Anuarul Arhivelor Muresene Serie Noua AR

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă
ARHIVELE NAŢIONALE
JUDEŢUL MUREŞ
ASOCIAŢIA ARHIVIŞTILOR „DAVID PRODAN” FILIALA
TÎRGU – MUREŞ
ANUARUL
ARHIVELOR
MUREŞENE
Serie Nouă
Nr. I (V)
Tîrgu – Mureş
2012
1
ANUAR EDITAT
DE
ARHIVELE NAŢIONALE JUDEŢUL MUREŞ
ŞI
ASOCIAŢIA ARHIVIŞTILOR „DAVID PRODAN” FILIALA TÎRGU – MUREŞ
COLEGIUL DE REDACŢIE
Prof. Dr. LIVIU BOAR – redactor şef
Dr. BEATRICE MILANDOLINA DOBOZI
RAMONA CARMEN PĂCURAR
Drd. LÁSZLÓ MÁRTON
Dr. PETER MOLDOVAN
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC
(În ordine alfabetică)
ANGHELESCU HERMINA GEORGETA BENEDICTA, Associate Professor (tenured),

Wayne State University, School of Library and Information Science U.S.A.
BERENY MARIA, Doctor în istorie, Director, Institutul de Cercetări din Gyula al Românilor
din Ungaria
BOCŞAN NICOLAE, Prof. Univ. Dr. Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj Napoca
BOLOVAN IOAN, Prof. Univ. Dr. Prorector, Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj -Napoca
DOBRINCU DORIN, Doctor în istorie, cercetător, Institutul de Istorie” A.D. Xenopol, Iaşi
DRĂGAN IOAN, Doctor în istorie, Directorul Arhivelor Naţionale ale României, Bucureşti
EDROIU NICOLAE, Prof. Univ. Dr. Membru al Academiei Române, director, Institutul de
Istorie şi Arheologie „G. Bariţ” din Cluj Napoca
FENEŞAN COSTIN, Doctor în istorie, medievist
FLOREA PAVEL-MIRCEA, Prof. Univ. Dr. Facultatea de Arhivistică, Bucureşti
GRAF RUDOLF, Prof. Univ. Dr. Prorector Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj Napoca
NAGY MIHÁI ZOLTÁN, Doctor în istorie
PÁL – ANTAL SÁNDOR, Doctor în istorie, arhivist, membru extern al Academiei Maghiare
din Budapesta
PLATON FLORIN ALEXANDRU, Prof. Univ. Dr. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
POP IOAN AUREL, Prof. Univ. Dr. Rectorul Universităţii „Babeş – Bolyai” Cluj Napoca,
Membru al Academiei Române
SIGMIREAN CORNEL, Prof. Univ. Dr. Preşedintele Senatului Universităţii „Petru Maior”
din Tîrgu Mureş, directorul Institutului de Cercetări Socio - Umane „Gheorghe Şincai”
al Academiei, Tîrgu - Mureş
Corectura: Liviu Boar, Tehnoredactare: Achim Firuţa, Liviu Boar

Coperta şi graica: Liviu L. Boar jr.
ISSN 1583 – 1337
Copyrigt © Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Mureş

Adresa pentru corespondenţă: mures.an@mai.gov.ro
Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor revine în exclusivitate autorilor
2
CUPRINS / CONTENU / INHALT / CONTENTS
LIVIU BOAR
Un nou început………………………………………………………………….…7
A New Beging……………………………………………………………………..8
Ein neuer Anfang………………………………………………...............................9
Un nouveau débu............…………………………………………………………11
Egy új kezdet……………………………………………………………………..12
ARHIVISTICĂ
NICOLETA LUIZA ILIE

Psihologia iniţierii şi desfăşurării controlului la creatorii şi deţinătorii de
documente………………………………………………………………….........17
The psychology of the initiation and the development of the control at the
creators and holders ofdocuments
BERNÁD RITA
Arhondologia. Sursele cercetării arhondologice în arhivele romano-catolice din
Transilvania…………………………………………………………………........45
The Archontology. Research Sources int the Roman-Catholic Archives of
Transylvania
CONSTANTIN CHERAMIDOGLU
Arhivele şi comunităţile locale……………………………………………….......54
Archives and Local Communities
CORNEL ŢUCĂ
IULIAN-STELIAN BOŢOGHINĂ
Cercul de Recrutare Mureş (1919-1940) şi Cercul Teritorial Mureş (1944-1950).
Werbekreises (Zeitraum 1919-1940), Territorialwerbekreises
(Zeitraum 1944-1950) Mureş................................................................................62
LAURENŢIU OVIDIU ROŞU
Fondul personal scriitor Petru Vintilă - structură şi valoare documentară………69
Le fond personnel de l’ écrivain Petru Vintila - structure et valeur
documentaire
LIVIU BOAR
Aspects of the relations between the archives of Romania and Hungary
after 1989……..................................................................................................….80
Aspecte privind relaţiile dintre arhivele româneşti şi maghiare după 1989
3
ISTORIE
IOAN LĂCĂTUŞU
VASILE STANCU
Documente din Arhivele Naţionale Covasna referitoare la momente din istoria
actualului judeţ Mureş (1526-1906)………………………………………...……93
Documents from the National Archives of Covasna regarding moments from the
history of the Mures County (1525 – 1906)
IOAN EUGEN MAN
Casa Pálffy – cel mai vechi monument în stil baroc din
Tîrgu – Mureş……………………......................................................................109
Pálffy House – The oldest Baroque monument in
Tîrgu-Mureş
PÁL – ANTAL SÁNDOR
Scaunele secuieşti - Istoricul instituţiei scăunale ……………………………….124
The Szekler system of Seats
MIHAI GEORGIŢĂ
Un text polemic anticalvin anterior „Răspunsului” redactat de
mitropolitul Varlaam..............................................................................................145
A polemic anti-calvin text prior to the „Response” written by
metropolitan Varlaam
BOGDAN DUMITRU ALECA
Aspecte referitoare la asigurarea ordinii şi liniştii publice în oraşul Râmnic în
perioada regulamentară .......................................................................................153
Des aspects relatives à l `assurance de l’ordre public et de la sécurité dans la
ville de Râmnic pendant la période règlementaire
FLORIN BENGEAN
The charitable and social asistance preocupation with the activity of the Romanian
Orthodox Church from Transylvania XIX th century…………………………165
Preocupări ilantropice şi de asistenţă socială în activitatea Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania în secolul al XIX-lea
CLAUDIA SEPTIMIA SABĂU
Atitudinea faţă de copii în satele năsăudene foste grănicereşti în a II-a jumătate a
secolului al XIX-lea……………………………………………………………175
L’attitude envers les enfants dans les anciens villages de frontière de Năsăud dans
la 2ème moitiè du 19ème siècle
NICOLAE TEŞCULĂ
Biserica ortodoxă din Saschiz în secolul al XIX-lea……………………………192
Die ortodoxiche Kirche aus Kesid im 19. Jh.
FLORIN BENGEAN
Activităţi caritabile ale preoţimii din Protopopiatul ortodox român Reghin în
timpul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului
4
al XX-lea…………..............................................................................................198
Charitable activities of the priests of the Romanian Orthodox Archpriestship
Reghin during the second half of the XIX century and the early years of the XX
century
TUDOR RĂŢOI
Împrumutul maghiar din anul 1895 „zis al Porţilor de Fier” şi problema
rambursării lui după 1920………………………………………………............219
The Hungarian loan for „the Iron Gates” from 1895 and its payment after
1920
IONELA NIŢU
DAN-OVIDIU PINTILIE
Istoricul societăţilor petroliere „ALPHA”, „COLOMBIA” şi „AQILA” între
1904-1930………………………………………………………………………229
The history of the oil companies “Alpha”, “Columbia” and “Aquila” between
1904-1930
PETER MOLDOVAN
Daten betreffend die Regelung des Regimes des Eigentums der deutschen
Bevölkerung in Rumänien in der Zeitspanne 1944-1948................................249
Date privind reglementarea regimului proprietăţii populaţiei germane din
România în anii 1944-1948
ADRIAN ONOFREIU
Factori politici şi instituţionali în judeţul Bistriţa-Năsăud în perioada 1989-1992.
Paradigme ale schimbării……………………...................…………………..…265
Political and institutional factors in Bistriţa Năsăud County during 1989-1992.
Paradigms of change
DOCUMENTE
LAURENŢIU OVIDIU ROŞU
Pavel Jumanca – amintiri din cătănie……………………………………….….277
Pavel Jumanca – souvenirs de l’armèe
AURELIA DIACONESCU
Iustin Handrea „omul faptei bune” în documentele de arhivă (I)……………....295
Iustin Handrea the “good need” man in the archive documents (I
LÁSZLÓ MÁRTON
Un document inedit privind evenimentele din toamna anului 1944 din
Tîrgu – Mureş …. ................................................................................................318
An unpublished document about events from the autumn of year 1944 in
Tîrgu-Mureş
5
ARHIVIŞTI ARDELENI
CORNELIA VLAŞIN
IULIU MOISIL (1859 - 1947)…………………………………………...……339
VIOREL VÂNĂTORU
IOAN FRĂŢILĂ (1932-1996)…………………………………………...……345
ALEXIU TATU
NICOLAE NISTOR ( 1932-2007)....................................................................349
LIVIU BOAR
AUREL MARC (1941-1997)………………………………………………......358
IOAN LĂCĂTUŞU
DAN V. BAICU (1944-2006)…………………………………………….……366
KLARA GUSHET
SABĂU V. IOAN (1930-2005)………………………………….………374
VASILE CĂPÂLNEAN (1934 –2005)…………………………………….......376
SCHREK VASILE (1935 – 1993)………………………………..………380
RECENZII ....................................................................................................................... 383
AUTORII, LES AUTEURS, DIE VERFASSER, THE

AUTHORS………………………....................................................................................405
ANEXE, ANNEXES, BEILAGEN,

