiar îi stricase ziua.
--- Am ceva grozav, şuieră insinuant bătrînul. N-o să vă credeţi ochilor, mai spuse scoţînd
o împletitură de fibre optice făcută sul.
Înainte de a apuca să-l refuze, moşneagul desfăşură ţesătură şi eliberă corpul răsucit a
ceea ce părea a fi un virus.
--- Ce-i cu avortonul ăsta?
Verdele rîse îngăduitor.
--- Vezi punctul ăla pulsatil în mijlocul citoplasmei? Cu el îl pot controla de la distanţă.
Ţi-am zic că e ceva deosebit. E un... virus ucigaş, un Terminator. Ai auzit de demolările din
ultima vreme? De luptele pentru extindere teritorială între centru şi periferie? Se folosesc de el. E
discret, uşor de transportat, nu te vede nimeni cînd îi dai drumul...
Imaginea virusului i se fixă în creier. Îl atinse cu vîrful degetelor şi membrana uscată
foşni neplăcut.
--- Şi ce-i cu asta? repetă el. Vrei să mi-l vinzi? Cred că nu e de mîncare. Ce-o să fac cu
el?
Javra asta nespălată îl călca al naibii de tare pe nervi. Mai bine s-ar fi dus acasă să se
culce. Apoi tresări speriat. Povestea se dovedea periculoasă şi el nu avea de gînd să se trezească
amestecat în cine ştie ce. Se ridică aproape lovindu-l pe bătrîn şi se repezi spre ieşire. Îşi repeta în
gînd: "Verdele ăsta era suspect încă de la început, prea se băga în sufletul oamenilor. Vreun
agent, ceva..."
Încetini pasul numai cînd ajunse destul de departe. Din cînd în cînd, întorcea capul ca să
se asigure că nu-l urmăreşte nimeni. O dată i se păru că-l vede pe bătrîn şi începu din nou să
alerge. Imaginea Terminatorului continua să-l obsedeze.
Nu înţelegea de ce să i se întîmple tocmai lui aşa ceva. Nu mai erau destui nenorociţi care
nu aveau treabă? De ce-l alesese tocmai pe el ca să-i strice ziua?
"De fapt, ce-am căutat acolo? Unde m-au trimis ei şi unde m-am dus eu! Nici n-am de ce
să mă plîng."
Ajunse în dreptul blocului şi se sprijini extenuat de unul dintre contraforţii osoşi ai
intrării. În faţa ochilor i se răsucea trupul spiralat ca din sîrmă ghimpată al Terminatorului.
Trecu împleticindu-se printre cele două şiruri de paznici care îl priveau dezgustaţi:"Încă
unul care a abuzat de erotohormoni!"
Capul începu să-l doară şi simţi că treptat uită pînă şi cine este, de parcă ceva sau cineva i-
ar fi absorbit memoria. Realiză, înainte de a se prăbuşi, că Terminatorul era pe cale să se nască în
el, din el, folosind informaţia din celulele nervoase pentru a se materializa.
Oamenii de pe culoar îl priveau îngroziţi pe tipul care se zbătea în faţa lor, dar pînă să
anunţe paznicii, trupul îi undui ca animat de un suflu interior, apoi din el ţîşni corpul subţire şi
răsucit al unui virus, lăsînd în urma lui doar învelişul golit de substanţă, şi dispăru în perete.
De aici, trecu prin neurilemă şi, urmînd traiectoria nervului celui mai apropiat, atinse
trunchiul cerebral trimiţînd informaţii false în întreg organismul. Acestea determinară proliferarea
aberantă a celulelor blocului.
Fibrele neuronale cedară primele. Deasupra lifturilor sangvine, inima se contracta tot mai
rar, întîrziind oxigenarea plămînilor. Arterele blocate cu reziduuri plesniră, iar toxinele se
împrăştiară pe culoare. Locuitorii etajelor inferioare începură să se agite. Dar prea tîrziu!
Diafragma se ridică într-un sughiţ brusc, iar stomacul explodă împroşcîndu-şi acidul în cavitatea
abdominală.
Cei de la subsol muriră fără să-şi dea seama de ceea ce se întîmpla. Ceilalţi fugeau spre
platformele superioare, în căutarea unei salvări iluzorii.
Oasele plesniră şi aşchiile lor sfîşiară intestinele mîncate deja de acidul gastric. Apoi totul
se nărui într-un morman de cărnuri surpurînde.
Hoitarii blocurilor se repeziră asupra rămăşiţelor. În cîteva minute, terenul fusese curăţat,
iar blocurile alăturate activară procesul de dezvoltare pe orizontală.
*

Ana-Maria Negrilă (n.1972) este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a

Universităţii Bucureşti, doctor în literatură medievală engleză. În prezent este conferenţiar
universitar la Academia Militară.
A publicat proză, articole şi traduceri, este prezentă în mai multe antologii de F&SF.
Volume publicate: Lumina din adîncuri (e-book, 2001); Oraşul ascuns (2005); Împăratul
gheţurilor (2006) -- Premiul Vladimir Colin 2008.
 proză

Florin Purluca • Arzi, Costică, arzi!

Toţi avem bune sau rele. Lucru valabil şi pentru sistem. Îndeosebi, sistemul de asigurări,
domeniul meu de activitate. Nu sînt broker, ci inspector de daune. Prin urmare, nu-mi iau primul
val de înjurături, dar nici nu-s scutit. O să pară justificabilă încercarea de a-mi susţine colegii de
breaslă. Este perfect normal să fii de partea lor, o să spuneţi. Nimic mai adevărat. Totuşi, este o
treabă al dracului de complicată să faci pe cineva să creadă că 1 + 1 = -- 2, unde -- 2 este
întodeauna profitul clientului. Trebuie, de cele mai multe ori, să ai aptitudini de magician. Să
disimulezi şi să distragi atenţia clientului. Voilà! Scoţi iepuraşul din joben, iar clientul-nostru-
stăpînul-nostru îşi pune semnătura indescifrabilă pe un capăt de hîrtie, în dosul căruia se mai
găsesc două sau trei pagini pline de furnicuţe mici şi jucăuşe. Termenii şi condiţiile sînt multe şi
complicate, doar că el este mult prea ocupat să admire dinţosul îmblănit -- a se citi acel 25%
iluzoriu pe care nu-l plăteşte, dar, ca prin minune, beneficiază de el din plin.
Credeţi-mă, e o treabă destul de sofisticată şi nu-s mulţi cei care o fac aşa cum se cuvine.
Pentru asta mă înclin în faţa pricepuţilor mei colegi. Dar, de cele mai multe ori, cu riscul de a
deveni clişeic, întotdeauna există un dar. Iar cînd acel dar sare ca lupul printre oi, atunci intervin
eu.
Treaba-i simplă. Există magicieni şi în tabăra adversă. Ooo... şi încă cum! Doar că unii
sînt pricepuţi, alţii mai puţin. Sînt şi unii de-a dreptul idioţi -- nu insist! -- însă există şi unii,
puţini ce-i drept, pur şi simplu... altfel.
Un astfel de caz mi-a tocit neuronii, purtîndu-mă vreme bună aproape spre disperare.
Cunoaşteţi genul de om pe care să nu dai un ban? În spatele unei mutre banale şi al unui
gust vestimentar rămas în urmă cu un deceniu, descoperi o sclipire. Ei bine, cam ăsta era omul
nostru. Afundat în obscuritate, dornic să se afirme precum oaia în haita de lupi.
Banalitatea şi nevinovăţia lui s-au scuturat cînd, de două ori la rînd, a fost protagonistul
unor incendii de proporţii. Ambele locaţii beneficiau de o poliţă de asigurare grasă. Prin urmare,
nu eram singurul care nu credea în coincidenţe. Mai era şi poliţistul de serviciu.
--- Victore -- mi-a spus el -- asta-i cusută cu aţă albă. Dă-l în mă-sa. O dată l-am crezut.
Anul trecut, cînd o ars prăvălia aia din centrul vechi. Am zis că de! şandrama veche, instalaţie
veche, se poate trece cu vederea. În plus, dacă vedeai moaca individului... Plin de funingine, de
ziceai că era Mitică Popescu în numărul coşarului. Şi speriat... din cale-afară! Mi s-a rupt inima
de el. Sărmanul. Zău! Da' acuma, pe onoarea mea. Tot incendiu, tot amărîtu' ăsta. Nu-s ape
limpezi, omule.
La toate nelămuririle lui Cădaru, poliţist cu care am mai colaborat în cîteva rînduri,
adăugaţi şi poliţele de asigurare. Am aflat din gura lumii că ambilor patroni -- mă rog, foşti
patroni, de vreme ce afacerile le arseseră din temelie -- nu prea le trăseseră boii la car în ultima
vreme. Fapt pentru care rechinii de prin bănci -- lichidatorii -- le făcuseră o vizită, două. De aici
şi pînă la gînduri necurate nu-i cale lungă. Na! Care-i ăla care s-ar da bătut cu una, cu două?
Totuşi asta nu-i o scuză. Cel puţin nu în faţa legii. Dar omu-i dator să încerce.
Probema noastră nu era asta, ci alta. Deşi totul era evident, ca cioara vopsită de-o vinde
unul drept papagal, pompierii n-au desoperit nici o neregulă. Nimic incriminator pentru aşa-zisul
suspect, vînzătorul nostru cu un ghinion dat dracului. Unde mai pui că, în ultimul butic ars, se
comercializa doar feronerie. Cuie, şuruburi, balamale, lopeţi, hîrleţe şi ce mai are de trebuinţă
omul gospodar prin curte. Nimic uşor inflamabil.
S-a întîmplat ziua în amiaza mare şi, după spusele muşteriilor de moment, după o ceartă la
cuţite cu un cumpărător -- dracu-n persoană, l-a caracterizat unul dintre martori -- Costică al
nostru, inculpatul, a dispărut în magazia feroneriei, nervos la culme. La doar cîteva clipe s-a auzit
un urlet din cale-afară de fioros şi uşa magaziei s-a prăvălit sub un val de flăcări. Muşteriii au dat
iama pe uşa de la intrare, iar Costică a reuşit să se strecoare cumva prin fereastra de aerisire.
L-au găsit pompierii, la fel de zburlit ca şi la prima ispravă, plin de funingine şi speriat de
moarte. Parcă văzuse pe dracu-n persoană, nu alta. La insistenţele oamenilor legii -- ce şi cum se
întîmplase --, sărmanul a dat neputincios din umeri. N-am fost eu, le-a spus Costică; iar ei, zi zău,
Costele! Iar n-ai fost tu?
Lucrurile trebuiau rezolvate într-un fel. Erau presiuni din toate părţile, în special din
partea asiguratorului. Ghiciţi pe umerii cărui amărît presau? Vistieria firmei de asigurări avea să
tragă a pustiu în ritmul acela, iar oamenii sînt foarte receptivi din principiu. Riscam să ne trezim
cu incendieri în masă. Cine nu şi-ar dori să i se mistuie vreun prăpădit de şopron şi la o săptămînă
să se trezească cu cîteva mii de lei în buzunar?
Căutările au fost îndrăcite însă, spre marele nostru ghinion, n-au ajutat la nimic. Ca să
justifice valul acela de flăcări, inculpatul ar fi trebuit să se folosească de-un aruncător de flăcări.
Instrument care n-ar fi putut să dispară fără urmă, chiar şi după incendiu. Prin urmare, a venit
interogatoriul. L-au întors pe toate părţile, în toate modurile. Tot ce-au scos de la el n-a fost decît
faptul că nu-i fumător -- nimic util în asta, ba din contră --, că se certase cu un moşneag şi că,
după ce intrase în magazia feroneriei, nervos la culme, se trezise înconjurat de flăcări. Prărerea
lui de neavizat: moşul acela smintit aruncase cu vreun cocktail Molotov ori ceva în genul ăsta. Nu
s-a dovedit a fi cea mai credibilă variantă, dar era o posibilitate. Poate nu folosise un Molotov --
era imposibil să nu-l fi observat careva --, dar poate avusese un alt truc.
Acum, ia-l pe moş de unde nu-i! Camerele de supraveghere se mistuiseră odată cu
clădirea şi o variantă de a-l găsi căzuse din start. A tot căutat Cădaru în fel şi chip să prindă urma
moşului, dar fără nici o izbîndă.
Pentru a doua oară Costică bătuse sistemul. Şi-o făcuse al dracului de bine. Mai ales cînd
îşi strîmbase mutra aia tîmpă în chip de n-am fost la nuntă, n-am văzut mireasa! Cu toate astea,
nu-mi miroseau deloc a bine cele două scăpări ale lui şi nu eram singurul. Ca prin urechile acului,
mi-am spus. Cădaru era în stare să-şi pună insigna de miliţian la bătaie pentru isprava individului.
Nimic nu-l incrimina pe Costică. Totul era aşa cum s-ar fi cuvenit şi tocmai ăsta era şi necazul.
Fusese suspect de nevinovat. De două ori chiar!
Cum devenise o povară, atît pentru mine, cît şi pentru poliţist, l-am luat în vizor pe făptaş.
În opinia noastră, pusă la cale cu două beri în faţă, Costică jucase cărţile în locul patronilor şi, la
final, după încasarea sumei din asigurare, trebuia să-şi primească felia din tort. Flagrantul urma să
se consume în momentul în care cei doi aveau să-şi regleze conturile. În temeiul ăsta, asiguratorul
a virat suma stipulată în contract, iar noi am stat în umbra vinovatului. Mergea la piaţă, unul
dintre noi era după el; mergea la magazinul din colţul blocului, celălalt era după el. Lucram în
schimburi egale şi mărturisesc că, în cele patru săptămîni de urmăriri neîntrerupte, cheful nostru
de detectivi -- cel puţin al meu -- s-a consumat considerabil de iute.
În ce-a de-a şasea săptămînă nici nu mai avea rost urmăritul. Fie se descurcaseră într-atît
de bine cei doi, încît fuseserăm duşi de nas, fie nu existase nici un acord între ei. N-a prea contat
care fusese varianta corectă pentru că, în cele din urmă, i-am dat pace. Cel puţin pentru o vreme.
 Experţii îi spun vanitate, însă eu o numesc karmă. În primul caz, vanitatea este motorul
unui infractor. După ce înfrînge legea de mai multe ori, se crede intangibil. Nu rezistă tentaţiei
de-a o face din nou. În cel de-al doilea caz, karma este magnetul care leagă două suflete, fie ele şi
din tabere opuse. M-ai fentat o dată, ruşine ţie; m-ai fentat de două ori, ruşine mie. Să renunţ, ar fi
însemnat să-mi accept o ruşine care, în fond, nu fusese exclusiv a mea. Nu fusesem unicul
păcălit. Mai erau şi alţii, unii chiar poliţişti de-o viaţă. Să las capul plecat? Nici vorbă! M-ai atins,
caut orice modalitate s-o fac la rîndul meu. Într-un mod absurd, ori mai curînd ironic, s-ar fi spus
că avusesem o poliţă de plătit. Pardon! Chiar două.
Costică nu mi-a lăsat impresia, nici prima dată cînd l-am văzut, nici a doua oară, c-ar fi
genul care trăieşte din dobîndă. Mai curînd părea că toate nenorocirile îi bat la uşă, iar el, în
virtutea inerţiei, tot deschide cufundat în naivitate. Poate, poate într-o zi o să bată şi norocul în
poarta lui. Prin urmare, într-un viitor nu foarte îndepărtat, va avea nevoie de un alt loc de muncă.
Iar asta ar putea fi cheia mea spre izbîndă.
O vreme lucrurile au intrat în normal, în măsura în care s-ar fi putut spune asta. Încă îmi
lingeam rănile după cele două înfrîngeri. Mai-marii mei conducători începuseră să-mi arunce
deseori priviri scînteietoare. Nu prea faci lucrurile cum se cuvine, păreau să-mi reproşeze. În
fond, care-i menirea inspectorului? Trebuie să ţină cu dinţii de contract şi să scoată cîţi mai puţini
bani din buzunarul asiguratorului.
Numiţi-o cum vreţi! Coincidenţă sau, de ce nu, lipsa naratorului de imaginaţie, dar eu am
s-o numesc noroc chior. Într-una dintre puţinele mele zile libere, privind de la balcon, pierdut în
gînduri, afundat printre stivele de scîndură ale depozitului de cherestea din vecinătate, Costică-mi
sare în ochi ca brosca-n baltă. Mătura de zor la rumeguş. Costele, mi-am spus, te-ai pus ca jalba-n
proţap. Şi unde se găsise să muncească? Într-un depozit de lemne!
Îl cunoscusem pe administratorul pieţei de scîndură cu ceva ani buni în urmă. Nu-mi
lăsase impresia c-ar fi genul care s-ar fi pretat la mînării de genul ăsta. Dar de! Nu cunoşti un om
într-o viaţă, darămite să-i fi vorbit doar în cîteva rînduri. Nimic nu era exclus. Curios fusese
faptul că vînzările lor mergeau destul de bine. Materie primă pentru construcţii, rumeguş pentru
prefabricate ori peleţi. Nimic nu se pierdea acolo. Fiecare firişor de lemn se transforma în bănuţi.
Deci n-ar fi avut nici un interes să-şi arunce depozitul în flăcări.
Una peste alta, nici nu se putea mai bine de atîta, avînd în vedere cît mi-ar fi fost de lejer
să-l ţin sub observaţie. Pe de altă parte însă, băgase niţel spaima în mine. Dacă s-ar fi aprins tot
depozitul de cherestea, într-o zi cu vînt prielnic, nici mama pompierilor nu mai dovedea focul.
Aveam să ne pîrlim, tot cartierul, precum şobolanii.  
Învinuitul doar ce se găsea în exerciţiu, chinuind o ciufulitură de mătură printre stivele de
cherestea. Cum accesul în incinta depozitului era liber, m-am furişat printre lemne. Căutînd să fiu
ferit, m-am proptit în dreptul unei grămezi. Am aşteptat cuminte pînă ce urmăritul s-a apropiat,
încă trudind cu mătura. După cîte am putut desluşi, ţelul activităţii lui era să cureţe praful de
rumeguş care scăpa liber din zona celor trei gatere. Exista şi un sistem de colectare a rumeguşului
rezultat în urma tăierii, totuşi o bună parte din acesta scăpa liber printre aleile depozitului, mare
parte din cauza vîntului. Aici intervenea Costică. Sîrguincios de fel, sarcina lui consta în
măturarea aleilor de rumeguş, colectarea acestuia cu ajutorul unei roabe, depozitarea lui în saci şi,
în cele din urmă, orînduirea sacilor într-o hală. De acolo, rumeguşul pornea spre destinaţii bine
stabilite. În mare parte, din cauza impurităţii, rumeguşul colectat de Costică era trimis către
presele pentru fabricarea brichetelor.
Nu pot să spun că m-am aşteptat la vreo minune. Un gest ori o vorbă prin care suspectul
meu să-şi trădeze intenţile maliţioase. Avîndu-i în vedere antecedentele, nu se cuvenea să intre
prea curînd în vizorul autorităţilor. Cu un alt incendiu la activ -- cît să păstrez sensul discuţiei --
şi-ar fi aprins paie în cap. Fapt pentru care nu trăda nimic ieşit din comun.
Mătura tacticos, mînat de-o determinare ieşită din comun, bombănind de mama focului.
Nu după multă vreme, Costică s-a oprit din măturat, adoptînd o poziţie defensivă. Ca şi cum, de
undeva, s-ar fi ivit o ameninţare.
Din punctul în care mă aflam nu puteam desluşi nimic din cîmpul vizual al omului nostru.
Doar poziţia lui defensivă, sporind cu fiecare clipă, era singura care-mi lăsa de înţeles că ceva nu
era în ordine. Îl speria de moarte şi se apropia vertiginos. Şi s-a făcut văzută în cel mai scurt timp.
Purta o salopetă de doc, tocită în dreptul coatelor şi genunchilor pînă la refuz. Avea
aproape doi metri, cu mult peste suta de kilograme şi-un fes pleoştit pe ţeasta cît un dovleac. Căra
după el un bidon de doi litri de bere, pe jumătate gol. Faţa bucălată îi era placată cu o barbă dopo
quatro giorni, marele trend al momentului, doar că, la felul cum se mişca bleg de ici-colo,
aidoma unui urs proaspăt ieşit din hibernare, avea mai curînd un aer de jeg decît unul distins.
L-a fixat pe Costică cu indexul. Degetul, cît un cîrnat polonez, i s-a strîmbat de pieptul
uscat al amărîtului de măturător.
--- Cap de conservă! a răcnit uriaşul. Să nu care cumva să te pună naiba să nu faci lună tot
platoul ăsta! M-ai înţeles? Ţipar ambulant!
Omul nostru căuta să vină cu o replică, dar cuvintele i s-au oprit în gîtlej ca deţinutul în
gardul de sîrmă ghimpată. A înghiţit în sec şi a aprobat supus.
--- Bravo, bă omu' muncii, ne faci cinste să te-avem p'aci. Zău!
I-a trîntit o palmă tovărăşească pe spinare, care l-a făcut pe Costică să se scuture din toate
îmbinările anatomice. Apoi uriaşul a plecat mulţumit, sorbind un gît zdravăn de bere, şi atunci s-a
produs nenorocirea.
 De cele mai multe ori, pînă şi-n clasele elementare, ne este sugerat un simţ al orientării în
situaţie. Faptul că la un interval neaşteptat de scurt Costică s-a decis să riposteze verbal, m-a
făcut să cred că tehnica respectivă, în cazul lui, n-a funcţionat sub nici un chip.
--- Lua-te-ar toţi dracii de gras împuţit! a fost replica lui.
Decizie de-a dreptul neinspirată, devreme ce pînă şi eu îi auzisem bodogăneala. Nu aveam
nici cea mai mică îndoială că uriaşul primise mesajul, deşi fusese clar că omul nostru nu voise
asta nicicum.
Individul acela, aşa-zisul coleg al lui Costică, nu mai era în cîmpul meu vizual însă am
dedus numaidecît că a făcut stînga-mprejur, judecînd după sunetul sec al bidonul de bere. Fusese,
cel mai probabil, abandonat din mers. Răspunsul colegului a fost cît s-a putut de prompt. O
directă în plină figură.
Omuleţul s-a prăvălit peste grămada de rumeguş, muncită cu atîta trudă. În două secunde
s-a găsit din nou în pumnii uriaşului, de astă dată fiind proiectat prin aer precum o cîrpă. Un
amestec de secreţii fiziologice s-au combinat într-un proiectil de înaltă precizie. Ţinta, în cel mai
puţin elegat mod posibil, a fost atinsă cu maximă urgenţă.
Victima, abandonată, a fost îmbîcsită de amestecul de rumeguş şi praf. Firişoare străvezii
de salivă îi brăzdau tot chipul, sclipind în soare aidoma unor diamante tulburi. N-am putut să
aproximez cu precizie dacă o parte din sclipiri erau lacrimi sau doar saliva atacatorului.
--- Boschetar nenorocit! s-au dovedit a fi ultimele cuvinte ale atacatorului, înainte de-a se
face nevăzut.
Teoretic, uriaşul a fost îndreptăţit s-o spună. Din cîte am aflat la rîndu-mi, Costică chiar
îşi pierduse casa din pricina unor datorii. Practic, personal, aş fi fost ceva mai indulgent în
afirmaţii de genul ăsta. Mai ales după proaspăta corecţie aplicată.
Cu greu, s-a ridicat. L-aş fi ajutat, însă asta i-ar fi făcut mai mult rău decît bine, devreme
ce prezenţa mea sînt sigur că l-ar fi stînjenit. Chinuit, a plecat spre una dintre halele din
apropiere. L-am urmat, gîndind la ce-i mai rău. Nu s-ar spune că m-am dovedit cel mai onest om
de pe Pămînt. Era cert, omul avea nevoie de momentul lui de intimitate, dar, oricît de mult aş fi
fost dispus să-l înţeleg, n-am putut face asta din raţiuni evidente. Date fiind împrejurările, un nou
act de sabotaj piromanic mi-a părut că avea să urmeze ca un dat firesc.
M-am strecurat prin uşile întredeschise ale depozitului, doar ca să-l descopăr pe Costică
într-o cunună de suferinţă şi lacrimi. Zăcea căzut în ghenunchi, cu faţa cufundată în palmele
făcute căuş, pierdut într-un ocean de durere.
Am găsit în gestul lui disperare, neputinţă şi suferinţă fără margini. Privirea mi s-a
învolburat, aşa cum dogoarea ce scapă dintr-o bucată de asfalt pe timpul verii toride îţi tulbură
vederea. Deşi, în mod absurd, nu simţeam lacrimile şiroindu-mi pe obraji, imaginea lui Costică a
devenit tot mai tulbure. Trăisem atît de intens ultimele minute, încît mă încinsesem din cale afară.
Blazerul pe care îl purtam îmi provocase deja un crescut disconfort. Mă făcuse să am impresia că
am intrat într-un cuptor şi nicidecum într-o hală de prefabricate.
Răpus de milă, am renunţat la tot şi m-am îndreptat către omul aflat în ghearele
neputinţei. În mod absurd, căldura devenise insuportabilă. Aproape cînd să-l ajung, pesemne
simţindu-mi prezenţa, Costică s-a ridicat speriat din cale afară.
--- Pleacă d'aci, idiotule! a răcnit el. Ai să arzi de viu.
Am rămas drept-stîncă, în vreme ce el, fugind, s-a izbit în mine, croindu-şi cale spre
ieşire. În clipa cînd palmele lui m-au atins, am simţit, la propriu, pielea abdomenului friptă ca pe
jar. Usturimea m-a făcut să bat în retragere cu un gest spontan de apărare. Puloverul, în mod
inexplicabil, îmi fusese ars de-a dreptul. În locul în care m-au atins palmele lui, erau două găuri
mari. Nu găseam puterea să înţeleg ce se întîmplase, or, mai exact, cum îmi făcuse Costică asta.
 Dezmeticindu-mă din starea de uluire, am părăsit depozitul destul de repede cît să nu-l
scap din priviri. M-am pornit în urma lui. Nu aveam nici cea mai vagă ideea ce truc folosise să-
mi pîrlească puloverul în acel hal, dar sub nici o formă nu aveam de gînd să-l las să-şi ducă treaba
la bun sfîrşit. Cumva, aveam să găsesc o cale să-l ajung din urmă şi să-i distrug şmecheria aia cu
care avea de gînd să înece totul în flăcări.
Acum, pe patul spitalului, pe jumătate pîrlit ca un porc în Ajun, cu o programare de
examen psihiatric şi cu o freză deloc demnă de invidiat, nu pot înţelege cum de-am avut tăria --
ori mai curînd spus, prostia -- să plec pe urmele lui. Aş fi putut să mă prăpădesc, asemeni
celorlalţi, în uriaşul incendiu.
Partea cea mai urîtă, fiind unicul supravieţuitor, se va dovedi inevitabila mea declaraţie.
Am fost singurul care a văzut ceea ce s-a întîmplat cu adevărat. Cum puteam eu oare să le
povestesc?
Fugind în urma lui Costică, strigîndu-i din toţi rărunchii "să nu faci asta, omule, o să
ardem cu toţii ca şobolanii", aerul dimprejurul fugarului s-a învolburat într-atît de tare, încît totul
părea ireal. Parcă alergam într-un vis. S-a repezit spre locul în care uriaşul de mai devreme
împreună cu alţi muncitori trudeau de zor la un alt bidon de bere. A urlat ca un apucat şi -- vă jur
pe Sfînta Cruce! -- Costică a explodat. Pe toţi sfinţii dacă nu s-a transformat într-o torţă vie!
Cum mă poticnisem în urma lui şi de vreo două ori fusesem cît pe ce să mă duc de-a dura,
luase un avans considerabil, fapt pentru care, în clipa în care a explodat -- sună de-a dreptul
nebunesc, dar alt termen de comparaţie n-am putut găsi -- suflul exploziei doar m-a mîngîiat.
Cu ultimele mele forţe am reuşit să mă trag îndărăt, descoperind cu groază cum oamenii
dimprejurul torţei s-au topit ca untura. Grăsimea trupurilor bucălate alimenta focul hulpav,
aruncînd şiroaie de fum întunecat spre ceruri. Urletele lor n-au zăbovit decît o lingură de secunde
în aerul încins, viaţa dezlipindu-se de ei precum carnea de pe oase.
Zăbovesc de mai bine de un ceas cu foaia asta de hîrtie în poală, pe patul de spital, şi tot
ceea ce am putut scrie pe ea a fost doar data de astăzi. Cum să le spun eu poliţiştilor adevărul?
Oameni în toată firea, cu ani şi ani vechime. Ce-or să creadă?
--- Ştiţi, domnilor poliţişti, Costică a explodat în flăcări!  
*

Florin Purluca (n. 1982) este licenţiat în Psihologie şi are un masterat în Psihologie
Clinică. În prezent este asistent medical la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Focşani.
A publicat proză scurtă în Argos, Ficţiuni, Gazeta SF, Nautilus, Helion.
 proză

Andrei Panţu • Tursas

--- Vreau manuscrisul ăsta.

L-am luat de pe jos şi am pus teancul de caiete la loc, în colţul întunecat al anticariatului.
I-am şters coperta purpurie cu mîneca paltonului şi l-am căutat pe bătrîn printre rafturile şi
teancurile de cărţi. Bătrînul apăru din spatele unor rafturi. Privirea lui se întunecă timp de o clipă.
Se forţă însă să zîmbească şi veni spre mine.
--- Cum spuneam mai devreme, am aici o ediţie foarte rară a Kalevalei, legată în piele,
apărută la sfîrşitul secolului trecut...
--- Aş dori totuşi manuscrisul.
--- ...sau volumele cu cîntecele magice ale lui Abercromby, sau Istoria Runelor Finice,
ambele ornate cu desene, tot de la începutul secolului nouăsprezece.
--- Ştiţi ceva, sînt scriitor, le am deja. Caietul ăsta îmi e de ajuns.
--- Uitasem că îl am aici, zise anticarul, cedînd în cele din urmă.
Ştia ceva despre manuscris, mi-am dat seama din privirea lui, chiar dacă nu ştia, poate,
tot. Dar nu m-am hotărît la vremea respectivă să-l întreb şi nici el nu a vrut să-mi spună nimic.
Nu voia să se despartă de el, astfel că am fost nevoit să negociez la sînge. I-am plătit în
cele din urmă cele 300 de markkaa pe care mi le-a cerut şi am ieşit din anticariat.
M-am plimbat o vreme prin cartierul Kruununhaka, am trecut pe lîngă mai multe
anticariate, magazine de vechituri, tablouri, mobilă uzată, covoare orientale, lămpi, bijuterii,
tacîmuri, sfeşnice de argint, candelabre de bronz, jucării, oglinzi, monede antice, medalii,
cristaluri, ceasuri.
N-am mai vrut să intru în nici un magazin; mă gîndeam doar la manuscris. L-am scos de
cîteva ori din geantă să-i admir coperta purpurie.
Am trecut în cele din urmă pe lîngă Catedrala din Helsinki şi am mers pe jos pînă la hotel,
în cartierul Hakaniemi. Hotelul era nou, modern, confortabil, cu balcoane şi ferestre largi care
oglindeau cerul albastru. Am urcat nerăbdător pînă în cameră -- în sfîrşit, o posibilă sursă de
inspiraţie! Am deschis uşa metalică a balconului, m-am aşezat la birou şi am deschis manuscrisul.
Primele foi fuseseră rupte. Am frunzărit manuscrisul, scrisul era citeţ, dar inegal, iar în ultimele
pagini devenea tot mai tremurat, semn de nervozitate şi anxietate.
M-am întors la prima pagină şi am început să citesc:
 
Joi, 5 iulie.
Seara
I-am văzut! Au asaltat micul gard de lemn din spatele grădinii. Am ţipat şi m-am întors
repede în dormitor ca să-l sun pe unchi. El trebuia să ştie ce-i de făcut, doar el şi nimeni
altcineva. N-a răspuns, probabil nu era acasă sau n-a vrut să răspundă, cum face cîteodată cînd
citeşte. Am închis geamurile, am încuiat uşile şi am rămas toată noaptea în casă.
 
Vineri, 6 iulie.
 M-am trezit şi am ieşit imediat afară, în iarbă. M-am întors în spatele grădinii, sperînd să
se fi retras. Poate că nu voiau nimic de la grădina mea. Aveam în ea tot felul de plante la care
ţineam mult -- mesteceni argintii, muri pitici, precum şi straturi de orhidee Dactylorhiza
lapponica, pe care le îngrijeam cu atît de multă pasiune.
Poate că erau doar aşa, în trecere, şi vizau de fapt curtea vreunui vecin. Însă urcaseră
gardul şi se pregăteau să ajungă în iarbă. I-am observat de la distanţă, nu aveam curaj să mă
apropii prea mult. Nu se ştie niciodată. Gardul se încovoia sub apăsarea lor; mulţi, incredibil de
mulţi, neclintiţi sub ochii mei, tăcuţi, nu scoteau nici măcar un sunet. Am mers de-a lungul
gardului. Erau peste tot, lipiţi unul de altul, avansînd treptat, în acelaşi ritm, ca o singură fiinţă.
Ocupaseră fiecare centimetru pătrat. Mi-am scos ochelarii cu rame groase, mi-am trecut mîna
prin părul şaten, m-am frecat la ochi. Erau tot acolo. Cîinele nu lătrase pentru a mă avertiza în
legătură cu apariţia lor. N-a lătrat deloc. Am păstrat cu precauţie o distanţă de cîţiva paşi şi, după
ce i-am mai observat aşa o vreme, m-am întors în casă. Am format numărul unchiului Santeri.
Telefonul a sunat de vreo patru ori.
--- Alo.
--- Alo, Ahti, tu eşti? Ce faci?
Unchiul părea bine dispus, nimic nu-l stingherea în vila din Kokkola, oraş industrial, dar
liniştit din vestul ţării, la 500 de kilometri distanţă de mine.
--- Ei bine, se pare că...
--- Dar ce s-a întîmplat?
--- O să vină şi în grădina noastră.
--- Cine? întrebă unchiul nedumerit. Să nu-mi spui că...
--- Ba da, sînt chiar ei.
Respiram anevoios din cauza emoţiei. Îmi venea greu să vorbesc doar cînd mă gîndeam la
ce era pe gard.
Unchiul a tăcut. Am crezut că a închis.
--- Mai eşti acolo?
--- Da.
O voce stinsă de supărare.
--- Ce-i de făcut?
--- Fir-ar să fie!
Încerca să se abţină să dea vina pe mine. Ştia că nu se întîmplă din cauza mea. Mi-a spus
ce-ar trebui să fac. Nu vorbeam despre asta, dar bănuiam amîndoi că nu aveam mari şanse de
reuşită.
 
