PROGRAM DE MASTERAT

``STIINTE PENALE``
SEMESTRUL I
CRIMINOLOGIE

REFERAT

VICTIMA SI INFRACTORUL
CUPLU PENAL

MASTERAND
DOBRE BOGDAN
 Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii
contemporane.
Mass-media ne informează în permanenţă cu privire la diversele
manifestări ale acestui fenomen: de la cele mai agresive – războaie,
crime, violuri, furturi, distrugeri de bunuri- şi până la formele mai
puţin agresive – violenţele verbale, toate acestea fiind susţinute de o
serie de imagini violente. Imaginile terifiante din presa scrisă şi cea
vorbită pot constitui adevăraţi stimuli de publicitate care deseori
găsesc un teren fertil în cazul persoanelor influenţabile şi a celor cu un
comportament deviant.
Pentru înţelegerea, descoperirea şi prevenirea violenţei şi a
infracţiunilor săvârşite prin violenţă trebuie percepută complexitatea
acestui fenomen, modalităţile de manifestare, precum şi cauzele
declanşatoare printre care un rol primordial îl deţine structura
personalităţii umane.
Aşa cum remarca Constantin Pletea în lucrarea la “Violenţa
îndreptată împotriva persoanei” “evoluţia societăţii contemporane
scoate în evidenţă un aspect cutremurător care afectează toate
segmentele sociale şi anume, creşterea fără precedent a criminalităţii
în general, a celei cu violenţă în special”. 1 Studiul cauzelor care
generează creşterea violenţei presupune explicaţii diferenţiate în
funcţie de societatea în care se manifestă violenţa, în funcţie de zona
geografică, de aria politicului, economicului, juridicului etc.
De asemenea, în descoperirea cauzelor şi definirea violenţei
trebuie avute în vedere şi criteriile istorice, culturale, dar mai cu seamă
cele normative existente la un moment dat în societate şi totodată,
variabilitatea acestor criterii de la o societate la alta.
Definirea unitară şi simplificată a conceptului de “violenţă”
ridică unele probleme teoretice şi conceptuale datorită diversităţii
formelor sale de manifestare.
Violenţa este opusul armoniei afective, ea implicând
impulsivitate, nestăpânire, brutalitate, forţă şi putere.2
1
C.Pletea – “Violenţa îndreptată împotriva persoanei”, Editura Paralela 45, Bucureşti, 1999, pag.11
2
N.Zamfirescu – “Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor de omor rămase cu autori neidentificaţi”, Editura
Naţional, Bucureşti, 2000, pag.9
 Dificultatea definirii “violenţei” a apărut şi din cauza asocierii,
uneori chiar a confundării acesteia cu “agresivitatea”, prin
“agresivitate” înţelegând un comportament distructiv şi violent
orientat spre persoane, spre obiecte sau spre sine.
Datorită faptului că noţiunea de “violenţă”este corelată cu
noţiunea de “agresivitate”, majoritatea analizelor reliefează ideea că
agresivitatea ţine mai mult de instinct, în timp ce violenţa ţine mai
mult de cultură, educaţie, de context.
În literatura de specialitate s-a arătat că prin violenţă se înţelege
“actul material prin care forţa fizică este folosită pentru a pricinui o
suferinţă sau pentru a exercita o presiune asupra unei persoane”3
Violenţa este “o acţiune umană care presupune intensitate,
brutalităţi realizate cu ajutorul forţei, aceasta fiind îndreptată
împotriva unei persoane, situaţii, instituţii, comunităţi sau a oricărui
alt obiect, acţiune în urma căreia obiectul poate fi distrus”. 4 În prezent,
ea este întâlnită începând cu familia, vorbindu-se tot mai mult de
violenţa familială.
Violenţa în familie există nu numai pe plan naţional, ci şi pe plan
internaţional, constituind una dintre preocupările importante ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite care a adoptat o serie de acte şi
documente în scopul prevenirii acestui fenomen.