ANNEXES………………………………………………................................................408
6
UN NOU ÎNCEPUT
În urmă cu un deceniu, în anul de graţie 2002, apărea în peisajul publicistic

mureşean o nouă revistă de specialitate editată de către Arhivele Naţionale Direcţia
Judeţeană Mureş cu titlul Anuarul Arhivelor Mureşene.
Vedea lumina tiparului prima publicaţie de specialitate a arhiviştilor
mureşeni şi printre primele şi puţinele publicaţii de acest gen din acea perioadă,
editată de către o structură judeţeană a Arhivelor Naţionale.
Iată ce scriam în editorialul intitulat LA ÎNCEPUT DE DRUM: Suntem
conştienţi de greaua misiune pe care ne-am asumat-o dar avem ferma convingere
că în ciuda greutăţilor materiale, pe care le traversează instituţia noastră, vom
reuşi să publicăm ritmic acest anuar, care să ie o oglindă a activităţii arhivistice
româneşti. Anuarul este rezultatul îmbinării entuziasmului tinerei generaţii de
arhivişti de după 1989, mulţi formaţi la Facultatea de Arhivistică din Bucureşti,
îniinţată în anul 1992, cu experienţa şi maturitatea arhiviştilor care şi-au început
activitatea cu mulţi ani în urmă, punând bazele acestei instituţii menite să păstreze
memoria scrisă a neamului românesc, pe baza căreia trebuie rescrisă adevărata
istorie „sine ira et studio” eliberată de patimi de orice fel.
Am reuşit să publicăm doar 5 volume din anuar în perioada 2002-2005.
În ciuda optimismului cu care am demarat acest proiect, greutăţile materiale
ne-au învins iar apariţia publicaţiei a fost din păcate suspendată.
Iată că după zece ani de la apariţia primului număr şi după şapte ani de
la ultimul număr care a văzut lumina tiparului, am hotărât reluarea publicării
SERIEI NOI a Anuarului Arhivelor Mureşene, apariţia acestuia făcându-se cu girul
unui Consiliu Ştiinţiic din care fac parte personalităţi marcante ale istoriograiei
româneşti şi nu numai, academicieni, profesori universitari, cercetători, arhivişti
cărora le mulţumim pentru onoarea pe care ne-au făcut-o acceptând să facă parte din
acest consiliu, precum şi cu sprijinul inanciar al unor sponsori generoşi, cărora le
mulţumim încă odată şi pe această cale.
Vom păstra structura care s-a cristalizat în cele 4 numere anterioare.
Vom avea o rubrică de Arhivistică, una de studii bazate pe documente de
arhivă, vom publica documente inedite de arhivă, recenzii şi prezentări de publicaţii
de specialitate.
O noutate va i o rubrică permanentă intitulată ARHIVIŞTI ARDELENI în
care vom publica biograii ale unor arhivişti ardeleni care însă nu mai sunt printre
noi.
7
Aceste biograii vor i publicate ulterior într-un volum cu acelaşi titlu. Este
un proiect menit să cinstească memoria truditorilor, de multe ori anonimi din arhive,
care au purces la adunarea documentelor, la păstrarea cestora, la inventarierea
acestora şi punerea lor la dispoziţia cercetării ştiinţiice. Fără munca lor mulţi
cercetători nu ar i putut elabora lucrări fundamentale în domeniul istoriei naţionale.
La rândul lor, aceşti arhivişti erau unii adevăraţi erudiţi, cercetători ai
istoriei, cunoscători ai limbilor şi paleograiilor documentelor păstrate în arhivele
româneşti şi uneori şi străine.
Acestea iind zise, să ie într-un ceas bun!
Tîrgu Mureş 14 septembrie 2012 la Sărbătoarea Sintei Cruci
Dr. LIVIU BOAR

Redactor şef
A NEW BEGINNING
A decade ago, in 2002, the Yearbook of the Mures Archives was irst
published in Tirgu Mures.
This was the irst specialized publication of the Mures archivists and among
the irst and few of its kind in that period, published by a county branch of the
National Archives.
Here is a fragment of my editorial STARTING OUT in its irst issue: We are
aware of our dificult mission but we are also convinced that, despite the material
dificulties experienced by our institution, we will be able to publish this yearbook
periodically and make it a mirror of Romanian archival activities. The yearbook
is the result of mixing the enthusiasm of the young generation of archivists post-
1989 with the experience and maturity of those who started out many years
ago, establishing this institution whose aim is to keep the written memory of the
Romanian people, based on which the true history should be re-written “sine ira
et studio”.
We were able to publish 5 issues between 2002 and 2005. However, despite
the optimism of the beginning, material dificulties led to our publication being
suspended.
Now, 10 years after the publishing of its irst issue and seven years since its
last, we have decided to resume the publishing of the NEW SERIES of the Yearbook
of the Mures Archives, under the supervision of a Scientiic Council including reputed
8
historians, members of the Academy, professors, researchers, archivists, whom we

hereby thank for honoring us with their presence as members of the Council. We are
also grateful for the inancial support of our generous sponsors
We will keep the structure of our previous 4 issues.
We will have one section on archival science, one of studies based on
archival records. We will include previously unpublished archival records, reviews
and information on specialized publications.
A new permanent section, entitled TRANSYLVANIAN ARCHIVISTS will
include biographies of Transylvanian archivists who have passed away.
These will later be published in a book bearing the same title. It is a project
meant to honor the memory of those who have toiled, often anonymously, in
the archives, gathered records, kept and inventoried them and prepared them for
research. Many of the fundamental works of national history would not have been
possible without their work.
These archivists themselves were truly erudite, competent researchers of
history, experts in the languages and paleographies of documents kept in Romanian
and foreign archives.
That being said, may this be a good new beginning!
Tîrgu Mureş, 14 September 2012, on the Elevation of the Holy Cross
Dr. LIVIU BOAR

Editor-in-chief
EIN NEUER ANFANG
Vor einem Jahrzehnt – im Jahre des Heils 2002 - erschien eine

neue Fachzeitschrift in Neumarkt am Mieresch – Târgu Mureş, die von der
Kreisdirektion Mureş der Nationalarchive Rumäniens mit dem Titel „Anuarul
Arhivelor Mureşene“ (Jahrbuch der Archive des Kreises Mureş) herausgegeben
wurde.
Damals erschien die erste Fachveröffentlichung der Neumarkter Archivare
und eine der wenigen derartigen Publikationen jener Zeit, die von einer Kreisbehörde
der Nationalarchive herausgebracht wurde.
In dem Leitartikel mit dem Titel „Am Beginn des Weges” schrieben wir
damals1.
Wir sind uns der schweren Aufgabe voll bewußt, die wir übernommen
haben, aber wir sind auch der festen Überzeugung, daß wir trotz der materiellen
9
Schwierigkeiten, in denen sich unsere Istitution derzeit beindet, dieses Jahrbuch

rhythmisch veröffentlichen können, damit es ein Spiegelbild der Tätigkeit der
rumänischen Archivare sein wird
Dieses Jahrbuch ist das Ergebnis der Verbindung der Begeisterung der jungen
Generation von Archivaren aus der Zeit nach der Wende von 1989, von denen
viele in der im Jahre 1992 gegründeten Bukarester Fakultät für Archivwissenschaft
ausgebildet wurden, mit der Erfahrung und der Reife der Archivare, die ihre
Tätigkeit viel früher begannen. So konnten die Archivare Grundlagen legen für die
Nationalarchive Rumäniens, die dazu berufen sind, die schriftliche Überlieferung
der Bevölkerung Rumäniens zu bewahren, auf Grund derer die wahre Geschichte
„sine ira et studio“ frei von allen Leidenschaften neu geschrieben werden kann.
Es gelang uns nur fünf Bände dieses Jahrbuches in den Jahren 2002 – 2005.
Obwohl wir voller Optimismus dieses Vorhaben begonnen hatten, überwanden
uns die materiellen Schwierigkeiten und leider mußte die weitere Veröffentlichung
unterbrochen werden.
Zehn Jahre seit dem Erscheinen des ersten Bandes und fünf Jahre seit dem
letzten herausgebrachten Band haben wir die Wiederaufnahme der Veröffentlichung
einer neuen Folge des Jahrbuches der Archive des Kreises Mureş beschlossen. Das
Erscheinen dieses Jahrbuches erfolgt mit der Bürgschaft eines Wissenschaftlichen
Beirates, dem bedeutende Persönlichkeiten der rumänischen Historiographie
angehören, Akademiemitglieder, Hochschulprofessoren, Forscher und Archivare.
All diesen danken wir für die Ehre, die sie uns erwiesen haben, indem sie die
Mitgliedschaft in diesem Beirat angenommen haben, ebenso danken wir auch auf
diesem Wege für die inanzielle Hilfe von großzügigen Spendern. Siehe ihre Liste
am Ende dieses Bandes.
Wir werden die Struktur bewahren, die sich in den bisherigen vier Ausgaben
herausgebildet hat.
Wir werden eine Rubrik Archivwissenschaft haben, eine weitere mit
Abhandlungen die auf Grund von Archivdokumenten verfaßt sind, wir werden
ungedruckte Urkunden veröffentlichen, Buchbesprechungen und Vorstellungen von
Fachpublikationen.
Eine Neuigkeit wird die ständige Rubrik „Siebenbürgische Archivare” sein,
in der wir die Biographien siebenbürgischer Archivare veröffentlichen werden, die
nicht mehr unter uns weilen.
Diese Biographien sollen später in einem Band mit dem gleichen Titel
veröffentlicht werden. Unser Vorhaben soll das Andenken unserer Vorgänger ehren,
die die Archivdokumenrte gesammelt und bewahrt haben, die sie verzeichnet und
der wissenschaftlichen Forschung zur Verfügung gestellt haben. Ohne die Vorarbeit
10
der Archivare hätten viele Forscher keine grundlegenden historischen Arbeiten

verfassen können.
Einige von diesen Archivaren waren wahre Gelehrte, Geschichtsforscher
und Kenner der Sprachen und der Paläographien, in denen die Dokumente in den
rumänischen und auch in ausländischen Archiven geschrieben waren.
His dictis et scriptis, sit in hora bona!
Neumarkt am Mieresch, am 14. September 2012, am Festtage der
Kreuzerhöhung.
Dr. Liviu Boar,
Herausgeber und Chefredakteur.
UN NOUVEAU DÉBUT
Il y a dix ans, en l’an de grâce 2002, une nouvelle publication spécialisée

paraissait à Târgu Mureş. Éditée par la Direction départementale des Archives
Nationales, la publication était intitulée Répertoire des Archives de Mureş.
Naissait ainsi la première publication spécialisée des archivistes de Târgu
Mureş. À l’époque, ce répertoire édité par une structure départementale des Archives
Nationales était une des rares publications de ce genre.
Voilà ce que nous écrivions dans l’éditorial intitulé UN NOUVEAU DÉBUT:
Nous sommes parfaitement conscients de la lourde mission que nous avons
assumée. Pourtant, nous avons la ferme conviction qu’en dépit des dificultés
matérielles auxquelles est confrontée notre institution nous réussirons à publier
régulièrement ce répertoire – un miroir de l’activité archivistique roumaine. Le
répertoire est une fusion entre l’enthousiasme de la jeune génération d’archivistes
(née après 1989), dont beaucoup sont diplômés de la Faculté d’Archivistique
de Bucarest (créée en 1992) et l’expérience et la maturité des archivistes ayant
commencé leur activité il y a longtemps, jetant les bases de cette institution. Cette
institution est une mémoire écrite du peuple roumain. L’histoire objective, « sine
ira et studio », sera écrite en s’appuyant sur ces bases.
Dans la période 2002-2005, nous n’avons réussi à publier que cinq numéros
de ce répertoire.
En dépit de l’optimisme qui a marqué le début de ce projet, les dificultés
matérielles nous ont terrassés. La parution de ce répertoire a malheureusement dû
être suspendue.
Dix ans après la parution du premier numéro et sept ans après la parution du
dernier, nous avons décidé de reprendre la publication de la NOUVELLE SÉRIE
11
du Répertoire des Archives de Mureş. Cette démarche est soutenue par un Conseil
Scientiique dont les membres sont des personnalités marquantes de l’historiographie
roumaine, ainsi que des académiciens, des chercheurs, des archivistes. Nous leurs
remercions de nous avoir fait l’honneur de faire partie de ce conseil. De même, nous
tenons à remercier nos sponsors pour avoir soutenu inancièrement notre projet.
Nous allons maintenir la structure adoptée pour les 4 numéros antérieurs (une
rubrique d’archivistique; une rubrique dédiée aux études basées sur des documents
d’archive). Nous allons publier des documents d’archive inédits, des recensions et
des présentations de publications spécialisées.
Nous introduirons une nouvelle rubrique permanente intitulée ARCHIVISTES
TRANSYLVANIENS, dans laquelle nous publierons des biographies d’archivistes
transylvaniens qui, malheureusement, ne se trouvent plus parmi nous.
Ces biographies seront publiées par la suite dans un volume portant le même
titre. Le but de ce projet est d’honorer la mémoire des archivistes, parfois anonymes,
qui ont rassemblé, gardé et inventorié les documents, les mettant à la disposition des
chercheurs. Sans ce travail, de nombreux chercheurs n’auraient pas pu élaborer des
ouvrages fondamentaux pour le domaine de l’histoire nationale.
À leur tour, les archivistes étaient de véritables érudits, des chercheurs-
historiens, maîtrisant les langues et les paléographies des documents gardés dans les
archives roumaines et, parfois, étrangères.
Ceci dit, espérons que ce projet sera couronné de succès!
Târgu Mureş, le 14 septembre 2012, Fête de la Croix Glorieuse
Dr. Liviu BOAR
Rédacteur en chef
EGY ÚJ KEZDET
Egy évtizeddel ezelőtt, 2002-ben jelent meg a Maros megyei kiadványok