Sîmbătă, 7 iulie.
Zi de odihnă. Mi-am aşezat şezlongul la soare şi m-am pregătit de un nou roman despre
invadarea Normandiei -- Ziua cea mai lungă, al lui Cornelius Ryan. Trecuseră două decenii de la
Război, dar încă îmi mai aduceam aminte de ziua în care împlinisem şase ani şi tatăl meu pleca
pe front. Nu aveam să-l mai văd niciodată. Dar nu mai voiam să mă gîndesc la asta.
Atunci i-am văzut din nou. Şi mi-am amintit de ei, noaptea mă făcuse să-i uit, să sper că
totul nu era decît un vis, o halucinaţie. Auzisem că se poate întîmpla asta, ochiul percepe stimuli
vizuali externi acolo unde nu există nimic; sau pur şi simplu alege un stimul extern real, şi te
păcăleşte, îl distorsionează, pînă cînd ajungi să vezi altceva. Dar eu îi vedeam chiar şi de-acolo,
de lîngă casa mea confortabilă, masivă, construită din lemn acum cîteva decenii, cu ferestre albe
şi acoperiş cu ţiglă roşie, da, avansau puţin cîte puţin, pe nesimţite, noaptea, ocupînd primul
mesteacăn argintiu, apropiindu-se tot mai mult. Atît de încet, încît nici nu aveai cum să vezi
mişcarea cu ochiul liber. Bănuiam, poate ştiam de undeva, că trec peste tot ce le stă în cale, că nu
distrug imediat, însă cu timpul ronţăie orice, distrug totul, ca o rugină dulce şi bolnăvicioasă.
Ce obstacol putea să-i oprească, sau măcar să-i încetinească? Ce îmi spusese ieri unchiul
Santeri? Electricitatea! Am legat cîteva sîrme de-a lungul grădinii şi le-am conectat la o sursă de
curent electric. Soluţia nu mă încînta prea tare, era riscantă, însă nu aveam altă idee.
 
Noaptea.
M-am trezit din două în două ore şi am alergat de fiecare dată în spatele curţii. E cam greu
să-mi dau seama cît de mult avansează dacă-i observ la intervaluri atît de scurte de timp. Ca şi
cum aş încerca să văd cum creşte o floare sau un fir de iarbă. Înaintează puţin cîte puţin, se
micşorează tot mai mult distanţa dintre ei şi sîrme. La un moment dat, am avut impresia că s-au
oprit, speriaţi de curentul electric, şi am jubilat în lumina lunii.
M-am întors în casă, nu cred că mai rezist, mi se închid ochii, e cinci dimineaţa.
 
Duminică, 8 iulie.
Aş fi vrut să mă întorc din nou la ora şapte, dar am adormit, am avut parte de un somn
lung, fără vise. M-am trezit tîrziu, am ieşit nerăbdător din casă şi am fugit în spate să văd efectul
curentului electric.
Nici unul.
Sîrmele erau arse, carbonizate de la un capăt la altul, trecuseră fără să lase nici o victimă
în urmă. Invadaseră şi al doilea mesteacăn. Erau nemuritori? Şi pe deasupra erau şi furioşi,
curentul probabil că-i înţepase puţin, dar nu le pricinuise nici un rău, ba poate chiar îi întărise,
fiindcă avansaseră mai mult decît în nopţile trecute. Prea mult. Trebuie să găsesc o altă soluţie.
Mi i-am închipuit, timp de cîteva clipe, cum vin peste mine cînd dorm, cum se tîrăsc peste
mine, cum mă sufocă sub apăsarea lor ucigaşă, şi m-am cutremurat.
 
Luni, 9 iulie.
L-au copleşit pe cîine. Cîinele era bătrîn, un ciobănesc lapon alb ca zăpada şi la fel de
moale. Aproape că uitasem de el fiindcă nu lătrase nici cînd au traversat gardul, n-a lătrat nici
atunci cînd l-au cuprins. Săracul, era legat de lanţ, n-a reuşit să fugă. Dacă s-a luptat sau dacă a
încercat să-i muşte a făcut-o fără nici un folos. Şi într-un fel înţeleg de ce n-a lătrat, doar ei n-au
nici culoare, nici miros şi nici măcar gust. Dacă ar fi avut un miros cît de vag, cîinele tot m-ar fi
alertat cu mult timp în urmă.
 
Marţi, 10 iulie.
Au ajuns în livadă. Pomii sînt încărcaţi pînă la refuz, crengile se încovoaie sub greutatea
lor. Par uşori ca aerul, dar sînt atît de mulţi! Păcat de mere. Gata, s-au dus. Nu mîncasem mere de
două zile, dar nici n-am mai mîncat de atunci.
Şi uite aşa, încet-încet, s-au apropiat tot mai mult în fiecare noapte, în fiecare zi, tot mai
furioşi din cauza obstacolelor. Am încercat să-i ard, să-i împroşc cu benzină, cu gaze, cu otravă
de şoareci. Nimic n-a mers. Au înaintat în acelaşi ritm previzibil şi înspăimîntător, au înghiţit tot
mai mult din grădina unchiului Santeri. Azi n-am mai avut chef nici să mănînc Leipäjuusto cu
gem, brînza mea preferată, nici să citesc.
 
Noaptea.
Am încercat să protejez staulul, singura mea sursă de lapte proaspăt. Am încuiat uşa şi am
pulverizat vreo trei doze de insecticid în jurul lui. Am inhalat o parte din otrăvuri şi m-am întors
tuşind în cameră. Tavanul se învîrtea cu mine, capul îmi exploda, pielea mă mînca, îmi era sete.
Mi-am aruncat hainele contaminate, am deschis geamul şi am respirat cît mai mult din aerul curat
al nopţii, în timp ce îmi fixam privirea pe stelele din Carul Mare -- pînă cînd m-am simţit mai
bine. Dacă ocoleau măcar o vreme staulul, tot mai aveam o speranţă.
 
Miercuri, 11 iulie.
M-am trezit devreme, cu o senzaţie înfiorătoare de greaţă. Au ajuns pînă la staul şi l-au
copleşit, nimic nu mai putea fi atins. M-am uitat înăuntru, invadaseră toate animalele. Vacile
bălţate, cele brune, cele cu talangă, toate erau sub apăsarea lor. Adio lapte proaspăt. De atunci am
fost nevoit să merg pînă la o vecină. Päivä e o tînără blondă, cu ochi albaştri, nu arată chiar rău,
într-un fel e chiar drăguţă; s-a căsătorit acum doi ani, dar asta nu mă împiedică să o vizitez atunci
cînd bărbatul ei pleacă cu camionul.
--- Dar ce s-a întîmplat? De ce nu mai ai lapte?
--- La dracu'! Cum să-ţi spun? Au intrat la mine-n grădină... şi... au ajuns pînă la staul.
Eram atît de nervos, încît abia mai vorbeam. Päivä a înţeles pînă la urmă.
--- Ahti... sigur sînt ăia acolo? Că eu nu-mi aduc aminte să-i fi văzut cînd am trecut pe
lîngă curte.
--- Da, sigur, dacă-ţi spun?!
--- Unchiul tău nu poate să vină aici, în Kouva? Are el grijă de...
--- Nu, n-are cum, şi nici n-are pe cine să trimită. A paralizat acum un an, cînd cu gerurile
alea de acolo, din nord.
--- Nu mai ai pe altcineva?
--- Nu.
Päivä a suspinat şi m-a bătut pe umăr.
--- Bietul de tine. Şi ia spune, chiar aşa, n-ai reuşit să-i opreşti în nici un fel?
--- Nu, n-am reuşit. Am tot încercat, ce naiba?!
Mi-a dat două sticle de lapte proaspăt şi mi-a urat noroc. Nu ştia nici ea ce să facă şi nici
n-avea de gînd să se amestece.
 
Joi, 12 iulie.
Stăteam în camera mea şi căutam tot felul de soluţii, cînd am auzit cum mă striga cineva.
Era Päivä.
Am ieşit în curte.
--- Ascultă, Ahti, m-am tot gîndit. De ce nu sapi un şanţ? Un şanţ adînc în care să cadă
toţi şi dup-aia îl acoperi cu pămînt sau cu altceva, vezi tu ce găseşti.
--- Ai dreptate. Trebuie să-i încetinesc acum, altfel ajung pînă la murii pitici.
Am mai stat puţin de vorbă cu ea şi, după ce a plecat, m-am grăbit să pun planul în
aplicare. Şanţul n-avea cum să dea greş, doar n-aveau cum să sară sau să zboare pur şi simplu pe
deasupra lui. Am luat sapa şi am lucrat toată ziua de-a lungul întregii curţi, treizeci de metri.
Încercam să-l fac cît mai adînc. Din cînd în cînd, mă opream să mă odihnesc şi să-i observ. Mi-
era atît de teamă să nu avanseze mai iute ca de obicei, să nu mă trezesc cu ei pe pantofii cafenii şi
pantalonii negri, pe bluza albă. După mai multe ore am reuşit să sap un şanţ adînc, chiar dacă nu
reuşisem să-l duc de-a lungul întregii grădini. Se întunecase. M-am dus să mă culc.
 
Vineri, 13 iulie.
Primul lucru pe care l-am făcut imediat după ce m-am trezit a fost să fug în curte.
Umpleau şanţul, am strigat de bucurie. Căzuseră în el, în capcană!
 Am fugit spre şanţ şi abia atunci i-am remarcat pe înaintaşii lor, piesele de sacrificiu, care
trecuseră de obstacol şi ajunseseră pînă la murii pitici. Degeaba săpasem şanţul, probabil că doar
i-am amuzat un pic. Speram să lase măcar murii în pace. Nici vorbă, m-am trezit cu ei călare pe
copaci, acoperind lemnul, crengile, ramurile, frunzele, murele.
L-am sunat pe unchi. Glasul lui trăda doar resemnare şi tristeţe. Nici n-avea pe cine să
trimită tocmai aici să mă ajute. Nu mai ştia ce să-mi zică. Tocmai el, de la care mă aşteptam la...
 
Noaptea.
I-am zărit de la geamul mic şi rotund din mansardă. Lumina lunii trecea prin ei, dansînd
printre muşuroaiele de iarbă sufocate de apăsarea lor. Avansau aşa, încet, încet, mai ales noaptea,
mesteacăn după mesteacăn, şi îmi furau grădina. De ce aveţi voi nevoie de ea? Tot atunci mi-au
ocupat şi straturile de orhidee. Florile s-au sufocat imediat sub apăsarea lor. Erau acum atît de
aproape de casă, încît i-aş fi văzut şi în beznă, ba chiar şi dacă îmi scoteam ochelarii. Trebuia
neapărat să găsesc cît mai repede o soluţie, să-i distrug definitiv.
O să dorm în mansardă. Mi-e frică să nu mă trezesc sub apăsarea lor. E a doua noapte pe
care o petrec aici, dormitorul de la parter e în pericol.
 
Sîmbătă, 14 iulie.
Ca de fiecare dată cînd am nevoie de un sfat, iar unchiul nu mă mai poate ajuta, şi azi am
fugit la preot. Nu credeam în creaturile astea care-mi invadaseră grădina, nu credeam în nimic şi
m-am trezit că-l întreb:
--- Dumneata crezi?
Mi-a răspuns în şoaptă:
--- Ştiu şi eu?
--- Dar i-ai văzut vreodată?
--- Nu trebuie să-i vezi ca să crezi că există.
--- Dacă ar exista pe pămînt creaturi din vremurile Kalevalei, nu le-am fi cunoscut pînă
acum? De ce au apărut abia acum? Şi de ce tocmai la mine?
--- Crezi că ştim ce se află dincolo de cîmpiile care ne înconjoară, dincolo de lacuri? Ştim
noi ce e în nord de tot, dincolo de zăpezile şi gheţurile nesfîrşite? Abia vedem ce se află la
orizont.
 Aşa era.
--- De cînd s-a înfiinţat Kouva, de la sfîrşitul vremurilor Kalevalei şi pînă astăzi, ei au
venit de mai multe ori. Unii sînt de părere că apar din cauza oamenilor. Nu ştiu ce să-ţi spun.
Poate că şi din cauza asta avem satul cel mai înapoiat din regiune. Nimeni nu vrea să
construiască aici, cînd ştie că poate fi invadat oricînd. Şi nimeni nu vrea să se mute aici.
--- Am greşit eu cu ceva? Cu ce am greşit?
--- Toţi greşim cu ceva.
--- Şi atunci ce-i de făcut? Să mă duc la primar.
--- Du-te, cu toate că n-are nici un rost. Trebuie să te descurci singur.
Am tăcut. Avea dreptate, ca de obicei.
--- Citeşte Myytit, mi-a zis, înainte să plec. Eu nu o mai am, dar sigur o găseşti la cineva.
Cînd m-am întors, am observat că puseseră stăpînire pe întreaga livadă. Adio, pomi
fructiferi. Şi lătratul cîinelui îmi lipsea tot mai mult, chiar dacă oricum nu-l mai auzisem de
săptămîni bune.
 
Seara.
 Ei sînt. Ei sînt! Tot cotrobăind printre cărţile vechi de mitologie, am găsit volumul pe care
mi-l recomandase preotul, Myytit. L-am şters de praf, e o carte de mitologie finlandeză. Am citit-
o încet, cu atenţie, pînă cînd am găsit în sfîrşit ce căutam. Un desen cu creaturile transparente
izvorîte din Iku-Turso, descrise în versurile care dispăruseră din runa 42 a Kalevalei.
Tursas. Ei sînt.
Cînd monstrul apelor Iku-Turso, chemat de zeiţa Louhi, a fost luat de urechi de către
vajnicul bătrîn Väinämöinen, lacrimile lui de durere au căzut pe fundul oceanului, au luat forma
unei meduze şi s-au răspîndit pe uscat. De atunci caută sălaş. Nimeni nu ştie şi ce caută tursas de
fapt, dar ocupă grădini, gospodării, case. Nimeni nu ştie cînd apar, dacă le atrage de fapt lăcomia,
dezordinea sau neliniştea.
Se apropiau de casă. Alunecau spre mine, tot mai siguri pe ei. Am vrut să-l sun pe unchiul
Santeri. Dar am format din greşeală opt în loc de şapte. Am apăsat să vină tonul.
Nu mai aveam ton.
Au ajuns la linia telefonică. Eram tot mai izolat acolo, în casă, fiinţele astea nenorocite
începeau să îmi blocheze contactul cu lumea. Am ieşit la cumpărături, tremuram cînd întindeam
bancnota de 100 de markkaa peste tejghea, vînzătorul m-a privit cu milă, mi s-a părut că îi simt şi
acolo, în dugheană, pe jos, printre rafturi, nici nu mai ştiu ce-am făcut în ziua aia nenorocită, am
trecut la întoarcere printr-un nor întunecat de fum, am tuşit întruna, spre seară am băut cîteva
pahare de Koskenkorva. Să mă ameţesc, să-i uit.
Şi atunci i-am auzit în curte.
M-am uitat pe geam, se înserase şi nu mai vedeam bine, dar simţeam cum fojgăie prin
iarba uscată, la doar cîţiva metri de mine, cum se apropie printre firele de iarbă, cum alunecă spre
casă, încet, calculat, sigur. Toţi în acelaşi timp, uniţi, lipiţi unul de altul, ca un monstru imens şi
dezgustător.
Am crăpat uşa.
Aşa era.
Am trîntit-o la loc şi am încercat să o blochez cu mobila veche din lemn de pin. Am tîrît
mai întîi dulapul în dreptul ei, am tras patul şi biroul, ca să mai pun ceva în drumul lor. Pereţii din
spatele casei gemeau de durere, ştiam şi de ce. Lipit de celălalt perete, respiram tot mai greu, am
făcut tot posibilul să aud dacă s--au oprit sau nu, fără a îndrăzni să mai fac altceva. Şi îi auzeam
pe tursas cum mişună pe sub uşă, pe lîngă dulap, printre straturile moi ale patului, pentru ca în
cele din urmă să ocolească fără probleme biroul. Se apropiau de mine, forfoteau prin beznă, chiar
şi pereţii foşneau sub greutatea lor. Am căutat cu înfrigurare cealaltă uşă, singura încă neocupată,
şi-am năvălit în curte. Mi-aduc aminte că bătea vîntul foarte tare în noapte.
Casa era ocupată şi din grădină mai rămăseseră doar cîţiva metri pătraţi, pe care însă ei
aveau să-i cucerească, fără îndoială, pînă-n zori. Transpiraţia îmi alerga pe faţă şi îngheţa în aerul
rece al nopţii. Mai aveam un singur lucru de făcut. M-am repezit la canistrele cu benzină şi le-am
golit în iarba uscată de lîngă casă. Le-am aruncat în lături şi, cu un gest scîrbit, am scos cîteva
chibrituri, le-am aprins şi le-am aruncat la nimereală prin iarba îmbibată de benzină. După care
am fugit cît mai repede, am sărit peste micul gard de lemn şi m-am mai oprit doar de două ori să
văd cum se preling cîteva flăcări pe pereţi în sus, pe streaşină şi cum înghit casa în întregime. S-o
distrug, să-i distrug!
Am împachetat cîteva lucruri într-un rucsac, l-am luat cu mine, am înşfăcat şi o canistră
cu benzină, am alergat pînă la marginea satului, pînă pe deal, de unde vedeam totul ca-n palmă şi
de acolo, dintr-un loc ferit, m-am uitat în depărtare la focul care mistuia o casă măruntă şi
pătrăţelul verde din jurul ei, am auzit sirenele îndepărtate ale unor maşini de pompieri. De la
distanţă, de la trei kilometri, vedeam ca prin vis cum forfotesc printre flăcările uriaşe, cum bîntuie
grădina distrusă ca nişte stafii, cum asaltează în viteză dealul şi cum se năpustesc arzînd asupra
mea, da, asupra mea, fiindcă pe mine mă voiau, pe mine şi nimic altceva!
Da... da...! fără nici o urmă de îndoială... pe mine mă caută. Atunci... nu-mi mai rămîne
decît să mă distrug şi pe mine! Să-mi dau foc, da!... doar aşa pot scăpa!
*

Doar pînă aici am putut să citesc. Ultima foaie era ruptă şi arsă un pic pe margini. Am
închis manuscrisul şi i-am admirat coperta purpurie, în timp ce trăgeam adînc aer în piept.
Manuscrisul era într-adevăr uimitor, pur şi simplu nu îmi dădeam seama dacă textul era doar o
invenţie, sau dacă omul care scrisese paginile astea era lipsit de discernămînt, şi nici nu voi afla
probabil niciodată dacă reuşise în cele din urmă să supravieţuiască. Aveam doar cîteva nume şi
nici nu aş fi ştiut de unde să încep. Poate doar să caut satul Kouva şi să-i întreb pe localnici dacă
au cunoscut vreodată pe cineva cu numele de Ahti. Dar ar fi fost ridicol. Textul era doar
literatură, fără îndoială, aş pierde vremea încercînd să aflu dacă s-a întîmplat ceva, ba poate chiar
m-aş face de rîs dacă aş căuta locul descris în jurnal. Însă pot folosi textul ca sursă de inspiraţie
pentru un roman, asta da. Am înghiţit în sec. Mi se făcuse sete. Am luat o sticlă de apă Guttsta
Källa din frigider şi am băut-o pe nerăsuflate.
Am pus sticla pe masă şi atunci, chiar atunci, s-a auzit ceva ca un foşnet pe balcon, mi-am
dat seama că la dreapta, la periferia vederii mele, afară, pe balustrada argintie, apăruse ceva,
altceva. Era răcoare afară, dar am transpirat în cîteva clipe.
Mi-am întors încet privirea către balcon. Oraşul Helsinki era de obicei aglomerat şi
zgomotos, dar în momentele acelea am mai auzit doar o maşină care a trecut pe bulevardul din
faţa hotelului, apoi s-a făcut linişte completă.
Nu, nu mai era nimic pe balustradă. Aş fi vrut să ies pe balcon, dar mi-era teamă.
Am încuiat manuscrisul într-un sertar şi am ascuns cheia în buzunarul hainei din dulap.
Au venit şi după mine, au venit cu jurnalul, da, jurnalul i-a adus chiar aici, pe balcon! M-am decis
chiar atunci să plec a doua zi de dimineaţă din hotel şi să părăsesc oraşul Helsinki. Deşi gîndul
suna absurd, nu-mi dădea pace.
Noaptea am dormit puţin şi prost.
Să mă întorc la anticariat, să-l întreb pe bătrîn ce se întîmplă? Mă trezeam din cînd în cînd
şi mă uitam la balustradă. Vedeam doar metalul argintiu, lucind întunecat, şi luminile blocurilor
din depărtare.
M-au trezit foşnetele de pe balcon încă înainte de răsăritul soarelui. Le-am auzit prin
geam. Fojgăiau pe balcon, în curînd vor veni după mine, în cameră! M-am dat jos din pat, pe
covorul verde, m-am îmbrăcat în grabă, dar cînd am coborît la parter şi am vrut să-mi anunţ
plecarea, mi-am dat adus aminte de ultimele rînduri pe care le citisem cu o zi înainte în jurnal.
Am reuşit să mănînc doar două sandvişuri cu gem la micul dejun şi să beau cîteva guri de
cafea. M-a năpădit o senzaţie stranie de greaţă. M-am dus la recepţie să le spun că e ceva în
neregulă cu camera.
--- Dar ce s-a întîmplat? întrebă tînăra de la recepţie.
--- E ceva în neregulă cu balconul
Cei de la recepţie au chemat camerista să o întrebe dacă a văzut ceva ieşit din comun.
--- Ce cameră?
--- 531.
--- Nu, n-am văzut nimic. Ce anume s-a întîmplat?
Aş fi vrut să-i răspund, dar mi-am dat seama chiar atunci, cînd încercam să-i explic ce se
întîmplă, că s-ar putea să fie prea tîrziu şi să nu mai aibă nici o importanţă dacă mai rămîn sau nu
în camera de la hotel.
*

Andrei Panţu (n. 1983) a studiat ştiinţe politice şi relaţii internaţionale la American
University în Bulgaria şi a obţinut diploma de masterat în filozofie politică la Universitatea din
Leiden. În prezent lucrează ca editor la revista academică Romanian Journal of Political Science. 
A mai publicat proză scurtă în revistele Biserica de Lemn şi Revista de Povestiri.
 proză

Mihai Alexandru Dincă • În neant

Într-o mare arcă a spaţiului, oameni cîndva veseli pluteau şi dansau în

imponderabilitate; o uriaşă horă în cea mai liberă dintre căderi -- cea de pe o stea pe alta. Iar
eu eram printre ei, fiii şi fiicele unui Pămînt apus şi ai unui soare epuizat, o ultimă speranţă.
Abia îmi amintesc cum ne bucuram, slăvind stelele spre care ne îndreptam purtaţi de o rază de
lumină şi lumile lor pe care urma să le locuim şi să le stăpînim. Şi aproape că îmi amintesc cum,
rînd pe rînd, intram în sarcofagele de lumină şi răcoare în care aveam să ne dormim somnul
interstelar.
Dar acestea sînt ca nişte frînturi ale unei îndepărtate fantezii, întrezărite în miez de vis, atît
de străine au devenit acele vremuri. Între ele şi prezentul imposibil se cască o prăpastie neagră, o
genune insondabilă a amneziei, indusă de un somn mult prea adînc şi mult prea lung.
***

M-am trezit violent, în beznă şi într-un frig cumplit. Simţeam că mă înec şi atunci am tras
şi mi-am scos instinctiv tubul ce îmi cobora pe esofag pînă în stomac. A fost dureros, dar durerea
m-a mai trezit din amorţeală. Am vomitat în sec şi tremuram incontrolabil în acel frig demoniac.
Am început să pipăi cu disperare prin beznă. Nu îmi puteam întinde mîinile, căci se loveau de o
suprafaţă rece şi neîndurătoare ce se curba de jur-împrejurul meu în toate direcţiile. Probabil că
am început să strig în acea claustrofobie de gheaţă. Nu ştiu unde sînt, nu ştiu cum am ajuns aici,
nu îmi amintesc nici măcar propriul nume; şi totul e întunecime. Ce este lumea? Direcţiile nu au
sens. Am început să mă simt de parcă atîrnam cu capul în jos deasupra unei genuni insondabile,
iar vertijul mă provoca să vomit din nou, căznindu-mi trupul la spasme de greaţă şi repulsie.
Părea că trecuse o eternitate de cînd loveam nebuneşte cu pumnii şi cu picioarele în pereţii
atît de strînşi în jurul meu, cînd deodată ei s-au deschis înaintea mea, acompaniaţi de un zgomot
de supapă pe care l-am recunoscut cu o dîră neaşteptată de confort. Subconştientul meu părea să
asocieze acel sunet cu ceva pozitiv, dar de mult uitat, pentru că amintirea efectivă îmi lipsea.
Am căzut afară şi atunci am realizat în sfîrşit că mă eliberasem de temniţa mea de gheaţă
şi i-am recunoscut natura -- sarcofagul criostatic. O străfulgerare de trăiri vechi m-a făcut să
aştept înlocuirea întunericului cu lumină, odată eliberat. Dar libertatea mea proaspăt cîştigată
consta doar într-o beznă mai largă, numai că la fel de uniformă. Unde era lumina?
Mă aflam pe o podea metalică, rece şi umedă, în beznă, în frig. Pielea mea neprotejată
simţea asupra ei o mîzgă rece, iar nările îmi inhalau miasme de rugină şi praf. În ciuda condiţiei
mele semi-paralizate de criostază, frigul m-a făcut să tresar din locul în care căzusem cu totul.
Încercînd să mă ridic şi să fac cîţiva paşi, am simţit cum ceva mă ţine de spate, adînc, din piele.
Am pipăit cu groază, ca un bezmetic, după nişte gheare imaginare înfipte în spatele meu, ca apoi
să descopăr perfuziile în mai multe locuri. Le-am smuls cu reînnoită durere, care a făcut loc, încă
puţin, treziei.
Nu eram în situaţia de a mă alarma -- mintea mea nu putea să proceseze încă asemenea
complexităţi --, dar ştiam că ceva nu este deloc în regulă. De ce nu se făcea lumină? Am mai
încercat încă o dată să mă ridic, eşuînd în mod jalnic, aşa că m-am tîrît.
Orbecăind fără direcţie pe acea podea a agoniei, am ajuns la un perete, metalic de
asemenea. Simţeam cu degete îngheţate niturile de prindere încrustate de rugină şi, tîrîndu-mă în
continuare, am găsit un obiect. L-am luat cu stîngăcie în mîini şi simţul tactil mi-a spus că era o
lanternă cu dinam. O deprindere înrădăcinată în străfundurile minţii m-a făcut să încep să
acţionez dinamul, sperînd să mai funcţioneze după atîta vreme.
Atîta vreme? Oare ce însemna asta? Atîta vreme de cînd?! În timp ce mă bîntuia acest
gînd, am reuşit să încarc bateria lanternei suficient cît să se aprindă ledul verde ce îi marca starea
de funcţionare. Această primă luminiţă verzuie şi palidă venea ca binecuvîntarea a o mie de sori
şi cred că am scîncit de bucurie. Punctuleţul acela de lumină efemeră stîrnise în mine amintirea
stelelor. Iubitele stele spre care zburam! Şi, brusc, mi-am dorit mai mult ca orice să le văd.
La un moment dat, după ce am apreciat că se încărcase destul, am aprins lanterna. Conul
de lumină albă şi sterilă m-a orbit instantaneu, deşi nici măcar nu era îndreptat spre mine. Odată
ce m-am obişnuit cu noutatea totală a luminii, am putut distinge vag încăperea în care mă aflam.
Părea un vestiar, cu dulapuri metalice compartimentate pe un perete, o băncuţă de fier în mijloc şi
patru tuburi criostatice dispuse vertical pe peretele opus. Am văzut propriul meu tub, proaspăt
deschis şi încă umed, spre deosebire de alte două, goale, prăfuite şi defecte, şi ultimul -- aparent
încă ocupat? M-am apropiat de acesta din urmă cu lanterna şi am luminat în interior prin vizorul
de la nivelul capului.
M-a trecut un fior de groază cînd am văzut urmele de unghii şi sînge uscat de pe sticlă şi
cadavrul negru şi mumificat de dinăuntru. Ce soartă oribilă! Şi cît de uşor aş fi putut fi în locul
lui... Să mă trezesc în propriul sicriu, fără amintiri. M-am îndepărtat instinctiv, dar atenţia mi-a
captat un detaliu neobservat anterior. Am văzut un nume tipărit pe una dintre uşile glisante ale
sarcofagului condamnatului: K. Luald. La acest indiciu, m-am apropiat de propriul meu sarcofag
şi am găsit un alt nume tipărit: H. Stannen. Numele meu. Stannen. Nu îmi spunea nimic.
Celelalte două sarcofage purtau etichetele S. Fein şi B. Kirrim. Nu îmi aminteam nici unul
dintre aceste nume, deşi, probabil, aparţineau colegilor mei. Dar unde dispăruseră? Puteam să jur
că trebuia să ne trezim împreună, dar pentru ce scop nu îmi puteam aminti. M-a trecut gîndul că
ne trezeam pe rînd, noi, echipajele, ca să conservăm hrană şi apă. Dar pentru ce? Şi cînd era tura
noastră? Frigul lovea din nou, ca un flagel de gheaţă biciuindu-mi trupul. Ce naiba s-a întîmplat
cu sistemele de iluminare şi încălzire?
Puţin mai tîrziu, observam că dulapurile de vestiar purtau şi ele aceleaşi nume şi l-am
deschis pe cel ce părea să îmi aparţină. Înăuntru am găsit o uniformă antică de cosmonaut cu
numele meu brodat pe umăr, pe care am îmbrăcat-o îndată, un recipient cu apă din fericire încă
potabilă şi o tabletă cu pastile nutriţionale, marcate cu data de expirare 2361. Le-am luat, neavînd
cum să ştiu dacă trecuse sau nu acea dată. Parcă îmi aminteam că rezistau 20-25 de ani, dar cine
ştie cîţi se scurseseră, de fapt, în timpul somnului meu prăpăstios...
Probabil că pastilele încă mai aveau ceva urme de vitamine în ele, căci după ceva timp
simţeam că îmi recapăt o parte din energie.
M-am hotărît că trebuia să găsesc o ieşire din acel vestiar închis şi întunecat, dar singura
uşă era ferm sudată la rece şi ruginită în loc. Am încercat de mai multe ori să acţionez manivela
de deschidere, dar fără nici un rezultat.
Începusem să disper din nou. Mă învîrteam prin camera minusculă şi întunecată, făcînd
cercuri în jurul băncuţei de fier, strofocîndu-mi mintea încă amorţită. Atunci am simţit un curent
slab de aer, pe care nu îl remarcasem înainte, şi mi-am dat seama că trebuia să existe guri de
aerisire. Aşa că am îndreptat lanterna spre tavan. Deasupra dulapurilor se afla un grătar ce
acoperea sistemul de ventilaţie.
 Nu ştiu cum am escaladat dulapurile sau cum am reuşit să urnesc grătarul din loc, chiar şi
cu ajutorul unei răngi pe care am găsi-o în compartimentul cu unelte. Parcurgînd pe burtă şi cu
lanterna în dinţi calea de aerisire, am ajuns la o deschizătură prin care am coborît, aproape
prăvălindu-mă.
Mă aflam într-un culoar hexagonal, străbătut de ţevi corodate şi cabluri electrice antice
de-a lungul pereţilor. Pe jos, aceeaşi mîzgă formată din praf, rugină şi apă, iar pe tavan se vedeau
rînduri de neoane paralele, unele lipsă, altele sparte sau închistate cu depuneri respingătoare. În
unele locuri creşteau mici stalactite şi stalagmite de rugină, clădite de scurgeri de apă de-a lungul
unui timp lipsă. Abia atunci am început să intuiesc hăul temporal ce se deschidea înaintea mea,
între prezentul pierdut şi trecutul opac şi neamintit. Cît timp trecuse? Ceva se stîrnise în mintea
mea.
Deodată, vedeam reactorul principal al navei, pus pentru prima oară în funcţiune chiar sub
ochii mei. Şi reauzeam în mintea mea o voce cunoscută şi liniştitoare care mă asigura că va
funcţiona fără probleme mii de ani. Dar noi ne vom fi terminat de mult călătoria pînă atunci. Vai,
cît timp trecuse?! Începea să mă cuprindă o panică generalizată.
Reactorul încă funcţiona, evident, chiar dacă sistemele electrice erau oprite sau mai rău,
defecte. Aparent, reţelele esenţiale ţinuseră, altfel nava ar fi îngheţat de tot pe măsură ce se
cufunda în noaptea interstelară şi frigurile ei neîndurătoare. Dar oare ar mai putea funcţiona ceva
după atîta vreme? Cîtă vreme? Trebuia să aflu cumva...
Întorcîndu-mă la crunta realitate cu care mă confruntam, am observat că în spatele meu se
afla uşa înţepenită ce dădea spre vestiar, iar pe peretele opus ei întrezăream două indicatoare, de-
o parte şi de alta a culoarului. Pe cel din stînga scria "Generator Auxiliar 11" şi "Sector
Principal", iar în dreapta "Puntea de navigaţie B".
Am luat-o înspre punte instinctiv, ştiind însă că nu va funcţiona nici un instrument fără
alimentare electrică. Totuşi, speram să văd stelele prin hubloul de observaţie, pentru că puteam să
mă ghidez după ele, măcar să aproximez cît de mult am călătorit. Dar mă temeam, cumva, de ce
aş putea găsi pe punte.
După vreo douăzeci de paşi am văzut ceva pe jos pe culoar, în lumina palidă a lanternei.
Părea o bucată de fier ruginit, dar avea o formă ciudată şi neliniştitoare. O privire mai atentă a
dezvăluit trăsături vag feline, dar incredibil de deformate: o pisică, fosilizată în eoni pustii.
Cadavrul avusese timp să se pietrifice?! Mă adînceam în paranoia şi neputinţă, cu gîndul la
timpul trecut şi pierdut în neant.
Încă vreo treizeci de paşi prin bezna rece şi umedă şi am ajuns la o uşă mecanică
asemănătoare celei a vestiarului, acţionată electric şi aparent încă funcţională, stratul de depuneri
fiind superficial. Imposibil de activat însă în lipsa electricităţii.
M-am întors pe culoar, cu speranţa că generatorul încă funcţiona. După ce am trecut pe
lîngă mai multe cabine pustii, cîndva locuite de mine şi de colegii mei, am ajuns la o nouă uşă
mecanică, purtînd plăcuţa "Generator Auxiliar 11". Această nouă cale de acces era deschisă doar
parţial, dar suficient ca să permită trecerea. Puţin mai încolo după ea, culoarul cotea la dreapta,
înspre sectorul principal.
Am intrat şi m-a lovit mirosul. Cicluri nespuse de putrefacţie şi desecare se abătuseră
asupra cadavrului ce se arăta înaintea mea, chircit pe jos într-o postură contorsionată lîngă
generator. Moartea, dezvăluită de lumina sterilă a lanternei mele, părea să fie de natură electrică.
Nechibzuitul încercase să activeze generatorul, dar a dat dovadă de o lipsă totală de
precauţie. Părea a fi unul dintre pasageri, nu un membru al echipajului, ceea ce explica şi
neîndemînarea lui. Degetele lui pietrificate încă se încleştau în jurul întrerupătorului.
Cu dificultate, am reuşit să repornesc generatorul, fără să sufăr un şoc electric. În ciuda
celor mai negre gînduri ale mele, încă funcţiona. Aproape că nu mi-a venit să cred cînd am văzut
lumina oarbă şi minimă revărsîndu-se în încăpere. Deodată, sectorul acela al navei a început să
scîrţîie şi să trosnească înfundat, pe măsură ce se puneau în funcţiune elemenţii de încălzire. Va
dura destul pînă să se ridice temperatura la niveluri tolerabile şi mi-era teamă de miasmele pe
care le va aduce.
Am ieşit din camera generatorului şi mi-am croit drum înapoi pe culoarul slab iluminat,
cu porţiuni mari de întuneric acolo unde neoanele cedaseră. Mă vedeam deja pe punte, verificînd
cursul pe consola de navigaţie şi privind iubitele stele prin hublou! După tot acest timp, oare în ce
feluri se vor fi schimbat constelaţiile?
În scurt timp ajunsesem înapoi la punte, şi am apăsat butonul de activare a uşii. Iniţial, nu
s-a clintit, fiind înţepenit cu mizerie, dar o apăsare mai puternică l-a convins.
Uşa a arătat o mişcare preliminară, după care s-a blocat în loc. Auzeam motoarele
electrice cum lucrau la maxim, şi m-am gîndit să le ajut. Aşa că am început să trag de uşă prin
minuscula deschizătură ce se căscase. În cele din urmă a cedat şi a eliberat calea către punte.
Am pătruns într-o cameră ovală în care plutea o lumină slabă şi roşiatică. Două fotolii de
navigaţie mîncate de vreme erau dispuse înaintea consolei, în mijlocul punţii, şi alte două laterale
destinate inginerilor de zbor, cu terminalele lor. Cele ale piloţilor, cu tot cu consolă, erau
orientate către uriaşul hublou de observaţie, care avea obloanele închise, ascunzînd privirii cerul
înstelat şi mult rîvnit.
Atunci am văzut că într-unul din scaunele inginerilor se afla o figură umană. M-am
apropiat şi am văzut uniforma de cosmonaut şi numele brodat pe umăr: B. Kirrim. Era colegul
meu. Am simţit un junghi în inimă, căci avea venele tăiate grosolan la ambele mîini. Se
sinucisese, în grabă şi cu sălbăticie. Faţa îi era schimonosită într-o grimasă grotescă de încîntare,
în faţa propriei morţi. Sistarea existenţei părea că îi conferise linişte. Asta mă aştepta şi pe mine?
Nebunie, demenţă şi, în cele din urmă, suicid?
Era mort relativ recent, în comparaţie cu celelalte cadavre pe care le-am găsit. Arăta doar
urme timpurii de putrefacţie, deşi ochii îi fuseseră demult mîncaţi de viermi.
Ţinea o foaie mototolită în mîna stîngă, pătată de sînge uscat, negru în lumina roşie care
umplea puntea. Cu silă i-am descleştat degetele cuprinse de rigor mortis, şi am scos foaia dintre
ele. Am despăturit-o cu grijă şi apoi am citit cu încremenită stupefacţie: "Totul e pierdut!
Răzmeriţă! Au luat-o razna cu stelele, s-au aruncat în spaţiu cu toţii şi i-au luat şi pe ceilalţi: treji,
adormiţi, femei, copii, au pierit toţi. Sînt tot ce a mai rămas şi nu îmi pot trezi colegii. Am zburat
prea departe şi prea multă vreme!! Nenorociţii! Nenorocitul de hublou! Nu deschide obloanele!
NU DESCHIDE OBLOANELE!!! Totul e pierdut!!!! M-aş întoarce înapoi la somnul meu
blestemat, căci după ce am văzut, tînjesc după uitare, dar sarcofagele s-au defectat. Nu mai
rămîne decît să-mi tai venele!"
Ce se întîmplase pe această navă şi cît naibii de timp a trecut? Cît? Simţeam cum nebunia
începe să îmi învăluie mintea.
Mi-am luat avînt ca un descreierat către scaunul pilotului şi am activat consola, ştergînd
frenetic praful de pe ea cu mîneca uniformei. Nu funcţiona aproape nici un subsistem şi nu am
putut verifica data sau cursul de la terminalul acela. În acel moment am clacat.
Epuizat psihic şi fizic, m-am lăsat pe spate în fotoliul putrezit, dar încă moale şi comod, şi
am observat butonul de deschidere a obloanelor, construit în mîner. Îmi doream mai mult ca orice
să văd uitatele stele, măcar o ultimă oară, dar după nota sinucigaşă pe care tocmai o citisem, îmi
doream cu jumătate de inimă ca butonul să nu funcţioneze. Ar fi fost un lucru tare milostiv, o
adevărată binecuvîntare, dacă nu funcţiona. Mi-aş fi luat viaţa oricum, dată fiind conjunctura
mea, dar aş fi fost mai împăcat în acel ultim moment.
 Stăteam tolănit în acel fotoliu, tron al disperării şi eşecului, spectator la cea mai cumplită
scenă ce s-ar putea arăta vreodată simţurilor umane. Pe măsură ce obloanele se ridicau, în mintea
mea creştea groaza vie a resemnării totale, a abandonului complet al oricărei speranţe.
Căci înaintea mea, dincolo de hublou, nu mai lucea nici o stea, nici o galaxie sau
nebuloasă îndepărtată, ci se căsca abisul final al nopţii fără capăt, vidul negru şi uniform.
*