Violenţa continuă la nivelul organizaţiilor grupale (violenţa
stadală sau de limbaj), urmând apoi la nivel de mass-media, pentru ca
în final să ajungă la formele extreme cum sunt terorismul şi crima
organizată.5
Având o etiologie complexă şi un spectru larg de comportament,
violenţa reprezintă “acele acte antisociale ce lezează viaţa, demnitatea,
integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar mijloacele de
înfăptuire sunt: constrângerea, panica etc.”6
Aşa cum s-a susţinut în literatura de specialitate violenţa implică
în mod necesar trei elemente, şi anume:
a- făptuitorul (agresorul) care exercită violenţa în diverse modalităţi,
fie în mod individual, fie sub forma unui grup sau organizaţie;

3
V.Dongoroz – “Infracţiuni contra avutului obştesc”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963, pag.174
4
C.Gorgos – “Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, Editura Medicală, Bucureşti, 1992, vol.I, pag.731
5
N.Zamfirescu – op.cit., pag.13
6
S.Rădulescu, D.Banciu – “Sociologia crimei şi criminalităţii”, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti,
1996, pag.186
b- persoana vătămată (victima) asupra căreia se exercită acţiunea
violentă în scopuri diferite;
c- acţiunea violentă care lezează drepturile şi libertăţile altor persoane.
Persoana ucisă, vătămată corporal, violată etc. apare în calitate
de victimă, iar cea care a ucis, a vătămat sau a violat, apare în calitate
de agresor, infractor.
Din punct de vedere al dreptului penal victima reprezintă
subiectul pasiv al infracţiunii, subiectul activ fiind reprezentat de
infractor. Atât infractorul cât şi victima sunt subiecţii infracţiunii şi nu
trebuie confundaţi cu subiecţii de drept penal, care au o sferă mai largă
de cuprindere.
Studiile asupra victimei şi rolul acesteia în geneza infracţiunii,
precum şi limitele în care activitatea ei a contribuit la savârşirea faptei
antisociale sunt de dată relativ recentă.
Noţiunea de “cuplu penal” a fost introdusă de B.Medelsohn şi
este compusă din cuplul “criminal-victimă” aflat într-un permanent
conflict şi adversitate. Acest cuplu penal prezintă câteva trăsături 7, şi
anume: dacă în faza preinfracţională elementele cuplului sunt fie
indiferente, fie se atrag reciproc, în faza postinfracţională cele două
elemente ale cuplului penal ajung să se respingă reciproc, devenind
elemente antagoniste.
Privită din planul psiho-social, relaţia dintre infractor şi victimă
reliefează următoarele aspecte:
--victima este cauza delictului (cazul unei infracţiuni comise de unul
dintre soţi când constată adulterul în flagrant delict);
--victima este pretextul infracţiunii (cazul excrocheriilor);
--victima este rezultatul unui consens între ea şi delincvent (cazul
sinuciderii în doi);
--victima este rezultatul unei coincidenţe (cazul în care infractorul
pândind o persoană, loveşte pe alta).
Investigaţiile întreprinse până în prezent au arătat faptul că în
numeroase cazuri victima joacă un rol mai mult sau mai puţin activ în
săvârşirea infracţiunii, de unde şi o parte din vină ce cade asupra ei.
Hans von Hentig sublinia în lucrarea sa “Criminalul şi victima
sa” (1948) că relaţiile interpersonale dintre elemente cuplului
infractor-victimă converg către o formă de influenţare în care victima
7
În acest sens T.Butoi şi colab. – “Victimologie”, Pinguin Book Publishing House, Bucureşti, 2004, pag.169
constituie elementul care îl “formează pe infractor”. Comportamentul
infracţional propriu-zis este determinat de personalitatea victimei, de
unde rezultă că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină
în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Toate aceste aspecte l-au
determinat pe H.von Hentig să introducă noţiunea de “victimă
activantă” prin care înţelege rolul victimei în declanşarea
mecanismelor latente ale infractorilor.
În cadrul relaţiilor conflictuale a cuplului penal cei doi “actori”
au rareori roluri certe şi bine determinate. Balansul de rol “agresor-
victimă” evidenţiază faptul conform căruia în săvârşirea unei
infracţiuni o contribuţie uneori notabilă o poate avea victima însăşi.