között egy új szakfolyóirat, amelyet Románia Nemzeti Levéltára Maros Megyei
Igazgatósága adott ki, A Maros Megyei Levéltár Évkönyve címmel.
Napvilágot látott a Maros megyei levéltárosok első szakkiadványa, amely az
időszak egyik első olyan szakfolyóirata volt amelyet a Román Nemzeti Levéltárak
egy területi szerve adott ki.
Íme, mit írtam akkor a kiadói előszóban, AZ ÚT KEZDETÉN címmel:
Tudatában vagyunk a nehéz feladatnak amelyet felvállaltunk, de szilárd a meg
győződásünk, hogy az anyagi nehézségek ellenére, amelyeken az intézményünk
átmegy, sikerült majd időszakosan kiadnunk ezt az évkönyvet, hogy egy
tükre legyen a román levéltárosok tevékenységének. Az évkönyv az 1989
12
utáni ifjú levéltáros nemzedék lelkesedésének és a már sok éve tevékenykedő

levéltárosok kiforrottságának eredménye, azon idős kollégáké, akik letették
ezen intézmény alapjait. A levéltárunk célja hogy megőrizze a román nemzet
írott emlékezetét, amely alapján újra kell írni az igazi történelmet „sine ira et
studio” megszabadítva mindenféle elfogultságtól.
Sajnos csak öt kötetet tudtunk közölni az évkönyvből 2002-2005 között, és
azon optimizmus dacára, amellyel elindítottuk a sorozatot, az anyagi nehézségek
erősebbnek bizonyultak, és sajnos fel kellett függesztenünk az évkönyv kiadását.
De tíz évvel az első szám, és hat évvel az utolsó kötet kiadása után, újraindítjuk
a Maros Megyei Levéltár Évkönyve Új sorozatát, amely minőségére garancia
a szerkesztői Tudományos Tanács, amelynek tagjai a romániai és nemzetközi
történetírás jeles személyiségei, akadémikusok, egyetemi tanárok, kutatók,
levéltárosok, akiknek megköszönjük azt a megtiszteltetést, hogy elvállalták a
részvételt. És itt köszönjük meg szponzoraink nagyvonalú anyagi támogatását.
Az új sorozatban is megtartjuk azt a szerkezetet, amely kikristályosodott
az előző négy kötetben: lesz egy levéltártan fejezetünk, egy másik, amelyben a
levéltári kutatásokon alapuló tanulmányokat közlünk, egy harmadik, amelyben
eddig ismeretlen levéltári dokumentumokat adunk közre, közlünk recenziókat, és
szakkiadványokat is ismertetünk.
Egy újdonság lesz az „Erdélyi Levéltárosok” – állandónak tervezett - fejezet,
amelyben olyan erdélyi levéltárosok életrajzát közöljük, akik már nincsenek
közöttünk.
Ezeket az életrajzokat utólag egy azonos című kötetben tervezzük közölni. Ez
egy olyan terv, amelynek célja a – sokszor ismeretlen – elődök emlékének tisztelete,
akik hozzájárultak az iratok összegyűjtéséhez, megőrzéséhez, feldolgozásához és a
tudományos kutatásra való közreadásához. Munkájuk nélkül sok kutató nem tudott
volna a nemzet történelme szempontjából alapvető munkákat elkészíteni.
A maguk során ezek a levéltárosok széleskörű tudással rendelkeztek, igazi
történelemkutatók voltak, a romániai és külföldi levéltárakban őrzött iratok
nyelvének és paleográiájának jó ismerői.
Ezeket előrebocsátva azt kívánom, hogy az új kiadvány szerencsés csillagzat
alatt szülessen!
Marosvásárhely, 2012 szeptember 14, a Szent Kereszt ünnepén.
Dr. LIVIU BOAR

főszerkesztő
13
14
ARHIVISTICĂ
15
16
PSIHOLOGIA INIŢIERII ŞI DESFĂŞURĂRII CONTROLULUI LA

CREATORII ŞI DEŢINĂTORII DE DOCUMENTE
Nicoleta – Luiza ILIE
În cadrul atribuţiilor funcţionarului public din arhive, un rol determinant în

proiectarea imaginii instituţiei îl are activitatea de îndrumare şi control la creatorii şi
deţinătorii de documente. De modul de desfăşurare a întregii acţiuni şi de atitudinea
adoptată de inspectorul de teren, depinde reuşita sau eşecul acestei activităţi. Relaţiile
inter-umane sunt una dintre cele mai complexe şi sensibile laturi ale activităţii
arhivistice. Accentul care se pune în ultimul timp pe relaţia cu cetăţeanul, atitudinea
funcţionarului public în faţa cetăţeanului, reclamă un studiu aprofundat atât a
metodelor de lucru în concordanţă cu legile arhivistice, cât şi analiza tipologiilor
umane întâlnite în munca de teren, determinând în cele din urmă formarea unei
personalităţi şi atitudini competente şi complete, din punct de vedere profesional, a
lucrătorului din arhive. Formarea profesională a arhivistului începe întotdeauna cu
aprofundarea legislaţiei în domeniu şi cunoaşterea întregii legislaţii de specialitate.
Numai prin aplicarea legislaţiei, aceasta devine cunoscută şi respectată atât de cel
care o promovează, cât şi de cel căruia i se adresează. Capacitatea de adaptare la
situaţiile neprevăzute şi de reacţie la stres, profesionalismul în abordarea problemelor
ridicate de partenerii de discuţie, sunt calităţi pe care legea le cere, dar care nu pot
i dobândite decât în urma experienţei profesionale şi cu implicarea activă în faţa
provocărilor societăţii. Psihologia umană joacă un rol foarte important în activitatea
publică pe care inspectorul de teren o dezvoltă în activitatea de control şi acordare
a asistenţei de specialitate. De cele mai multe ori abordarea din perspectiva socio-
umană este mai valoroasă şi cu rezultate mai rapide decât o abordare strict legislativă
şi ultimativă. În activitatea sa, lucrătorul de teren are de înfruntat caractere umane
şi situaţii determinate de factorul uman. Gestionarea acestor situaţii este un factor
de evaluare ulterioară a acţiunii de control, iar rolul inspectorului de teren poate i
determinat şi de răspunsul (pozitiv sau negativ) al unităţii controlate. Contrar altor
domenii de activitate, în care răspunsul pe termen scurt este cel mai bine evaluat,
în domeniul arhivistic impactul pozitiv pe termen lung şi prelungirea în timp a
activităţilor ce se efectuează asupra unei arhive este un factor pozitiv şi denotă o
reuşită a inspectorului de teren pentru unitatea respectivă. Implicarea pe termen
lung a factorilor de decizie şi condensarea permanentă a relaţiilor profesionale în
domeniul prelucrării şi conservării documentelor, nu fac decât să conirme rolul
deosebit de important al acţiunilor întreprinse de instituţia Arhivelor, prin intermediul
inspectorilor de teren. Imaginea instituţiei este astfel susţinută şi îmbunătăţită
permanent şi cu ajutorul profesioniştilor care sunt percepuţi numai din spatele uşilor
17
care ascund dosare prăfuite de vreme. Privită din perspectiva legislativă, activitatea
de acordare a asistenţei de specialitate la creatorii şi deţinătorii de documente are
o sferă largă de acoperire, dezvoltând paleta relaţiilor sociale prin prisma abordării
metodologice a problemelor arhivistice. Urmând irul metodologiei prin care un
lucrător atinge pragul dezvoltării la cote optime a relaţiilor din afara unităţii, la
nivel naţional au fost elaborate legi directe şi legi colaterale care aduc o imagine
de ansamblu asupra cerinţelor ce trebuiesc îndeplinite pentru aişarea în cadrul
legislativ a relaţiilor cu publicul.
Activitatea la creatorii şi deţinătorii de documente implică relaţiile cu
organizaţii de stat şi private, cu creatori persoane izice şi juridice. Din această
perspectivă, legislaţia românească prevede o serie de norme şi reguli de conduită în
cadrul relaţiilor cu publicul şi a relaţiilor publice. Prima categorie salarială care are
prevăzută această activitate, este categoria funcţionarilor publici.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici prevede, la art.
2 alin (3), activităţile desfăşurate de funcţionarii publici din perspectiva relaţiilor
publice şi principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice1: legalitate,
imparţialitate şi obiectivitate; transparenţă; eicienţă şi eicacitate; responsabilitate,
în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetăţean; stabilitate în
exercitarea funcţiei publice; subordonare ierarhică. Din analiza acestor principii se
poate dezvolta o întreagă ilozoie a exercitării atribuţiunilor de serviciu. Extinzând
sfera aplicabilităţii şi depăşind cadrul legislativ, se poate airma cu certitudine că
aceste principii sunt mai mult decât necesare în desfăşurarea activităţilor în orice
domeniu care presupune dezvoltarea unor relaţii inter-umane. Mai mult decât
atât, privite strict din perspectiva semniicaţiei lor „literare”, aceste principii au
guvernat dintotdeauna relaţiile dintre instituţii şi chiar mediul de afaceri. Privită
din perspectiva reglementării unor standarde salariale, Legea privind Statutul
funcţionarilor publici relectă drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici. În ceea
ce priveşte relaţiile ce le dezvoltă funcţionarii publici în virtutea principiilor care
stau la baza funcţiei, legea deineşte câteva drepturi cu incidenţă asupra subiectului
lucrării de faţă2: dreptul la opinie; interzicerea discriminării între funcţionarii
publici, pe criterii politice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice,
de sex, orientare sexuală, origine socială sau de orice altă asemenea natură; dreptul
la informare; dreptul la asociere sindicală; dreptul la salariu; timp de lucru de 8 ore
pe zi şi de 40 de ore pe săptămână; autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să
asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă de natură să le
ocrotească sănătatea şi integritatea izică şi psihică; dreptul la asistenţă medicală,
proteze şi medicamente, în condiţiile legii; dreptul la pensie şi alte drepturi de
1 Legea nr. 188/1999.
2 Ibidem.
18
asigurări sociale de stat, potrivit legii; funcţionarii publici beneiciază, în exercitarea