Mihai Alexandru Dincă s-a născut în Bucureşti, în 1992. A urmat cursurile de inginerie
audio în cadrul institutului SAE şi în prezent este student la Facultatea de Inginerie Aerospaţială
în cadrul Politehnicii.
A debutat cu povestirea "Viziuni ale Paleocosmosului" în revista Nautilus, nr. 81
(octombrie 2014).
Mihai este pasionat, printre altele, de muzică extremă şi astronautică, iar în timpul liber
scrie literatură SF, inspirat de coloşi ca Arthur C. Clarke, H.P Lovecraft şi Clarke Ashton Smith.
Este absolvent al Atelierului SF organizat de Revista de povestiri în 2014 şi, în prezent,
membru al grupului literar Secţia 14, înfiinţat după încheierea atelierului.
 proză

Alexandra Medaru • ReÎnnoirea

1
Răsfoiam unul dintre volumele oculte ce conţinea datini şi legi străvechi, rostite de Angor
Tra la crearea lumii şi respectate de mai toate nomiratele de la soare-răsare. În timp ce dădeam o
nouă pagină, s-a auzit gongul vestind începerea antrenamentelor. Superiorul ne chema în curtea
cea mare unde urma să îmi fac exerciţiile obişnuite alături de unii dintre cei mai temuţi luptători
ai nomiratelor răsăritene.
M-am schimbat în echipamentul de antrenament şi m-am grăbit spre curte. Ajuns acolo,
mi-am ocupat locul obişnuit în rîndul şirului de luptători. În acel cadran Superiorul m-a ales să
lupt primul, stabilind ca adversar să-mi fie un bărbat venit din ţinuturile sudice ale Gilhadiei. Ne-
a ordonat să trecem în arena de luptă şi ne-a dat semnalul de începere.
Adversarul a sărit la atac. Venea spre mine ţinînd toporul în mîna dreaptă şi scutul în cea
stîngă. Am ridicat spada şi m-am îndreptat spre el, pregătit la rîndul meu. A atacat cu o lovitură
prin stînga, pe care am parat-o cu scutul, iar eu am revenit cu un atac spre piciorul adversarului,
însă n-am reuşit să-l ating. Bărbatul a dat noi lovituri puternice, pe care m-am chinuit să le evit cu
ajutorul scutului. Una dintre ele mi-a rupt scutul în două şi m-am văzut nevoit să-l arunc la
pămînt, rămînînd descoperit în faţa atacurilor sale. Citeam satisfacţia pe chipul său şi nu-mi
plăcea că mă lăsase fără apărare aşa de repede, dar am forţat în continuare încercînd să-l atac prin
dreapta. Bărbatul a pus scutul între noi şi s-a retras cîţiva paşi. Reuşind să îşi găsească echilibrul,
a vrut să mă izbească cu toporul, dar l-am blocat cu spada. Amîndoi împingeam cu tărie şi armele
se încleştaseră într-o sforţare supraomenească, lăsîndu-ne la voia zeilor. Toporul i-a zburat din
mînă. Se apăra doar cu scutul, fugind de loviturile mele, cînd Superiorul a dat semnalul de
întrerupere a luptei.
--- Suficient! a strigat. Adal, te declar învingător prin dezarmare.
Am trecut înapoi în rîndul din care făceam parte lăsînd alţi luptători să pornească o nouă
confruntare. Antrenamentele au continuat pînă spre sfîrşitul cadranului. După încheierea lor, am
mers la cină. Am luat loc la masa destinată fiilor de nomiri şi m-am desfătat cu feluri de mîncare
dintre cele mai variate. În timp ce stăteam la o vorbă cu restul adunăturii despre modul în care
decurseseră luptele de antrenament, Superiorul mi-a lăudat progresele înregistrate, dar mi-a spus
că încă mai aveam de învăţat pînă aveam să ajung la nivelul celor mai buni. Nu era încă
mulţumit, căci îmi pierdusem prea repede scutul în faţa gilhadului şi-mi cerea să-mi exersez mai
mult apărarea. I-am promis că îi voi asculta sfaturile, apoi m-am întors la mîncarea aburindă ce
stătea înaintea mea şi la glumele pe care le făceam cu restul adunăturii de luptători.
Cînd s-a terminat cina, fiecare luptător s-a îndreptat spre camera ce îi fusese destinată în
cadrul Căminului. Am intrat în dormitor şi m-am aşezat pe pat cu gîndurile rătăcind spre
monotonia timpului petrecut în Cămin, care presupunea învăţăminte şi antrenamente, datorii ale
unui fiu de nomir, care mă ţineau departe de Kumoria ce-mi bîntuia gîndurile în clipele de
singurătate. Am vrut să iau Cartea Sacră a Vieţii şi a Morţii, scriere pe care îmi plăcea să o
recitesc, căci cuprindea în paginile ei toate perceptele luminoase după care învăţasem să mă
ghidez în viaţă, cînd mi-am dat seama că de dincolo de fereastră eram privit de un corb. Ochii lui
păreau să ascundă un secret teribil. Am simţit imediat că se petrecuse ceva grav, pentru că nu mai
primisem veşti de acasă de mult timp şi un tremur interior îmi şoptise în ultimele cadrane sosirea
unor ştiri înfiorătoare. M-am ridicat şi m-am apropiat de geam. L-am deschis, permiţînd păsării
negre să pătrundă în încăperea care-mi fusese dată cînd mă alăturasem Căminului. Corbul a trecut
de prag încet, ţinîndu-mă în suspans. L-am prins în braţe şi am dezlegat funda strînsă de piciorul
drept cu un mesaj. Am desfăcut sigiliul însemnat cu emblema nomiratului, un draiykon luminat
de marele ochi al lui Angor Tra, şi am început să citesc.
Wiel Abgail, sfătuitorul cetăţii, mă înştiinţa că întreg nomiratul Kumoriei fusese atacat.
Oştirile nu reuşeau să facă faţă asaltului stîrnit de gorhazii barbari, semi-umani, sosiţi să prade
tărîmurile noastre. Era nevoie de ajutorul meu pentru apărarea cetăţii, astfel că Wiel mă informa
că avea să vină după mine cerîndu-mi să ne întîlnim la moara părăsită de dincolo de Morobiel,
satul de la hotarele Gilhadiei.
Am căutat data de pe pergament. Scrisoarea fusese trimisă în urmă cu paisprezece
cadrane, ceea ce însemna că Wiel avea să sosească în curînd. Venise vremea să fac pregătirile
necesare pentru plecare. M-am înfăţişat Superiorului şi i-am povestit ce aflasem.
--- Kumoria este sub asediu, astfel că vă cer permisiunea de a pleca spre casă, i-am spus.
--- Ţi-o acord cu toată inima, mi-a confirmat Superiorul. Însă am o rugăminte...
--- Anume?
--- Cînd furtuna se va linişti, întoarce-te să îţi termini antrenamentele.
--- Voi veni înapoi, i-am promis.
Ne-am despărţit cu o îmbrăţişare strînsă. Îmi fusese ca un tată de cînd mă alăturasem
grupării sale.
Mi-am pregătit calul şi desagii. Două ace de cadran mai tîrziu goneam pe armăsarul zvelt,
primit cu o Înnoire în urmă, pe cînd o prinsesem pe cea de-a optsprezecea, dorind doar să ajung la
întîlnirea cu Wiel şi să aflu pe larg ce se întîmplase. În goana mea, peisajul se pierduse, lumea
parcă dispăruse, iar timpul fugea în feluri necunoscute.
Curînd Morobiel mi-a răsărit în cale. Am decis să străbat aşezarea sumbră pentru a scurta
din călătoria spre punctul de întîlnire, cu toate că ştiam că satul era plin de borfaşi, de la hoţi la
cei mai mîrşavi ucigaşi. Aceştia se ascundeau de patrulele Gărzilor Albastre trimise în teritoriu
pentru a culege nelegiuiţii şi a-i trimite curţilor de judecată. Satul păstra tăcerea asupra lor în
schimbul Pavezei -- niciun fir de păr al localnicilor să nu fie atins -- şi unor solvi pătaţi de
fărădelegi şi sînge. Aranjamentul se dovedise fericit pentru toate părţile.
Ştiam că riscurile aveau să fie pe măsură dacă intram în Morobiel ca fiu de nomir.
Delincvenţii n-aveau la inimă familiile conducătoare din acele zone. Înainte de a pătrunde în sat,
am descălecat, mi-am scos emblemele şi am ascuns armele, preferînd să las capul în pămînt şi să
mă dau drept călător spre Marele Oraş Ang'Torath, loc sacru de rugăciune, unde urma să aibă loc
adunarea religioasă închinată Înnoirii, sperînd să nu fiu recunoscut.
Am străbătut uliţele trăgînd calul după mine printre colibe de lemn ce abia rezistau în
picioare. Oriunde priveai, locul reunea tot soiul de nemernici. Beţivii îşi făceau veacul la margine
de drum bălăbănindu-se şi scuipînd printre dinţi vorbe neînţelese. În crîşmele improvizate din
stradă, la mese de lemn se adunaseră ticăloşii aruncînd priviri suspecte şi gata oricînd de o bătaie
dacă situaţia ar fi cerut-o. Acestora li se adăugau tîrfele care te întîmpinau pe ici, pe colo dacă
erai doritor. Le-am refuzat pe fiecare în parte şi mi-am continuat drumul pînă am ajuns în dreptul
unei tarabe unde o fată te îndemna să bei un pahar de moroniyen, băutura specifică acelei regiuni,
de care auzisem vorbindu-se atîtea. Mi-era sete, astfel că m-am oprit şi i-am cerut o halbă. Am
legat calul de parul de lemn de lîngă tarabă, iar fata a dispărut în spatele cortului şi s-a întors cu
halba plină.
--- Sper să placă la domnu', a zis cu o voce tremurîndă.
Cunoştea fiecare bărbat din satul blestemat în care era nevoită să îşi ducă existenţa şi se
temea ca nu cumva să nu-mi fie pe plac, crezîndu-mă probabil un altul de-ai celor care împînzeau
acele locuri. Am luat o gură din băutura cu gust de măr, care s-a scurs pe gît arzîndu-mă.
--- E numai bună, i-am spus, în timp ce căutam un solv în punga cu bani.
I l-am întins şi ea l-a prins mulţumindu-mi. Am mai luat o gură din halbă şi, cum beam,
am observat adunarea de nelegiuiţi strînşi pe partea cealaltă a drumului. Cinci dintre ticăloşi au
pornit spre mine. Probabil mi-i pusesem în cap într-un fel sau altul pe care nu puteam să mi-l
explic, pentru că încercasem să fiu atent la fiecare pas. Cînd au ajuns în dreptul meu, unul înalt,
masiv şi spîn, jucîndu-se cu un pumnal în mînă, a cuvîntat:
--- Nu te-am mai văzut pe aici... Ce treburi te aduc în Morobiel? m-a întrebat pe un ton
dur.
--- Sînt în trecere spre Ang'Torath. Mă duc la sărbătoarea Înnoirii, i-am răspuns,
păstrîndu-mi calmul.
--- Un peregrin, va să zică...
S-a întors către şleahta care-l însoţea, revenind rapid către mine.
--- Numai că Ang'Torath e spre ieşirea de la soare-apune... Puţi a rahat! mi-a spus
privindu-mă cu ochi demonici, gata să mă tragă în bezna lor.
A pregătit pumnalul de atac, iar ceilalţi indivizi rămaşi în spate s-au apropiat cu armele la
vedere. Mi-am căutat, la rîndul meu, arma ascunsă sub pieptar, îndreptînd-o spre cei cinci
atacatori. Stăteam faţă în faţă cu clica de mişei, gata de luptă.
Spînul s-a apropiat, iar cei patru ne-au înconjurat. Ne-am prins într-o luptă pe viaţă şi pe
moarte, fiecare încercînd să-l atace pe celălalt cu pumnalul. Mă chinuiam să-l ating, dar, în
acelaşi timp, trebuia să fiu atent la loviturile care veneau spre mine şi de la cei patru care-mi
vizau spatele. Spînul a vrut să-mi aplice o lovitură în partea stîngă a pieptului, dar m-am tras la
timp, evitîndu-l. Se uita la mine cu privirea-i haină şi gura îi arunca zîmbete viclene, descoperind
dinţii negri. La rîndul meu, am vrut să-l lovesc în braţul drept, dar n-am reuşit să-i aplic nici
măcar o zgîrietură. În schimb, spînul a venit spre mine mai hotărît şi cu siguranţă de data asta mi-
ar fi tăiat pîntecele, dacă atenţia nu i-ar fi fost distrasă.
--- Gărzile! s-a auzit deodată strigătul unui om de pe cealaltă parte a drumului.
Spînul m-a privit furios şi s-a făcut nevăzut alături de ceilalţi patru, căci semnalul vestise
un raid al Gărzilor Albastre. Mi-am dezlegat armăsarul, tulburat de vîltoarea cu care Albaştrii îşi
făcuseră apariţia, chinuindu-mă să-l încalec. În cele din urmă, l-am strunit şi ne-am furişat prin
zarva din sat, pornind în căutarea locului de întîlnire.
În scrisoare, Wiel Abgail îmi spunea că trebuie să trec de Morobiel şi să ajung la moara
părăsită, aflată pe tărîmurile Gilhadiei înainte de intrarea în Yimiria. N-a fost dificil să dau de
hardughia de lemn trecută prin vitregia timpului. Am oprit înaintea ei şi mi-am legat calul în
spatele construcţiei, pentru ca apoi să-l caut pe Wiel. Bănuiam că se ascunsese în apropierea ei,
astfel că am pornit spre hambarele dindărătul morii. L-am verificat pe primul, dar nu era nicio
urmă de sfătuitor. M-am îndreptat spre cel de-al doilea. Cînd mă pregăteam să pătrund în el, l-am
auzit în urma mea:
--- Stăpîne, mă bucur să vă revăd!
Am fost bucuros să-l descopăr încă puternic, în ciuda bărbii albe, stufoase, care,
ajungîndu-i pînă la centură, îi acoperea aproape în întregime cămaşa de aceeaşi culoare şi vesta
verde cu încrustaţii aurii. L-am prins în braţe pe vechiul meu profesor de care îmi fusese dor, apoi
am sugerat să pornim la drum însă Wiel a spus că ar fi mai bine să aşteptăm sosirea zorilor pentru
a odihni armăsarii şi ne-am decis să înnoptăm la moara de lemn.
Ne-am ascuns cu tot cu cai într-unul dintre hambare şi am luat prima masă împreună după
două Înnoiri trecute de cînd părăsisem Kumoria pentru pregătirea tradiţională în Căminul gilhad.
Stînd alături de bătrînul sfătuitor, am căutat să aflu ce se petrecuse în nomiratul meu.
--- Cum se găsesc nomirii? l-am întrebat îngrijorat.
--- Înălţimile lor sînt tefere, stăpîne, însă invadatorii sînt peste tot şi au distrus teritoriile
noastre.
--- Cetatea?
--- Kumoria e a noastră, stăpîne, dar ne chinuim să facem faţă atacurilor. Jur Bekonen e la
conducerea armatelor şi face tot ce poate pentru ca oraşul-cetate să stea în picioare.
Îmi luase o piatră de pe inimă cînd îmi spusese că nomirii erau în viaţă şi că oraşul-cetate
încă rezista atacurilor, însă faptul că prim-protectorul, preferatul nomirului, se afla în mijlocul
bătăliei, pe cînd eu mă aflam la mare distanţă de Kumoria, nu-mi convenea defel.
--- Spune-mi, Wiel, cum au început atacurile?
--- Să fi trecut 60 de cadrane de atunci sau poate mai mult... N-are importanţă, e drept.
Gorhazii au venit dinspre nomiratele de la soare-apune. N-au lăsat în urma lor decît distrugere pe
acolo pe unde au trecut şi nimic nu se mai aude dinspre nomiratele pe care le-au călcat.
--- Dar ce vor?
--- S-ar zice că sclavi şi aur, stăpîne. Însă tare mi-e teamă că, de fapt, găsesc o plăcere
teribilă în ucidere şi că totul e pentru amuzament.
--- Aţi încercat să chemaţi întăriri?
--- Le-am scris vecinilor să ne vină în ajutor, dar niciun nomir nu vrea să audă de asta,
căci se tem că furia gorhazilor se va abate şi asupra lor. Demonii au semănat moarte şi durere
peste tot pe unde au trecut. Şi de-ar fi numai asta... Oamenilor le e frică de ei, căci se închină
zeilor întunecaţi.
--- Un fel de demoni semi-umani, am zis ca pentru mine.
--- Întocmai, stăpîne. Şi luptă cu o forţă nemaiîntîlnită. Îi vom putea învinge doar dacă
zeii ne vor sta aproape.
--- Ne vor sta, Wiel, sînt sigur! i-am spus, însă bătrînul nu părea la fel de convins ca mine.
--- Vom vedea ce va fi de făcut cînd vom ajunge în Kumoria, a zis Wiel. Pînă atunci să
trecem de drumul spre casă.
--- M-am gîndit la călătoria noastră şi vom evita Yimiria ca întotdeauna. Nu vreau să
străbatem tărîmurile groazei.
--- Stăpîne, eu am venit pe calea obişnuită şi am pierdut mult timp. Drumul e la fel de plin
de pericole, căci duşmani sînt peste tot.
--- Aşa e, Wiel, inamici sînt peste tot pe aceste tărîmuri, dar nicăieri nu e ca în Yimiria cea
neumblată...
--- Aş sugera ca de data aceasta să nu ne încurcăm de legendele rostite de beţivi prin
hanuri. Trebuie să ajungem degrabă în Kumoria şi e cea mai scurtă cale.
Am stat în cumpănă, gîndindu-mă la poveştile ce spuneau că nimeni nu reuşise să străbată
tărîmurile Yimiriei. Erau Înnoiri bune de cînd nu se mai auzise de călătorii prin tărîmurile groazei
yimire, căci se zicea că în acele meleaguri au loc jocuri crude ale zeilor întunecaţi asupra
muritorilor care se aventurează pe ele. Totuşi, Kumoria avea nevoie de sprijinul nostru, astfel că
am decis să îl ascult pe vechiul meu profesor. Oricare avea să ne fie soarta, zeii aveau să ne ştie
numele.
Dimineaţa următoare, am îmboldit caii şi ne-am avîntat în pustietatea Yimiriei unde nici
animalele nu îndrăzneau să îşi facă apariţia, poate doar unele specii necrofage. Focurile lui Angor
Tra secaseră orice urmă de viaţă pe acele meleaguri. Un pămînt roşu, sterp şi necuprins se
întindea înaintea noastră ca o mare ce şopteşte că ai să mori dacă te îndepărtezi de mal. Aveam la
noi hrană pentru zece cadrane, cît urma să dureze călătoria, însă după douăsprezece cadrane nu
reuşiserăm să ieşim din tărîmurile Yimiriei, mîncarea se terminase, iar Kumoria începuse să pară
o nălucă imposibil de atins. Zeii întunecaţi se jucau cu noi, făcîndu-ne să ne rotim în cercuri sau
să mergem aiurea, şi pierduserăm orice noţiune asupra locului în care ne aflam.
În al paisprezecelea cadran, vîntul îmi şoptea că am eşuat. Ameţeam sub razele orbitoare
ale marelui ochi al lui Angor Tra, uriaş, nemărginit ca meleagul în care rătăceam, arzînd ca un
fier încins pe tîmplele noastre. Gîndurile mă năpădeau şi mă trăgeau în abisurile lor. Oricît am fi
încercat să ajungem la celălalt capăt al tărîmului în care ne afundaserăm, nu era cu putinţă, căci
refuza să apară, rîzîndu-ne în faţă, sporind frămîntările ce se transformau în gînduri negre,
invocînd moartea.
Am căutat plosca cu apă voind să mă răcoresc. Era uşoară ca un fulg. Cînd am dat-o pe
gît, au curs cîteva picături, ultimele de la fundul butelcii. Se dusese şi apa. L-am întrebat pe Wiel
dacă mai avea de băut. Mi-a spus că apa i se terminase la ultima oprire, şi asta fusese cu ace de
cadran bune în urmă. Chipul îi era tras, dar nu se plînsese nicio clipă. Am continuat să înaintăm
sub arşiţa lui Angor Tra trecînd pe lîngă hoituri de animale, căzute pe pămîntul ars, roase de
vulturi şi de hicali.
Noaptea a venit ca o speranţă deşartă. Ne iluzionaserăm că pînă în zori aveam să fim la
porţile Kumoriei, în spatele cărora vechiul castel se înălţa ca un gardian al tuturor locuitorilor săi.
Visasem că jocul zeilor întunecaţi avea să ia sfîrşit, dar căldura continuase şi pe timp de noapte,
iar setea şi oboseala ne erau inamici.
În dimineaţa următoare calul sfătuitorului s-a prăbuşit la pămînt. L-am înjunghiat şi i-am
băut sîngele sărat. Nimic nu avusese un gust mai bun ca lichidul cleios, care ne-a înroşit gurile şi
ne-a dat alte ace de trai. Am tăiat o halcă de carne din burta armăsarului şi am luat-o cu noi.
Rămăseserăm doi oameni pe un cal şi ne rugam zeilor luminoşi să ne scape din hăul în care ne
vîrîserăm, dar rugile ne erau în zadar.
La puţină vreme s-a dus şi armăsarul meu. S-a scuturat sub noi şi picioarele i s-au lăsat
moi. Am descălecat degrabă, iar calul a aruncat un ultim nechezat şi s-a prăbuşit la pămînt. Am
văzut viaţa scurgîndu-se din acea vietate care-mi fusese prieten de călătorii. M-am ridicat de la
pămînt şi am pornit înainte. Wiel a rămas în urmă. Îl auzeam înfruptîndu-se cu sîngele calului aşa
cum făcuserăm cu cel al armăsarului său, dar mi-era imposibil să mă întorc şi să beau vinul roşu
al animalului care mă purtase în spinarea lui şi pe care-l văzusem murind sub ochii mei.
După o vreme, Wiel s-a apropiat cu paşi mici. Ne-am continuat drumul în linişte. Era o
tăcere tulburătoare, dar niciunul dintre noi nu îndrăznea să o rupă, înţelegînd greutatea şi
semnificaţia ei.
Îmi simţeam picioarele cedînd, voinţa murind şi mă consolasem că aveam să ne găsim
sfîrşitul în acel ţinut blestemat. În cele din urmă, am cedat.
--- A sosit momentul să ne oprim, i-am spus sfătuitorului.
--- Stăpîne, trebuie să înaintăm.
Vocea îi era sigură, însă se vedea că face eforturi mari să meargă. Era la fel de obosit ca
mine.
--- Încotro?
I-am arătat întinderea copleşitoare a pămîntului care pusese stăpînire pe noi la vrerea
zeilor întunecaţi.
--- Nici nu ştim unde sîntem.
--- Trebuie să încercăm, stăpîne. Oamenii se bizuie pe noi.
 Pe faţa lui se citeau chinurile, însă sfătuitorul nu voia să cedeze. Cunoscîndu-l, am
priceput că voia să ajungă cu orice preţ înapoi în iubita lui Kumorie şi că se simţea vinovat pentru
decizia de a merge prin tărîmurile groazei.
--- Vom face o pauză şi apoi vom continua drumul spre Kumoria, i-am spus.
--- Să mergem, stăpîne, şi ne vom opri mai tîrziu.
M-am aşezat pe pămîntul cald, iar, într-un final, în ciuda protestelor, Wiel a cedat şi a luat
loc lîngă mine. Am început să depănăm poveşti, întîmplări ce avuseseră loc în timpul pe care îl
petrecuserăm despărţiţi. Încercam să ne păcălim unul pe altul, spunînd că în zori aveam să fim la
porţile Kumoriei. De fapt, ne minţeam ca să ne facem moartea mai uşoară, să o aşteptăm ca pe un
eveniment ce te ia prin surprindere aşa cum ar trebui să fie. În cele din urmă, Wiel a adormit şi eu
am rămas cu ochii aţintiţi spre cer. Era prima noapte în care mă uitam la plasa scăpărătoare a
celui de-al treilea ochi. Luminile Tulei Tla, zeiţă a iubirii şi soaţă a lui Angor Tra, Draiykonul
puternic şi celelalte sclipiri din întuneric rosteau cîntece de somn şi-mi şopteau că nu aveam să
mai ajungem acasă. Zeii îşi făcuseră jocurile. Încet, încet am închis şi eu ochii şi m-am afundat în
visul etern.
2
M-am trezit pe o saltea de paie, într-un car de lemn acoperit. Wiel stătea în dreapta mea,
veghindu-mă.
--- Stăpîne, cum te găseşti? m-a întrebat vădit îngrijorat.
Mă simţeam slăbit, dar nu voiam să-i sporesc îngrijorarea bătrînului sfătuitor, care îmi
stătuse la căpătîi de numeroase ori în copilărie, astfel că i-am spus că mă găseam cum nu se poate
mai bine. Apoi l-am rugat să îmi spună unde ne aflam.
--- Sîntem în drum spre Kumoria, stăpîne, dincolo de tărîmurile groazei. Călătorim cu un
convoi al Gărzilor Albastre, format din foşti mercenari, care trecea întîmplător pe la marginea
meleagurilor groazei, în apropierea căreia ne aflam cînd ne-au găsit. Dacă n-ar fi fost ei, probabil
am fi fost morţi...
--- Le-ai spus cine sîntem?
--- Niciun cuvînt, stăpîne.
--- Eşti sigur? l-am întrebat pe un ton cu care nu era obişnuit.
Cunoşteam înţelepciunea sfătuitorului, dar voiam să fiu sigur că nu am dat de o nouă
primejdie, căci nu ne puteam încrede în nimeni, nici măcar în Gărzile Albastre, şi mai ales dacă
era vorba de mercenari.
--- Pe Vudor Tra! Nu aş spune nimic care să te pună în pericol, stăpîne.
Wiel îmi confirmase că nu aveam pentru ce să îmi fac griji în ceea ce-l privea; loialitatea
sfătuitorului faţă de familia nomireică şi dorinţa lui de a o proteja erau perceptele după care se
ghida, şi ele nu dispăruseră în vremea în care fusesem plecat din Kumoria.
--- Dar ce le-ai zis?
--- Doar că vrem să ajungem în Kumoria şi că am rătăcit drumul. Apoi m-am prefăcut
slăbit şi am cerut să mă lase să mă odihnesc.
--- Ai făcut bine, Wiel. Pînă ajungem în Kumoria ne vom stîlci numele şi ne vom da drept
oameni de rînd. Dacă te întreabă careva, îţi sînt nepot şi am fost plecaţi în Gilhadia pentru
comerţ. Ne-am pierdut agoniseala în tărîmurile groazei unde ne-am refugiat din calea legrilor.
Ne-am înţeles?
--- Desigur, stăpîne, mi-a răspuns.
--- Şi, de acum înainte, acest "stăpîne" să dispară. Ne vom schimba vorba şi ne vom
asemăna lor.
--- Aşa vom face, a confirmat Wiel care pricepuse de la început că nu era de glumă.
 Am parcurs apoi o bună bucată din drum alături de convoiul Gărzilor Albastre, alcătuit
din zece bărbaţi, foşti mercenari transformaţi în propovăduitori ai justiţiei. Le-am înşiruit
povestea stabilită înainte şi ei ne-au spus-o pe a lor. Renunţaseră la viaţa de mercenar pentru o
soldă fixă, însă păstraseră toate rigorile mercenariatului. N-aveau religie, idoli sau prieteni, doar
braţe puternice puse în slujba prinderii răufăcătorilor şi aducerii lor în faţa curţilor de judecată.
Încropiseră o adunătură de bărbaţi singuri sau care îşi pierduseră familiile în războaie, iar acum
căutau răzbunarea în uciderea inamicului. Ar fi vrut să-l căsăpească pe acel nemernic care le
răpise ce avuseseră mai scump pe lume, dar în lipsa lui sîngele ajungea, chiar dacă era vorba de
sîngele unui nelegiuit oarecare.
În zori, cînd cerul se scălda în nuanţe roşiatice, am dat de hotarele Kumoriei. Ajunseserăm
acasă, dar locurile drage nu mai arătau cum le ştiam. Acolo unde cîndva crescuseră copaci, acum
nu mai erau decît trunchiuri arse. Unde fuseseră case, zăceau ruine, printre care răsăreau obiectele
ce ocupaseră fiecare odaie. În locul grădinilor, erau maldăre de trunchiuri ciuntite. Sălaşul de la
marginea nomiratului se prefăcuse într-o aşezare fantomatică, supurînd de întuneric şi nimicnicie.
Cum înaintam în inima nomiratului, locurile deveneau şi mai macabre. Erau pustiu şi
deşertăciune oriunde priveai. Sate arse, sate distruse pe jumătate, sate rase de pe faţa pămîntului.
Frumuseţea Kumoriei se preschimbase într-o urîţenie mai hidoasă decît cea mai cruntă arătare a
pădurilor. Privind toate acele rămăşiţe, am înţeles că gorhazii erau nişte demoni veniţi să aducă
nimicul în nomiratul nostru şi tot ce îmi doream era să ajung acasă şi să îi trec prin tăişul spadei
mele.
La Volorath, Albaştrii ne-au înştiinţat că e timpul să ne despărţim. Văzînd Kumoria,
pricepuseră că raidul lor prin acest nomirat era în van. Dacă fuseseră infractori prin aceste
meleaguri, ziceau ei, cu siguranţă invadatorii îi uciseseră pe toţi. De aceea au decis să o apuce
spre nomiratul de la miază-noapte, în căutarea unor capete bune de dat judecătorilor. Ne-au
sfătuit să facem cale întoarsă dacă voiam să rămînem în viaţă, căci foştii mercenari pricepuseră că
forţe superioare oamenilor obişnuiţi puseseră stăpînire pe tărîmurile Kumoriei, dar nu i-am
ascultat şi ne-am continuat drumul spre oraşul-cetate.
Am rămas cu Wiel -- doi bărbaţi într-o călătorie fără speranţă -- şi am avansat pe
drumurile sumbre, ce îmi strîngeau măruntaiele ghemotoc, întrebîndu-mă dacă mai erau kumori
în viaţă şi ce mai rămăsese din castelul de piatră din inima nomiratului unde rîul curgea printre
pămînturile verzi de la marginea pădurilor.
Drumul se îngusta începînd să şerpuiască spre valea rîului, urmînd să ne ducă spre casă.
La marginea lui mai stătea cîte un par, pe care fusese ţintuit vreun răzvrătit ce se opusese
invadatorilor, iar aceştia demonstraseră că numai un descreierat s-ar fi pus cu ei. Mîinile morţilor
fuseseră ridicate deasupra capetelor şi bătute cu nituri de lemnul dur. Ochii le fuseseră smulşi, iar
vintrele le fuseseră scoase afară, curgînd prelung spre picioare.
Spre înserat am dat de oraşul nomireic. Marea cetate a Kumoriei se ridica înaintea noastră
nu ca un loc glorios, cum fusese odată, ci ca o construcţie monstruoasă, încă stînd în picioare. O
parte din zidurile de apărare fuseseră distruse în zonele superioare, dar piatra dură rezistase în
faţa duşmanilor care nu reuşiseră să pătrundă în fortificaţie. Barbarii îşi făcuseră tabăra la o
distanţă mică de cetate şi pentru moment opriseră atacul. Nu am reuşit, în schimb, să disting
apărătorii Kumoriei, retraşi probabil în interiorul fortificaţiei.
Am decis să ne strecurăm în citadelă în ciuda pericolului. Aveam să folosim o galerie
ascunsă din pivniţele castelului, a cărei ieşire dădea spre valea rîului. Am coborît la baza apei şi
am mers de-a lungul albiei, contra curentului care şiroia bezmetic pe lîngă noi, încercînd să nu
atragem atenţia asupra noastră.
Curînd am dat de locul în care se afla intrarea secretă spre castel. La nici douăzeci de
lungimi de cal depărtare, un invadator imens, arătînd ca un taur într-o arenă de lupte, se uşura în
apa învolburată. Vedeam pentru prima dată asemenea creatură ciudată. Corpul îi era hibrid, cu
piept de femeie, dar mîini şi picioare de bărbat. Figura îi era masculină, în locul urechilor avea
coarne de taur, răsărind prin coiful argintiu, iar la spate îi atîrna o coadă lungă pînă la jumătatea
picioarelor. Ce uimea în toată această creatură era starea sa hermafrodită, ceea ce însemna că
făcea parte din tagma acelor popoare semi-umane ce se autosatisfăceau şi care ar fi fost create de
un zeu al întunericului ca o glumă la adresa lui Angor Tra şi celor ce se închinau lui. Cînd a
terminat, s-a întors după barosul uriaş, lăsat alături, cu care ar fi putut sfărîma cu uşurinţă ţeasta
oricărui bărbat dornic să i se opună. Nu mă puteam lupta singur cu namila din faţa mea.
--- Trebuie să îi ieşi în cale, i-am zis lui Wiel.
Bătrînul sfătuitor n-a comentat în niciun chip. A ieşit din locul în care ne ascundeam şi i-a
atras atenţia. Creatura s-a îndreptat spre el, ridicînd barosul, gata să îl spulbere pe bătrînul care
fusese la viaţa lui un luptător priceput. Cînd namila a vrut să izbească, am sărit asupra lui,
împungîndu-i spada în spate cu o furie inimaginabilă. Nici n-a ştiut ce l-a lovit. L-am împins în
cursul rîului, iar apa s-a înroşit purtîndu-l pe aripile ei. În timp ce se pierdea în zare, am trăit o
satisfacţie cumplită, căci ucisesem pe unul dintre cei care-mi măcinaseră nomiratul.
Am pătruns în tunelul strîmt şi lipsit de lumină, de sub stîncile acoperite de ierburi, din
valea rîului. Duhnea a scîrnăvie, iar şobolanii fojgăiau pe la picioarele noastre. Am înaintat în
ciuda prezenţei lor, dorind doar să ajungem la suprafaţă.
După numeroase răscruci şi bifurcări, am descoperit scările. Se întindeau înaintea noastră
ca o promisiune a vieţii veşnice în templul luminos al lui Angor Tra. Le-am urcat grăbiţi. Am
ieşit în apropiere de fîntîna rotundă cu grilaj metalic, aducătoare de apă de la rîu, în piaţa
fortăreţei. Acolo am remarcat ceva ciudat. Nu se vedea nici urmă de om în piaţa care era plină de
obicei. Nu erau oameni nici pe străzile micuţe, iar gărzile lipseau de la posturile lor. Parcă îi
înghiţise pămîntul.
Am urcat la nivelurile superioare ale oraşului-cetate spre construcţia fortificată. Clădirea
pe trei etaje, cu patru turnuri identice îşi păstrase semeţia în ciuda asaltului. Părea să şoptească
prin aer că încă mai putem învinge şi m-am încăpăţînat să îi dau ascultare. Aveam să cîştigăm sau
să ne dăm viaţa pentru Kumoria.
Porţile castelului fuseseră deschise. O mare de oameni umpluse vestibulul uriaş prin care
alergam, nu demult, cu copiii servitorilor. Întreg norodul se adunase între zidurile de cărămidă --
nobili, ostaşi, slugi, oameni de rînd, locuitori demni ai Kumoriei. Feţele le erau triste, îngîndurate.
Figurile le erau plecate. M-am chinuit să îmi fac loc printre ei, dorind să ajung la celălalt capăt al
încăperii. Pînă la urmă s-au tras înapoi, recunoscîndu-mă. Atunci am priceput ce se petrecuse. Pe
un catafalc stătea întins un cadavru, un trup înveşmîntat într-o rochie de catifea neagră cu o
coroană de aur pe cap, avînd deasupra emblema nomiratului. Cea pe care o ţineam minte ca fiind
o făptură plină de viaţă şi înţeleaptă, care mă alina în clipele de restrişte, arătîndu-mi căile
luminoase, se transformase într-un corp inert, alb şi rece. M-am aşezat la căpătîiul ei şi i-am
sărutat fruntea, dîndu-i onorurile cuvenite. Apoi m-am alăturat nomirului. Privind oamenii care o
plîngeau, am priceput că o parte din mine s-a dus cu nomira care murise.
3
Ne-am îndepărtat de mulţime către sala de consilii, marea încăpere ovală a celor
unsprezece jilţuri, în care se reunea consiliul nomiratului format din nomir şi consoarta sa,
sfătuitorul, Wiel Abgail, şi cei opt protectori ai nomiratului. Mergînd pe coridoarele castelului
alături de Wiel şi de nomir, simţeam o apăsare covîrşitoare.
--- Cînd s-a întîmplat? am întrebat.
--- Cadranul trecut, mi-a răspuns nomirul.
 --- Cum?
--- Gorhazii încercau să dărîme zidurile de apărare, era nevoie de întăriri şi s-a decis în
consiliu ca nomira să ia parte la luptă.
--- De ce ai lăsat-o?
--- Consiliul a votat.
--- Dacă aş fi fost aici, n-aş fi permis acest lucru.
--- Nomira a fost cea care a propus să vină în ajutorul cetăţii. Ştii prea bine că nu s-ar fi
dat înapoi de la luptă. Kumorii erau totul pentru ea.
--- Ai stat şi n-ai făcut nimic, i-am zis, cu toate că ştiam că nomira se afla adesea printre
oamenii de rînd ai Kumoriei, încercînd să le facă vieţile mai uşoare.
Am citit în ochii nomirului greutatea reproşului meu.
--- Stăpîne..., a încercat să intervină Wiel, dar nomirul l-a oprit.
--- Cunoşti legile noastre. Sub asediu, kumorii au datoria de a veni în sprijinul cetăţii. Ce
ar fi zis dacă noi, conducătorii, am fi stat ca spectatori? Cum i-aş mai fi putut conduce? m-a
întrebat nomirul.
--- Întotdeauna datoria! i-am spus.