Din acest punct de vedere au fost elaborate mai multe clasificări în
încercarea de a delimita cât mai strict rolurile celor două elemente ale
cuplului penal. Astfel, B.Mendelsohn utilizând acest criteriu, distinge
între următoarele categorii de victime:
a) total nevinovată – comiterea infracţiunii se datorează în totalitate
agresorului, victima fiind victimă doar datorită jocului împrejurării;
b) mai puţin vinovată decât criminalul – agresiunea poate fi imputată
într-o oarecare măsură comportamentului sau atitudinii victimei
(incitantă, provocatoare);
c) tot atât de vinovată ca şi criminalul – în această situaţie, se poate
spune că există două victime şi doi criminali, “departajarea”
făcându-se de către instanţa de judecată;
d) mai vinovată decât criminalul – finalitatea victimală a infracţiunii
este rezultatul, practic, acţiunilor de precipitare, facilitare comise de
către victime (injurii grave adresate criminalului, agresarea
criminalului etc);
e) total vinovată – victima este cea care a declarat conflictul fiind, în
realitate, victima propriei agresivităţi;
f) simulantă sau confabulatoare – în acest caz este vorba de o falsă
victimă, o persoană care pune în seama alteia o anumită faptă fie
pentru a “proteja” pe altcineva, fie mânată de răzbunare.
Contribuţia pe care victima o poate avea la săvârşirea infracţiunii
prezintă o importanţă decisivă în calificarea juridică a unei anumite
fapte. Astfel, dacă au fost depăşite limitele legitimei apărări, „rolurile”
jucate de cei doi se inversează, agresorul iniţial devine în final
victima.
 Există cazuri în care între cei doi membrii ai cuplului penal nu a
existat nici o legătură anterioară, dar există şi situaţii în care au existat
anumite legături între victimă si agresor.
În aceea ce priveşte prima situaţie, privită prin prisma
psihologică nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită
răspundere legată de actul infracţional: de exemplu, victima, aflată
într-un mijloc de transport în comun cu poşeta uitată deschisă, poartă
vina ignorării potenţialelor pericole pe care le presupune o asemenea
neglijenţă. În cea de-a doua situaţie, pornind de la cunoaşterea
victimei, a modului ei de viaţă, se poate “reconstitui” relaţia
interpersonală infractor-victimă, şi în acest fel, se poate identifica
autorul faptei penale.8
Această situaţie este valabilă pentru cazul în care victima este o
persoană decedată.
În cazurile în care nu are loc decesul victimei problema
principală este măsura în care victima este dispusă să-l demaşte pe
intractor. Dacă teama de reacţiile acestuia este foarte mare, există
posibilitatea ca victima să evite complet în a-l demasca pe intractor,
ori este posibil să încerce să găsească alte “explicaţii” sau pur şi
simplu să nege comiterea infracţiunii.
Dar modul în care reacţionează victima, structura ei psihologică
poate oferi “informaţii” valoroase cu privire la trăsăturile psihice şi
comportamentale ale infractorului.
Relaţia infractor-victimă cunoaşte foarte multe variante posibile
mai ales în cazul infracţiunilor cu violenţă. Infracţiunile comise prin
violenţă nu se confundă cu moartea violentă deoarece aceasta din
urmă, deşi conduce în mod nemijlocit la evenimentul fatal nu
presupune întotdeauna o acţiune comisă în scopul suprimării vieţii
persoanei.
În funcţie de atitudinea victimei după comiterea infracţiunii, unii
autori pot diferenţia mai multe variante posibile:
--victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute sau
chiar de către infractor;
--victime ce nu supravieţuiesc agresiunii, dar care oferă informaţii
asupra infractorului;
--victime care supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica agresorul
din motive obiective;
8
T.Butoi – “Tratat universitar de psihologie judiciară”, Phobos Publishing House, Bucureşti, 2003, pag.66, 171
--victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, dar nu
îl denunţă din teama de răzbunare a acestuia;
--victime ce supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar nu
îl denunţă din motive ce ţin de viaţa particulară;
--victime ce supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar în
loc să-l denunţe îl protejează în mod deliberat;
--victime care supravieţuiesc agresiunii, dar deşi cunosc agresorul
adevărat, acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune;
--victime ce supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul
adevărat, însă profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia
şi faptele pe care nu le-a comis;
--victime care profită de o anumită situaţie reclamând o “infracţiune”
comisă asupra sa cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita
de pe urma ei.