atribuţiilor lor, de protecţia legii. Autoritatea sau instituţia publică este obligată
să asigure protecţia funcţionarului public împotriva ameninţărilor, violenţelor,
faptelor de ultraj cărora le-ar putea i victimă în exercitarea funcţiei publice sau în
legătură cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau instituţia publică
va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii. Legea a fost modiicată la
alineatul 10, care se referă la dreptul la despăgubiri în cazul în care funcţionarul
public a suferit, din culpa autorităţii sau instituţiei publice, un prejudiciu material în
timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu 3. În virtutea aceleaşi legi, sunt stabilite
şi obligaţiile funcţionarilor publici4 : îndeplinirea cu profesionalism, imparţialitate
şi în conformitatea cu legea a îndatoririlor de serviciu; abţinerea de la orice faptă
care ar putea aduce prejudicii persoanelor izice sau juridice ori prestigiului
corpului funcţionarilor publici; respectarea normelor de conduită profesională şi
civică prevăzute de lege; să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a
convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic sau
vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice;
îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi
a atribuţiilor ce le sunt delegate; păstrarea secretului de stat, secretul de serviciu
precum şi conidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de
care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia
informaţiilor de interes public; le este interzis să solicite sau să accepte, direct
sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri
sau alte avantaje; rezolvarea, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici,
lucrările repartizate; este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră
în competenţa lor sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt
stabilite asemenea atribuţii, precum şi să intervină pentru soluţionarea acestor cereri;
respectarea regimului juridic al conlictului de interese şi al incompatibilităţilor,
stabilite potrivit legii.
Cariera profesională este unul dintre elementele de bază în desfăşurarea
activităţii. De modul cum sunt îndeplinite sarcinile de serviciu şi de calitatea
lucrărilor efectuate, depinde evoluţia carierei profesionale. La toate acestea se
adaugă ambiţia şi interesul pe care funcţionarul public le aişează în zona interesului
personal pentru dezvoltarea carierei profesionale. Legislaţia românească are
prevăzute, pentru categoria funcţionarilor publici, o serie de prevederi care stabilesc
principiile, metodele şi mijloacele prin care este organizată şi se poate dezvolta
cariera funcţionarilor publici. Legea deineşte cariera în funcţia publică ca iind
3 Au fost menţionate doar drepturile care au incidenţă cu activitate de îndrumare şi control

la creatorii şi deţinătorii de documente.
4 Legea nr. 188/1999.
19
ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse, care intervin de la data naşterii

raportului de serviciu al funcţionarului public până în momentul încetării acestui
raport, în condiţiile legii5. Prin aceeaşi reglementare sunt stabilite şi principiile care
stau la baza organizării şi dezvoltării carierei funcţionarului public6: competenţa,
competiţia, egalitatea de şanse, profesionalismul, motivarea, transparenţa. Evaluarea
performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici cuprind o serie
de elemente care stabilesc cadrul general pentru formarea unui corp profesionist
de funcţionari publici. În conformitate cu prevederile legii, a fost elaborat Codul
de conduită al funcţionarilor publici7, care reglementează normele de conduită
profesională a funcţionarilor publici. Acestea sunt obligatorii pentru toţi funcţionarii
publici din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice
centrale şi locale, precum şi în cadrul autorităţilor administrative autonome şi are
ca obiective creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea
interesului public, eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia
publică, prin8: reglementarea normelor de conduită profesională; informarea
publicului cu privire la conduita profesională a funcţionarilor publici; crearea
unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici
– pe de o parte – şi între cetăţeni şi autorităţile publice, pe de altă parte. Acelaşi
Cod emite şi principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor
publici9: supremaţia Constituţiei şi a legii; prioritatea interesului public; asigurarea
egalităţii de tratament a tuturor cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice;
profesionalismul; imparţialitatea şi independenţa; integritatea morală; libertatea
gândirii şi a exprimării; cinstea şi corectitudinea; deschiderea şi transparenţa. Pe
baza acestor principii, au fost elaborate Normele generale de conduită profesională
a funcţionarilor publici10, care cuprinde 15 enunţuri de care funcţionarii publici se
ghidează în desfăşurarea activităţilor stabilite conform işei postului : asigurarea
unui serviciu public de calitate, loialitatea faţă de Constituţie şi lege, loialitatea
faţă de autorităţile şi instituţiile publice, libertatea opiniilor, respectarea eticii în
activitatea publică, neefectuarea de activităţi politice, respectarea legii în folosirea
imaginii proprii, conduita în cadrul relaţiilor internaţionale, interdicţia privind
acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor, participarea la procesul de luare a
5 Hotărârea nr. 611, din 4 iunie 2008, pentru aprobarea normelor privind organizarea şi
dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oicial nr. 530, din 14 iulie 2008,
art. 2.
6 Idem, art. 4.
7 Codul de conduită al funcţionarilor publici, publicat în „Monitorul Oicial”, Partea I, nr.
525, din 2 august 2007, art. 2.
8 Ibidem.
9 Idem, art. 3.
10 Ibidem.
20
deciziilor, obiectivitate în evaluare, respectarea legii în exercitarea prerogativelor de

putere publică, respectarea legii în utilizarea resurselor publice, limitarea participării
la achiziţii, concesionări sau închirieri, coordonarea, monitorizarea şi controlul
aplicării normelor de conduită profesională se efectuează prin Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici.
Prima lege democratică a Arhivelor Naţionale, adoptată în 1996, stabileşte
principiile de funcţionare ale acestei instituţii greu încercată de-a lungul timpului.
Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale11 este baza legală în care se desfăşoară
activitatea instituţiei şi care reglementează relaţiile cu persoanele izice şi juridice,
inclusiv prin prisma acordării asistenţei de specialitate şi a relaţiilor cu publicul.
Elaborarea acestei legi a fost punctul de plecare în schimbarea opticii în ceea
ce priveşte relaţiile publice şi relaţiile cu publicul, în democratizarea instituţiei
Arhivelor şi în airmarea principiilor care, ulterior, au fost cuprinse în legile
colaterale. Articolul 4 al legii are prevederi referitoare la creatorii şi deţinătorii de
documente. Acest articol deschide calea acordării asistenţei la creatorii şi deţinătorii
de documente şi trasează obiectivele controlului de specialitate. Activitatea de
control şi asistenţă de specialitate este unul din atribuţiile Arhivelor Naţionale şi
este cuprinsă în prevederile art. 5. Constatările de pe teren au demonstrat faptul
că legislaţia arhivistică nu este pe deplin cunoscută, şi cu atât mai puţin aplicată
la creatorii şi deţinătorii de documente, cu toate că legea are o prevedere specială
pentru activitatea de arhivă de la aceştia, cuprinsă în art. 7–13 şi 23-2412. În ceea
ce priveşte abordarea legislativă a activităţii de arhivă de la creatorii şi deţinătorii
de documente, de-a lungul timpului s-au încercat îmbunătăţiri în funcţie de evoluţia
societăţii. Una dintre problemele cu care se confruntă inspectorii de teren este
problema spaţiilor de arhivă. Spaţiile de depozitare a arhivelor au fost întotdeauna
„punctul slab” al creatorilor şi deţinătorilor de documente. Legislaţia de specialitate
în domeniu construcţiilor nu a prevăzut şi o corelare cu Legea nr. 16/1996. Astfel, în
cele mai multe cazuri, spaţiul de depozitare nu numai că nu corespunde din punct de
vedere structural cu destinaţia acestuia, dar prezintă şi diferite grade de periculozitate
pentru documente şi personalul responsabil din unitatea respectivă13. De cele mai
multe ori, creatorii apelează la art. 13 al Legii nr. 16/1996 şi consideră că amenajarea
unui spaţiu de depozitare a documentelor este o problemă „care mai poate aştepta”.
Legislaţia arhivistică a încercat de-a lungul timpului să reglementeze cât mai bine
şi să impună reguli de păstrare şi conservare a documentelor, astfel încât să se evite
distrugerea izică şi chimică a acestora. Legea nr. 16/1996 dezvoltă mult articolul
11 Legea Arhivelor Naţionale nr. 16 / 1996, publicată în „Monitorul Oicial”, Partea I, nr.
71, din 9 aprilie 1996.
12 Ibidem.
13 Ibidem.
21
17 al Decretului nr. 472/1971, care cuprindea doar două rânduri în ceea ce priveşte
păstrarea documentelor : „Documentele se păstrează în depozite construite special
pentru arhivă sau în încăperi amenajate în acest scop. Depozitele de arhivă trebuie
să ie dotate cu mijloace adecvate de păstrare şi prevenire a incendiilor.” Odată cu
Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale se aduc foarte multe lămuriri atât în ceea ce
priveşte spaţiul de depozitare a documentelor, cât şi în privinţa obligaţiilor creatorilor
şi deţinătorilor de documente. O întreagă secţiune, Secţiunea a III-a, este dedicată
păstrării documentelor. Art.12 al legii prevede, pe lângă obligativitatea păstrării
documentelor în condiţii corespunzătoare astfel încât să ie evitate distrugerea,
degradarea, sustragerea ori comercializarea ilegală, şi obţinerea unui aviz din partea
Arhivelor Naţionale sau a direcţiilor sale judeţene, care condiţiona construcţia unui
nou sediu de existenţa unui spaţiu destinat păstrării arhivei. Poate că şi formularea
din lege a acestei condiţii „noile clădiri vor i avizate de Arhivele Naţionale numai
dacă au spaţii prevăzute pentru păstrarea documentelor”, a dat naştere la interpretări,
în sensul că dacă nu era prevăzut un spaţiu de depozitare a documentelor nu mai era
necesar avizul instituţiei Arhivelor şi, cu atât mai mult cu cât acesta era necesar numai
pentru noile sedii, cele construite anterior elaborării Legii nr. 16/1996 iind absolvite
de această obligativitate. Pe baza acestei prevederi au fost elaborate Instrucţiunile
privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de documente, aprobate de
conducerea Arhivelor Naţionale prin Ordinul de zi nr. 217 din 23 mai 1996, care la
art. 81 – 108 sunt prevăzute condiţiile pe care trebuie să le întrunească depozitul de
arhivă, pornind de la amplasarea acestuia şi până la dotarea sa interioară. Dezvoltarea
art. 7 din Legea nr. 16/1996 şi stabilirea atribuţiilor personalului de la compartimentul
de arhivă de la creatori, au deschis cu succes calea acordării asistenţei de specialitate
din partea Arhivelor Naţionale14. Avizul din partea Arhivelor a fost obiectul unui
Normativ privind caracteristicile tehnico-funcţionale ale spaţiilor şi echipamentelor
de depozitare şi conservare a arhivelor alate în administrarea creatorilor publici
şi privaţi de arhivă15. Pentru că nu a fost publicat în Monitorul Oicial al României
şi mai ales din cauza omiterii prevederii şi în legile colaterale a acestei condiţii,
Normativul a avut mai mult un caracter intern, aplicabilitatea acestuia iind posibilă
doar atunci când, în urma controalelor la creatori, acesta a fost adus la cunoştinţa
lor. Acesta prevedea condiţiile pe care trebuia să le întrunească un spaţiu destinat
păstrării arhivei precum şi formalităţile necesare avizului. Modiicările ulterioare
ale legii Arhivelor Naţionale nu au schimbat sau actualizat cu realitatea prevederile
Normativului.
14 Idem, art. 5.
15 Normativ privind caracteristicile tehnico-funcţionale ale spaţiilor şi echipamentelor de
depozitare şi conservare a arhivelor alate în administrarea creatorilor publici şi privaţi de arhivă,
aprobat prin Ordinul de zi al Directorului general al Arhivelor Naţionale nr. 235 din 5 iulie 1996.
22
Noţiunile privind evidenţa documentelor, gruparea documentelor în dosare,