--- Da, fiule, datoria, căci noi nu sîntem dintre cei care au posibilitatea alegerii, ci dintre
cei care trebuie să respecte legile. Nomira şi-a dat viaţa pentru Kumoria, şi ne-o vom da şi noi
dacă zeii o vor dori.
Privirea lui ascundea o durere pe care încerca din greu să o mascheze. Voia să pară
nepăsător, dar ştiam în străfundul meu că nomira fusese pentru el consoartă, iubită, unică soţie, cu
toate că nomirul şi-ar mai fi putut lua alte neveste, căci datina îi permitea, şi păstrătoare a tuturor
tainelor sale. Se însoţiseră cu douăzeci şi două de Înnoiri în urmă, pe vremea conflictului cu
Yimiria, cînd Kumoria avusese nevoie de un aliat. Fostul nomir găsise sprijin într-unul dintre
nomiratele aflate la miază-noapte şi promisese ca în schimbul acestuia să-şi unească fiul cu una
dintre fiicele acelui nomir. Ceremonia de însoţire avusese loc în Marele Templu al oraşului-cetate
la care participaseră toţi kumorii. Nu fusese o alianţă din iubire, dar timpul îşi spusese cuvîntul şi
cei doi tineri ajunseseră să se iubească unul pe altul mai mult ca alţii care se însoţeau din
dragoste, dar ale căror sentimente mureau cu trecerea Înnoirilor.
Am ajuns în dreptul marilor uşi de fier ce ascundeau sala de consilii unde cei opt
protectori ne aşteptau. Nomirul a luat loc pe jilţul de aur, care se deosebea de celelalte tronuri
identice ca formă, dar din argint. Mi-a făcut semn să mă aşez pe scaunul consoartei şi l-am
ascultat nu ca fiu, ci ca luptător în numele Kumoriei. Apoi a luat cuvîntul.
--- În această seară lupta este oprită. M-am întîlnit cu gorhazii şi ne-au dat permisiunea să
facem ritualurile de înmormîntare, fiind vorba de moartea unui conducător. Singurul motiv pentru
care ne-au lăsat să ne strîngem morţii şi să îi înmormîntăm este acela că printre ei se află şi
nomira. Gorhazii îşi venerează capetele nobile ca pe nişte zei şi nu vor să rişte supărarea celor
morţi, chiar dacă este vorba de un conducător al adversarilor. Ritualurile vor ţine şase cadrane,
conform obiceiului. După terminarea lor va trebui să le dăm un răspuns dacă vom relua bătălia
sau dacă ne vom supune. Cum stăm la nivel de garnizoană?
Nomirul se adresase lui Jur Bekonen, prim-protectorul şi conducătorul întregii armate,
care apucase treizeci de Înnoiri, ceea ce îl făcea cel mai tînăr fruntaş al oştirilor din întreaga
istorie a Kumoriei. Acesta era însoţit de un pui de legru care avea să devină mult mai înalt decît
orice bărbat. Crescătorii acestor animale -- lei cu pigment şi temperament de tigru alb -- aveau o
doză de nebunie, căci a încerca să ţii în frîu un legru ajuns la maturitate era aproape imposibil.
Însă tot nomiratul cunoştea vitejia lui Jur Bekonen, care se aruncase de unul singur asupra haitei
de hicali ce ameninţase convoiul nomireic într-una dintre călătoriile prin nomiratele învecinate. Îi
învinsese, salvînd viaţa nomirilor, şi de atunci devenise apropiatul acestora, iar la moartea prim-
protectorului, în urmă cu patru Înnoiri, nomirul îl numise fără ezitare în fruntea oştirilor. De
atunci Jur Bekonen devenise idolul tuturor tinerilor luptători şi un zeu printre femei, care se visau
la braţul său. Ajunse acolo, rămîneau doar cu iluzia, căci prim-protectorul era adeptul vieţii
solitare, dedicate în întregime preceptelor de luptător, avînd o singură iubire -- credinţa faţă de
familia nomireică şi de nomirat, astfel că dragostea nu îi ocupa din timp, iar femeile nu erau decît
prezenţe de scurtă durată.
--- Am pierdut trei sferturi din oameni, Înălţimea Voastră, iar împrejurările nu ne permit
să-i învingem. Putem duce lupta mai departe însă vom fi ai lor în scurt timp, a spus Jur fără să
ezite. Sugerez să ne predăm şi să oferim gorhazilor ceea ce ne cer dacă vrem să mai rămînă ceva
din oraşul nostru.
--- Să ne predăm? am pufnit indignat. De cînd sugerează prim-protectorii să încetăm
lupta?
--- De cînd ne confruntăm cu demonii, a răspuns Jur Bekonen, aruncîndu-mi priviri
sfredelitoare. N-ai fost aici să vezi ororile luptei, Înălţimea Ta. Gorhazii sînt ieşiţi din abisurile
întunecate şi mătură pe jos cu oamenii noştri. În scurt timp nu va mai rămîne nimic din Kumoria,
aşa cum n-a rămas nimic din celelalte zone atacate. Trebuie să le dăm plata.
--- Ş-anume? am întrebat.
--- Ce a mai rămas din adunarea de luptători, o mie de femei drept roabe şi jumătate din
visterie.
--- Ticăloase cereri, am zis. Ce ne garantează că de îndată ce le vor obţine vom fi liberi?
--- Nimic. Însă n-avem alternativă, Înălţimea Ta, O nouă bătălie ne va aduce sfîrşitul.
Jur Bekonen nu putea fi mai sigur de atît, însă simţeam că prim-protectorul se dăduse
bătut prea devreme.
--- Trebuie să luptăm, am zis uitîndu-mă pe rînd la fiecare dintre cei aflaţi în încăpere.
Niciunul nu părea să fie de acord cu mine. M-am întors către nomir.
--- Dacă Jur Bekonen nu vrea să mai lupte, lasă-mă pe mine în fruntea oştirilor, i-am spus.
Îi voi trece prin focurile spadei mele pe nenorociţi.
Am auzit în spatele meu răbufnirea prim-protectorului.
--- Să fie pe înţeles! Nu sînt dintre cei care se dau înapoi de la luptă. Este imposibil să
apărăm oraşul şi să salvăm vieţile celor care locuiesc aici, însă dacă vom hotărî să luptăm, voi sta
în prima linie alături de oamenii mei, a spus.
--- N-aş fi atît de sigur, am replicat nervos.
Văzînd spiritele încinse, Wiel Abgail a intervenit.
--- Permiteţi-mi să iau cuvîntul, Înălţimea Voastră.
--- Vorbeşte, Wiel! l-a îndemnat nomirul.
--- Aş vrea să discutăm despre motivul pentru care l-am adus pe tînărul Adal acasă.
Bătrînul mă luase prin surprindere. Nomirul a încuviinţat dintr-o privire.
--- Există o cale prin care am putea învinge, dar drumul pe care îl sugerez este anevoios şi
nu lipsit de pericole, a spus.
--- Şi care e acela? l-am întrebat pe sfătuitorul care-mi fusese profesor în copilărie.
--- O vizită dincolo de păduri, la Ang'Lorlor.
--- Necromantul... Ce poate face pentru noi?! am întrebat, cu toate că intuiam răspunsul.
--- Ang'Lorlor ne va reînnoi oştirile...
--- Bărbatul acela e un nebun care se joacă cu magia neagră şi tu vrei să ne unim cu el?!
Nu, Wiel, nu pot fi de acord să ne însoţim cu unul care se ascunde dincolo de păduri, sperînd că
puterile sale ne vor salva. Mă voi arunca oricînd asupra invadatorilor şi îi voi trece prin spada
mea, dar nu am cum să fiu de acord cu tine. Ce propui tu e să folosim magia neagră. Ştii ce li se
întîmplă celor care folosesc magia neagră?
--- N-am uitat, a zis bătrînul.
--- Vom atrage furia zeilor şi nu va mai rămîne nimic din noi.
--- Zeii ne-au abandonat... Ang'Lorlor este singura noastră şansă. El poate chema spiritele
pentru ca noi să învingem hoardele care ne aşteaptă dincolo de ziduri.
Wiel Abgail a arătat spre balconul de unde se zăreau armatele nesfîrşite ale inamicilor.
Apoi a continuat:
--- Trebuie să mergi la Ang'Lorlor. Ai la dispoziţie şase cadrane ca să îl convingi să ne
ajute şi să-l aduci în cetate pentru a-şi înfăptui ritualurile. Te avertizez de pe acum că drumul pînă
la el este periculos, căci pădurile ascund fiare şi forţe ale întunericului. Îmi pare rău, dar nu văd
altă cale. Datina spune că doar cei cu sînge de nomir îl pot convinge pe necromant. Sînt sigur că
vei reuşi.
--- Nu voi merge! am insistat, uitîndu-mă la nomir.
Dar nomirul spuse:
--- Împreună cu Wiel am cumpănit asupra posibilităţii de care vă vorbeşte. Într-adevăr,
riscurile sînt pe măsură însă, după cum însuşi Jur a spus, nu avem cum să continuăm lupta, nu
pentru o perioadă îndelungată, cel puţin. Astfel că doresc să supun votului propunerea lui Wiel de
a-l aduce pe necromant în oraşul nostru.
--- În calitate de viitor nomir cred că am ceva de spus, am insistat, cu toate că ştiam că
părerea mea valora puţin faţă de sfaturile lui Wiel şi, mai ales, al lui Jur, cel în faţa căruia
pierdeam de fiecare dată, căci nomirul avea o afecţiune deosebită pentru prim-protector, pe care îl
vedea ca pe un fiu.
--- Vei merge la Ang'Lorlor, dacă se va hotărî astfel. Sînteţi de acord să votăm această
propunere?
Protectorii au fost de acord şi nici n-ar fi putut fi altfel, căci propunerile nomirului erau
literă de lege.
--- Să votăm! a zis nomirul.
Voturile s-au rostit rînd pe rînd. Da, nu, da, da, nu. Au curs învălmăşite şi nu le-am putut
ţine şirul. Wiel Abgail a anunţat rezultatul:
--- Vei merge dincolo de păduri să-l aduci pe Ang'Lorlor.
I-am privit nemulţumit, căci aleseseră o cale neumblată de Kumoria, care se închina lui
Angor Tra. Părea că vechile crezuri căzuseră şi că, la fel ca duşmanii noştri, ne vindeam puterilor
întunecate. Zeii aveau să îşi strige furia.
S-a hotărît să plec de îndată. Trebuia să fiu înapoi înainte de încetarea armistiţiului, cînd
lupta avea să se dea, iar Kumoria avea să fie învinsă dacă Ang'Lorlor avea să ne refuze ajutorul.
Consiliul s-a destrămat şi eu am ieşit pe coridor fără să privesc în urma mea, ştiind că legile îmi
cereau să mă supun. Sfătuitorul a venit după mine.
--- Îţi voi aduce din vistierie harta cu ruta către vrăjitor, stăpîne.
--- Te voi aştepta în curtea cetăţii, i-am spus.
Sfătuitorul s-a îndepărtat şi eu am părăsit castelul ieşind în marea curte a palatului
nomireic. Ritualurile pentru funeralii începuseră şi ruguri fumegînde fuseseră ridicate de-a lungul
curţii. Oamenii se strînseseră în jurul focurilor ce-l chemau pe Angor Tra din ceruri pentru a-şi da
binecuvîntarea asupra trecerii în lumea spiritelor. Răspunsul lui avea să vină abia în cel de-al
şaselea cadran al riturilor, cînd aveam să ştim unde urma să zacă sufletele celor morţi în funcţie
de vreme. Apariţia marelui ochi avea să însemne că sufletele aleargă prin cîmpiile luminii, că
cerul înnorat bîntuie pămîntul pînă cînd Angor Tra le va decide soarta, că ploaia se scufundă în
abisurile întunericului din care nu vor mai ieşi niciodată.
Îi priveam cum dansau în hore nebune, cu cîntece de preamărire pentru zeul nemilos, care
le furase copiii şi îi dăduse morţii. Dansau fără încetare, sperînd că acelaşi zeu avea să le arate
îndurare în ceasurile de luptă care aveau să mai vină. O bătălie pierdută, chiar şi cu asemenea
sacrificii, nu însemna înfrîngerea. Cîntau spre zei şi sperau ca victoria finală să fie a lor.
Un ac de cadran mai tîrziu, Wiel şi-a făcut apariţia cu un aer solemn.
--- Pregătirile au fost făcute, stăpîne.
Părea îndurerat de neînţelegerea dintre noi, pentru că era întîia oară cînd nu reuşeam să ne
punem de acord, dar îmi menţineam părerea.
--- Aceasta este harta care ascunde drumul către Ang'Lorlor.
Mi-a întins o bucată de pergament pe care am prins-o în mînă şi am vîrît-o în pieptar.
--- Angor Tra să fie cu tine, stăpîne! mi-a spus bătrînul în timp ce mă îndepărtam.
4
Am pornit către soare-apune, mergînd prin oraşul aflat în doliu, plin de kumori în straie
negre ce însoţeau riturile celor şase cadrane. Curînd mă aflam la unul dintre nivelurile inferioare
ale cetăţii, unde eram aşteptat de Jur Bekonen, prim-protectorul, alături de care stătea puiul de
legru. Doi cai, unul gri şi altul roib, erau priponiţi de un butuc de lemn aflat înaintea cazărmii
locale.
--- Wiel m-a anunţat că pregătirile au fost făcute, i-am zis prim-protectorului, pe cînd
acesta îşi mîngîia puiul de legru de parcă ar fi fost o felină obişnuită.
--- Putem porni în orice clipă, Înălţimea Ta, mi-a confirmat.
Jur Bekonen avea să mă însoţească prin coridorul secret al cetăţii ce ducea spre pădurile
întunecate.
Se stabilise ca un om să-mi asigure spatele în situaţia în care vreun duşman s-ar fi aflat în
codru, cu toate că şansele erau slabe, căci tunelul avea să ne scoată dincolo de liziera pădurii, spre
adîncurile ei. Fusese desemnat prim-protectorul întrucît era cel mai de seamă luptător al
nomiratului, capabil să facă faţă singur luptei cu un asemenea vrăjmaş. Situaţia nu-mi convenea
deloc; să călătoresc alături de vechiul meu adversar nu era decît o corvoadă suplimentară, dar o
acceptasem pentru Kumoria.
Am încălecat armăsarii, eu pe cel gri, Jur pe cel roib, şi ne-am îndreptat către coridorul ce
cobora spre subsolurile cetăţii. Ne-am afundat prin tunelul pietros, larg, permiţînd trecerea pe cal,
drum pe care Jur îl lumina cu o torţă găsită la intrarea în subsoluri. Apa se scurgea pe pereţii de
piatră, venind de la canalizarea oraşului, aducînd cu ea duhoarea. Din cînd în cînd mai auzeam
cîte o pocnitură sub picioarele cailor sau cîte un scrijelit produs de rozătorii din subsoluri.
Am ajuns la o răscruce şi prim-protectorul şi-a strunit animalul spre tunelul din stînga, iar
eu l-am urmat, căci uitasem drumul prin acel coridor pe care nu-l mai parcursesem de Înnoiri
bune. Jur a trecut la conducerea grupului, urmat de puiul de legru. Am rămas în urmă lipsit de
convingerea că drumul spre necromant avea să ne salveze de inamicii de afară şi cu gîndurile
îndreptate spre pierderile suferite.
--- Nu-l putem aduce pe necromant în oraşul nostru, am zis deodată.
Prim-protectorul s-a întors către mine. Flăcările torţei îi băteau pe faţă, producînd un joc
de lumini şi umbre pe chipul său.
--- Consiliul a decis, Înălţimea Ta.
--- Consiliul a luat o hotărîre rea ce va atrage furia zeilor. Aţi uitat cu toţii ce spun cărţile
sacre...
--- N-am uitat, Înălţimea Ta, dar am jurat să apăr Kumoria cu orice preţ. Armata e
decimată şi dacă aducerea necromantului poate salva nomiratul, atunci sînt dispus să atrag furia
zeilor şi să fiu azvîrlit în hăurile întunericului.
--- Apără Kumoria luptînd ca prim-protector ce eşti, şi eu îţi voi sta alături în luptă. Hai să
îi convingem că nu e aceasta calea!
--- Îmi pare rău, Înălţimea Ta, dar am jurat să servesc Kumoriei, nomirului şi consiliului,
iar ceea ce se decide e literă de lege pentru mine. Te voi duce la necromant chiar eu dacă de
bunăvoie nu vei merge.
Jur Bekonen era sigur pe el şi eram convins că s-ar fi dedat la orice pentru a-şi atinge
scopul, chiar şi la utilizarea forţei.
--- Ştii cu cine vorbeşti?!
--- Desigur, Înălţimea Ta, dar şi fiii de nomiri mai uită care le e obligaţia. Sînt aici să ţi-o
reamintesc. Trebuie să te supui consiliului, fie că vrei, fie că nu. Îl vei aduce pe necromantul de
dincolo de pădurile întunecate.
--- Îndrăzneşti să mă ameninţi?
--- Îndrăznesc, Înălţimea Ta, mi-a răspuns Jur Bekonen.
A aruncat torţa şi a sărit de pe armăsar, trăgînd spada specială dintr-un aliaj uşor, pe care
prim-protectorul îl ţinea secret, nevrînd ca duşmanii să ştie formula armei ce-l făcea invincibil.
Răgetul legrului a trecut printre noi, dar niciunul nu părea să-l fi auzit. Calul meu s-a
speriat şi m-am chinuit să-l potolesc. Armăsarul prim-protectorului era calm, parcă obişnuit cu
reacţiile neprevăzute ale legrului. După ce am reuşit să-mi calmez animalul, am sărit din şa şi m-
am năpustit asupra adversarului. Spadele s-au prins într-o încleştare de tăişuri, loveam cînd unul,
cînd altul, atacam amîndoi furioşi, doar dorind să ne atingem ţinta, dar atacurile noastre erau fără
succes. Jocul armelor se repeta haotic, însă plin de o încrîncenare nemaiîntîlnită. Cînd privirile ni
s-au întîlnit, am sesizat în ochii prim-protectorului aceeaşi dorinţă de a învinge pe care o aveam
în mine.
Ne-am fi omorît unul pe altul dacă n-am fi fost întrerupţi de zgomotul unui călăreţ ce se
apropia grăbit. Jur Bekonen a lăsat spada jos şi eu l-am urmat, întorcîndu-ne amîndoi spre direcţia
din care venea tropăitul armăsarului. Nomirul a apărut prin tunelul întunecat.
--- Am făcut bine să vin, a spus nomirul, care era îmbrăcat într-un costum negru, cel de
doliu, arătînd mai impunător ca oricînd.
Glasul său ascundea o nemulţumire vădită, iar ochii îi sticleau a dezamăgire. Îl priveam
amîndoi nedemni şi ruşinaţi de purtarea noastră, avîndu-l în faţă pe cel căruia juraserăm să-i
servim ca luptători kumori.
--- Ce căutaţi aici, Înălţimea Voastră? a întrebat prim-protectorul.
Nomirul a pufnit.
--- Ce caut aici? E de la sine înţeles. Am venit să mă asigur că ajungeţi unde v-am trimis
şi bine am făcut, căci repede v-aţi uitat misiunea, exact cum mă aşteptam.
--- Nu am uitat-o, dar...
Nomirul m-a întrerupt.
--- Linişte! a urlat. Vei merge la Ang'Lorlor, aşa cum s-a hotărît. Îţi cunosc dezaprobarea
faţă de această decizie şi îţi ştiu invidia faţă de prim-protector, dar nu este nici locul, nici
momentul pentru asemenea purtări. M-aţi dezamăgit amîndoi. Tu -- a zis uitîndu-se spre mine --,
pentru că te încăpăţînezi să nu dai ascultare unui consiliu întreg. Iar tu -- a spus schimbîndu-şi
privirea către Jur Bekonen --, pentru că ai sărit la luptă cu un nesăbuit, în loc să ştii mai bine cu
trebuie să te porţi, şi mi-ai demonstrat cu asta că sînteţi aidoma pe alocuri.
Ne-am uitat unul la altul.
--- Ştiu, nu vă place ce auziţi, dar acesta e adevărul şi v-o spun nu ca nomir, ci ca om care
vă cunoaşte atît de bine. Acum să nu mai zăbovim. Vreau să am cuvîntul vostru că sînteţi în stare
să ajungeţi pînă la ieşirea din pădure fără să vă săriţi la gît. Juraţi-mi!
Ne-am uitat unul la altul cu priviri sfredelitoare, dar am jurat aproape în acelaşi timp.
--- Promite-mi că te vei întoarce cu vrăjitorul în Kumoria! mi-a spus nomirul.
--- Îl voi aduce pe necromant, am zis fără convingere.
--- Fă ca morţile ce s-au produs să nu fi fost în van...
În ochii nomirului se citea aceeaşi durere pe care o văzusem la adunarea consiliului.
--- Voi veni cu vrăjitorul, am spus, cu mai multă convingere decît prima oară.
Cuvintele nomirului parcă îmi amintiseră pentru ce luptam -- salvarea Kumoriei, pe care
fiecare dintre noi o iubea, în ciuda vechilor resentimente.
--- Duceţi-vă unde aţi fost trimişi. Goniţi ca vîntul dacă va fi nevoie! ne-a ordonat
nomirul.
Ne-am suit înapoi pe cai şi am pornit prin tunel, continuîndu-ne drumul spre codrul
bîntuit, în timp ce nomirul a făcut cale întoarsă spre oraşul-cetate. Restul călătoriei prin
subsolurile cetăţii a fost unul liniştit. N-am căutat să facem pace, dar n-am căutat nici motive noi
de ceartă. În schimb, am încercat să ne stabilim planul pentru momentul ieşirii la suprafaţă. Jur
Bekonen mi-a cerut să îl las în frunte atunci cînd aveam să dăm de pămînturile pădurii. După ce
avea să se convingă că nu e nici un pericol, avea să treacă în ariergardă.
În scurt timp urcuşul către suprafaţă ni s-a ivit în cale. L-am urcat şi am ajuns la o poartă
de fier, ascunsă printre tulpini mărăcinoase. Am descălecat şi ne-am chinuit să o urnim din loc,
întrucît fusese înţepenită de trecerea timpului. Cu o ultimă sforţare am reuşit să o deschidem şi să
ieşim, în cele din urmă, în vîltoarea meleagurilor neumblate. Jur Bekonen a luat-o înainte aşa
cum plănuiserăm, trăgînd armăsarul după el, iar eu îl urmam însoţit de calul meu şi de puiul de
legru. Era o linişte deplină, ceea ce mă făcea să cred că doar noi ne aflam în acea zonă din codru,
aşa că am decis că este în regulă să ne suim pe cai şi să ne continuăm drumul. Aşteptările mi-au
fost curînd înşelate. Într-adevăr, nu era nici urmă de gorhazi, dar pădurea era, la rîndul ei, un
duşman nemilos. Copacii păreau să se mişte, să se apropie, izbindu-ne peste faţă cu ramurile dure
şi tăioase. Am trecut printre ele ca furia, iar plesniturile lor ne îndîrjeau în ciuda beznei profunde.
Pe măsură ce înaintam pădurea se înteţea, copacii se îndesau şi abia reuşeam să ne furişăm printre
trunchiurile înalte şi nemiloase. Peisajul devenea tot mai sumbru şi mai greu de străbătut, pînă
cînd, în faţa noastră, s-au ivit mănunchiuri de spini ce nu permiteau înaintarea călare.
--- A sosit vremea să ne despărţim, mi-a spus prim-protectorul.
Am sărit din şa.
--- Vei lua şi armăsarul meu cu tine înapoi în Kumoria, i-am zis.
--- Cum voieşti, Înălţimea Ta.
Prim-protectorul a descălecat şi a prins armăsarul gri de hamurile propriului cal. Ne-am
luat la revedere şi l-am urmărit cum se pierdea în întunecimile pădurii alături de cei doi armăsari
şi de puiul de legru.
După ce s-au făcut nevăzuţi am pornit spre străfundurile ascunse de poarta de mărăcini,
făcîndu-mi loc printre crengile înţepătoare. Procedeul era simplu: despicam şi avansam prin
tunelul format cu ajutorul spadei. Însă la fiecare pas auzeam zgomote lugubre, curgînd prin
întunericul nopţii, sunete ce doreau să mă înfulece de viu, iar în spatele meu mărăcinele răsărea şi
mai des, încercînd să mă prindă din urmă, să mă acopere cu crengile şi să mă strîngă ca într-o
îmbrăţişare de şarpe.
Am iuţit pasul spre şuierăturile şi împroşcăturile codrului. Demonii ieşiseră la suprafaţă
pe timp de noapte, i-am zărit printre mărăcini, aşteptîndu-mă. Păreau răsăriţi din abisuri, fiinţe
mai negre ca negrul, rîzînd cu guri viclene, voind să mă prindă în ghearele lor.
Am călcat la pămînt ultimul rînd de rădăcini. Nimic nu mai stătea între mine şi vietăţile
genunilor. Sîsîiturile lor dispreţuitoare se răspîndeau spre mine ca nişte ace veninoase. Mă
înconjuraseră şi se apropiau.
M-am aruncat asupra lor cu spada plutind prin aer şi am început să lovesc oamenii-demon
negri, cu chip pocit, cu colţi de lup şi urechi prelungi curgînd spre umeri. I-am asaltat, iar ei au
încercat să mă zgîrie cu degetele-gheară, dar printr-o rotire am reuşit să-i ţin departe cu spada.
Unul a încercat să mă atace din stînga, însă l-am simţit venind şi m-am întors tăindu-i gîtul cu
arma. Ţeasta i-a zburat pe pămîntul rece şi a rămas cu gura deschisă într-o strîmbătură urîtă, iar
corpul i s-a prăbuşit de parcă ar fi fost o marionetă scăpată de păpuşar. Un altul a venit din faţă,
aruncînd blasfemii, aţintindu-şi ghearele prelungi către mine. M-am tras înapoi, lăsîndu-l să
creadă că e în avantaj şi, cînd a devenit mai sigur pe el, l-am atacat sfîrtecîndu-i trupul cu spada.
A căzut sub lovitura mea şi aşa am mai scăpat de unul. Cînd voiam să-mi retrag spada din corpul
demonului, un al treilea m-a atins cu ghearele pe spate şi am urlat, iar ţipătul s-a răspîndit în tot
codrul. Pătrunsese adînc.
În ciuda durerii, m-am răsucit cuprins de o furie nebună şi am izbit în stînga şi în dreapta
ca un luptător versat în arenă, omorînd alţi doi împieliţaţi. Mi-am continuat atacurile şi peste
puţin timp mai erau în picioare doar doi dintre demoni, care, speriaţi, au luat-o la goană risipindu-
se ca fumul.
Am privit baia de sînge din jurul meu cu satisfacţia că încă eram viu, în ciuda rănilor şi a
durerilor. Trebuia să îmi continui drumul. Am căutat harta în pieptarul hainei şi am verificat după
poziţia Draiykonului şi a ochiului negru al lui Angor Tra unde mă aflam. Trebuia să o apuc spre
soare-apune pentru a ajunge la Ang'Lorlor.
Am luat-o printre copacii înalţi, cu trunchiuri groase, călcînd pe pămîntul plin de
uscăciuni. Avansam prin codrul care mă exilase într-o solitudine de neînţeles, o singurătate ce mă
măcina pe dinăuntru şi îmi repeta la nesfîrşit că fusesem părăsit în acel univers sinistru, în care
arborii şi orice formă de viaţă arătau a moarte. Devenisem o stafie alunecînd printre copaci,
mergînd către o ţintă sigură.
Mă cuprinsese dezolarea şi înaintam cu dificultate datorită rănilor deschise. Pădurea mai
arunca din cînd în cînd sunete înfiorătoare apărute de nicăieri, menite să-i îngrozească pe
nechibzuiţii ce se aventurau pe meleagurile ei. Frigul mă năpădise şi corpul îmi zvîcnea într-un
tremurat isteric, incontrolabil.
Desluşeam croncănitul ciorilor deasupra, în depărtări, dar nu le zăream printre arborii
înalţi şi deşi. Văzduhul se făcuse nevăzut, astfel că nu ştiam dacă era încă noapte sau dacă
sosiseră zorii. Mă aflam într-un soi de celulă cu zăbrele de lemn, pe care o uram cu desăvîrşire,
căci mă apăsa pînă la exasperare.
Cu toate acestea, am încercat să nu mă las doborît de tenebrele codrului, spunîndu-mi că
zeii îmi stăteau alături şi înaintînd către soare-apune, direcţie care părea o viziune îndepărtată.
Pădurea era tot mai deasă, mai întunecată şi, deodată, mă aflam pe acele tărîmuri ce ascundeau
monştri în pămînturile lor. Morţii se agitau sub ţărînă şi le simţeam loviturile sub picioare. Pe
măsură ce treceam peste ei, bubuiturile deveneau tot mai puternice, dar le-am ignorat,
reamintindu-mi că acea zonă din codru, după poveştile lui Wiel Abgail din copilărie, era
inofensivă. Nu erau decît cadavre ce nu puteau ieşi la suprafaţă, morţi ale căror suflete fuseseră
astupate sub pămînt datorită păcatelor săvîrşite. Adunările lor aveau să se ridice la judecata din
urmă, cînd Angor Tra fie avea să le dea iertarea şi să-i primească în templul său luminos, fie avea
să le izgonească în neant.
Am depăşit meleagurile sufletelor încarcerate şi am continuat să merg alte ace de cadran
bune pînă cînd pădurea a început să se rărească. În cele din urmă am dat de liziera pădurii, de
unde pornea un mic platou. La capătul lui, cum priveam în jos, se crea un perete de stîncă uriaş,
care ducea spre plaja pietroasă aflată la marginea mării, arătînd ca o oglindă neagră, tulburată.
Am coborît cu greutate. Trebuia să fiu atent la fiecare pas făcut pe piatra alunecoasă. Picioarele
îmi erau nesigure, iar vîntul puternic îmi îngreuna mişcările.
Cînd am pus piciorul pe pietrele falezei, parcă învinsesem cele mai periculoase fiinţe ale
Lumii. Am privit în jur. Undeva, la baza acelui zid, trebuia să fie un intrînd în care se ascundea
coliba necromantului. Am pornit de-a lungul peretelui de stîncă, pe plaja anevoioasă, plină de
roci printre care eram nevoit să mă strecor. M-am chinuit să merg pe stîncile ascuţite, care-mi
pătrundeau în tălpi ca nişte ghimpi dureroşi. Eram nervos şi aveam o dorinţă crîncenă de a
sugruma pe cineva, cînd am dat de nişa din peretele pietros, în care zăcea căsuţa de lemn cu
obloane trase.
Am iuţit ritmul, bucuros că după atîtea chinuri găsisem coliba vrăjitorului. Mă cuprinsese
o fericire greu de descris prin cuvinte, cînd l-am auzit -- zgomotul unor paşi greoi, repetîndu-se
ritmic, apropiindu-se de mine. M-am întors spre monstrul care-mi sufla în ceafă.
Mare mi-a fost uimirea cînd am văzut namila ce se pregătea să mă trimită în osînda
veşnică. Era un hical a cărui înălţime o dubla pe a mea, dar nu era un hibrid obişnuit între hienă şi
şacal -- era ceva mult mai rău... Uimitor, creatura aceasta avea o căpăţînă de om mică şi hidoasă,
ataşată vîrfului cozii, ceea ce îl indica drept un osîndit al zeilor pentru cine ştie ce păcate
cumplite. Acel chipul sinistru şi stafidit rînjea la mine cu gura pocită într-o schimonoseală
macabră, părînd că are să mă mănînce de viu. Am făcut cîţiva paşi înapoi, iar vietatea a venit spre
mine, apropiindu-se tot mai mult. Îi simţeam respiraţia duhnind a hoit.
Monstrul şi-a întins ghearele mari şi groase spre mine, gata-gata să mă prindă, dar eu m-
am tras rapid într-o parte şi mi-am scos spada din teacă, punînd-o pentru scurt timp obstacol între
noi. Falsul hical şi-a ridicat picioarele din faţă şi a încercat să mă izbească, însă spada l-a lovit
peste laba stîngă şi animalul-om a scos un urlet care s-a risipit imediat. Revenindu-şi în fire, a
mărit ritmul. Izbiturile sale veneau spre mine cu o forţă supraomenească. Mă apăram, dar în van.
Pe măsură ce loveam, oboseam, iar fiara devenea din ce în ce mai puternică. În vîltoarea luptei,
arma mi-a zburat din mînă şi, deodată, mă aflam între jivina spurcată şi peretele stîncos.
Bestia şi-a apropiat coada. Chipul de om, cu rînjetul său sinistru, venea spre mine, arătînd
din ce în ce mai hidos, pregătit să mă înfulece. Mă îngrozea gîndul că aveam să fiu făcut bucăţi
de gura aceea micuţă şi scîrbavă, cînd am auzit un glas gros, sosit parcă din adîncuri:
--- Hykaliyon, opreşte-te!
Vocea s-a auzit ca un tunet. Creatura n-a aşteptat să i se spună a doua oară, s-a tras înapoi
şi s-a făcut nevăzută.
5
Pe prispa colibei stătea un bărbat înalt, cu păr scurt, negru şi barbă deasă, avînd un nas
acvilin, frunte lată şi doi ochi mici şi adînci, ce ascundeau misterele Lumii. Prinsese, probabil,
cincizeci de Înnoiri. Nu era ce îmi închipuisem cînd auzisem legendele despre Ang'Lorlor, cel
care se juca cu spiritele şi despre care se spunea că ar fi nemuritor. Mă aşteptasem să găsesc un
bătrîn cu plete albe, însă dădusem de un om de vîrsta nomirului, sprijinit într-un toiag de lemn,
avînd marele ochi în vîrf. Necromantul era îmbrăcat într-o robă neagră din mătase, lungă pînă la
pămînt, peste care avea un efod din in alb, fin, pe care erau încrustate cele două sigilii ale Lumii.
În jurul taliei era cuprins de o cingătoare pe care stăteau înscrise cuvintele Yinden af yjel, Yinden
af yjop, pe care mi le reamintem din scrierile oculte studiate la Cămin şi care însemnau Vînt al
sufletului, vînt al sîngelui, însă nu ştiam prea bine la ce se referă. În picioare avea pantofi de
mătase neagră, cusuţi cu fir de aur, scrişi cu însemnele luminii: marele ochi, ochiul negru şi cel
de-al treilea ochi, formînd triunghiul, semnul lui Angor Tra. Bărbatul m-a poftit înăuntru şi l-am
urmat.
 Am intrat într-o odaie modestă, slab luminată de un opaiţ aflat pe şemineu, alături de un
craniu, o cădelniţă cu tămîie, o coroană neagră şi de Cartea Sacră a Vieţii şi a Morţii, scrierea
adepţilor lui Angor Tra. O masă cu două scaune, un pat şi un dulap întregeau decorul. Am rămas
în centrul camerei, abia ţinîndu-mă pe picioare, privind cu dezaprobare acel loc întunecat în care
mă aflam. Coliba necromantului părea să cheme demonii înăuntru, iar Angor Tra probabil era
furios, la fel ca mine, întrucît călcasem pragul acelei case a zeilor întunecaţi. Am început să mă
clatin şi mă gîndeam că marele zeu mă văzuse între pereţii colibei, vînzîndu-mă tenebrelor, şi îşi
manifesta nemulţumirea faţă de cel ce îi fusese credincios pînă atunci. Văzîndu-mă slăbit,
necromantul mi-a poruncit să iau loc pe pat şi să mă dezbrac. Apoi s-a făcut nevăzut pe o uşă
aflată pe unul dintre pereţii laterali, care ascundea un fel de cămară plină cu tot soiul de obiecte
pe care nu le mai văzusem înainte, probabil destinate ritualurilor. S-a întors cu un flacon al cărui
conţinut avea să rămînă o enigmă.
--- Ţi-am spus să te dezbraci...
--- Ce ai acolo? l-am întrebat suspicios.
--- Te va vindeca, mi-a răspuns.
L-am privit neîncrezător, însă durerile mă copleşiseră şi rana adîncă de la spate era
periculoasă, aducătoare de moarte în scurt timp. Cu greutate mi-am dat hainele jos şi l-am lăsat să
îmi ungă fiecare rană cu soluţia tămăduitoare. În timp ce îmi atingea pielea, necromantul invoca
atît zei ai luminii, ceea ce m-a mirat, căci se presupunea că era un adept al magiei negre, cît şi zei
ai întunericului. Cînta rugi pe care le ştiam pe dinafară încă din copilărie şi striga incantaţii pe
care nu le mai auzisem înainte. Ca prin minune, rănile au dispărut şi eram ca nou. După ce a
terminat, s-a aşezat la masă şi m-a îndemnat să mă apropii. M-am îmbrăcat şi m-am alăturat
necromantului, aşezîndu-mă pe scaunul de lemn, iar Ang'Lorlor mi-a spus cu un accent ce trăda
originile yimire:
--- Am visat că vei veni! Te-am văzut umblînd prin pădurile 'tunecate şi zeii mi-au şoptit
că vei ajunge la mine. Cin' eşti şi ce vrei?
--- Sînt Adal fra Kumor. Sîntem asediaţi de gorhazi. Trei sferturi din oamenii noştri au
pierit în faţa lor şi, pentru a-i învinge, avem nevoie de ajutorul tău.
--- Vreţi o ReÎnnoire, adică?
--- Întocmai. Avem vreo patru cadrane la dispoziţie pentru a ne întoarce în cetate şi a-i
aduce pe cei căzuţi înapoi.
--- Cîţi vreţi să chemaţi p'aste meleaguri? m-a întrebat.
--- Cîteva mii, i-am răspuns dintr-o suflare.
--- Apoi, e prea puţin timp. Nu voi veni.
--- De ce?
--- Ce-mi ceri e prea periculos şi nu-mi merită efortul, a zis necromantul. Şi nimica n-am
de cîştigat.
Nu mi-a plăcut afirmaţia vrăjitorului, pentru că înţelegeam că aveam în faţă un om care şi-