Implicaţiile psihologice ale actului agresional asupra victimei
determină pe lângă trauma fizică şi o traumă psihologică care se poate
manifesta prin mai multe forme: de la o stare de şoc prelungită, izolare
socială, frică exacerbată, până la grave tulburări de personalitate,
precauţie şi suspiciune în relaţiile cu alţii, complex de vinovăţie etc.
La nivelul populaţiei, efectele actului agresional se manifestă sub
forma panicii şi a fricii, a suspiciunii şi precauţiei, prin refuzul de a
ajuta alte persoane sau victimele unor infracţiuni de loviri şi alte
violenţe ori tentative de omor de teama de a nu fi sancţionaţi de către
organele de cercetare sau de urmărire penală în cazul unui ajutor,
necorespunzător.
Cu toate că nimeni nu îndrăzneşte să afirme că violenţa face
parte dintre fenomenele sociale noi, se poate observa că prezenţa ei şi
mai ales amplificarea ei, ridică probleme în cadrul societăţilor
democratice.
Violenţa nu a putut şi nici nu va putea fi vreodată exclusă din
societăţile umane, deoarece este omniprezentă în lume: pe stradă, în
familie, la locul de muncă, mass-media etc.
Ar fi ideal ca într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să
nu existe nici un pericol de victimizare, fiecare individ fiind deplin
asigurat că niciodată şi nicăieri nu-l pândeşte vreo primejdie,
indiferent de statutul său social, profesional, economic etc. Din
nefericire, însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul
infracţional care cel puţin în ultimul timp, manifestă o accentuată
tendinţă de creştere.
Creşterea considerabilă a numărului infracţiunilor comise cu
violenţă, mai ales după 1989, cu precădere a infracţiunilor care au avut
drept urmare moartea victimelor, a determinat reorientarea strategiilor
şi a măsurilor de prevenire a violenţei atât în România, cât şi în
celelalte ţări ale lumii.
La nivel internaţional, o atenţie deosebită este acordată la ora
actuală violenţei împotriva copiilor, a tinerilor şi femeilor, fiind
iniţiate o serie de programe care intenţionează să pună capăt acestui
fenomen.
O problemă presantă pentru majoritatea statelor Uniunii
Europene şi nu numai, este stoparea violenţei în familie, în şcoli, sens
în care, Comisia Europeană a iniţiat şi demarat o serie de programe în
materie.
Profilaxia violenţei trebuie să constituie unul dintre ţelurile cele
mai nobile ale umanităţii. Astfel, conjugarea eforturilor la nivel
comunitar, solidaritatea socială presupune crearea unor strânse
legături între membrii societăţii pentru a acţiona mai eficient prin
mijloace culturale, economice, legislative etc. în scopul prevenirii şi
combaterii criminalităţii la nivel mondial.

BIBLIOGRAFIE
Butoi, T. şi colab. – “Victimologie”, Pinguin Book Publishing House,
Bucureşti, 2004
Butoi, T. şi colab. – “Tratat universitare de psihilogie judiciară”,
Phobos Publishing House, Bucureşti, 2003
Dongoroz, V. – “Infracţiuni contra avutului obştesc”, Editura
Academinei Române, Bucureşti, 1992
Loghin, O., Toader, T. – “Drept penal român. Partea specială”,
Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1994
Gorgos, C. –“Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, Editura
Medicală, Bucureşti, 1992
Pletea, C. –“Violenţa îndreptată împotriva persoanei”, Editura
Paralela 45, Bucureşti, 1999
Zamfirescu, N. - “Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor de omor
rămase cu autori neidentificaţi”, Editura Naţional, Bucureşti, 2000.