inventarierea documentelor, predarea acestora la compartimentul de arhivă,
selecţionarea documentelor, folosirea documentelor, organizarea depozitului
de arhivă, păstrarea documentelor şi depunerea acestora la Arhivele Naţionale,
toate aceste probleme fac obiectul Instrucţiunilor care devin astfel un manual al
lucrătorului în arhive şi, totodată, un îndrumător de valoare în organizarea activităţii.
În încercarea de a reglementa cât mai eicient activitatea de acordare a asistenţei
de specialitate din partea Arhivelor Naţionale, a fost emis un Ordin al Ministrului
Administraţiei şi Internelor, publicat în Monitorul oicial, prin care s-a încercat
„oicializarea” documentelor de control întocmite de inspectorii de teren. La
sfârşitul anului 2006, legislaţia arhivistică „s-a îmbogăţit” cu o nouă reglementare
care adaugă la zestrea Patrimoniului Arhivistic Naţional şi documentele deţinute
de A.V.A.S. Această ultimă reglementare în domeniu este beneică dacă privim
lucrurile din punct de vedere al prelucrării documentelor. Se elimină – în mare parte
– preluarea documentelor fără evidenţe, aşa-zisele preluări „în regim de urgenţă”, dar
se introduce obligativitatea preluării de către instituţia Arhivelor a unor documente
care nu prezintă importanţă documentar istorică foarte mare, dar care sunt încadrate,
conform Nomenclatoarelor arhivistice, la termenul de păstrare permanent şi iind
astfel incluse în Fondul Arhivistic Naţional.
O altă reglementare se referă la arhivarea documentelor în formă electronică.
Astfel Legea nr. 135 din 15 mai 2007 privind arhivarea documentelor în formă
electronică16 stabileşte regimul juridic aplicabil creării, conservării, consultării şi
utilizării documentelor în formă electronică arhivate sau care urmează a i arhivate
într-o arhivă electronică. Se prevede că „operaţiunile de prelucrare arhivistică
a documentelor în formă electronică se fac cu respectarea dispoziţiilor Legii
Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, cu modiicările şi completările ulterioare, precum
şi a reglementărilor în vigoare privind conservarea, accesul şi protecţia informaţiei
cu caracter public sau privat”. Este deinită terminologia de specialitate şi sunt
reglementare metodele de lucru în domeniul arhivării electronice. Furnizarea
serviciilor de arhivare a documentelor în formă electronică sunt un domeniu care
încă nu intră în atribuţiile Arhivelor Naţionale. Cu toate că este prevăzut, în art. 4, că
„orice persoană izică sau juridică are dreptul de a depune spre păstrare documente
în formă electronică în cadrul unei arhive electronice, în condiţiile prezentei legi” se
poate spune că aici s-a produs o ruptură de Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996,
nu neapărat din perspectiva legislativă, cât mai ales din punct de vedere logistic,
întrucât Arhivele Naţionale nu deţin în prezent resursele necesare gestionării unei
arhive electronice. Mai mult decât atât, la art. 5 legea precizează că „furnizarea
16 Legea nr. 135 din 15 mai 2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică,
publicată în „Monitorul Oicial”, Partea I, nr. 345 din 22 mai 2007.
23
serviciilor de arhivare electronică nu este supusă niciunei autorizări prealabile şi se

desfăşoară în concordanţă cu principiile concurenţei libere şi loiale, cu respectarea
actelor normative în vigoare.” În aceste condiţii, orice prelucrare a informaţiei în
format electronic este liberă de orice răspundere pentru integritatea persoanelor
care gestionează aceste programe. Cu toate că este invocată legislaţia arhivistică,
anumite reglementări din această lege nu fac în totalitate obiectul prevederilor Legii
nr. 16/1996.
Încă de la începuturi, instituţia Arhivelor şi-a impus norme de funcţionare şi
planiicare a activităţilor. Astfel, Jurnalul Sfatului Administrativ al Ţării Româneşti
din 9 iunie 1831, stabilea regulile pentru evidenţa arhivei. Pentru a „să păzi o bună
orânduială şi a să găsi cu înlesnire orice hârtie va cere trebuinţă”, în Jurnal se ixează
ca dosarele (deliile) ce urmau să ie depuse la Arhive să ie trecute în două inventare
(opise), unul la arhivar iar al doilea la instituţia ce le depunea; arhivarul trebuia să
le aranjeze pe ani şi pe dregătorii (instituţii) şi să le dea numărul Arhivei, pe lângă
numărul lor; numărul se dădea de la 1 pentru un an întreg; pentru toate dosarele ce
se primeau de la orice instituţie, trebuiau ţinute registre deosebite pentru iecare
an 17. Până în anul 1935 când apare prima lege a Arhivelor, s-a lucrat îndeosebi
după acest jurnal, îmbunătăţit în 1840 şi 187218. Abia cu H.C.M. 1.119/1957 se
stabileşte ca o sarcină de bază pentru toate instituţiile, obligaţia de a organiza arhive
proprii, conform unui Regulament întocmit de comun acord cu Arhivele Statului,
să îniinţeze servicii, secţii, birouri de arhivă sau să desemneze un responsabil cu
arhiva. În cazul când cantitatea de arhivă sau se desemneze un responsabil cu arhiva.
În cazul când cantitatea de arhivă nu necesită o muncă intensă, responsabilitatea
lucrărilor de arhivă poate şi trebuie să ie încredinţată unei persoane care îndeplineşte
şi alte munci, numită printr-o decizie a conducerii19. În aceste condiţii, prelucrarea
arhivei la creatori s-a efectuat alternativ cu efectuarea altor activităţi. Lipsa
personalului sau distribuirea pe mai multe sectoare de lucru, între care şi „arhiva”,
a dus la constituirea la unităţi a unei arhive răvăşite, ordonată incorect care, odată
ajunsă în păstrarea Arhivelor, nu corespunde standardelor de prelucrare arhivistică.
De aici şi până la elaborarea unui plan de prelucrare arhivistică a documentelor
nu a fost decât un pas. Necesitatea planiicării etapelor de prelucrare arhivistică a
documentelor este cu atât mai imperativă cu cât numărul de solicitări de documente
de importanţă ştiinţiică sau practică a crescut în procent covârşitor după anul 1990.
Cantitatea şi varietatea materialului documentar aparţinând Fondului Arhivistic
Naţional este foarte mare. Cercetarea şi folosirea acestei mari cantităţi de arhivă este
17 Marcel Dumitru Ciucă

18 Idem.
19 M. Soveja, M. Lăzărescu, Prelucrarea tehnico-ştiinţiică a materialelor documentare din
Fondul Arhivistic de Stat, în „Revista Arhivelor”, nr. 2/1962, p. 222.
24
imposibilă fără instrumente arhivistice de evidenţă care să orienteze cercetătorul în

cunoaşterea fondurilor şi a conţinutului lor 20. Prelucrarea documentelor trebuie
să se facă într-o ordine prestabilită. Astfel, după elaborarea nomenclatorului
arhivistic se trece la constituirea documentelor în dosare, pe direcţii, servicii etc.21
Dosarele trebuie să ie cusute, numerotate, certiicate, îndepărtându-se toate acele,
clamele şi ilele nescrise. După terminarea acestor operaţiuni urmează inventarierea
materialelor documentare. La prima vedere, până aici totul pare simplu, dar tocmai
această constituire a dosarelor este problema principală a arhivisticii. Pornind de
la elaborarea nomenclatorului arhivistic şi până la selecţionarea documentelor,
sistemul de lucru este acelaşi, iind bazat pe aceleaşi principii. Modul de aplicare a
acestui sistem diferă de la un creator la altul şi, odată ajunse în depozitele Arhivelor
Naţionale, aceste documente trebuiesc prelucrate corect de specialiştii noştri,
conform instrucţiunilor în vigoare, pentru ca posteritatea să aibă o imagine cât mai
idelă asupra evoluţiei, pe ansamblu, a societăţii. Aici intervine rolul inspectorului
de teren, de a cărui experienţă, dăruire şi abilitate depinde prelucrarea arhivistică a
documentelor creatorului şi, implicit circuitul acestora până în depozitele Arhivelor
Naţionale. De aceea, pornind de la planiicarea activităţii de control şi terminând
cu preluarea documentelor în depozitele noastre, întreaga activitate trebuie să se
desfăşoare după o planiicare bine stabilită, astfel încât să nu ie omis nici un aspect
şi să nu ie trecută cu vederea nicio problemă sau prioritate în acordarea asistenţei
de specialitate.
În ultimii ani, datorită reducerii activităţii la marile întreprinderi, controalele
s-au axat în principal pe ramurile învăţământ, administraţie şi agricultură, pe
considerentul că acestea acoperă aproape toate domeniile de activitate, atât la
nivel comunal cât şi în mediul urban. Atenţia Arhivelor a fost îndreptată, după
1990, spre agricultură, ramura care a fost lovită din plin de urgia transformării.
Desiinţarea formelor de cooperativizare, transformarea întreprinderilor agricole de
stat şi a staţiunilor de mecanizarea agriculturii în noi unităţi agricole, a aruncat valul
arhivei asupra primăriilor, care s-au văzut nevoite să accelereze ritmul întocmirii
evidenţelor pentru documentele proprii şi să preia din mers şi arhivele unităţilor
desiinţate. În aceste condiţii, lucrătorii din Arhive au fost puşi în faţa unor situaţii
neprevăzute dar, cu o planiicare realistă şi bine fundamentată legislativ, au reuşit
stăpânirea şi preluarea controlului asupra întregului sistem de preluare şi prelucrare
arhivistică a acestor documente. Planiicarea controlului la unităţi este stabilită
anual, pentru iecare lucrător, în funcţie de următorii factori : situaţia juridică a
unităţii, periodicitatea controalelor anterioare, importanţa unităţii, localizarea
20 C. Timaru, Despre pregătirea cadrelor de specialitate în domeniul arhivisticii, în „Revista