ar fi acordat ajutorul doar dacă îşi putea îndeplini vreun interes, ceea ce mi-a reîntărit
dezaprobarea faţă de decizia consiliului care habar n-avea cu cine tratam. Amintindu-mi în
schimb promisiunea făcută nomirului, am decis că trebuia să-l aduc cu orice mijloc în cetate.
--- Avem nevoie de ajutor, i-am spus.
--- Timpu' e scurt ca să chem atîtea spirite-n siguranţă, şi oricum primejdie e întotdeauna
cînd e vorba de spirite. Să aduci mii de suflete la suprafaţă în asemenea vreme e nebunie curată.
Ai priceput?
Vrăjitorul o ţinea pe-a lui, dar n-aveam de gînd să mă încurc de el.
--- Sînt mii de oameni care stau la mila ta, şi-n fiecare clipă ce se scurge vieţile lor sînt
mai aproape de sfîrşit. Vei merge de bunăvoie sau silit, i-am zis pe un ton pe care nu mi-l
cunoşteam.
--- Apoi, ce-mi pasă mie de ei?
Întrebarea necromantului a trecut goală prin aer. N-avea de gînd să cedeze, aşa că am
forţat.
--- Sînt Adal fra Kumor şi mi te vei supune! i-am spus, punînd mîna pe spadă. E datoria ta
sacră, aşa spune tradiţia, aşa au hotărît zeii!
Necromantul a înţeles că nu era de glumă şi a schimbat tonul.
--- Lasă spada.
--- Doar dacă ne dai ajutorul. Altfel, capul îţi va sta la picioare, i-am spus, ţinînd cu
convingere mîna pe spadă, gata oricînd de atac. Angor Tra e cu mine!
--- Nu mă înspăimînţi, căci frică de moarte nu mi-e. Ai uitat cu cine vorbeşti? Ş-apoi ce
cîştigi dacă îmi iei capu'?
Necromantul avea dreptate, dar nu voiam să renunţ.
--- Capul unui trădător, i-am răspuns.
Mă pregăteam să scot spada din teacă, însă bărbatul a vorbit înainte să acţionez.
--- Propun un schimb! Dar, de vă încumetaţi, apoi trebuie să ştii că ritualul e anevoios, iar
cei aflaţi în cetate vor fi în pericol, a spus.
Fără să iau mînă de pe spadă şi neîncrezător l-am întrebat ce dorea:
--- Care e acela?
--- De cîştigăm bătălia, vei arde harta ce te-a adus pîn' la mine. Ne-am înţeles?
--- De ce o vrei? l-am întrebat.
--- E singura ce-mi dezvăluie ascunzătoarea şi mi-a adus numa' belele în trecut. Vizitatorii
mi-au ajuns. Nu mai doresc alţii în timpu' ce mi-a rămas. Voi merge într-o ultimă aventură în
schimbu' ei. Ce zici?
Am cumpănit asupra răspunsului.
--- Vei avea ce ai cerut cînd lupta se va termina.
I-am promis, cu toate că nu-mi plăcea necromantul care venea cu mine doar pentru a-şi
îndeplini interesul, dar jurasem să-l aduc în cetate şi, dacă era să fie costuri de plătit, atunci
oferirea hărţii avea să fie o mică parte faţă de toate pericolele care ne pîndeau.
--- Atunci, fie ca Angor Tra să fie cu noi! a spus necromantul.
Fără să mai piardă vremea, Ang'Lorlor a pregătit cele necesare ritualurilor pe care urma să
le săvîrşească, punînd tot soiul de lucruri într-o traistă uriaşă. Cînd a isprăvit să le adune, s-a
îndreptat spre şemineu şi a ridicat coroana neagră inscripţionată cu însemnele luminii. A pus-o pe
cap şi deodată arăta ca un rege al necromanţiei, pregătit pentru cele ce aveau să se întîmple.
--- Apoi, putem merge în orice clipă, a mai spus.
Eram gata pentru lungul drum înapoi. Am ieşit din colibă şi am pornit spre plajă, însă
Ang'Lorlor m-a oprit cu toiagul.
--- Nu vom merge p-acolo.
S-a îndreptat către adîncul grotei, iar eu l-am urmat în tăcere. Undeva, în fundul peşterii,
se crea un intrînd, de unde pornea un urcuş ca o fîntînă fără de sfîrşit, la capătul căruia se vedea
un punct de lumină. La baza tunelului se afla un dispozitiv de lemn, pe scripeţi şi frînghii, folosit
pentru urcare. Ne-am suit în coşul de lemn.
--- Vezi roţile alea? m-a întrebat arătîndu-mi două manivele aflate fiecare pe cîte o latură
a coşului.
--- Le văd, i-am răspuns.
--- Va trebui să le rotim pe amîndouă. Tu vei sta la cea din dreapta, iar eu la cea din
stînga.
M-am plasat unde îmi zisese şi la semnalul său am început să rotesc manivela. Încet, încet
am suit puţul, iar urcuşul a fost unul anevoios datorită lipsei de sincronizare. În ciuda
problemelor, am reuşit să ajungem sus, ieşind iarăşi în platou, numai că pe ici, pe colo nişte
vîrfuri de stîncă ieşeau prin pămîntul reavăn, ca nişte ţepuşe -- o mulţime de piscuri într-o cîmpie
întinsă. Ang'Lorlor a întins toiagul către cerul aflat la amiază şi a strigat:
--- Branniyen!
Un benniyu uriaş, cu penaj ca focul şi-a făcut apariţia în scurt timp şi a aterizat la cîteva
bătăi de aripi de noi. Pasărea, despre care se spunea că s-ar reînnoi din propria sa cenuşă, şi-a
întîmpinat stăpînul, iar vrăjitorul a mîngîiat-o cu blîndeţe. Apoi ne-am suit în spatele creaturii şi
aceasta şi-a luat zborul.
--- Spre cetatea Kumoriei! a zis necromantul, iar pasărea părea să ştie întocmai unde
trebuia să ajungă.
Întindea aripile şi plana, vira la stînga ori la dreapta, însă mişcările îi erau line pentru a nu
zdruncina călătorii. Sub noi pădurile întunecate se desfăşurau ca un miraj în care copacii se
repetau într-un ritm halucinant, de fiecare dată diferiţi, dar aceiaşi. Acele de cadran s-au mişcat şi
seara s-a lăsat asupra noastră încet. Ochiul negru al lui Angor Tra s-a ivit. Părea atît de aproape
de noi, încît s-ar fi zis că zburam cu zeii. Mai tîrziu, alte pîlpîiri s-au făcut văzute în zare. Erau
luminile Kumoriei, care ne aştepta sperînd că i-am adus salvarea.
6
Pe măsură ce ne apropiam de oraşul-cetate, l-am auzit pe necromant intonînd o nouă
incantaţie:
--- Pasăre a luminii, protejează-ne în numele lui Angor Tra! Fii una cu ceru', fii una cu
pămîntu', fii invizibilă pentru ochii celor din jur! Fă-ne una cu tine şi du-ne la destinaţie!
Deodată, pasărea benniyu a devenit invizibilă, iar noi ne-am făcut una cu ea, nişte fiinţe
străvezii la fel ca spiritele ce bîntuiau Lumea. Am trecut pe deasupra taberei gorhazilor şi pe
deasupra oraşului-cetate, îndreptîndu-ne spre piaţa mare a cetăţii. Creatura a planat şi s-a oprit la
o distanţă mică de rugurile ritualice. A devenit iar vizibilă, ca şi cum atingerea pămîntului ar fi
rupt vraja făcută de necromant. Văzînd pasărea uriaşă ce pătrunsese în oraşul-cetate, locuitorii
Kumoriei s-au tras înapoi speriaţi. Am coborît şi vrăjitorul i-a spus să se întoarcă la cuibul său,
urmînd să o cheme cînd avea să revină acasă.
--- Pasăre a luminii, fii una cu ceru', fii una cu pămîntu', fii invizibilă pentru ochii celor
din jur! a repetat înainte ca pasărea să îşi ia zborul.
Creatura s-a făcut nevăzută privirilor noastre şi-am presupus că plecase spre casă, căci
necromantul îşi schimbase poziţia avută cu cîteva clipe în urmă. Am observat kumorii rămaşi cu
privirile aţintite spre noi. Îl cercetau pe Ang'Lorlor şi, înţelegînd că era necromantul ce se
ascunde dincolo de păduri, se ţineau deoparte nevrînd să se apropie de adeptul întunericului, cum
îl numeau ei, care se juca cu puteri interzise.
Auziseră zvonuri despre planul de a reînnoi morţii şi, la fel ca mine, nu erau de acord cu
decizia consiliului, ştiind că Angor Tra zisese la facerea lumii că oamenii care se vor juca cu
puterile întunericului vor suferi răzbunarea sa. Kumorii aruncau rugăciuni rostite spre protecţie şi
imnuri de invocare a zeilor luminoşi. Mai erau şi cei care rosteau murmure blasfemice şi
blesteme spurcate. Necromantul i-a ignorat pe toţi şi eu am căutat să nu încing spiritele, căci
locuitorii cetăţii păreau puşi pe harţă. Am urcat spre castel, încercînd să justific comportamentul
kumorilor, însă Ang'Lorlor nu părea abătut în vreun fel, fiind probabil obişnuit cu astfel de
primiri.
--- E doar începutu', mi-a spus cu o convingere pe care o aveam şi eu în acele clipe.
 La poarta castelului, lăncierii ne-au întîmpinat şi ne-au condus în apartamentele
nomirului, care ne aştepta. Cînd am intrat în încăpere, arunca un ochi peste harta cu poziţionarea
armatelor inamice faţă de cetate. A ridicat privirea spre noi, studiindu-l cu atenţie pe regele
necromanţiei venit de dincolo de păduri. I-am citit în ochi un fel de lucire contradictorie, probabil
generată de teama că aveam să ne folosim de puterile acelui vrăjitor şi de speranţa că el avea să
ne aducă victoria mult dorită. Nomirul n-a arătat, în schimb, în nicio clipă, temerile sale faţă de
acele puteri pe care nu le mai folosiserăm înainte. L-a întîmpinat pe necromant de parcă ar fi fost
un aliat străvechi, demn de toată încrederea.
--- Bine ai venit în oraşul nostru, Ang'Lorlor! a zis primindu-l cu o strîngere de mînă
călduroasă.
Ne-a îndemnat să luăm loc pe canapelele aduse din Ang'Torath, lucrate cu migală de
făurarii locali. Ne-am aşezat amîndoi, iar nomirul ne-a întrebat dacă doream ceva după lunga
călătorie prin care trecuserăm.
--- Nişte apă, a cerut necromantul, iar nomirul a tras de şnurul clopoţelului ce chema
servitorii.
Un băiat, avînd vreo douăsprezece Înnoiri, şi-a făcut apariţia, iar nomirul i-a ordonat să
vină cu un clondir cu apă şi trei pahare.
--- Curînd vor sosi şi cei nouă membri ai consiliului, ne-a spus după ce micuţul servitor
părăsise încăperea. Pînă atunci povestiţi-mi cum v-a fost călătoria...
--- Drumu' ne-a fost uşor, dar ne aflăm abia la începutu' lui.
--- Adevăr grăieşti, Ang'Lorlor! a zis nomirul.
Servitorul a reintrat în cameră, punînd pe masă tava cu cele cerute de nomir. A umplut
paharele şi pe urmă a cerut permisiunea de a se retrage, care i-a fost acordată imediat. Între timp
nomirul s-a îndepărtat de noi, apropiindu-se de geam, privind spre hoardele de dincolo de el.
--- Spune-mi, Ang'Lorlor, armatele reînnoiţilor o să îi învingă pe demonii ce ne aşteaptă
în afara acestor ziduri? a întrebat nomirul pe un ton gînditor.
--- Dacă spiritele ne vor da ajutoru', atunci gorhazii vor fi învinşi. Însă nimic nu ne
garantează că ele ne vor oferi sprijinu' lor.
--- Atunci această încercare merită orice risc, a concluzionat nomirul pe acelaşi ton.
Jumătate de ac de cadran mai tîrziu, consiliul se reunise în apartamentele nomirului. Jur
Bekonen era însoţit, ca întotdeauna, de puiul de legru, care zăcea la picioarele sale, gudurîndu-se
pe lîngă stăpîn. Wiel Abgail îşi păstra chipul solemn, iar ceilalţi şapte protectori veniseră să afle
ce era de făcut. În aer plutea o tensiune puternică, astfel că m-am decis să iau cuvîntul.
--- Acesta este Ang'Lorlor, le-am spus, arătînd spre bărbatul care stătea în dreapta mea,
ţinînd la picioare traista cu obiectele ritualice şi toiagul în mîna dreaptă. L-am adus aşa cum v-am
promis, însă vă rog încă o dată să cumpănim asupra deciziei noastre.
--- Ang'Lorlor, bine ai venit! a spus Wiel Abgail. Sînt cadrane bune de cînd te aşteptăm.
Spune-ne! Ne vei reînnoi oştirile?
Vocea bătrînului sfătuitor fusese toată numai căldură. Se vedea că vechiul meu profesor
îşi punea toate speranţele în acest necromant şi că în ceea ce-l privea nu mai exista nicio şansă de
a fi întors din drumul pe care îl aleseserăm.
--- Pentru aceasta mă aflu aici. Însă trebuie să ştiţi că e primejdios. De vreţi să aduc
spiritele înapoi într-un timp atît de scurt, apoi să ştiţi că nimic nu ne garantează succesu'.
--- Este un risc pe care sîntem dispuşi să ni-l asumăm, căci n-avem altă posibilitate, a zis
nomirul, uitîndu-se la Jur Bekonen, prim-protectorul, care asculta cu atenţie, mîngîind puiul de
legru pentru a-l domoli.
--- Nimic mai adevărat, Înălţimea voastră, a întărit prim-protectorul. Numărul ostaşilor nu
ne permite să facem faţă unui nou asalt. Cetatea va rezista cîteva cadrane, cel mult, apoi va fi a
lor.
--- Atunci nu mai există nimic la care să ne gîndim, a zis nomirul, uitîndu-se cu
predilecţie către mine şi am înţeles că nu mai exista cale de întoarcere. Sîntem în mîinile tale,
necromantule. Ce e de făcut?
--- Va trebui să strîngem toţi morţii într-un loc, a spus vrăjitorul, şi acest loc să fie un loc
al luminii.
--- Marele Templu, a spus nomirul. Voi da ordin să fie duşi acolo cei căzuţi.
--- Să fie puşi pe un etaj superior, deasupra pămîntului, ca să înlesnim ritualu'.
--- Voi cere să fie aduşi doar soldaţii...
--- Pe oricine veţi dori, însă să fie gata înaintea miezului de noapte.
--- Altceva?
--- Voi avea nevoie de o odaie. Nu vreau să fiu deranjat de-a lungu' ritualurilor, ce vor
ţine douăzeci şi unu de ace de cadran. Apoi, voi purcede spre chemarea lor, dar în această
călătorie voi avea nevoie de un asistent, care să facă întocmai ce îi voi spune.
Necromantul se uita la mine. Am încuviinţat.
--- Voi face tot ce va fi nevoie pentru salvarea Kumoriei, am zis şi am ştiut în acea clipă
că mă supusesem într-un fel deciziei lor, vînzîndu-mă întunericului, deşi continuam să îi
dezaprob în tăcere.
De-a lungul consiliului s-a hotărît ca armatele să se pregătească pentru lupta ce avea să
pornească la încetarea armistiţiului. Fiecare om să fie la postul său. Protectorii să-şi preia poziţiile
în cele opt zone destinate fiecăruia. Eu urma să stau cu necromantul şi să mă supun tuturor
cererilor sale, iar nomirul avea să anunţe oficial motivul sosirii vrăjitorului şi să dea poruncă
kumorilor să rămînă în casele lor, excepţie făcînd preoţii, care trebuiau să continue ritualurile
pentru a nu da de bănuit gorhazilor.
7
Ang'Lorlor ceruse o cameră mică, austeră, fără ferestre. A primit aproape ce voise -- o
odaie pătrată, cu o masă cu patru scaune, un pat, o poliţă bătută pe un zid şi o ferestruie
minusculă prin care trecea o fărîmă din lumina ochiului negru. Aceasta avea să fie celula noastră
în timpul ritualului, cameră ce îmi amintea de coliba necromantului. Cum am intrat în cămăruţa
întunecoasă, Ang'Lorlor a început să golească traista. Mai întîi a scos două vase metalice -- o
butelcă şi un castron. A turnat apă din butelcă pînă a umplut castronul, cu toate că părea mult mai
mică decît acesta, dar nu m-a mirat, căci începusem că mă obişnuiesc cu căile ascunse ale
vrăjitorului. În cele din urmă a tras din sac nişte veştminte albe şi mi le-a întins.
--- Cu astea te vei îmbrăca după ce te vei spăla, mi-a spus.
Mi-am desfăcut cingătoarea în care mi-era prinsă spada pe care eram nevoit să o părăsesc
de-a lungul ritului. Necromantul mă înştiinţase că armele erau interzise pentru a nu agita spiritele,
care ne-ar fi putut lua drept duşmani. Apoi m-am dezbrăcat de tot şi am început să mă curăţ. Între
timp vrăjitorul mai scosese un al doilea vas din traistă şi-l umpluse. S-a dezbrăcat şi el. Am rămas
goi ca doi ţînci, spălîndu-ne împreună în semiîntuneric. Cum dădeam jos murdăria de pe noi, un
punct al ritualului menit curăţeniei trupului, necromantul rostea incantaţia:
--- Angor Tra, ne curăţăm trupurile pentru mărirea ta!
Vrăjitorul a repetat ritualul de şase ori, de fiecare dată privind către zidul răsăritean, ceea
ce mi-a reamintit de cele şase cadrane ale înmormîntării. Apoi s-a retras din dreptul ligheanului şi
mi-a cerut să fac întocmai. A luat veştmintele şi le-a îmbrăcat, iar eu l-am urmat. Ne-am văzut
înveşmîntaţi în straie albe de in, pe care era încrustat cu fir de aur triunghiul celor trei ochi,
semnul lui Angor Tra.
 Ang'Lorlor a deşertat apa înapoi în recipientul din care o turnase şi a vîrît obiectele în sac.
A curăţat masa şi a întins pe ea o cîrpă albă. Pe aceasta a pus trei pietre, fiecare reprezentînd unul
dintre cei trei ochi ai lui Angor Tra, pe care le-a aşezat în formă de triunghi. În el a pus o butelcă
cu apă, trei pahare şi o bucată de pîine neagră nedospită.
S-a îndreptat spre poliţa de lemn, pe care a aşezat un vas în care a vărsat trei ghirlande: de
măr, de mirt şi de trandafiri. Pe acestea le-a aprins cu ajutorul unei lumînări şi mirosul lor a
început să pună stăpînire pe camera în care ne aflam. A făcut semnul lui Angor Tra către răsărit
de şase ori şi s-a retras, mergînd cu spatele, pînă a ajuns în dreptul mesei. Cu toiagul a însemnat
un cerc luminos în jurul ei, în care a înscris triunghiul celor trei ochi.
--- Să te aşezi la masă, mi-a spus.
Am luat loc, iar vrăjitorul s-a pus pe scaunul din faţa mea, proptind toiagul de masă şi
lăsînd pe ea Cartea Sacră a Vieţii şi a Morţii. Mi-e cerut să pun mîinile pe două dintre pietrele
ritualice, cea a marelui ochi şi cea a ochiului negru, în timp ce el ţinea mîna stîngă pe piatra
ochiului negru.
--- Angor Tra, ne curăţăm sufletele pentru mărirea ta!
Incantaţia repetată de şase ori mi-a adus aminte de cele înscrise pe hainele sale -- Vînt al
sufletului, vînt al sîngelui -- care probabil aveau legătură cu ritualurile necromantice.
--- Acum ne vom ruga şi vom mînca din cele ce vezi, alături de cei pe care-i vom chema.
Pîinea dospită şi apa ne vor fi unică masă, iar în ultimele şapte ace de cadran nu ne vom mai
atinge de hrană sau apă, pentru ca lumina lui Angor Tra să ne pătrundă. Numai atunci vom fi
demni de a chema spiritele, căci pentru a le reînnoi avem nevoie de puterea zeilor buni, mi-a spus
vrăjitorul.
Am mîncat şi am băut, iar cînd am terminat, ne-am rugat. Necromantul rostea rituri şi rugi
cunoscute, pe care adesea le rostisem între pereţii Marelui Templu sau le auzisem de la prezbiteri.
Apăreau din cînd în cînd şi incantaţii pe care nu le cunoşteam, dar faptul că adesea erau rostite
cîntări ale zeilor luminoşi mă făcea să mă întreb cum puteam să ne mai încredem în zei dacă ei le
stăteau alături celor care foloseau magia întunecată.
Am încercat să mă dedic riturilor şi rugilor şi să uit de frămîntările mele, căci era nevoie
să fiu cu trupul şi cu sufletul -- ce trebuiau să se cureţe pentru ca ReÎnnoirea să decurgă fără
probleme -- unde îmi cerea necromantul, dar era dificil, fiindu-mi greu să iau parte la un ritual în
care nu credeam şi pe care îl percepeam ca pe o jignire la adresa zeilor. Necromantul se juca cu
puterile sale întunecate şi insulta zeii luminii chemîndu-i, ceea ce nu putea decît să atragă furia
lor şi, în consecinţă, şi pe a mea, însă nu mai ştiam de ce eram furios: că zeii ne abandonaseră în
primă instanţă, că stăteau alături întunericului, că ne prinseseră în jocurile lor? Apoi încercam să
mă calmez amintindu-mi că de curăţenia spiritului meu depindea şi revenirea celor morţi în cele
mai bune condiţii.
Către sfîrşit, cînd n-aveam voie să ne mai atingem de mîncare sau de băutură, au început
să mă macine şi alte gînduri. Realizam că afară, asemenea nouă, erau oameni care făceau alte
ritualuri pentru înmormîntarea celor morţi, printre care şi nomira. Pricepeam că nu aveam timp de
luat rămas-bun, de plîngere, de durere şi o greutate imensă se aşternea asupra mea. Mă
distrăgeam cu rugile necromantului, dar gîndurile mă năpădeau şi mi-era greu să mă concentrez
la Angor Tra, la Vudor Tra -- cu adevărurile sale -- sau la ceilalţi zei luminoşi, care trebuiau să ne
stea alături cînd ReÎnnoirea avea să înceapă.
Cînd îmi aminteam de cei de afară mă întrebam dacă făcuseră pregătirile de luptă.
Ritualurile înmormîntării aveau să se încheie în curînd, iar soldaţii aveau să se ducă la posturi
pentru a apăra cetatea pînă cînd armata Kumoriei avea să sosească. Gîndindu-mă la kumori, mi-
am amintit că pentru ei şi doar pentru ei trebuia să las orice frămîntare deoparte şi să accept
ritualurile făcute, aşa cum aveau ele să vină.
Astfel se plimbau gîndurile mele cînd necromantul a rostit cuvintele:
--- Ultimul ac de cadran al postului negru urmează a fi atins. Angor Tra, primeşte
sufletele noastre curate ca gaj al intenţiilor noastre bune şi ne iartă nouă păcatele pentru ca
sufletele să ne fie pure la vremea ReÎnnoirii.
Vrăjitorul a făcut semnul lui Angor Tra şi a rămas într-o tăcere deplină. Ultimul ac de
cadran avea să fie cel al tăcerii. Apoi aveam să pornim spre chemarea spiritelor.
8
Ultima clipă a tăcerii s-a scurs. Necromantul s-a ridicat de la masă şi a stins cu toiagul
cercul luminos care ne înconjurase. Acea parte a ritualului destinată curăţeniei trupului şi
sufletului se încheiase. M-am sculat şi eu. Am vrut să iau spada de pe pat, dar necromantul m-a
oprit.
--- Nu te poţi atinge de armă. Ritualu' a fost pentru purificare. Odată ce pui mîna pe ea,
puterea lui se va destrăma.
--- Hoardele de gorhazi ne aşteaptă afară. Cum vom ajunge pînă la Marele Templu fără
apărare?
--- Va trebui să ne descurcăm cum vom putea, însă armele nu le vom folosi...
Orice protest era inutil. Nu aveam voie să întreprindem nicio acţiune care ne-ar fi pătat
sufletele în timpul celor două ace de cadran ce urmau să se scurgă pînă la ReÎnnoirea morţilor, la
miez de noapte. Eram ţinte vii, căci să mergem spre Marele Templu fără arme şi fără posibilitatea
de a ne apăra, cînd lupta era în toi, constituia o nebunie. Stăteam la voia zeilor, dar n-aveam de
ales...
Am părăsit cămăruţa, avînd cu noi doar toiagul vrăjitorului. Cum am ieşit pe coridor am
auzit vîlva de afară. Ritualurile de înmormîntare încetaseră şi bătălia începuse.
Am coborît scările, am ajuns în marele hol al castelului şi de acolo am ieşit în cetate, unde
se dădea lupta. La zidurile de apărare invadatorii încercau să pătrundă spărgînd cu baroasele
piatra dură din care era ridicat oraşul-cetate. Ostaşii făceau faţă cu greutate atacurilor. Fuseseră
adunaţi toţi bărbaţii, de la copii pînă la bătrîni ce abia se mai ţineau pe picioare, şi înarmaţi pentru
a ţine deoparte duşmanii. Pe zidurile de piatră şi în imediata lor apropiere zăceau trupuri
sfîrtecate, inerte, aparţinînd gorhazilor, dar şi oamenilor noştri.
Cu toate acestea inamicii nu reuşiseră să pătrundă încă în cetate. În schimb, puteam auzi
zgomote venind dinspre porţile mari de la nivelul inferior, apărat de unul dintre cei opt protectori.
Duşmanii încercau să le doboare cu berbeci, iar ostaşii noştri se chinuiau să îi ţină afară
răsturnînd peste ei oale cu smoală, ce ardeau pielea gorhazilor, transformîndu-i în vietăţi
supurînde.
Ne-am grăbit. Trebuia să ne strecurăm două niveluri mai jos, către mormintele Marelui
Templu, unde erau înmormîntaţi cei care îl proslăveau pe Angor Tra. Am luat-o spre aleea de
răsărit, care avea să ne scoată către monument -- un zeu al luminii de dimensiuni gigantice. În
timp ce înaintam auzeam loviturile săbiilor, încleştările armelor şi loviturile zgomotoase şi
dureroase de baroase dure, venite dinspre gorhazii care încercau să doboare murii groşi ai cetăţii.
Cîte un trup de bărbat sau de barbar mai zbura pe ici, pe colo de pe ziduri şi cădea în
stînga sau în dreapta noastră şi ne chinuiam să le evităm pentru a nu fi răniţi. În ciuda
proiectilelor umane sau a pietrelor aruncate din catapultele inamicilor, am iuţit ritmul. Trebuia să
ajungem la Marele Templu înainte de venirea miezului de noapte şi puţin timp mai era pînă la
clipa cînd morţii aveau să fie strigaţi.
Am ajuns la o răscruce de drumuri. Aveam două variante: să mergem spre latura dinspre
soare-răsare, mai scurtă şi mai periculoasă, sau să ocolim spre cea dinspre soare-apune, o rută
mai lungă, dar încă nebătută de primejdia luptei. Ştiam că timpul e pe sfîrşite, astfel că ne-am
decis să mergem pe calea răsăriteană. Am înaintat pe străzile sumbre, care pe vremuri erau
populate de cei mai primitori oameni. Nimic din ceea ce îmi apărea în faţa ochilor nu îmi amintea
de vechea Kumorie, nici măcar clădirile înnegrite de bătăliile care se dăduseră. Kumoria, cîndva
un tărîm al luminii, devenise mai întunecată decît cea mai adîncă noapte.
Auzeam bubuituri venind din spatele nostru şi de dinaintea noastră. Alergam de inamici
către inamici, avînd mereu asupra noastră presiunea că gorhazii ar putea intra oricînd în cetate şi
atunci totul ar fi fost în van.
Am văzut un proiectil trecînd prin faţa ochilor noştri, spulberînd zidul uneia dintre
clădirile de pe strada pe care ne aflam. Necromantul m-a tras după el, cerîndu-mi să mă grăbesc şi
să-i arăt drumul către templu. Nu ne puteam lăsa prinşi în mirajul scenelor de luptă ce ne
înconjurau. Trebuia să ne concentrăm la misiunea noastră, astfel că am luat-o înainte spre
construcţia care ne aştepta în tăcere.
Am mers pe uliţa strîmtă, interminabilă, ferindu-ne de alte proiectile venite dinspre tabără
gorhazilor, şi am ieşit în piaţa Marelui Templu, care ne despărţea de construcţia din piatră cu
porţi de fier, construite de meşteri la începuturile lumii, cînd edificiul fusese înălţat. Porniserăm
spre sanctuar, cînd i-am văzut venind de pe una dintre aleile laterale ce dădeau spre piaţă. Şase
gorhazi cu baroase sîngerii ne-au tăiat calea, pregătindu-se să are pămîntul cu noi. Ne-am oprit.
Necromantul ţinea strîns toiagul, iar eu îi aşteptam să atace, căci a mă năpusti asupra lor cu
mîinile goale era un joc de nebuni.
Gorhazii, cu priviri scînteietoare, veneau siguri pe ei, parcă ştiind că treaba lor era una
uşoară. Îi vedeam sub armurile argintii. Arătau ca nişte demoni veniţi să macine stirpea Kumoriei
şi abia acum înţelegeam de ce nu reuşeam să le facem faţă. Numele lor n-aveau să fie uitate
curînd, după sfîrşitul bătăliei.
Au început să alerge cu baroasele fluturînd pe deasupra capetelor, pregătite să dea
loviturile mortale. Fugeau spre noi ca taurii furioşi cînd Jur Bekonen, însoţit de puiul de legru, a
apărut de nicăieri şi s-a aruncat asupra lor. L-a doborît la pămînt pe gorhazul rămas în urmă dintr-
o singură lovitură. Văzînd atacatorul, ceilalţi cinci s-au prins în luptă cu prim-protectorul care nu
părea cîtuşi de puţin înfricoşat, chemîndu-i către el şi către puiul de legru. Trei dintre matahalele
semi-umane au pornit spre prim-protector, în timp ce celelalte două s-au îndreptat spre felină. Din
grupul celor trei, am văzut un gorhaz ridicînd barosul şi încercînd să-l măture cu el pe Jur, care s-
a răsucit pe sub mişcarea namilei şi i-a sfîrtecat mijlocul cu spada, tăind creatura în două. Ceilalţi
doi gorhazi au urlat furioşi şi au început să vînture baroasele simultan către prim-protector, dar
acesta părea pregătit pentru orice asalt. Cam în acelaşi timp, puiul de legru s-a năpustit asupra
uneia dintre creaturi. A prins-o între colţii săi şi a sfîrtecat-o, aruncînd jumătate din creatura semi-
umană pe pămînt. Celălalt atacator a încercat să-i vină de hac cu o lovitură de baros, dar legrul l-a
simţit şi a făcut un salt înapoi, retrăgîndu-se în apropierea stăpînului său, care fusese prins între
cei doi gorhazi. Una dintre namile a încercat să-l spulbere cu o rotire a barosului, dar prim-
protectorul s-a rostogolit pe pămînt şi a reuşit să-i vîre spada în piept, dîndu-i lovitura letală. Mai
rămăseseră doi gorhazi. Cînd unul din ei se pregătea să ridice barosul asupra prim-protectorului,
puiul de legru i-a sărit la gît şi s-a mai dus un altul. A fost o treabă uşoară ca Jur să-i ia capul
ultimului. A încălecat puiul de legru şi s-a năpustit asupra gorhazului, tăindu-i capul cu spada de
parcă ar fi fost o păpuşă de antrenament, nu un duşman pe cîmpul de luptă. Dacă învăţasem ceva
din toată treaba, aceea era că gorhazii se bazau pe forţa brută, dar nu erau prea inteligenţi.
--- Duceţi-vă în templu! a strigat cînd a terminat cu cei şase. Sînteţi în siguranţă. Voi fi
prin preajmă...
Era prima oară cînd mă încredeam în prim-protector, datorită celor văzute. Dacă el avea
să ne stea alături, niciun gorhaz nu ne putea opri din misiunea noastră.
Am pornit spre templu şi am pătruns în camera altarului, plină cu zei ai luminii în
miniatură şi un foc ritualic, ce ardea mereu în numele lui Angor Tra. Dincolo de altarul
triunghiular se afla o poartă către un coridor întunecos. L-am urmat şi am ajuns la o bifurcaţie.
Acolo vestibulul se continua pe nivelul superior sau cobora către mormintele străbunilor. Am
înaintat pe holul aflat în semi-întuneric, spre locul unde ceruserăm să fie lăsate rămăşiţele
decedaţilor.
La capătul coridorului am dat de sala uriaşă, cu coloane încrustate în piatră, în care stăteau
în tăcere mii şi mii de morminte. Era dificil să îţi dai seama cîte erau şi mă simţeam printre ele ca
o furnică printre boabele de grîu. Ne-am îndreptat spre centrul încăperii uriaşe, unde necromantul
s-a oprit.
A însemnat un cerc luminos cu toiagul, în care a trasat un altul mai mic. Între cele două
cercuri a tras linii de conexiune, iar apoi le-a înscris cu triunghiul celor trei ochi. În spaţiile
rămase a trecut numele zeilor pe care aveam să-i chemăm pentru a ne sta alături în clipele grele
ce urmau: Angor Tra, Vudor Tra, Onor Tra şi Tula Tla.
--- Păşeşte-n cercu' cel mic, mi-a poruncit cînd a terminat. Şi orice s-ar întîmpla, să nu
care cumva să-l părăseşti. Ai priceput?
Am încuviinţat, înţelegînd că acesta era momentul în care ReÎnnoirea avea să înceapă cu
adevărat şi că nu mai exista cale de întoarcere -- ne vînduserăm căilor întunecate şi rămîneam la
voia zeilor luminoşi să ne judece; ceea ce urma depindea de ei. Apoi necromantul a intrat în
cercul cel mare şi a dezlănţuit ritualul.
9
--- Angor Tra, zeu al luminii şi al universului, te invoc! Vudor Tra, zeu al adevărului, te
invoc! Onor Tra, zeu al înţelepciunii, te invoc! Tula Tla, zeiţă a iubirii, te invoc! Vă chem să ne
staţi drept strajă în clipa conjuraţiei, cînd spiritele vor sosi. Vă rog să ne fiţi scut la vremea
apariţiei şi pavăză în vremea ReÎnnoirii, cînd morţii vor sta iară pe pămînt. Angor Tra, Vudor
Tra, Onor Tra, Tula Tla! Vă invoc.
Vocea îi sunase ca tunetul. A făcut de şase ori semnul lui Angor Tra şi s-a întors către
soare-apune, unde urma să se facă invocarea.
--- Cei ce zaceţi în morminte, vă chem la miez de noapte să veniţi în cele lumeşti. Vă
chem în numele luminii şi vă cer să sosiţi cu pace, căci în pace e a voastră chemare. Cei ce
zaceţi în morminte, vă invoc în numele zeilor buni, ce vă stau la căpătîi şi vă mîngîie capetele în
somnu' cel veşnic. Pe voi vă chem în numele luminii! Pe voi vă chem în numele lui Angor Tra, cel
mare, al lui Vudor Tra, şi Onor Tra, şi Tula Tla.
A repetat de şase ori conjuraţia şi apoi a păstrat tăcerea. Podeaua s-a cutremurat,
mormintele au început a se mişca, iar pietrele funerare trepidau într-o muzică funestă rostind
sosirea morţilor. Deodată, ne-am trezit înconjuraţi de fiare, care scoteau sunete fioroase. Legri,
hicali şi alte dihănii îşi făcuseră apariţia din morminte şi încercau să pătrundă în cerc pentru a ne
sfîşia, însă le era cu neputinţă, căci lumina îi ţinea departe. Spiritele erau furioase că le
chemaserăm, iar urgia lor se resimţea în formele căpătate. Necromantul îmi spusese că nu trebuia
să mă tem. O singură picătură de frică şi cercul avea să se rupă, iar noi aveam să fim morţi.
Curînd fiarele s-au potolit şi rînd pe rînd s-au prefăcut în oameni. Apăruse o armată de
bărbaţi, femei şi copii speriaţi şi plîngători. Se părea că ordinul nomirului nu fusese dus la
îndeplinire aşa cum dorise şi toţi morţii fuseseră strînşi laolaltă. În loc să avem o oaste de soldaţi
şi luptători, ne treziserăm cu o adunare de kumori. Reînnoiţii erau goi, cu trupurile sfîrtecate şi
distruse de loviturile care le aduseseră moartea. Arătau diformi şi hidoşi. Unora le lipseau
capetele, altora cîte un membru. Unii aveau gîturile tăiate, alţii, găuri în pîntece. Se crease un
adevărat spectacol de ciuntiţi, privindu-ne cu ochi neînţelegători şi furioşi în acelaşi timp, căci
cine ar fi putut pricepe cine e şi ce caută pe pămînt, arătînd ca un monstru ieşit din negurile lumii
de dincolo... În cele din urmă am auzit o voce pe care o ştiam atît de bine.
--- Cine sînt cei care ne tulbură somnul? a întrebat.
Am văzut-o răsărind printre adunarea reînnoiţilor. Nomira stătea printre ei, avînd o rană în
piept, cea care îi adusese moartea. Era goală ca restul, dar în mijlocul tuturor acelor ciuntiţi arăta
ca un diamant în mijlocul întunericului, ce trezea în mine amintiri puternice, legate de toate
clipele pe care le petrecuserăm împreună -- copilăria fericită cînd îmi spunea legende înainte de
culcare, adolescenţa în care mă răzvrăteam împotriva nomirului şi îmi lua apărarea, ultima oară
cînd o văzusem înainte de a pleca spre Căminul gilhad.
--- Apoi... Eu sînt Ang'Lorlor, necromantu', şi acesta e asistentu' meu, a zis arătînd spre
mine. Am venit cu gînduri bune şi nu vrem să vă facem rău.
Nomira ne privea cu ochi goi, de mort. Nu părea să aibă vreun sentiment faţă de
reîntîlnirea noastră, în schimb eu mă simţeam tulburat de vederea acelei femei reînnoite pe care o
ştiam atît de bine, dar care nu părea să mai fie cea pe care o cunoşteam. Am căutat să rămîn
stăpîn pe mine, căci orice perturbare ar fi putut rupe cercul de lumină care ne proteja.
--- Şi ce vor necromantul şi discipolul său?
--- Sprijinu' vi-l vrem, a răspuns necromantul.
--- Întru ce?
--- Apoi să luptaţi cu noi pentru Kumoria, a zis Ang'Lorlor cu o voce calmă şi
împăciuitoare, căutînd să ne apropie de cei de dincolo de cerc.
--- Am luptat şi iată ce am ajuns, a zis nomira cu o voce ostentativă, menită să îi atragă pe
ceilalţi de partea ei. Kumoria nu e vrednică de sprijinul nostru, a continuat.
--- Aceasta vă era datoria..., a încercat necromantul să îi reamintească.
--- Ne-am făcut datoria, într-adevăr, dar n-am fi ajuns în morminte dacă cei care ne-au
condus şi-ar fi îndeplinit şi ei obligaţiile. Sau poate aţi uitat cum ne-aţi abandonat în toiul luptei,
cînd gorhazii încercau să doboare zidurile... Vă era teamă de furia lor şi tot noi am preluat
hăţurile, noi, cei cărora nu ne era frică de bestiile alea. Am murit pentru voi, iar acum ne vreţi
ajutorul?
Simţeam în acel spirit o furie puternică, o răzvrătire asupra morţii care se produsese.
Nomira era îndîrjită şi înfocarea ei o stîrnea şi pe a altora.
--- Întocmai, întocmai..., se auzeau vocile reînnoiţilor, ca nişte ecouri venite din
străfunduri.
--- Auziţi-mi copiii cum strigă! a spus ea. Ascultaţi glasurile kumorilor pe care i-aţi
sacrificat, aruncîndu-i în luptă cu bestiile alea. Mi-aţi luat copiii şi i-aţi dat morţii. Iar acum vreţi
să vi-i dau iară?!
Începeam să înţeleg motivul furiei sale. Kumorii fuseseră totul pentru nomiră. Adesea se
ducea pe străzile cetăţii, în cartierele sărace, şi dădea de mîncare celor nevoiaşi. Oamenii o
iubiseră ca pe nimic altceva, căci niciodată nu mai fusese vreo conducătoare care să vină să le
stea alături în ceasurile grele. Acum reînnoiţii o priveau cu aceeaşi veneraţie pe care o avuseseră
cînd erau în viaţă, ceea ce ne îngreuna misiunea.
O rumoare puternică se răspîndise printre reînnoiţii care păreau subjugaţi de ea. Îi întăreau
fiecare cuvînt, îi aprobau fiecare vorbă.
--- Aceiaşi copii vă cer ajutorul acum..., am zis, încercînd să le sparg tumultul.
Nomira a aruncat o privire spre mine, care pentru un moment a părut a fi cea pe care i-o
ţineam minte, dar care s-a dizolvat mult prea repede. Văzînd lipsa mea de succes, necromantul a
încercat să-i convingă.
 --- Apoi, să vă spun ceva... Vreţi ca familiile voastre şi copiii voştri să păţească la fel? Ei
sînt afară şi luptă împotriva gorhazilor, dar făr' voi ce se vor face?
Cuvintele lui i-au dezlănţuit pe cei ce păstraseră tăcerea pînă atunci. Emoţia stîrnită de
faptul că cei dragi se aflau dincolo de uşile Marelui Templu era puternică şi i-a îndemnat să
pornească o adevărată gîlceavă cu partea adversă. Vocile lor răsunau ca nişte tăişuri ascuţite.
Necromantul s-a văzut nevoit să intervină din nou.
--- Apoi, dacă nu ne grăbim, duşmanii vor intra în cetate şi toate astea vor fi în zadar. Mai
bine vă trimit unde vă e locu' şi vom vedea ce vom face, s-a auzit vocea lui, plutind puternică pe
deasupra noastră.
Era o înşelăciune. Ştiam că nu-i puteam înapoia fără încuviinţarea lor, însă ameninţarea de
a fi trimişi înapoi în raclele reci nu a plăcut reînnoiţilor, care s-au oprit din ciondăneală şi s-au
întors către necromantul dispreţuitor.
--- În morminte nu ne vom întoarce, a zis nomira pe un ton hotărît.
Reînnoiţii au aprobat-o. Adunarea se aliase şi putea deveni periculoasă, însă vrăjitorul n-a
cedat.
--- Apoi, de nu vreţi în morminte, daţi-ne ajutorul, a zis.
--- Nebune, încă o ameninţare şi-ţi promit că vei sta printre noi!
Nomira părea capabilă să ne sfîrtece. Era de nerecunoscut acum, căci fusese o făptură
blîndă, dar spiritul din faţa mea era furios şi dornic de răzbunare. Nu a putut trece cercul, astfel că
s-a întors către ceilalţi.
--- Acesta e Ang'Lorlor, necromantul, şi acela e fiul nomirului, cel care ne-a condus către
moarte, a zis arătînd spre noi. Vor să luptăm pentru ticăloşii care ne-au dat pieirii, dar e o realitate
de care ne vorbeşte. Familiile voastre sînt acolo. Astfel că mă aflu la cumpănă. Să luptăm pentru
clica nenorocită sau să-mi las copiii să moară? Eu, una, pot alege. I-aş tăia pe nenorociţii care v-
au dat morţii, însă n-ar fi corect. Nu pot vorbi în numele vostru şi al copiilor voştri. Nu vreau să
am sîngele lor pe mîini. De aceea, las alegerea în mîinile voastre! Ce să fie? Un sprijin? O
răzbunare?
Nomira era de nerecunoscut. Era furioasă pe propriul său soţ, cel pentru care purtase o
afecţiune mai puternică decît pentru kumori. Vorbea despre mine ca şi cum n-am fi avut nicio
legătură, ca şi cum n-aş fi fost sînge din sîngele ei. Spiritul ei nu părea să mai aibă nicio logică, în
schimb reuşise să-i atragă pe ceilalţi în dorinţa sa de răzbunare, căci reînnoiţii o priveau de parcă
ar fi fost o promisiune a luminii, în ciuda faptului că doar întunericul le mai era permis. Îi
supusese cerîndu-le să aleagă. Iar mulţimea a ales.
--- Vom lupta şi vom salva Kumoria, însă ne vom cere preţul...
Nomira s-a întors spre noi mulţumită. Ne-a privit cu o forţă care ar fi pus pe goană toate
fiarele Lumii.
--- I-aţi auzit. Vom lupta şi-apoi ne vom cere preţul!
--- Care e preţul vostru? am întrebat, dar cuvintele mele au sunat goale prin aer.
Reînnoiţii nu păreau să mă mai audă.
--- Să mergem la luptă! a ordonat nomira armatei de kumori, iar adunarea a urmat-o, de
parcă s-ar fi aflat în transă, spre bătălia ce se dădea în afara templului.
Sala s-a golit şi am rămas în sanctuar, împresuraţi de morminte goale. O apăsare intensă
pusese stăpînire pe mine. Să o văd pe nomiră complet schimbată fusese un şoc puternic.
Pricepeam în schimb că aveam de-a face cu puteri pe care nu le puteam controla. Zeii erau
probabil furioşi pentru îndrăzneala noastră şi acum îşi manifestau supărarea. Ceea ce mă punea pe
gînduri erau dorinţa ei puternică de răzbunare şi preţul pe care voia să-l ceară.
--- Acu' nu ne rămîne decît să sperăm că gorhazii vor fi învinşi, a zis Ang'Lorlor cu o
stăpînire de sine pe care nu o înţelegeam, iar apoi va trebui să-i convingem să se întoarcă înapoi.
--- Crezi că vor veni?
--- Nu ştiu, dar nu ne putem mişca din loc. De rupem cercu' nu mai e cale de întoarcere...
Am lăsat timpul să treacă. Auzeam zgomote de luptă venite de afară -- bubuituri ce-mi
strigau că duşmanii doboară cetatea -- însă nu ne puteam mişca din cerc dacă voiam să întoarcem
reînnoiţii. Eram ţintuiţi locului.
10
Acele de cadran s-au rotit. Încă o dată, timpul se scurgea cu greutate, aceeaşi tensiune
care mă însoţise de la începutul călătoriei spre Kumoria încoace. Stăteam între pereţii marii săli
mortuare din templul lui Angor Tra, aşteptînd ca lupta să se termine şi reînnoiţii să revină, iar
aşteptarea începuse să mă apese, căci simţeam undeva, înăuntrul meu, că nu aceea era calea de
salvare a Kumoriei, că ar fi trebuit să mă aflu în afara zidurilor, alături de cei pe care într-o zi
aveam să îi conduc.
Cîndva în decursul acelei aşteptări -- nu ştiu cîtă vreme să fi trecut de la plecarea
reînnoiţilor -- am auzit un zgomot venit prin tunel, ca din depărtări. Cineva se mişca cu greutate
prin coridorul sumbru, cu un tîrşîit sîcîitor şi prelung, care venea spre noi, ţinîndu-ne în tensiune.
În cele din urmă, Wiel Abgail şi-a făcut apariţia. Groaza i se citea pe chip. Bătrînul avea
hainele pătate de sînge, iar barba albă i se înroşise de la rana care-i străpungea pieptul -- o tăietură
de lance care pătrunsese în adîncime, scurgînd viaţa din el. Faţa îi era strînsă de la durerea
cotropitoare. Vechiul meu profesor era pe moarte.
--- E numai vina mea, stăpîne! a spus cu o voce sfîrşită. Zeii sînt furioşi pe noi, trebuia să
te ascultăm...
--- Ce se întîmplă, Wiel?
--- Reînnoiţii...
Sfetnicul era în chinuri, abia ţinîndu-se pe picioare.
--- Ce e cu ei? am întrebat.
Bătrînul s-a prăbuşit în genunchi.
--- Ne-au trădat. Vor Kumoria şi se duc după...
Wiel Abgail n-a apucat să povestească tot ce se întîmplase. Inima i s-a oprit şi bătrînul s-a
lăsat uşor spre pămînt, rămînînd într-o rînă, cu ochii deschişi, emanînd toate acele imagini teribile
trăite în ultimele ace de cadran de cînd bătălia reîncepuse. O altă parte din mine s-a dus cu el, aşa
cum o parte plecase cu nomira. Am simţit că nu mai puteam sta în acel cerc, pe care necromantul
îl crease ca să reînnoim morţii. Sosise vremea să fiu conducătorul de care Kumoria avea nevoie.
--- Nu mai putem rămîne aici, i-am zis vrăjitorului. Trebuie să încercăm să-i oprim.
--- De ieşim din cerc, nu-i voi mai putea aduce înapoi, mi-a spus.
Cuvintele lui îmi păreau goale, un soi de refren pe care îl tot repeta, parcă încercînd să se
încurajeze că, dacă aveam să îi chemăm, cei căzuţi vor veni şi se vor întoarce în raclele reci spre
somnul veşnic. Nu mă mai putea convinge.
--- Cei morţi nu se vor întoarce. Încearcă-ţi rugile, necromante, şi arată-mi că mă înşel! i-
am spus pe acelaşi ton pe care îl ameninţasem că aveam să îi iau capul dacă nu ne ajuta.
Vrăjitorul mi-a dat ascultare.
--- Cei ce aţi zăcut în morminte şi călcaţi acu' pămîntu', veniţi către cei ce v-au chemat!
În pace vă strig să vă dau înapoi luminii! Vă chem în numele lui Angor Tra, Vudor Tra, Onor
Tra şi Tula Tla!
Necromantul a ridicat toiagul şi a făcut semnul lui Angor Tra de şase ori către răsărit. Am
aşteptat, dar niciunul dintre reînnoiţi nu şi-a făcut apariţia. După un timp, a repetat invocarea fără
vreo schimbare.
 --- E în zadar! i-am spus. E vremea să mergem după ei.
--- De ieşim de aici, nu îi voi mai putea da luminii, a repetat necromantul îngrozit, căci se
vedea că era depăşit de ceea ce se petrecuse.
--- Nu mă interesează să-i dau luminii, vreau să-mi salvez cetatea, i-am spus.
--- Atunci ajutoru' meu se încheie aici, mi-a zis necromantul. Îmi vreau harta, căci mi-am
îndeplinit partea mea de promisiune.
Trebuia să mă aştept la asta. Necromantul venise cu un interes şi n-avea niciun gînd să ne
ajute în continuare.
--- Ţi-am promis că îţi vei primi harta la sfîrşitul luptei. Bătălia nu s-a încheiat şi mai
avem nevoie de ştiinţele tale ca să salvăm Kumoria, aşa cum ne-ai promis. Va trebui să-ţi încerci
puterile în afara cercului, necromante! Nu mi-am trădat crezurile pentru nimic.
De îndată am călcat cercul şi lumina lui s-a stins, lăsîndu-ne în semiobscuritate. L-am tras
pe Ang'Lorlor după mine cu hotărîre. Vrăjitorul nu mai putea să mi se împotrivească. Aveam să
înfruntăm reînnoiţii, iar zeii aveau să ne decidă soarta.
11
Ne-am întors prin coridor. Am ajuns în sala altarului şi de acolo am continuat spre
imensul necunoscut ce se afla între zidurile oraşului-cetate pe care-l stăpîniserăm pînă cînd
reînnoiţii ni-l luaseră din mîini. Nu ştiam ce pericole ne aşteaptă în afara templului, dar nu mai
era cale de întoarcere.
Am ieşit din casa marelui zeu, Angor Tra, în piaţa templului, care se afla într-o linişte
deplină. Nu era nici urmă de gorhazi, kumori sau reînnoiţi. M-am uitat în jur şi am decis să nu ne
întoarcem pe unde veniserăm. Străzile micuţe ar fi putut ascunde în orice colţ duşmani pe care nu
îi puteam înfrunta cu uşurinţă. Aveam să ne furişăm spre zidurile de apărare şi să căutăm spaţiile
deschise ale oraşului-cetate, unde ne-ar fi fost mai la îndemînă să vedem inamicii şi să luptăm cu
ei.
Am urcat spre următorul nivel, mergînd pe lîngă pereţii groşi ai Kumoriei, devenind
umbre ale unui oraş pierdut, căci cetatea fusese distrusă de-a lungul bătăliei, iar parte din zidurile
de apărare fuseseră date jos sau sparte de gorhazi. Nici clădirile nu scăpaseră nevătămate. Casele
aflate în imediata apropiere a zidurilor de apărare trecuseră prin chinurile asediului, devenind
amintiri sumbre ale construcţiilor de odinioară.
Drumul nostru era o călătorie prin hăurile morţii. Peste tot zăceau trupuri inerte, cu
pecetea ororilor bătăliei. M-am oprit lîngă un soldat din garda prim-protectorului, după însemnele
uniformei, şi i-am luat spada căzută alături cînd viaţa i se curmase. Aveam nevoie de arme în
aventura în care ne avîntaserăm. De aceea i-am spus necromantului să caute printre maldărele de
morţi o armă care să îi fie la îndemînă. Vrăjitorul a refuzat să se supună.
--- Nicio armă nu ne va salva de ce urmează, mi-a zis. Şi de va fi să mor, prefer să îmi
folosesc toiagu' care mi-a fost alături mereu...
N-am insistat. Ne-am continuat urcuşul spre nivelurile superioare, în căutarea reînnoiţilor.
Moartea şi distrugerea ne înconjuraseră. Peisajul tenebros transformase drumul prin Kumoria
într-un fel de plimbare prin camere mortuare. Nu mai ştiam dacă călcam pe tărîmul viilor sau
trecuserăm în lumea morţilor. Mergeam spre întîlnirea cu cei reînnoiţi, conştient de slăbiciunea
noastră în faţa unor forţe pe care nu aveam cum să le posedăm. Însă n-aveam să ne lăsăm. Îi
poruncisem necromantului să încerce să îşi pună în aplicare metodele atunci cînd aveam să
luptăm cu reînnoiţii, iar dacă zeii aveau să ne stea alături, atunci mai exista o şansă să salvăm
Kumoria.
Înaintea noastră a apărut una dintre gurile de urcare spre pereţii superiori. Am urmat-o şi
am suit spre culmile Kumoriei, de unde puteam vedea restul oraşului, dar şi terenurile de dincolo
de cetate, care dădeau spre valea rîului. Acolo unde stătuse armata gorhazilor nu mai rămăsese
decît o ploaie de cadavre, umplînd pămînturile verzi cu mirosul putreziciunii şi al sîngelui.
Oastea gorhazilor fusese nimicită, iar numele lor avea să fie uitat, căci o adunare mai puternică le
stîrpise gloria dorită.
Am înaintat pe lîngă posturile de apărare, trecînd pe lîngă copii, tineri, bărbaţi, bătrîni
care luptaseră pentru Kumoria. Morţile lor mă năpădeau şi mă învinovăţeam că nu le stătusem
alături la vremea bătăliei. Încercam să mă adun, sperînd că alţi kumori încă se luptau pentru
vieţile lor, şi pe aceia aveam să îi conduc spre victorie.
Ne apropiam de un nou post de apărare cînd am auzit un răget venind dinspre hardughia
de lemn, destinată rondului obişnuit. Se auzea un tors de fiară, emanat prin aerul rece al nopţii
aflate spre sfîrşit. Am grăbit pasul, ştiind că acel zgomot nu putea fi decît al legrului lui Jur
Bekonen, căci nicio altă fiară nu luase parte la luptă. Într-adevăr, între stîlpii postului l-am găsit
pe prim-protector, refugiat din calea urgiei ce străbătuse Kumoria. Jur era încă viu, nevătămat,
dar acea siguranţă de sine ce-l însoţea mereu parcă pierise. Părea transformat într-un om la fel ca
oricare altul, îngrozit de ceea ce se afla între zidurile oraşului nomireic. Era ca în transă, vorbind
lucruri pe care nu le înţelegeam. Am vrut să mă aproprii, dar puiul de legru s-a pus între noi,
apărîndu-şi stăpînul. L-am ţinut la depărtare cu spada.
--- Unde sînt ceilalţi? l-am întrebat pe prim-protector.
Jur Bekonen mă privea pierdut.
--- Nu mai e nimic de făcut, mi-a răspuns spăşit.
--- Ce s-a întîmplat? Unde sînt ceilalţi? am repetat.
--- Reînnoiţii i-au luat cu ei...
--- Unde i-au dus?
--- Ce a mai rămas din Kumoria a fost strînsă în faţa castelului. Reînnoiţii au promis că
vor elibera oraşul de cei care le-au adus moartea.
--- Vom merge acolo, i-am spus. Vei veni cu noi. A sosit vremea să ne luăm cetatea
înapoi.
--- Nu mai e nimic de făcut. Gorhazii au fost nimiciţi. E doar o chestiune de timp pînă
cînd kumorii vor fi stîrpiţi asemenea lor.
Jur Bekonen se dăduse bătut, însă n-aveam de gînd să mă alătur prim-protectorului.
--- Ca viitor nomir îţi ordon să te ridici! Vei merge cu noi să eliberăm Kumoria, i-am
poruncit.
Prim-protectorul n-avea de gînd să se mişte din loc, astfel că am forţat.
--- Nu mă obliga să îţi iau capul pentru trădare! Adu-ţi aminte de jurămîntul depus ca
prim-protector.
Cuvintele mele au trezit un licăr în ochii prim-protectorului care părea să îşi reamintească
de crezurile sale, pe care le făcuse uitate la încheierea bătăliei. Totuşi, nu reacţiona.
--- Vrei să mori ca un laş? l-am întrebat.
Ştiam că laşitatea era ceea ce dispreţuia mai mult pe lume, şi cuvintele mele s-au dus către
Jur ca nişte săgeţi otrăvite.
--- N-am să mor ca un laş, a zis.
Deodată Jur Bekonen renăscuse, gata să îşi dea viaţa pentru salvarea poporului în faţa
căruia îngenunchease şi jurase credinţă.
--- Vom merge spre castel, i-am zis.
Voiam să continui drumul. M-a oprit.
--- Vom merge, dar nu fără un plan, ne-a spus prim-protectorul, cunoscut pentru abilităţile
sale de strateg.
 În clipele următoare Jur Bekonen ne-a explicat poziţionarea reînnoiţilor faţă de castel.
Situaţia era cum nu se putea mai rea şi nu era cea mai bună idee să încercăm să avansăm pe
zidurile de apărare. Am decis să coborîm spre străzile Kumoriei şi să atacăm. Ce avea să se
petreacă apoi... rămînea la voia zeilor.
12
Formaserăm garda de salvare a Kumoriei, o adunare cuprinzînd trei bărbaţi şi un legru --
ultimii luptători ai nomiratului, gonind spre palatul nomireic. Conduceam mica trupă cînd am
ajuns spre capătul străzii ce dădea în aşa-zisa curte a castelului, un spaţiu deschis în care de
obicei orice locuitor al Kumoriei avea acces.
Aflaserăm de la Jur Bekonen că reînnoiţii aduseseră în această zonă ce mai rămăsese din
kumori, de la copii pînă la bătrîni. Aceştia aveau să asiste la judecata şi executarea membrilor
consiliului, capturaţi în timpul luptei. Drumurile ce dădeau spre castel erau străjuite de cîte un
grup de zece reînnoiţi -- toţi bărbaţi. Acestor gărzi li se ordonase să macine eventualii
supravieţuitori gorhazi -- deşi era aproape o imposibilitate ca vreunul dintre ei să fi scăpat cu
viaţă -- şi să captureze kumorii care trebuiau aduşi în faţa nomirei pentru a-i jura credinţă.
Stabiliserăm ca prim-protectorul să distragă atenţia reînnoiţilor cu ajutorul legrului, în
timp ce noi aveam să ne strecurăm printre kumori şi să încercăm să oprim execuţiile, trimiţînd
morţii înapoi în raclele reci.
Alături de vrăjitor m-am ascuns sub una dintre bolţile clădirilor din apropierea castelului.
Stăteam după stîlpii de piatră cilindrici, sculptaţi, în vîrful cărora era draiykonul cu marele ochi al
lui Angor Tra, cînd prim-protectorul a atacat. S-a îndreptat spre cei zece reînnoiţi cu forţa pe care
i-o văzusem adesea. Legrul îl însoţea, gata să înfulece acei inamici care-i ameninţau stăpînul.
--- Nemernicilor, a sosit vremea să cunoaşteţi furia lui Jur Bekonen! a urlat prim-
protectorul cu o forţă ce a străpuns cerul, ducîndu-se dincolo de stele, acolo unde doar zeii puteau
pătrunde.
Reînnoiţii cu priviri goale, cu corpuri din care se hrăneau viermii, măcinate de lovituri de
spade, de lănci sau de topoare, nu au aşteptat o a doua invitaţie. Au pornit spre prim-protector cu
topoarele şi spadele pregătite de atac. Prim-protectorul i-a atras spre el, dincolo de locul în care
ne ascunseserăm. L-am văzut fluturînd spada prin aer, chemîndu-i să le dea loviturile cu care
omorîse atîţia alţii înainte. Speram că avea să supravieţuiască, întrucît Jur era unul dintre cei buni,
în ciuda divergenţelor dintre noi -- un om gata să-şi dea şi ultima picătură de sînge pentru
crezurile şi jurămintele sale.
Am ieşit din ascunzătoare şi ne-am furişat spre hoarda de oameni care completa curtea
castelului. Am pătruns printre kumori -- cîteva mii rămaşi în viaţă. Trăiam un soi de vedenie, ca
şi cum m-aş mai fi aflat o dată printre acele feţe trase şi triste, scoţînd suspine înspăimîntătoare.
Îmi aminteau de moartea nomirei, dar cumva peisajul era mult mai puternic şi mai dureros.
Kumorii erau supuşi, îngroziţi, incapabili să mai lupte pentru eliberare, iar reînnoiţii, de la copii
la bătrîni distruşi şi măcinaţi de putregai, îi păzeau din toate unghiurile -- de pe clădiri, de pe
străzile laterale, din faţa palatului. Am înaintat printre ei cu greutate, căci, de această dată, nici nu
mai priveau la ce se întîmpla în jur. Aveau capetele plecate şi astfel aveau să rămînă dacă nu
reuşeam să învingem.
În ciuda dificultăţilor am ajuns în apropierea primului rînd de oameni. Dincolo de ei am
văzut suliţele ţinute de reînnoiţii măcinaţi de putrefacţie şi plini de tăieturi urîte. În vîrful lor erau
prinse şapte capete -- cei şapte protectori. Consiliul căzuse, iar cetatea se afla la mila reînnoiţilor.
Mă simţeam sfîrşit şi furios, văzîndu-mi apropiaţii în vîrful acelor lănci. Dacă am fi luptat, am fi
pierit în mîinile gorhazilor, dar ideea de a-l convoca pe necromant adusese un sfîrşit mult mai
dureros, atras de furia zeilor luminoşi pe care îi trădaserăm. Dintre ei am auzit vocea nomirei.
 --- Este un moment mare pentru Kumoria, a zis cu o voce solemnă, chemînd laolaltă toţi
reînnoiţii strigaţi din morminte.
Aceştia susţineau fiecare cuvînt rostit de conducătoarea adorată cu lovituri în pămînt,
lovituri ce se răspîndeau ca un ecou al întunericului în care se afundase Kumoria.
--- Ne vom cunoaşte răzbunarea şi vom conduce între zidurile acestei cetăţi!
Reînnoiţii, distruşi şi desfiguraţi, se apropiau de kumori, aruncînd priviri crude, întărind
fiecare vorbă a nomirei, sporind teama printre kumori.
--- Iată-l adus înaintea voastră! a spus nomira.
Printre siluete reuşeam să disting figura lui şi realizam cine era cel chemat la judecată.
Nomirul, cel căruia nomira îi jurase cîndva iubire veşnică, cel cu care îşi împărtăşise viaţa, fusese
prins şi prezentat în faţa reînnoiţilor şi a kumorilor. Mă convinsesem că sufletul acela bîntuit de
propria sa moarte nu mai avea niciun fel de raţiune şi de simţire, că omul pe care-l adusese în faţa
acelei adunări nu mai reprezenta nimic pentru ea.
--- Iată-l pe cel care ne-a dat morţii!
L-a indicat pe nomir şi mulţimea de reînnoiţi scotea zgomote sinistre, chemătoare de
moarte. Nomirul a vrut să spună ceva, dar nomira i-a tras o palmă care l-a lăsat mut.
Conducătorul kumor era deznădăjduit, pierdut în faţa viziunii femeii iubite -- o nomiră a binelui
transformată în conducătoarea răului.
--- A venit vremea să ne cerem răzbunarea! A venit vremea să domnim între zidurile
Kumoriei!
Mulţimea a aclamat. Nomira a făcut semn unor reînnoiţi -- un bărbat venit din ţinuturile
Gilhadiei după înfăţişare, plin de tăieturi pe tot corpul şi cu gîtul retezat pe jumătate, şi un tînăr
cu abdomenul sfîrtecat, înalt, bine făcut, ce aducea cu un luptător din arenele yimire, create
pentru întreţinerea conducătorilor acelui ţinut.
--- Luaţi-l! a strigat ea.
Cei doi l-au prins pe nomir, trăgîndu-l spre butucul de lemn unde ceilalţi şapte protectori
fuseseră decapitaţi. Avea să sufere o moarte asemănătoare. Trebuia să acţionăm.
--- Acum! l-am îndemnat pe necromant.
În clipa următoare am spart rîndul din faţa noastră şi am ajuns înaintea mulţimii ce reunea
kumorii -- vii şi morţi. Aveam spada pregătită de atac, iar necromantul ridicase toiagul, emanînd
o lumină puternică, asemănătoare celei care ne protejase la ritualul ReÎnnoirii, lumină care părea
să slăbească reînnoiţii şi să îi ţină departe de noi atît timp cît eram în raza ei de acţiune. Nu ştiam
pentru cît timp necromantul avea să-i ţină sub control, dar era un început. Nici nomira nu fusese
scutită de acea reacţie. Totuşi, mă privea cu ochi sfidători, iar eu nu mă lăsam mai prejos, ştiind
că în faţa mea nu mai stătea cea pe care o cunoşteam şi pe care o iubisem. Venisem să-mi salvez
poporul şi să-mi iau cetatea înapoi.
--- Ne reîntîlnim, ne-a spus fără niciun fel de teamă. Dacă aţi fi ştiut ce e mai bine pentru
voi aţi fi gonit spre celălalt capăt al Lumii...
--- Şi să las Kumoria pe mîinile tale?
--- N-ai încredere în propria ta mamă?
Era prima oară cînd nomira rostea cuvîntul acesta de cînd fusese reînnoită, dar nu reuşeam
să o mai găsesc în ea pe cea care-mi fusese mamă. Nu era decît un suflet chinuit într-un trup
mort.
--- Kumoria ne aparţine nouă, celor vii, i-am zis. Întoarce-te unde ţi-e locul. Du-te cu
copiii tăi!
--- N-am să te las să îmi bagi copiii în racle!
--- Nu ne vom întoarce în morminte! s-au auzit glasurile furioase ale reînnoiţilor care îşi
susţineau conducătoarea.
--- Vino la mine să îţi cunoşti moartea!
Nu era niciun chip să îi convingem. Nomira mă aştepta. Am pornit spre ea gata de atac, în
timp ce auzeam incantaţia necromantului care încerca să continue ritualul început în Marele
Templu.
--- Cei ce aţi zăcut în morminte şi călcaţi acu' pămîntu', veniţi către cei ce v-au chemat!
În pace vă strig să vă dau înapoi luminii! Vă chem în numele lui Angor Tra, Vudor Tra, Onor
Tra şi Tula Tla!
Reînnoiţii însă nu ascultau de chemările lui. Rămăseseră pe loc îngheţaţi, dar neînfricaţi,
aşteptînd ca puterea necromantului să slăbească, pentru că, în lipsa unui cerc de lumină, nu avea
cum să-i ţină pe loc pentru mult timp. Atunci aveau să atace.
Cum pornisem către nomira reînnoiţilor, am văzut că nomirul izbutise să se elibereze din
braţele celor doi şi se refugiase în apropierea vrăjitorului, de unde încerca să convingă kumorii să
pornească la luptă.
--- Luptaţi pentru Kumoria! a strigat, în timp ce necromantul îşi continua rugile şi
ritualurile.
Văzîndu-şi conducătorul eliberat, kumorii l-au urmat, pornind spre reînnoiţii care
începeau să îşi revină de sub puterea vrăjitorului, căci lumina scădea.
Nomira prinsese o lance în mîna dreaptă din care se hrăneau viermii şi venea spre mine.
M-am îndreptat spre ea, tot aşa cum fiecare kumor pornise spre cei chemaţi din abisuri, ţinînd
spada cu o tărie pe care abia începusem să mi-o cunosc.
M-am năpustit asupra ei. Încercam să o lovesc cu spada, ferindu-mă de lancea lungă care
ne despărţea, dar nomira era agilă şi nu ceda. La rîndul ei căuta să mă izbească şi ne-am prins
într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte, la fel ca întreaga adunare din curtea castelului. Era ca un dans
fără ritm, haotic. Dădeam două lovituri, param una, mai dădeam una, param alte trei. Diferenţa
era că izbeam într-un cadavru mergător, nesimţitor, pe cînd eu primeam lovituri ce se prefăceau
în puncte dureroase. Era ca şi cum m-aş fi prins în luptă cu zidul, cu toate că era o femeie, iar
fiecare piatră îmi rîdea în faţă de neghiobia încercării. Voiam să o spintec, să o reduc la pămînt şi
să o întorc în nefiinţă. Însă tocmai cînd îmi pregăteam o nouă lovitură m-a luat pe nepregătite şi
m-a izbit din dreapta cu lancea, aruncîndu-mă cît colo. Spada mi-a zburat din mînă şi o durere
năprasnică mi-a cuprins tot corpul. Preţ de cîteva clipe am rămas pe loc, incapabil a mă mişca.
Cum zăceam la pămînt, am văzut lumina necromantului stingîndu-se şi am ştiut că zeii
erau furioşi pe noi, abandonîndu-ne întunericului. Am simţit reînnoiţii revenindu-şi complet în
puteri, scoţînd sunete fioroase, ieşite din abisurile din care se trăgeau. O parte din ei s-au aruncat
asupra vrăjitorului, care s-a prins în luptă cu ei, încercînd să se apere cu toiagul.
Am privit în jur. Am zărit la o distanţă neînsemnată de mine spada zăcînd inertă, parcă
aşteptîndu-mă. Am dat să o apuc, dar nu reuşeam să o prind şi-mi rîdea în faţă ca o curvă
nenorocită. Nomira se apropia, ştiam asta după zgomotul tenebros al paşilor săi. Cu o ultimă
sforţare m-am întins spre armă. Nomira venea şi arunca priviri sfredelitoare. Ochii îi păreau ieşiţi
din orbite. M-am avîntat spre ei, în ciuda durerii care-mi cuprinsese întregul corp. Am încercat să
o atac, dar s-a tras într-o parte şi spada a trecut pe lîngă ea, trăgîndu-mă către hoarda de spectatori
strînsă între timp în jur, aşteptînd să sară la luptă.
M-am întors către nenorocită, apropiindu-mă, dar păzindu-mă de ceilalţi reînnoiţi veniţi să
îşi susţină conducătoarea şi doritori să se alăture înfruntării.
--- Ăsta e al meu! s-a răstit nomira. Omorîţi-i pe ceilalţi!
Adunarea de copii, femei şi bărbaţi roşi de descompunere a înţeles că nu aveau ce căuta în
lupta dată atît timp cît nomira nu se învoia. O parte din reînnoiţi s-a făcut nevăzută, căutîndu-şi
propriile victime. Cealaltă parte a rămas locului, privindu-mă cu ochi însetaţi.
--- Vino să-ţi cunoşti moartea! sîsîia şi scuipa nomira.
M-am aruncat cu ură asupra ei şi am izbit fără milă. Nemernica era ageră şi reuşea să se
retragă şi să ocolească loviturile cu ajutorul lăncii, iar eu alunecam pe lîngă ea ca saltimbancii
care ne desfătau ochii cu spectacolele lor la mesele date de nomir, căpătînd noi lovituri dureroase
-- una în abdomen, cealaltă în picior, una nouă prin laterala stîngă. Am încercat să o izbesc la
rîndul meu, dar fără succes.
--- Vei fi al meu! a insistat, privindu-mă batjocoritor.
Dobîndise încredere în ea, subminîndu-mi forţele, încurajată fiind de hoarda de reînnoiţi,
ceea ce m-a avantajat. La un pas de neatenţie m-am strecurat pe lîngă adunătura de reînnoiţi şi am
străpuns-o în abdomen. Spada a trecut prin leş, ieşind prin spatele nomirei, însă aceasta nici n-a
mişcat. Lovitura fusese zadarnică şi izbînda de a fi străpuns fiinţa ieşită din abisuri a slăbit pe
dată. M-am tras înapoi tulburat, realizînd că încercările îmi erau deşarte. Nu puteam omorî o
reînnoită.
Am privit spre curtea castelului. Kumorii -- copii, femei, bărbaţi, bătrîni, cei pentru care
reînnoiţii luptaseră -- se duceau unul cîte unul sub loviturile reînnoiţilor însetaţi de răzbunare,
uitînd că îşi omorau propriile familii. Reînnoiserăm nişte monştri care pierduseră orice formă de
luciditate şi care izbeau însetaţi kumorii cu spade, topoare, lănci, transformîndu-i în cadavre. Era
o baie de sînge ceea ce se petrecea în curtea castelului. În depărtare l-am văzut pe nomir, încă în
viaţă, prins între doi reînnoiţi.
Simţeam că puterile m-au lăsat cînd l-am auzit pe necromant, care încă îşi striga
invocările. Continua lupta şi mi-am spus că dacă zeii ne hotărîseră soarta, măcar aveau să ne ştie
numele...
Încă o dată am năvălit asupra vrăjmaşului, de data aceasta aruncîndu-mă asupra întregii
hoarde de reînnoiţi, care mi-a sărit la gît din porunca nomirei, căreia îi făcusem felul. Atacurile
mele erau haotice, neatente, pur şi simplu doritoare de răzbunare. Voiam să căsăpesc clica de
nemernici înainte să mor.
Loveam în cadavrele umblătoare şi mai străpungeam pe unul sau pe altul, dar fără prea
mare efect, căci scăpam de unii, dar alţii răsăreau de nicăieri, mai furioşi, izbindu-mă la rîndul
lor. Întreaga luptă se preschimbase într-un dans la întîmplare, chemător de forţe ale întunericului,
care-mi îngreunau existenţa.
Le pierdusem şirul la cum veneau spre mine ca termitele, lovindu-mă, muşcîndu-mă,
împingîndu-mă spre moarte. În toată acea debandadă unul din ei m-a prins din spate şi m-a
aruncat cît colo. Nici n-am realizat ce se petrecuse.
Am căzut la pămînt şi spada mi-a scăpat din mînă, zdrăngănind pe dalele de piatră. Am
dat să o recuperez, dar era prea departe. Degeaba mă sforţam, nu mai aveam timp. Eram
înconjurat de armata de reînnoiţi. De undeva din apropiere, glasurile slăbite ale kumorilor se
auzeau prin aer, iar eu am înţeles că sfîrşitul ne era aproape. Kumoria era pierdută.
Reînnoiţii au venit spre mine, s-au aplecat asupra mea, au început să mă sfîrtece. Ultimul
meu gînd a fost că sosirea corbului parcă-mi rostise o altă venire, o ştire de moarte pe care
încercasem să o ignor. Dar zeii mi-au decis soarta şi îmi ştiu numele. Sînt zorii unor noi
vremuri...
*