Arhivelor”, nr. 1/1959, p. 165.
21 M. Soveja, M. Lăzărescu, op.cit., p. 230.
25
acesteia pe raza judeţului, cantitatea de arhivă, valoarea documentelor, personalul

disponibil. Numai procedând astfel reuşim să distingem esenţialul de amănuntul
neconcludent, fără caracter general. Desigur, atunci când dintr-un motiv sau altul
se ivesc situaţii deosebite, asupra cărora trebuie luate măsuri pe loc şi fără ezitări,
acestea stau în prim-planul asistenţei de specialitate şi, în funcţie de împrejurări, se
iau măsurile corespunzătoare. La rândul său, iecare inspector de teren îşi planiică,
în funcţie de planul de muncă stabilit pentru iecare trimestru, numărul unităţilor
ce urmează a i controlate lunar şi, în cadrul lunii având în vedere aceeaşi factori
generali, data la care va efectua acţiunea de îndrumare şi control, întocmind un
plan metodic de control. Consider că metoda ideală de efectuare a unui control
este formarea de echipe de inspectori, care să aibă în componenţă reprezentanţi din
toate forurile de control locale (administraţie, interne, sănătate publică, inanţe),
pentru a sensibiliza creatorul în respectarea tuturor măsurilor stabile şi pentru a
atrage atenţia reprezentanţilor instituţiilor din care fac parte membrii echipei de
control, asupra obiectivelor ce ar putea face şi subiectul unor controale interne din
partea conducerii ramurilor de activitate. Astfel, dacă în învăţământ, spre exemplu,
la controlul efectuat la o şcoală ar participa şi un reprezentant al inspectoratului
şcolar judeţean, un inspector de la Direcţia de Sănătate Publică şi un reprezentant
al administraţiei locale alături de inspectorul coordonator al controlului din partea
Arhivelor Naţionale, ar avea un impact mult mai mare constatările specialistului
de la Sănătate Publică în materie de întreţinere a spaţiului de depozitare, igiena
documentelor şi a muncii, apoi ale inspectorului şcolar privind probleme de personal
şi gestiunea documentelor şi, nu în cele din urmă, ale reprezentantului administraţiei
locale, care ar putea participa la stabilirea măsurilor şi termenelor în mod realist,
astfel încât să se aducă la cunoştinţa tuturor acestor factori responsabilităţile şi
necesităţile unităţii controlate. În acest fel, fără a submina autoritatea Arhivelor în
materie de acordare a asistenţei de specialitate la creatorii şi deţinătorii de arhivă,
s-ar crea o sferă relaţională determinantă pentru respectarea în mod consecvent
şi realist a prevederilor legale în materie de documente şi, totodată, ar putea i o
formă de popularizare a activităţii şi rolului Arhivelor în sistemul social, legislativ
şi de administrare a Patrimoniului Arhivistic Naţional. Alternativa acestei soluţii de
efectuare a unui control cu eicienţă maximă este informarea conducerii superioare
unităţii controlate asupra neregulilor constatate de inspectorul de specialitate dar
propagarea în rândul factorilor de decizie ar avea efect întârziat.
În cadrul activităţilor desfăşurate de Arhivele Naţionale, un spaţiu major
îl ocupă activitatea de control la creatorii şi deţinătorii de documente. Cu toate
că în legislaţia arhivistică această activitate cuprinde şi asistenţa de specialitate,
consider că ar trebui acordată o atenţie specială numai controlului, pentru că numai
în urma constatărilor efectuate în urma acestei acţiuni se poate determina măsura
26
în care – ulterior – unitatea controlată are nevoie de asistenţă de specialitate din

partea instituţiei noastre şi ce anume implică această asistenţă. În cadrul activităţii
de planiicare anuală a creatorilor şi deţinătorilor de documente care urmează a i
controlaţi, se urmăresc o serie factori determinanţi, care stabilesc atât importanţa
unităţilor controlate, a documentelor create, cât şi „prezenţa” acestora în plan local.
Astfel, nu se poate delimita criteriul importanţei documentelor de cel al activităţii
unităţii. Din experienţa profesională în acest domeniu, pot airma cu certitudine că o
unitate care are o cantitate mare de documente este în aceeaşi măsură şi generatoare
de documente istorice şi – implicit – necesită un mai mare interes din partea
specialiştilor noştri. Dar, în aceeaşi măsură, şi o unitate care creează o cantitate mică
de documente, poate avea importanţă pentru istoria locală. Există două categorii de
unităţi care generează cantităţi mici de documente, dar care joacă un rol destul de
mare în plan local : unităţile care nu sunt sedii centrale, ci doar puncte de lucru pentru
sedii centrale alate în alte locaţii şi unităţi care au o mare cantitate informaţională
stocată în format electronic, care au creat arhivă curentă sub formă de copii (faxuri,
xeroxuri, printări), iar arhiva istorică se ală stocată în format electronic şi, astfel,
cantitatea de arhivă existentă se rezumă – izic – doar la câţiva metri liniari. Mai
este o situaţie – destul de diicilă – şi cu care inspectorii din Arhivele Naţionale duc
o bătălie nesfârşită : arhiva unităţilor alate în lichidare judiciară. Aceste arhive sunt
uneori dispărute fără urmă datorită neglijenţei foştilor lucrători şi, mai nou, datorită
noilor proprietari care nu acordă importanţa cuvenită arhivei istorice.
Toate aceste probleme generează principii care stau la baza „alegerii”
unităţilor ce vor face obiectul controlului periodic. Acestea se stabilesc ţinând cont
de două elemente majore :
- numărul limită de unităţi la care un lucrător poate acorda asistenţă de
specialitate într-un an calendaristic
- importanţa documentară a unităţilor de pe raza de competenţă
Aceste două elemente generează principiile după care sunt repartizate
unităţile pentru iecare inspector :
- teritorialitatea – acest principiu se aplică în cazul în care inspectorul de
teren a mai efectuat controale în anii anteriori la unităţile dintr-o anumită zonă şi care
cunoaşte foarte bine atât problemele cu care se confruntă responsabilul cu arhiva din
acea unitate, cât şi activitatea de arhivă de-a lungul unei anumite perioade de timp
(veriicare de nomenclatoare arhivistice, spaţii de arhivă, lucrări de selecţionare,
instruiri periodice).
Este foarte bine ca atunci când se creează o punte de legătură viabilă între
unitatea controlată şi inspectorul de teren, aceasta să ie menţinută şi frecvent
veriicată, astfel încât încrederea în stabilitatea şi profesionalismul lucrătorilor din
Arhive să ie maximă şi să nu facă loc unor incertitudini şi instabilitate şi acordarea
27
asistenţei de specialitate. Datorită acestor legături profesionale stabilite între

reprezentantul instituţiei Arhivelor în relaţia cu creatorii şi deţinătorii de documente
şi personalul din unitatea respectivă, se poate realiza o colaborare eicientă şi
coerentă în problema desfăşurării activităţii de arhivă din iecare unitate.
- frecvenţa controlului – are la bază sistemul repetabilităţii controlului la o
unitate, la un interval mai mic de 3 ani. Acest principiu este în strânsă legătură cu
principiul teritorialităţii, în sensul că, atunci când se planiică un control, automat se
induce şi acest principiu, prin „vizitarea” şi celorlalte unităţi de raza localităţii unde
se ală unitatea controlată. Astfel, în cazul controlului la o instituţie administrativă
(primărie, şcoală), se efectuează şi control la unitatea sanitară din acea zonă sau la o
unitate bancară sau agricolă.
- distanţa – este un factor care este în strânsă legătură cu teritorialitatea. În
condiţiile actuale, este mai important ca oricând. Acest factor determină, de multe
ori, frecvenţa controlului.
Acest factor este în strânsă legătură cu factorul meteorologic În funcţie de
vreme se poate determina şi raza de desfăşurare a controlului.
- importanţa unităţii - este determinant în stabilirea priorităţilor de control.
Principalele elemente care determină importanţa unităţii sunt : cantitatea de
documente creată, domeniul de activitate, numărul de personal, transformările
istorice, zona de reşedinţă, importanţa sa în plan local.
- evoluţia istorică a unităţii – mai ales în cazul unităţilor în curs de lichidare,
care necesită o atenţie sporită
- măsurile şi termenele stabilite la controalele anterioare – este un element
de care se ţine cont mai ales în cazul controalelor tematice şi de revenire, precum
şi în cazul acordării asistenţei de specialitate pentru întocmirea nomenclatoarelor
arhivistice şi a lucrărilor de selecţionare.
- solicitarea din partea unităţii – sunt cazuri destul de frecvente în ultimul
timp, în care unităţile solicită asistenţă de specialitate, mai ales unităţile nou
îniinţate şi care sunt „îndemnate” de forurile superioare să ia legătura cu unitatea
teritorială a Arhivelor Naţionale pentru a-şi deini activitatea de arhivă. Aici există
trei componente de care trebuie să ţinem seama.
Un prim element este vechimea unităţii. Dacă unitatea este nou îniinţată şi
nu are o vechime mai mare de 2 ani, se poate vorbi doar de acordarea asistenţei de
specialitate şi inalizarea acestei activităţi cu o instruire colectivă pe probleme de
arhivă. În cazul unei unităţi cu o vechime mai mare de 3 ani, atunci se impune – pe
lângă instructajul efectuat la solicitarea unităţii – şi un control de specialitate pentru
a depista eventualele probleme cu care se confruntă.
Al doilea element este cantitatea de arhivă creată. Acest criteriu îl întâlnim
în aproape toate planiicările de controale, ie ele tematice, de fond etc. Chiar dacă
28
unitatea este nou îniinţată sau chiar dacă nu are o activitate în urma căreia să rezulte o
cantitate mare de documente cu caracter istoric, sunt cazuri în care sunt create foarte
multe documente cu termen permanent, mai ales cele de genul inanciar-contabil
(acte justiicative de cheltuieli). În acest caz, cele mai multe solicitări din partea
acestor unităţi vin pentru asistenţa în cazul întocmirii lucrărilor de selecţionare pentru
aceste documente. Şi se aici decurg o serie de înlănţuiri procedurale, pornind de la
existenţa sau inexistenţa unor căi de soluţionare a acestei probleme: nomenclator
arhivistic, comisie de selecţionare, spaţiu de arhivă etc.
Cel de-al treilea element îl constituie situaţia economică a unităţii, şi
aici mă refer la unităţile alate în procedură de lichidare judiciară, care necesită
asistenţă imediată. La acest criteriu mai trebuie avut în vedere genul solicitării,
care în funcţie de caracterul acestuia îi este alocat un anumit timp : Nomenclatoare
arhivistice, lucrări de selecţionare, instruiri individuale sau colective, inventarierea
documentelor, organizarea depozitului de arhivă, veriicare spaţii de arhivă, solicitări
de deplasare la sediul unităţilor pentru soluţionarea diferitelor probleme legate de
activitatea de arhivă etc.
- personalul disponibil. În ultimul timp, lipsa personalului specializat care
să efectueze controale la creatorii de documente, a devenit o problemă acută, în
condiţiile în care numărul creatorilor se măreşte an de an şi, mai ales, creşte numărul
unităţilor lichidate, care necesită atenţie imediată şi – de cele mai multe ori – fără
a putea i planiicate la control periodic. În cazul unui personal redus, format din
2 – 3 inspectori de teren dintr-un judeţ, de exemplu, unde numărul unităţilor care
funcţionează este de rangul sutelor, şi unde aceşti inspectori mai au şi alte sarcini se
serviciu, într-un an calendaristic nu se pot planiica mai mult de 20 – 25 de unităţi
pentru a i controlate. Pe baza acestui criteriu (al numărului personalului disponibil)
planiicarea se justiică mai mult ca oricând, celelalte elemente componente iind
factori determinanţi în „alegerea” unităţilor dintr-un an calendaristic.
- situaţii neprevăzute – este un element despre care nu se poate spune că
intră în planiicarea anuală a controalelor la creatori, dar care inluenţează realizarea
planului. Este vorba de calamităţi naturale, accidente în urma cărora s-au produs
incendii, inundaţii sau chiar furturi sau distrugeri de documente, toate acestea
necesitând prezenţa la faţa locului a inspectorului de teren.
Planiicarea lunară a controlului se face în funcţie de activităţile lunare, în
ansamblul lor. Datorită numărului redus de personal cu studii superioare, într-o
unitate judeţeană a Arhivelor Naţionale nu se pot delimita activităţile în funcţie
de specializarea personalului. Pe lângă activitatea la creatorii şi deţinătorii de
documente, un inspector trebuie să desfăşoare şi activităţi în interiorul unităţii cum
ar i : activitate de valoriicare, activităţi la nivel de depozit (fondare, ordonare,
inventariere, selecţionare, sistematizare), referate în urma veriicărilor de spaţii de
29
arhivă, lucrări de selecţionare etc., activitate în Comisia de selecţionare, sala de