Alexandra Medaru (n. 1988) a absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din
cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti şi un masterat în Geopolitică şi Relaţii
Economice Internaţionale.
 În prezent este voluntar la organizaţia non-guvernamentală "Protecţia şi Studiul
Liliecilor".
Scrie proză şi teatru, a debutat cu proză în Revista de povestiri (februarie 2013).
 recenzie

Oliviu Crâznic • Viitor contra Trecut (Liviu Surugiu -- Atavic)

Liviu Surugiu -- Atavic

Tritonic, 2014
Colecţia LIT
 
Liviu Surugiu (născut în 1969) a intrat în atenţia publicului iubitor de literatură fantastică
(şi ştiinţifico-fantastică) încă din 1995, de la debutul său în Jurnalul SF (nr. 86) cu remarcabila
(şi premiata) povestire "Visîndu-l pe Mart Senson". În anii care au urmat, cariera scriitorului
nostru a evoluat prin noi povestiri şi prin obţinerea de noi premii, dar şi prin publicarea, în 2011,
a romanului Imman. Nu pot fi trecute cu vederea, în cadrul acestei introduceri, nici excelenta
proză SF "Evangelion" (Gazeta SF, 2012), nici faptul că, în 2013, Liviu Surugiu a ajuns, cu
Îngheţul, în finala concursului de scenarii de film (categoria "Lungmetraj") organizat de HBO
România în colaborare cu TIFF (Festivalul Internaţional de Film Transilvania). Pentru ca, în
2014, să publice la Editura Tritonic volumul Atavic, în fap,t varianta rescrisă şi extinsă a
precedentului Imman, dezvoltat şi acesta dintr-o povestire aşternută prima oară pe hîrtie în cursul
anului 1983...
Din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic, Atavic se încadrează în specia literară
(aparţinînd genului epic) a romanului ştiinţifico-fantastic şi, mai departe, în subspecia literară
"biopunk" (nimic nu lipseşte din reţeta aferentă, povestea acoperind experimente medicale
dubioase, manipulatoare grupări de interese la nivel înalt, tehnologii avansate, supraoameni --
ţintă a luptei pentru control ş.a.m.d.).
Povestea în sine aşază faţă în faţă două personaje-cheie, foarte bine realizate: căpitanul de
poliţie/etnarhul Rus Vil -- ulterior prins fără voia sa într-o plasă de conspiraţii menite a îi revela
un trecut şi un viitor deopotrivă teribile -- şi Imman, copilul lui Iisus, născut în epoca
contemporană ca urmare a transplantării unui embrion din trupul unei mumii în cel al unei tinere
din zilele noastre. În scenă acţionează, alături de Rus Vil şi de Imman, numeroase alte personaje,
unele cu adevărat puternice (precum arheologul Amaranto şi fiica acestuia, Irin, amîndoi
responsabili pentru declanşarea unui lanţ de evenimente care va marca ireversibil destinul
omenirii, ori precum rivalii Kiriam Adamaris -- "PreaCuratul", stareţul mănăstirii San Lorenzo
del Escorial -- şi Serghei Motonin Taruşkin, mitropolit al Moscovei), altele avînd doar rolul de a
evidenţia anumite aspecte ale "scenariului" ori caracterul protagoniştilor.
Ritmul scriiturii este unul alert, captivant, susţinut de întîmplări şi dezvăluiri în cascadă şi
de o amplă documentare, dovedită nu doar în ceea ce priveşte elementele tehnice, ci şi referitor la
istoria (remarcabil episodul real al tinerilor îndrăgostiţi care, considerîndu-se vrăjiţi, se predau
Inchiziţiei, doar pentru a fi exoneraţi de către reprezentanţii acesteia, după ce investigaţia
întreprinsă dovedeşte că dragostea celor doi era una perfect naturală...) ori la geografia
numeroaselor locaţii prin care soarta (sau poate un plan măreţ şi ascuns...) îi poartă pe eroii
romanului. De asemenea, volumul este străbătut de o filosofie şi de teorii proprii, care ating atît
aspecte de natură religioasă, cît şi tema intervenţiei extraterestre în evoluţia rasei umane. Astfel,
din aceste puncte de vedere (al documentării şi al teoretizării), Liviu Surugiu se apropie cu al său
Atavic de operele unor Umberto Eco sau Michael Crichton, alegînd însă, pentru un subiect
sibilinic, o naraţiune simplă, directă, menită a facilita accesul cititorului la ideile promovate şi a
permite, totodată, imaginaţiei acestuia din urmă să completeze un tablou altminteri frust, dar cît
se poate de interesant.
Volum de sine stătător, Atavic beneficiază, totuşi, de un final deschis, care permite (sau
promite?) o continuare ori, chiar, deschiderea unei serii. O serie ecranizabilă şi cu potenţial
comercial ridicat, în special datorită acţiunii dinamice, cu iz enigmatico-politico-religios, grefate
de autor peste fundalul ştiinţifico-fantastic: ştiinţe clasice sau de graniţă, credinţa şi insondabilul,
jocurile de culise şi artele marţiale prind o viaţă aparte sub pana ageră a unui tînăr scriitor care
merită, fără îndoială, atenţie.
Într-un an -- 2014 -- pe cît de bogat cantitativ, pe atît de sărac calitativ pentru literatura
fantastică (fie aceasta de tip ştiinţific ori propriu-zisă) românească, Liviu Surugiu (alături de alte
cîteva nume, ale căror realizări le vom prezenta cu alte ocazii) face notă discordantă, cu deplin
succes.
De altfel, un fragment din Atavic poate fi citit, gratuit, online, în numărul 1 al revistei
Argos Science Fiction and Fantasy. Fragmentul în cauză nu reprezintă varianta finală, publicată
în romanul din 2014 (de pildă, observăm că profesorul Amaranto poartă încă numele "Maranata",
care îi fusese ales de către autor în varianta anterioară, Imman), dar, împreună cu articolul de faţă,
îi poate ajuta pe cititori să îşi formeze o idee destul de clară despre stilul cinematografic al lui
Liviu Surugiu, despre natura poveştii prezentate şi despre tipologia personajelor care o
populează, astfel încît aceştia să decidă în cunoştinţă de cauză dacă volumul oferit de Editura
Tritonic se înscrie sau nu în aria lor de interes.
*

Consilier juridic, jurnalist şi scriitor, Oliviu Crâznic (n.1978) s-a impus repede ca unul
dintre principalii reprezentanţi ai generaţiei noi din zona F&SF românească. A debutat în 2010 cu
romanul ...şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul (Vremea, 2010; Premiul Galileo 2011 pentru cel mai
bun roman F&SF publicat în 2010), apoi a publicat proză scurtă şi articole (recenzii, eseuri,
studii) în reviste literare româneşti şi străine. Este prezent în mai multe antologii de proză şi
deţine un premiu al Convenţiei Europene de SF din 2012, de la Zagreb. A realizat antologia
Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului (Millennium Books, 2012). În 2014 a fost unul dintre
scriitorii care au predat la Atelierul SF&F, organizat de Revista de povestiri şi Bookblog.
 recenzie

Tudor Ciocârlie • Science-fiction adevărat (Ben Ami -- Suspendaţi

într-o rază de soare)

Ben Ami -- Suspendaţi într-o rază de soare

Tracus Arte, 2014
Colecţia Bendis
 
Va exista mereu tentaţia celui care scrie despre această culegere de povestiri să raporteze
ceea ce citeşte la prezenţa extrem de consistentă a autorului, fie că ne referim la mediul online, fie
la lumea reală, şi să interpreteze sensurile de multe ori greu de descifrat ale lucrărilor lui drept
ceea ce crede că ştie despre el. Însă eu sînt de partea baricadei care consideră că nu este necesar
să cunoşti nimic despre un scriitor pentru a putea recepţiona cum trebuie scrierile lui. În primul
rînd, creaţia are prea puţină legătură cu suprafeţele de cele mai multe ori superficiale pe care le
percepem în legătură cu cei din jur, iar în al doilea rînd, ea trebuie să poată sta pe propriile ei
picioare; dacă avem nevoie să cunoaştem autorul pentru a-i putea interpreta scrierile, atunci acele
creaţii sînt eşuate.
Astfel că întrebările care se pun sînt dacă povestirile despre care vorbesc mai jos sînt
creaţii de succes, dacă reprezintă literatură speculativă de calitate şi dacă avem nevoie ca autorul
să ne sufle în ceafă pentru a le putea recepta cum trebuie.
O primă observaţie ar fi aceea că nu avem nevoie să cunoaştem nici care este pregătirea
profesională a lui Ben Ami şi nici ceea ce-l preocupă în viaţa de zi cu zi, pentru că aceste lucruri
ies foarte clar în evidenţă din ceea ce scrie, din temele pe care le alege şi din felul în care le
abordează. Mai mult, cred că, în acest caz, creaţia spune mult mai multe despre creator decît
creatorul despre creaţie, şi aşa ar trebui să fie cu toată arta. Pornind de la ceea ce scrie Ben Ami
putem spune foarte multe despre autor, dar pînă la urmă nu este un subiect care ne interesează
acum, iar acest articol este o recenzie a scrierilor sale, nu o biografie.
Deci, să luam povestirile pe rînd.
"90,14 şi ceaţă, apoi întuneric, iar acum TU". Nu m-am gîndit pînă acum la acest lucru,
dar este interesant faptul că science-fictionul nu a explorat foarte frecvent dopajul, în ciuda
faptului că acesta este şi va fi în viitor unul dintre motoarele care contribuie la tot ceea ce
înseamnă îmbunătăţirea fizică şi mentală a fiinţei umane. Au existat mereu cîţiva "nebuni" care
au vrut să-şi depăşească limitele, iar pe umerii lor stă o parte din confortul viitor al celor mulţi.
Ceea ce surprinde foarte bine povestirea este tocmai această nebunie a dorinţei de a depăşi cu
orice preţ propriile limitele, iar puţinele pagini în care lucrarea "arde" asemeni personajului
principal, mă duc cu gîndul la cît de repede se consumă atît îmbunătăţirile care îi ajută pe oameni
să se autodepăşească, cît şi propriile lor corpuri şi vieţi. Trei pagini reprezintă o lungime potrivită
pentru o astfel de temă, deşi mi-ar plăcea ca în viitor autorul să o exploreze pe parcursul unui
întreg roman, pentru că este o temă interesantă şi prea puţin folosită în ficţiune.
"Doar zei". O povestire care abordează într-un mod inedit tema contactului dintre uman şi
străin, "Doar zei" începe într-un fel, continuă într-un mod surprinzător şi păcăleşte cititorul pînă
aproape de finalul plin de o ciudată şi înfiorătoare senzualitate. La fel ca lucrarea precedentă, şi
această povestire este foarte scurtă, dar extrem de densă, purtîndu-l pe cititor prin ceea ce
înseamnă să comunicăm în România acestor vremuri şi cît de dificilă este, pînă la urmă, această
comunicare, atît cu cei străini nouă, cît şi cu cei apropiaţi, şi făcîndu-ne să ne întrebăm care este
relaţia dintre simţiri şi raţiune, unde este graniţa dintre natural şi nenatural sau dintre uman şi
nonuman. Şi toate aceste teme sînt coagulate într-o creaţie extrem de reuşită de senzaţiile, de
gîndurile stranii şi atît de diferite ale personajului central, ce vor declanşa în cititor o înstrăinare
uneori prea puternică, dar care răsplăteşte cu vîrf şi îndesat lecturile ulterioare.
"Eternitate". O meditaţie extrem de scurtă asupra sorţii, asupra celor care se cred zei şi a
morţii, asupra imposibilităţii existenţei eternităţii.
"Înger noroios". La fel surprinzătoare ca "Doar zei", "Înger noroios" ne poartă prin ceea
ce pare o lume postapocaliptică ce răstoarnă multe dintre percepţiile şi preconcepţiile pe care le
avem despre lumea capitalistă în care trăim, despre ce credem că este bun sau rău, frumos sau
urît. O creaţie despre transformare şi trecerea timpului, însă aceste teme nu se vor concretiza în
nici un fel aşa cum veţi crede.
"Probabilitate fiBANară" abordează, ca şi alte povestiri ale lui Ben Ami, teme biblice, dar
folosind ustensilele science-fictionului şi horrorului. Această combinaţie dintre cele două a fost
cel mai bine folosită în proza scurtă de Harlan Ellison, dar "Probabilitate fiBANară" nu este
departe nici calitativ, nici ca senzaţii declanşate, de lucrările autorului american, abordînd oricum
una dintre legendele cele mai sinistre din biblie, şi anume aceea a Sodomei şi Gomorei. Este o
povestire despre două dintre temele centrale ale creştinismului, şi anume păcatul desfrîului şi
purificarea prin durere, care aruncă o perspectivă inedită asupra celor numiţi imorali şi a celor
care se cred exemplu de moralitate.
Cea mai bună povestire din acest volum, "Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!" are de toate. În
primul rînd avem parte de o cultură cu adevărat străină, formată după o apocalipsă pe o planetă,
Sachel, cu doi sori şi care are ca element central familia alcătuită din trei membri evoluaţi din
coloniştii umani şi care sînt toţi necesari procreării (reala, goni şi dhan), fiecare familie avînd cîte
un cuib format în jurul unei fîntîni de sacrificiu. Locuitorii de pe Sachel au ajuns prin tot felul de
blocaje mentale să depăşească instinctele şi imperativele darwiniste ale biologiei şi să ajungă la
un echilibru perfect atît în ceea ce priveşte gîndurile şi corpurile lor, cît şi în relaţiile cu mediul şi
cu cei din jur. Însă acest echilibru este zdruncinat în momentul în care pe Sachel ajung
reprezentaţii supravieţuitorilor de pe Terra, unde un virus a ucis toată populaţia de sex feminin,
bărbaţii devenind toţi clone homosexuale. Terranii doresc de la sachelieni ceea ce au pierdut,
adică cîteva mii de reale şi dhani, pentru a fi subiect de studiu în vederea refacerii speciei. Iar
evoluţia sachelienilor îi va face pe aceştia să fie dezavantajaţi în conflictul care se prefigurează.
O povestire extrem de complexă atît din punctul de vedere al structurii, cît şi din cel al
temelor abordate, "Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!" este o lucrare science-fiction în toată puterea
cuvîntului, care, asemeni celor mai reuşite povestiri ale lui Tiptree, jongleză cu concepte aparent
extrem de stranii, dar care nu reuşesc pînă la urmă decît să ne facă să ne punem întrebări
profunde despre ceea ce sîntem şi despre relaţiile cu tot ceea ce ne înconjoară.
"Suspendaţi într-o rază de soare" are ca subiect Singularitatea, folosind tema Arcei lui
Noe şi văzută prin perspectiva unor muncitori obişnuiţi, care se ocupă ca "infrastructura"
schimbării să funcţioneze cum trebuie. De la Hannu Rajaniemi şi pînă la Ken Liu, transformarea
umanităţii a fost foarte frecvent abordată în proza scurtă de limbă engleză, şi mi-a plăcut faptul că
am citit ceva asemănător de un autor român. Mai mult, dacă de obicei aveam parte fie de
perspectivele celor care nu au vrut să se transforme, fie ale celor care s-au schimbat în altceva, de
data aceasta personajele sînt intermediarii acestei transformări, plini de trăiri umane obişnuite în
mijlocul evenimentelor postumane neobişnuite.
"Te iubesc, dar acum mori, scîrbo!". În prefaţa acestei culegeri se vorbeşte despre multele
subgenuri ale literaturii speculative pe care le abordează Ben Ami. Este adevărat că povestirile
sînt foarte diferite unele faţă de celelalte, dar pentru mine toate sînt science-fiction, într-o mai
mare sau mai mică măsură hard SF. Mai mult, majoritatea dintre ele chiar pot fi aşezate în acelaşi
univers ficţional. La fel se întîmplă şi cu ultima povestire din acest volum "Te iubesc, dar acum
mori, scîrbo!", care se petrece într-o comunitate de mineri postumani, într-o lume în care pare că
omenirea s-a transformat în mai multe specii şi unde o crimă va avea urmări neaşteptate pentru
cea care va descoperi cadavrul. Povestea foloseşte poate cele mai interesante şi percutante
imagini din acest volum pentru a vorbi despre latura întunecată de fiinţei umane, latură care a
însoţit-o pe aceasta din Africa pînă în spaţiul cosmic, şi despre relaţiile extrem de convulsionate
dintre sexe, relaţii care se vor complica şi mai mult odată cu pătrunderea între noi a stranietăţii
tehnologiei.
După ce vom termina de citit această carte este evident că, la toate cele trei întrebări puse
la începutul articolului, răspunsul este DA. În ciuda faptului că povestirile nu sînt perfecte - şi
nici nu au cum să fie, avînd în vedere că Ben Ami este un autor care încă îşi caută vocea şi stilul
-, ele sînt science-fiction adevărat, adică acea literatură care foloseşte ştiinţa pentru a construi
universuri străine şi fiinţe stranii, stranietate care apoi să arunce o altfel de lumină asupra fiinţei
umane şi universului care ne înconjoară. Astfel, ceea ce se poate spune cu siguranţă despre
volumul Suspendaţi într-o rază de soare este că, cel puţin după ştiinţa mea, un astfel de volum
care să combine hard SF-ul, cu viitorul îndepărtat şi singularitatea tehnologică, este unic în
literatura speculativă românească. Sper să fie însă un deschizător de drumuri atît în ceea ce-l
priveşte pe Ben Ami, cît şi pe ceilalţi autori de science-fiction români.
*

Tudor Ciocârlie (n.1979) este medic cardiolog la Timişoara. Din 2011 face parte din
echipa CititorSF, remarcîndu-se prin interpretarea celor citite şi prin felul în care reuşeşte să
transmită aceasta şi cititorilor. Nu întîmpător a devenit apoi colaborator permanent -- cu recenzii
-- al revistelor Galileo Online (unde scrie despre noutăţile editoriale apărute în limba engleză) şi
Argos, unde scrie despre cărţile autorilor români.
  

Michael Haulică • Altfel despre fani şi cititori

Despre fani şi cititorii-cumpărători ar trebui vorbit numai de bine, pentru că ei ne cumpără

cărţile şi revistele, ei ne citesc, datorită lor facem ceea ce facem (şi le sîntem recunoscători şi
atunci cînd ceea ce facem este ceea ce ne place, dar şi atunci cînd ceea ce facem pentru ei este
ceea ce ne asigură traiul). Despre fanii-cititori-cumpărători am vorbit de multe ori, în general
lăudînd cititorul de SF, pe care-l consider foarte inteligent, şcolit, cu lecturi bogate (cel puţin în
domeniul F&SF), la curent cu ceea ce se întîmplă în lume, familiarizat cu autorii momentului,
chiar dacă aceştia încă nu au fost traduşi la noi, informaţi despre noile apariţii în lume, despre
premiile de pe piaţa mondială de F&SF, cititori de reviste străine de F&SF, de bloguri,
consumatori de recenzii (din revistele româneşti sau de aiurea), cititori de articole şi intervuri cu
scriitori. Am repetat lucrurile astea de atîtea ori, încît am impresia, de fiecare dată cînd o fac, că
în curînd nu mă va mai citit nimeni, iar reacţia publicului va fi iar vine ăsta cu fanii lui, cu
cititorii lui mega-extra-supercalifragelistici...?
Despre ce n-am vorbit atunci cînd am vorbit despre fani, despre cititori, despre  publicul
de F&SF în general?
N-am vorbit despre manifestările extreme (care fac parte totuşi din fişa postului de fan,
pînă la urmă). N-am povestit cum e să te trezească telefonul la 7 dimineaţa şi să fii luat la
întrebări: dar voi nu mai publicaţi odată cartea aia? Că aţi anunţat de două luni că v-a venit
traducerea! Sau: şi ce cărţi o să publicaţi la tîrg? Că vreau să-mi fac lista cu o lună înainte, să-
mi programez banii. Sau (pe-asta o ştiu de la un traducător): băi nene, cît mai durează pînă
termini traducerea aia? Că dacă ştiam că durează atît de mult, mai bine îmi cumpăram toată
seria în engleză şi pînă acum o terminam de citit! Sau: domnule, mai are rost să aştept
traducerea de la voi sau să mă apuc de cartea aia în engleză? ş.a.m.d.
O altă situaţie (în care ni se oferă ponturi nouă, editorilor): eu nu ştiu de ce nu s-a gîndit
nimeni pînă acum să publice cartea Cutare. E de necrezut ce se întîmplă. Dar uite, dacă o
cumpăraţi voi, îţi garantez că eu şi toţi prietenii mei o s-o cumpărăm. Mda. E un bun început.
Mai rămîne apoi ca noi să găsim restul cumpărătorilor, pînă la 2000.
Într-o zi un fan m-a sunat şi mi-a spus: măi nene maicule, ia zi-mi şi mie nişte autori aşa,
buni, care încă n-au fost traduşi, ceva să meargă bine pe piaţă... Ce să-i mai zic la asta?! I-am
zis: auzi, mă? Dar tu pentru cine vrei să faci planul editorial? Şi el: ei, să vezi... da, bine, m-ai
prins, asta era, cineva vrea să scoată o colecţie de SF şi mă gîndeam să-i dau o mînă de ajutor...
Aşa că am încheiat discuţia cu: aha, înţeleg, şi nu vrea să angajeze pe cineva să-i facă colecţia, s-a
gîndit că poate rezolva problema gratis.
Eu ştiu că e treaba fanului să grăbească lucrurile, să propună, să ceară, să facă valuri pînă-
şi vede cărţile preferate traduse şi în româneşte. Dar chiar aşa?!
Există o categorie specială de fani-cititori (unii poate doar cititori, şi asta ocazional):
blogării. Sînt blogări superbi, pasionaţi de F&SF, care nu lipsesc de la nici o manifestare -- fie
lansare de carte, tîrg de carte, club de lectură etc., unde accesul este public -- şi care scriu recenzii
pentru că vor să-şi împărtăşeacă experienţa lecturii, vor să împartă această bucurie a lecturii cu
alţii etc. Am observat însă în ultima vreme că a crescut numărul celor care au aflat că un blog în
care mai prezinţi o carte (cu vorbe luate de pe site-ul editurii), mai scrii un rezumat pe care-l dai
drept recenzie îţi poate aduce cărţi gratis de la edituri. Ba mai prinzi şi cărţi în plus, pentru
concursuri. Şi atunci se creează cooperativa: sîntem 20 de băieţi şi fete fîşneţi/fîşneţe, care ne
dăm premiile astea între noi şi toţi ne umplem bibliotecile cu voioşie şi uite, mamă, îmi fac
singur(ă) rost de cărţi, nu-mi trebuie bani, ia-mi mai bine iPhone cu banii de cărţi. Bine, mulţi
participanţi la concursurile acestea sînt doar cititori-aspiranţi. Acum ceva vreme cineva chiar
comenta: vreau atît de mult să citesc cartea asta, m-am înscris la toate concursurile din ultimul an,
sperînd că pînă la urmă am s-o cîştig. Dar gîndul că dai 30 de lei pe ea şi ţi-o cumperi nu-ţi veni,
dragule? Că o citeai de mult... cartea aia despre care zici că mori după ea.
Tot aici intră cei care populează lansările despre care s-a dus vestea: 20 de inşi prezenţi, 3
cărţi cumpărate, din restul de 17 unii fiind prieteni cu autorul şi -- nu-i aşa? -- se aşteaptă să
primească volumul gratis şi cu autograf (nu cumva prietenii sînt primii care ar trebui să cumpere
cărţile prietenilor?), iar alţii amintindu-şi brusc că ar fi băut cîndva o bere la aceeaşi masă cu
scriitoraşul nostru, aşa că se simt îndreptăţiţi să primească volumul din partea
autorului/editurii/librăriei/primăriei/etc.
Altă situaţie: dă-mi şi mie vreo două-trei povestiri, că vreau să fac o arhivă cu povestiri
la care să aibă acces tot omul care vrea să citească... Poftim?! A, am înţeles: eu scriu, vă dau să
citiţi şi eu îmi consolidez poziţia la serviciu şi-mi iau gîndul că voi trăi vreodată din scris, nu?
Mai ciudat e cînd fanul ăsta nu e doar fan, ci e implicat şi în producţia de F&SF. Adică, omule, tu
chiar n-ai înţeles nimic din trebuşoara asta? Că totul e pe bani? Că nu-ţi pot da nici fişierle din
editură, nici traducerile pe care le-am făcut (şi din care unele încă mai sînt sub contract) şi nici
povestirile pe care le scriu ca să le pui tu la liber?
Din nou înţeleg că datoria fanului e să facă rost de texte (povestiri, romane, antologii) pe
care să le împartă societăţii fanilor, al căror unic scop e să citească cît mai mult (de multe ori,
dacă se poate, gratis). Dar să înţeleagă şi fanii că tagma ailaltă, a creatorilor, nu poate exista dacă
munceşte pe gratis. N-am cerut nimănui să-mi aducă, gratis, jocul la care lucrează el la firmă. N-
am cerut nimănui să-mi aducă after shave gratis de la magazinul unde lucrează ca vînzător, n-am
cerut excursii gratuite de la agenţia ta de turism. Şi-atunci, tu de ce îmi ceri să-ţi dau ceea ce fac
eu gratis?
Dar pe-aia cu m-am săturat de incompetenţa şefilor acestei edituri şi de sistemul vostru
tîmpit de distribuţie, după care omul pretinde un dialog civilizat, aţi auzit-o?
Ce să mai spun despre fanii care fac aprecieri la adresa traducerilor? Mamă, ce proastă
traducere! Cuvîntul ăla trebuia tradus altfel, era mai bine dacă... Da, se poate ca, pentru  un cuvînt
dintr-o carte, să existe şi o variantă mai bună, pe care traducătorul n-a văzut-o (şi nici redactorul).
Dar de aici pînă la punerea sub semnul întrebării a întregii traduceri mai e ceva drum. Bine, eu
am o problemă şi cu aprecierile de genul excelentă traducerea lui X, Y e supertraducător etc., cîtă
vreme ele nu vin din editură, de la oamenii care au văzut fişierul trimis de traducător. Şi, apropo
de traduceri, am întîlnit pe un blog o discuţe luuungă despre cum se poate traduce o frază dintr-o
carte şi toţi comentatorii -- cititori de cărţi în limba engleză -- s-au întrecut în năstruşnicii de
genul celor pe care, dacă le-ar fi găsit în vreo carte, ar fi pus la zid traducătorul, redactorul şi pe
oricine le-ar fi trecut pe dinainte. Pentru că una e să citeşti o carte într-o limbă străină, alta e s-o
traduci.
Am vorbit în altă parte despre convenţii, cluburi de carte şi alte evenimente la care fanii
au partea lor de contribuţie -- şi anume aceea fără de care acele evenimente nu pot exista:
participarea. Nimic nu există în afara fanilor/cititorilor. Numai că e de înţeles ca o carte să existe
pentru că un scriitor s-a gîndit la ea şi a scris-o, apoi cineva a publicat-o ş.a.m.d. Dar o convenţie
de F&SF? Nu cumva convenţiile sînt (sau ar trebui să fie), de fapt, ale fanilor? Şi vorbesc aici de
fanii-fani, nu de scriitorii-fani, nu de traducătorii sau editorii care sînt şi fani F&SF. Noi ne-am
obişnuit ca fandomul românesc, alcătuit ca peste tot din producători şi fani, să fie condus şi
organizat de scriitori, traducători, editori etc. Dar de ce trebuie să hotărască scriitorii cine dintre
ei să fie invitatul de onoare la o convenţie SF? De ce trebuie mereu şi mereu ca
scriitorii/traducătorii/editorii să facă juriile care să acorde toate premiile? Am zis-o de mai multe
ori şi iată că o mai spun o dată: ce-ar fi ca fanii să îşi asume fandomul, să organizeze ei
convenţiile, să găsească ei o modalitate de vot prin care să se acorde un premiu al fanilor şi tot
aşa...? Cred că asta i-ar satisface şi pe ei, pentru că i-ar vedea într-adevăr pe scriitorii pe care vor
să-i vadă, ar impune cărţile care le-au plăcut, dînd astfel un semnal scriitorilor despre ce ar vrea ei
să citească în continuare. Mai mult, cred că asta ar fi şi în avantajul scriitorilor şi, în general, al
producătorilor, pentru că ar avea un feedback real în legătură cu munca lor, din partea
beneficiarilor direcţi.
De ce să nu-şi aleagă fanii cartea pe care vor s-o discute la clubul de carte, indiferent de
editura care a publicat-o? De ce să organizeze mereu altcineva lucrurile pentru ei aşa cum vrea
acel altcineva şi nu cum vor ei, fanii?
Şi cred că deja am pregătit terenul pentru finalul pe care-l vreau într-o altă notă, una tot
altfel însă, pentru că nu este de găsit pe toate drumurile ceea ce am să vă spun. Şi o să preiau un
citat dintr-un interviu pe care l-am dat recent: Sînt cititori pe care nu poţi să nu-i iubeşti cînd îţi
spun "am citit cartea în engleză, cînd a apărut, dar cumpăr şi versiunea voastră în limba
română, ca să susţin editura".
Cu plecăciune, dragi fani.
Totuşi nu mă sunaţi la 7 dimineaţa.
*

Michael Haulică (n. 1955) a absolvit Facultatea de Matematică, specializarea

Informatică, a Universităţii Transilvania din Braşov.
A debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974. A publicat poezie, proză, articole şi a
susţinut rubrici despre literatura SF şi Fantasy în Observator cultural, Dilemateca, Ştiinţă &
Tehnică. Este prezent cu povestiri şi articole în antologii apărute în România, Cehia şi SUA.
Numele lui este legat de mai multe suplimente SF şi reviste apărute în ultimii 20 de ani
(Supernova, Alternativ SF, Lumi Virtuale, Fiction.ro, Nautilus, Galileo, Galileo Online, Argos) şi
de colecţii de carte pe care le-a coordonat pentru editurile Tritonic, Millennium Books şi Paladin.
În prezent este redactor la Editura Paladin (în cadrul Grupului Editorial Art), coordonator
al colecţiilor de SF şi fantasy, redactor-şef al revistelor Argos, Galileo şi Galileo Online.
Scrierile i-au fost traduse în limbile engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză,
cehă, japoneză, portugheză.
A publicat volume de proză -- Madia Mangalena (1999), premiile "Vladimir Colin",
2000, şi RomCon, 2002; Despre singurătate şi îngeri (2001), Premiul SIGMA 2002; Aşteptînd-o
pe Sara (2005); Povestiri fantastice (2010); Transfer (2012), Premiul "Vladimir Colin", 2014; O
hucă în minunatul Inand (2014); publicistică -- Nu sînt guru (2007); ...nici Torquemada (2011) şi
patru antologii.
Din septembrie 2010 este membru titular al Uniunii Scriitorilor.
În 2014 a fost printre scriitorii invitaţi la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti
şi, tot în 2014, a susţinut cursuri de creative writing în cadrul primei ediţii a Atelierului SF,
organizat de Revista de povestiri şi Bookblog.
 interviu

Horia Nicola Ursu • "Îmi voi petrece restul vieţii în viitor", un

interviu cu Florin Pîtea

Florin Pîtea s-a născut la Cîmpina, la 18 august 1971. În 1996 a absolvit Facultatea de
Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, unde - în 1997 - a primit titlul de master
în Literaturi de expresie engleză. Din 2011 este doctor în filologie (acest din urmă titlu fiind
obţinut cu o lucrare despre subgenul [post]cyberpunk). Între anii 2004-2007, a coordonat pentru
Ed. Diasfera o colecţie dedicată autorilor români.
Volume publicate: Necropolis (QED, 2001; ediţia a II-a: Amaltea, 2004); An/Organic
(Amaltea, 2004); Gangland (Amaltea, 2006); An Introduction to 20th Century British and
American Fiction (Ed. Fundaţiei "România de Mâine", 2008); Art Wasn't Quite Crime. The
Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction (Millennium Books, 2010); Anul
terminal (Diasfera, 2012; ediţia a II-a: Tracus Arte, 2013); O introducere în opera lui Liviu Radu
(Millennium Books, 2014).
Premii: Premiul ARSFan, 1994 şi 1995; Premiul I pentru Proză la Colocviul "Dincolo şi
dincoace de mainstream", Călăraşi, 1999; Premiul Vladimir Colin 2002-2005 (locul III), 2006;
Premiul Vladimir Colin 2005-2007, 2008; Premiul al III-lea la Concursul de proză scurtă Helion -
2009; Premiul al III-lea la Concursul de proză scurtă Helion - 2010.
Blog: Ţesătorul (http://tesatorul.blogspot.ro)
 
Horia Nicola Ursu: Ce citea Florin Pîtea în copilărie? Îţi mai aminteşti de prima carte SF
citită?
Florin Pîtea: Citeam J.R.R. Tolkien, Lewis Carroll, Jules Verne, Mark Twain, H.G.
Wells, Karl May, Alexandre Dumas, Victor Hugo. Prima carte SF citită a fost 20000 de leghe
sub mări, pe la 5 ani. Pe unele le-am citit din biblioteca personală, pe altele le-am împrumutat de
la vecini. În engleză am început să citesc la 14 ani. M-a fascinat de la bun început ideea că în
fiecare carte găseam o altă lume, diferită de cea în care trăiam.
HNU: Cînd ai început să scrii?
FP: Am început să scriu la 9 ani. Publicam foiletoane la gazeta de perete a şcolii. Erau
poveşti despre călătorii spaţiale, astronave, extratereştri şi roboţi, iar unii dintre colegii mei de
clasă le citeau şi aşteptau cu interes  continuarea.
HNU: Eşti printre puţinii filologi care practică o literatură numită odinioară a inginerilor.
De ce SF? De ce nu proză realistă sau, ştiu eu, romane istorice sau poliţiste?
FP: M-am lămurit foarte timpuriu că îmi voi petrece restul vieţii în viitor. Ca urmare, m-
am orientat foarte timpuriu către o literatură care încearcă să imagineze viitoruri posibile. Proza
realistă, în schimb, este orientată către trecut (fie acesta mai apropiat sau mai îndepărtat).
HNU: Ai predat la un moment dat un curs universitar facultativ de literatură SF. Despre
ce le vorbeai studenţilor, care era receptivitatea lor?
FP: Am predat nu unul, ci trei cursuri opţionale dedicate SF-ului. Unul a fost dedicat
literaturii cyberpunk şi se baza pe Art Wasn't Quite Crime, al doilea a fost de SF şi fantastic
britanic din secolul al douăzecilea, iar al treilea a fost despre SF şi fantastic american din secolul
al douăzecilea. A fost o plăcere să predau de la Gibson la Doctorow, de la Lord Dunsany la Sir
Terry Pratchett, respectiv de la Edgar Rice Burroughs la Dan Simmons. Receptivitatea studenţilor
a fost destul de mare în primii ani, apoi a scăzut treptat. Cumva, asta a părut să se încadreze într-
un curent mai larg al dezinteresului tinerilor români faţă de filologie, pe care l-am văzut crescînd
de la an la an şi de la deceniu la deceniu.
HNU: Ai debutat cu proză scurtă cyberpunk şi ţi-ai făcut repede un nume într-un domeniu
care, la vremea aceea, se afla în plină descătuşare, după decembrie 1989. Ai publicat mai întîi
două culegeri de povestiri, relativ unitare din punct de vedere tematic, apoi un roman, tot în vînă
cyberpunk. Nu ţi-a fost teamă că vei fi catalogat drept manierist?
FP: Din cîte se vede pe pieţele occidentale, publicul preferă seriile de romane fantastice
sau SF faţă de volumele stand-alone. Ca urmare, toate cele patru cărţi de ficţiune pe care le-am
publicat pînă în prezent se petrec în acelaşi univers imaginar şi au personaje recurente. (Excepţie
fac de la această regulă cîteva proze scurte din volumul An/Organic.) Ideea de a folosi personaje
recurente am urmat-o programatic de la bun început, pentru că am admirat această metodă în
romanele lui William Faulkner.
HNU: Ai publicat un curs de literatură engleză, ai obţinut un doctorat în litere cu o teză
despre literatura post-cyberpunk, publicată şi aceasta, apoi ne-ai surprins cu o monografie
dedicată lui Liviu Radu. Publish or perish?
FP: Datele problemei s-au schimbat, în ceea ce mă priveşte, de cîteva luni încoace: alt
post, altă companie, altă carieră. Dar monografia dedicată operei domnului Liviu Radu nu ar fi
trebuit să surprindă pe nimeni. Dumnealui este cel mai prolific scriitor al generaţiei noastre,
foarte apreciat şi respectat, şi este un prieten vechi şi drag.
HNU: De ce Liviu Radu? Şi de ce o monografie?
FP: Domnul Liviu Radu are o operă vastă, foarte diversă din punct de vedere tematic şi
insuficient cunoscută de către publicul cititor din ţara noastră. Destui cititori au o percepţie mai
degrabă fragmentară cu privire la cărţile acestui autor prolific, iar unele dintre cele mai reuşite
lucrări ale sale merită cu prisosinţă reeditate, distribuite şi aduse la cunoştinţa unui public larg.
Poate că monografia pe care i-am dedicat-o va ajuta întrucîtva.
HNU: La ce lucrezi acum? Ce planuri ai pentru viitorul (relativ) apropiat?
FP: În prezent lucrez la primul volum al seriei Cartea cu scoarţe de argint, un
steampunk/fantasy cu personaje recurente. De altfel, cîteva proze din acest volum au apărut în
antologia Cele 1001 scorneli ale Moşului SF, în CPSF, în Almanah Anticipaţia 2015, respectiv în
Ficţiuni.ro. Tot anul acesta sper să termin un planetary romance intitulat provizoriu Fierul şi
fiara. Am multe alte planuri literare, însă m-aş declara mulţumit să le duc la bun sfîrşit pe acestea
două în 2015.
HNU: Ai modele între autorii de gen? Dar între românii care îl practică?
FP: Apreciez unele romane sau serii de Sir Terry Pratchett, Iain M. Banks, Gene Wolfe,
Dan Simmons, China Miéville, Paolo Bacigalupi, Will McIntosh, Stephen Hunt. Am citit cam
toate cărţile lui Bruce Sterling şi Cory Doctorow (inclusiv pe cele de nonficţiune). Dintre autorii
români, am anumite lucrări de Ana-Maria Negrilă, Liviu Radu, Dănuţ Ungureanu, Oliviu
Crâznic, Sebastian A. Corn şi Radu Pavel Gheo pe care le-aş recomanda oricînd cu plăcere. Dar
"modele" ar fi cam mult spus - pentru că am învăţat cîte ceva din fiecare carte pe care am
apreciat-o, mai degrabă decât să învăţ absolut tot ce doream să aflu despre arta literară dintr-o
singură carte anume.
HNU: Este F&SF-ul o literatură fără specific naţional?
 FP: Cel puţin o dată mi-a fost refuzată la o editură publicarea unui roman pe motiv că nu
avea acţiunea plasată în România şi nu avea personaje româneşti. Alte două edituri l-au publicat
în pofida acestor "neajunsuri". Şi bănuiesc că pentru fiecare cititor din ţara noastră care doreşte să
regăsească un specific naţional în literatura SF scrisă în România se găseşte altul care nu ridică
asemenea obiecţii. La o scară mai largă, prin Europa continentală se pare că adesea fanii SF
citesc în original lucrări ale unor autori de profil anglo-saxoni, iar în unele cazuri cumpără (după
un timp) traducerea. Ca urmare, gusturile acestui segment de public sunt cosmopolite.
HNU: Recent, ai fost unul dintre scriitorii care au susţinut atelierul de creative writing
iniţiat de Bookblog. Ce poţi să ne dezvălui despre felul în care au decurs "ostilităţile"? Sînt
printre autorii respectivi nume cu şanse in istoria literară viitoare a sefeului de la noi?
FP: Am fost plăcut impresionat de interesul participanţilor, de profesionalismul cu care s-
au prezentat colegii mei care au ţinut prelegeri şi de multe dintre textele prezentate la acest
atelier.
HNU: Cum te raportezi la fandomul românesc? Te consideri parte a lui? Te simţi mai
apropiat de o anumită grupare, de vreuna dintre revistele de gen (pe hîrtie sau pe pixeli)?
FP: Ca să fiu parte a fandomului românesc, presupun că ar trebui să merg la toate
manifestările de gen din ţara noastră, cu dedicaţie, să cumpăr toate publicaţiile şi apariţiile SF de
pe piaţa românească şi aşa mai departe. Nu este cazul. Particip ocazional la unele manifestări, la
unele întruniri sau la unele cenacluri, însă nici pe departe cu vreo regularitate. Cumpăr mult mai
des cărţi SF în engleză decît în română, mai ales că unele producţii recente ale unor confraţi m-au
dezamăgit. Apreciez Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, în special de când
copertele acesteia au început să fie ilustrate de bunul meu prieten Tudor Popa. Am apreciat mult
revista tipărită Galileo, pe vremea când apărea. Cam atît...
*

Horia Nicola Ursu (n.1969) este una dintre cele mai complexe personalităţi din domeniul
SF&F românesc. Scriitor -- a publicat în reviste şi antologii şi este unul dintre deţinătorii
Premiului "Dan Merişca", traducător -- i-a rescris în româneşte, printre alţii,  pe Robert A.
Heinlein, Poul Anderson, Isaac Asimov,  Anne Rice, Greg Egan, Norman Spinrad, redactor şi
îngrijitor de colecţii -- printre realizări se numără colecţiile de la Dacia (unde i-a debutat pe Liviu
Radu şi Ona Frantz) şi Fahrenheit, iar mai nou colecţiile noir & crime de la Paladin, antologator
-- Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri, Millennium Est: cinq contes fantastiques (în
colaborare cu Jeff VanderMeer), Millennium 1: Fantasy & Science Fiction (în colaborare cu
Michael Haulică), Millennium 2: Şase ani de Ficţiuni, Premiile Galileo 2011, Premiile Galileo
2012, editor de reviste -- Ficţiuni, Galileo, Galileo Online, editor de carte -- Omnibooks şi
Millennium, jurnalist -- contribuţii la Jurnalul SF şi Ştiinţă & Tehnică. Prezenţă online:
uglybadbear.wordpress.com (blog personal) şi metatexte.wordpress.com (arhivă de texte non-
fiction).