studiu, alte activităţi ordonate de conducerea unităţii. În funcţie de aceste activităţi,
se poate face o planiicare riguroasă a deplasărilor în teren, ţinând însă cont şi
de criteriile de selecţie a unităţilor care au fost planiicate. Astfel, în planiicarea
activităţilor, se poate realiza o balanţă între activităţile „de interior” şi cele „de
exterior”, în funcţie de complexitatea acestora. În lunile de iarnă se poate rezerva
timp pentru activităţile care solicită mai puţine deplasări în teren, sau care sunt cel
mai aproape de sediu. În această perioadă este de preferat ca numărul unităţilor
planiicate la control să ie cât mai redus. De obicei, din experienţa profesională, am
constatat că în lunile de iarnă de la începutul anului sunt cele mai multe solicitări
din partea creatorilor pentru lucrări de selecţionare sau mutări de arhivă, în timp
ce în lunile friguroase de la sfârşitul anului (noiembrie – decembrie) activitatea de
arhivă de la creatori este foarte redusă. În lunile de primăvară şi toamnă sunt cele
mai multe solicitări pentru inventariere, veriicări de spaţii şi instruiri. În lunile de
vară primează activitatea de selecţionare.
În funcţie de aceste estimări, se poate face o planiicare lunară a genurilor
unităţilor controlate. În funcţie de speciicul activităţii creatorilor repartizaţi anual,
se efectuează o analiză comparativă pe baza criteriilor de selecţie : domeniul de
activitate, cantitatea de documente, activitatea personalului responsabil cu arhiva
din unitate, spaţiul de depozitare şi dotarea acestuia.
Activitate complexă în cadrul activităţilor desfăşurate în cadrul Arhivelor
Naţionale, controlul şi asistenţa de specialitate sunt reglementate legislaţia de
specialitate. Această activitate este deinită ca iind forma speciică de aplicare
concretă a legislaţiei în vigoare de către Arhivele Naţionale şi direcţiile judeţene 22.
Conform prevederilor legale, toate tipurile de activităţi de asistenţă de specialitate
se pregătesc în prealabil prin studierea dosarului creatorului şi deţinătorului de
arhivă23. Toate dosarele creatorilor sunt evidenţiate într-un registru, de obicei
inventariate alfabetic, pe localităţi. După depistarea dosarului în evidenţe, acesta
se supune aceloraşi reguli de scoatere din depozit, ca la oricare unitate arhivistică
solicitată pentru cercetare: completarea registrului de depozit, a foii de folosire,
înlocuirea cu işa de control.
În activitatea de îndrumare şi control, am deprins anumite „tehnici” de
stabilire a unităţilor care vor i supuse controlului într-un interval relativ scurt de
timp. Astfel că, întotdeauna, îmi rezerv şi o a doua sau chiar o a treia unitate pentru
efectuarea controlului. Situaţii neprevăzute pot face imposibilă realizarea acţiunii şi,
pentru a nu înregistra un eşec în deplasare, mai ales în unităţile care necesită
22 Norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale aprobate de Direc-
torul general prin Ordinul nr. 227 din 18 iunie 1996, art. 138, p. 65.
23 Idem, art. 139, p. 66.
30
deplasarea pe o distanţă mai mare, analizez mai multe dosare ale creatorilor din zonă
şi – în funcţie de situaţie – stabilesc ce acţiuni urmează a i desfăşurate (de fond,
tematice etc). În principiu, planul metodic de control trebuie să-şi propună
parcurgerea întregii problematici ce face obiectul activităţii creatorului, să ie în
conformitate cu prevederile Legii 16/1996, modiicată şi completată prin Legea
358/2002 şi să respecte Instrucţiunile privind activitatea de arhivă la creatorii şi
deţinătorii de arhivă, aprobate de conducerea Arhivelor Naţionale prin Ordinul de
zi nr. 217 din 23 mai 1996. După completarea tuturor cerinţelor din planul metodic
de control şi având în vedere criteriile de departajare a unităţilor repartizate, se
stabileşte ordinea sau prioritatea executării acţiunii de control şi se trece la etapa
următoare. Conform planiicării activităţilor lunare, ziua destinată activităţii de
control se planiică şi în funcţie de disponibilitatea conducerii unităţii care urmează
a i controlată. De obicei, anunţarea controlului se face în scris, cu cel puţin 15 zile
înainte, timp în care unitatea trebuie să conirme faptul că a luat la cunoştinţă că în
ziua planiicată urmează a se desfăşura un control din partea Arhivelor Naţionale. O
astfel de procedură, de cele mai multe ori, este greoaie în sensul că necesită foarte
mult timp pentru planiicare. Aşteptarea răspunsului din partea unităţii şi, în funcţie
de acesta, planiicarea datei la care urmează a se desfăşura controlul, implică o
oarecare relativitate în aplicarea planului de muncă pentru celelalte activităţi. În
situaţia în care mijloacele de comunicare au evoluat în ultimul timp, nu se mai pune
problema metodei de anunţare a controlului ci mai degrabă a rapidităţii cu care se
efectuează comunicarea între instituţii. De aceea, în ultimul timp, comunicarea în
scris o aplic doar unităţilor la care urmează a se face un control tematic, sau o
conirmare a deplasării pentru instruiri colective, veriicări de spaţii, veriicări lucrări
de selecţionare etc. În cazul controlului de fond (aşa cum sunt majoritatea controalelor
la creatori), anunţarea acestuia se poate face telefonic, prin comunicarea datei, a
persoanelor de contact (atât din partea unităţii controlate, cât şi din partea Arhivelor
Naţionale) şi a scopului deplasării. Convorbirea telefonică directă cu conducerea
unităţii, scurtează atât timpul alocat corespondenţei, dar mai ales creează o legătură
imediată între reprezentanţii instituţiilor implicate, deschizând astfel dialogul şi, din
modul de anunţare a controlului, poate declanşa chiar interesul din partea unităţii
respective. După stabilirea legăturii cu unitatea, se contactează conducerea unităţii
pentru a se crea un prim feed-back privind anunţarea controlului, a datei la care
urmează a avea loc acţiunea, precum şi în ce constă. De cele mai multe ori, conducerea
unităţii se interesează mai degrabă „dacă durează mult” şi cine trebuie „să ie în
unitate” decât în ce constă acţiunea. Am întâlnit multe cazuri în care conducerea
unităţii chiar recomandă, telefonic, ca atunci când soseşte „controlul” în unitate, să
se ia legătura direct cu responsabilul cu arhiva. Acest aspect induce două idei : ie că
responsabilul cu arhiva „duce greul” întregii activităţi cu arhiva şi că implicarea
31
conducerii este minimă, ie că întreaga activitate de arhivă din unitate decurge foarte
bine şi implicarea permanentă a conducerii face ca – la data unui control – să nu ie
nicio problemă care să necesite prezenţa conducerii. Totuşi, în cele mai multe cazuri,
s-a constatat o indiferenţă sau o necunoaştere evidentă a problematicii referitoare la
activitatea de arhivă, iar dialogul a dus la o implicare ulterioară mult mai mare. În
ceea ce priveşte metodele de stabilire a contactului cu conducerea unităţii, se pot
aborda aici mai multe aspecte. Privită din punct de vedere metodologic, stabilirea
legăturii cu conducerea unităţii este foarte simplu de descris. Fie la anunţarea
controlului, prin adresarea directă către reprezentantul unităţii, ie la sosirea în
unitate. Cea mai bună opţiune se pare că este cea a contactului înainte de sosirea în
unitate şi are la bază atât considerente ierarhice, cât şi „diplomatice”. Prin anunţarea
controlului direct către conducerea unităţii nu numai că se creează o primă legătură
cu reprezentantul unităţii, dar se şi deschide poarta dialogului şi colaborării la acest
nivel. Anunţarea, ie telefonic, ie prin corespondenţă, face posibilă planiicarea
corespunzătoare a acţiunii de control, mergând până la ixarea orei la care urmează
a începe acţiunea, precum şi persoanele care se solicită a i în unitate la data
controlului. În acest fel sunt evitate situaţiile neplăcute în care deplasarea la sediul
unităţii ar putea i cu un succes parţial sau chiar inutil, datorită lipsei de comunicare
prealabilă cu conducerea unităţii. De multe ori evit să comunic secretarei sau altei
persoane scopul pentru care solicit convorbirea telefonică cu reprezentantul unităţii,
limitându-mă la a mă prezenta şi a solicita o convorbire pe probleme de arhivă cu
conducerea unităţii. În funcţie de solicitudinea cu care reprezentantul unităţii este
dispus să discute imediat cu inspectorul de teren, se poate deduce interesul şi
deschiderea către dialog în problema arhivei, din partea unităţii. Din propria
experienţă, am constatat că o astfel de atitudine poate descrie chiar şi ceea ce urmează
a se constata pe teren. O atitudine binevoitoare nu este întotdeauna oglinda unei
arhive ideale, dar în cele mai multe cazuri se poate constata o deschidere către dialog
şi o reacţie destul de promptă la rezolvarea problemelor constatate în urma acţiunii
de control. La fel cum, o atitudine de respingere a ideii de control din partea instituţiei
Arhivelor, nu înseamnă în mod necesar că unitatea nu are idee de activitatea de
arhivă, ci dimpotrivă o astfel de atitudine poate duce la concluzia că se cunosc foarte
bine problemele unităţii pe această ramură şi că ceea ce va urma în timpul controlului
nu va i tocmai pe placul conducerii. Respingerea ideii de control înseamnă aproape
întotdeauna că în acea unitate se cunosc foarte bine problemele care trebuie rezolvate
şi nu este de dorit ca la un control pe această problemă să ie constatate neregulile pe
care reprezentantul unităţii încearcă – prin atitudinea sa – să le diminueze sau chiar
să le ascundă. Îngrijorătoare este atitudinea conducerii manifestată prin indiferenţă
în faţa anunţării controlului. Atunci se poate pune problema unei diicultăţi în
exercitarea atribuţiilor de control. Buna dispoziţie, furia, interesul exagerat sau
32
negarea problemelor sunt reacţii care se pot modela în timpul controlului şi care se
pot folosi de către un inspector de teren abil, pentru a rezolva multe dintre situaţiile
cu care se confruntă unitatea. Dar un sentiment de indiferenţă este o adevărată
provocare pentru cel care efectuează controlul. În acest caz este nevoie nu numai de
cunoştinţe profesionale de neclintit din partea inspectorului de teren, dar şi abilităţi
dezvoltate de comunicare şi de psihologie umană, astfel încât să trezească nu numai
interesul pentru problematica în cauză, dar să obţină şi colaborarea conducerii în
demersul pentru care militează. Aici se dă o adevărată bătălie psihologică şi
dărâmarea barierei indiferenţei este o mare realizare în munca de teren. Acum se văd
abilităţile dezvoltate de-a lungul timpului, în acest caz se dovedeşte profesionalismul
inspectorului de teren şi, mai ales calităţile sale de „asamblare” a relaţiilor socio-
umane cu activitatea de arhivă pe care o reprezintă în faţa conducerii unităţii care va
face obiectul controlului. De modul în care se încheie convorbirea cu conducerea
unităţii se poate deduce cum vor decurge celelalte etape ale controlului. De cele mai
multe ori, atitudinea conducerii este relectată şi în atitudinea personalului şi a
responsabilului cu arhiva din unitate. Există şi excepţii care conirmă regula, dar
acestea sunt din ce în ce mai rare într-o societate încărcată de priorităţi care reclamă
soluţii şi rezolvări în iecare moment.
La sosirea în unitate şi după anunţarea conducerii unităţii asupra scopului
şi coordonatelor ce vor i urmărite pe parcursul controlului, imediat se trece la
contactarea persoanei responsabile cu arhiva. De obicei, persoana responsabilă cu
arhiva este pusă în temă de către conducerea unităţii cu faptul că urmează să se
desfăşoare un control pe probleme de arhivă în unitate şi, de cele mai multe ori,
este deja la faţa locului pentru a oferi informaţiile necesare. Sunt rare sunt cazurile
în care – la anunţarea unui control din partea instituţiei Arhivelor Naţionale – să
nu se poată lua legătura cu responsabilul cu arhiva. Aceste situaţii sunt generate
ie de concedii, probleme neprevăzute care implică prezenţa acestuia de urgenţă
în altă locaţie şi – mai rar – lipsa interesului faţă de acţiunea de control. În acest
din urmă caz – la care am avut neplăcerea să fac faţă de două ori – am insistat
cu continuarea controlului (spre dezamăgirea conducerii unităţii) şi am deschis
forţat depozitul de arhivă (după care a apărut imediat şi cheia care până atunci
„fusese la responsabilul care nu era în unitate”) şi am continuat operaţiunea de
control în prezenţa conducerii unităţii. De cele mai multe ori însă, am întâlnit o
mare deschidere către dialog a persoanelor implicate în activitatea de arhivă, iar
atitudinea manifestată a creat o relaţie de colaborare care a dus de multe ori către
remedierea imediată şi cu destul de mult profesionalism a problemelor depistate
în urma controlului. Pe lângă responsabilul cu arhiva, la acţiunea de control am
recomandat întotdeauna să mai participe cel puţin trei persoane de la compartimente
de lucru care generează cantităţi însemnate de arhivă cum ar i, după caz: secretariat,
33
resurse umane, contabilitate, laboratoare de lucru, şei de compartimente, inspectori.

Discuţiile cu personalul implicat în activitatea de arhivă dintr-o unitate, este
recomandat a se purta într-un spaţiu cât mai aproape de depozitul de arhivă, sau
chiar în incinta depozitului. Am observat că o discuţie purtată într-un spaţiu neutru
(o sală de şedinţe, un birou de lucru) nu generează acelaşi interes pentru problema
dezbătută, ca atunci când discuţia se axează pe exempliicarea la faţa locului. Această
discuţie nu se pretează a i o instruire colectivă, ci mai degrabă o încercare de
responsabilizare faţă de materialul arhivistic creat în unitatea respectivă. În general,
responsabilul cu arhiva este desemnat prin decizia conducerii. În cazul unităţilor
din administraţia locală, responsabilitatea pentru activitatea de arhivă este stabilită
şi prin işa postului. Activitatea responsabilului cu arhiva se perfecţionează prin
participarea la instruiri individuale sau colective şi prin asistenţa de specialitate pe
care Arhivele Naţionale o acordă în cazul întocmirii nomenclatoarelor arhivistice,
lucrărilor de selecţionare sau la orice solicitare din partea unităţii. În cadrul unităţii
creatoare şi deţinătoare de documente, rolul responsabilului cu arhiva este esenţial
în prelucrarea, păstrarea şi conservarea documentelor. De colaborarea acestuia cu
compartimentele de lucru depinde luidizarea activităţii de arhivare şi evidenţă a
documentelor. În acest scop, la majoritatea instruirilor colective participă şi şeii
de compartimente, care primesc aceleaşi informaţii ca şi responsabilul cu arhiva.
Colaborarea nu numai între responsabilul cu arhiva şi compartimente, ci şi între
compartimente şi implicarea conducerii în toate deciziile privind constituirea
şi păstrarea arhivei dintr-o unitate, sunt cheia reuşitei în activitatea ce presupune
grija faţă de documentele create şi deţinute într-o instituţie. Ca principale metode
de implementare a legislaţiei arhivistice şi de responsabilizare a personalului
implicat în crearea şi manipularea documentelor, se numără: participarea tuturor
factorilor de decizie la acţiunea de control, exemple privind stabilirea indicativului
dosarului după Nomenclator, participarea inspectorului de teren la câteva acţiuni
de prelucrare a documentelor la compartimente (constituirea documentelor în
dosare, legarea, numerotarea şi certiicarea unităţilor arhivistice), familiarizarea
personalului cu terminologia arhivistică şi cu legislaţia în domeniu, implementarea
tehnicilor de lucru şi exempliicarea câtorva tehnici de inventariere a documentelor
(ordonarea pe criterii a documentelor, folosirea formularelor de inventar conform
Anexei 2 din legea nr. 16/1996, constituirea dosarelor în pachete sau aşezarea în
cutii, sistematizarea documentelor în depozit), acordarea asistenţei în organizarea
depozitului de arhivă descrierea sancţiunilor şi consecinţelor pentru nerespectarea
legislaţiei arhivistice, explicarea rolului pe care îl joacă iecare lucrător în crearea şi
evidenţa propriei arhive, până la predarea acesteia la depozit, explicarea noţiunilor de
protecţia muncii în arhive, deplasarea personalului din unitatea controlată, la sediul
direcţiei judeţene a Arhivelor Naţionale pentru a lua contact cu un depozit de arhivă
34
organizat şi întreţinut corespunzător şi pentru a participa la acţiuni de instruire în

domeniu. Am observat că deplasarea personalului la sediul direcţiei judeţene a avut
un impact major asupra responsabilizării şi, mai ales a prelucrării corespunzătoare
a documentelor. Exemplul dat de Arhivele Naţionale prin deschiderea depozitelor
către creatorii şi deţinătorii de documente este beneic din mai multe puncte de
vedere :
- contactul direct cu instituţia care veriică activitatea unităţii;
- accentuarea rolului coordonator al inspectorului de teren, prin
discuţiile personale cu iecare responsabil cu arhiva, lucrătorul conştientizând
importanţa rolului pe care îl are în unitatea din care face parte;
- prestanţa şi profesionalismul în discuţiile purtate, ridică nivelul
de cunoaştere al responsabilului cu arhiva;
- contactul cu munca de arhivă din direcţia judeţeană constrânge
la crearea unei legături între lucrător şi instituţia Arhivelor şi îl integrează în
sistemul relaţiilor profesionale din acest domeniu, devenind parte integrantă din
lanţul circuitului documentelor de la creator la cercetătorul de la sala de studiu
a Arhivelor.
Întreaga activitate de control şi acordare a asistenţei are inluenţe din
domeniul psihologiei umane bazate pe relaţiile inter-umane şi pe stabilirea de
priorităţi metodologice de aplicare a legii.
După încheierea controlului şi a discuţiilor cu personalul responsabil cu
arhiva, urmează discuţiile cu conducerea unităţii, unde se face o prezentare pe larg
a tuturor problemelor cu care se confruntă unitatea din punct de vedere arhivistic
şi ce măsuri se pot lua pentru remedierea situaţiei. Rolul inspectorului de teren în
această etapă a discuţiilor este esenţial în evoluţia ulterioară a relaţiilor cu unitatea
şi pentru rezolvarea cu profesionalism a tuturor problemelor depistate. Dialogul
cu conducerea unităţii ar trebui să cuprindă o serie de elemente deinitorii pentru
activitatea arhivistică, iar limbajul folosit de inspector trebuie să ie unul profesionist,
coerent şi autoritar în acelaşi timp, dar cu implicarea factorilor de decizie în stabilirea
măsurilor şi responsabilităţilor concrete. Abordarea discuţiei este în egală măsură
inluenţată de problemele constatate. Cu cât problemele depistate sunt mai numeroase
şi mai greu de rezolvat, cu atât tonul folosit trebuie să ie mai grav iar implicarea
inspectorului de teren în remedierea problemelor depistate să ie mai intensă şi
cu dezvoltarea punctuală a soluţiilor oferite de acesta. După efectuarea acţiunii,
se aduce la cunoştinţa conducerii rezultatul controlului. Concluziile desprinse din
activitatea desfăşurată în unitate se consemnează într-un proces-verbal de control
care cuprinde toate constatările începând cu proilul unităţii şi până la măsurile ce
se impun pentru remedierea neregulilor. La stabilirea măsurilor se are în vedere
importanţa activităţilor ce urmează a se efectua, precum şi logica evoluţiei acestora.
35
Astfel, vor i remediate întâi problemele de ordin formal (decizii pentru comisia
de selecţionare, nomenclator, amenajare spaţii de arhivă) şi mai apoi cele de ordin
practic, cum ar i ordonarea, inventarierea, selecţionarea, predarea arhivei deţinute.
În funcţie de complexitatea măsurilor stabilite, se repartizează şi competenţele.
Ca un factor decisiv în implicarea întregului personal în activitatea de arhivă, este
recomandat ca la stabilirea măsurilor urmate de acţiunea de control să participe toţi
factorii de decizie din unitate şi în funcţie de opiniile acestora să ie „distribuite”
sarcini de lucru personalului unităţii. Astfel, în procesul – verbal de control vor i
trecute, pe lângă măsura ce va i dispusă spre rezolvare şi persoana care urmează să
îndeplinească sarcina respectivă, împreună cu termenul de rezolvare. În felul acesta
se realizează o responsabilizare maximă a personalului şi la următorul control acesta
va face tot posibilul ca să arate remedierea corespunzătoare a problemei depistate
anterior. Din propria experienţă am observat că o trecere generală în procesul-verbal
a măsurilor şi termenelor de execuţie, duce la o responsabilizare minimă a întregii
unităţi, conducerea iind de multe ori acuzată, de personalul implicat în activitatea de
arhivă, de neîndeplinirea măsurilor stabilite. Chiar conducerea unităţii încurajează
uneori astfel de airmaţii, pe considerentul că angajatul respectiv nu poate i sancţionat
atâta timp cât nu a putut îndeplini, din motive „obiective”, măsurile stabilite – la
modul general – prin procesul-verbal de control. Nominalizarea factorilor de decizie
şi a executanţilor reclamă o implicare activă a acestora în îndeplinirea măsurilor şi,
mai mult decât atât, solicită şi o implicare afectivă astfel încât, la controlul următor să
ie constatate nu numai remedierea situaţiei, dar şi o îndeplinire calitativă a măsurii
respective. De asemenea, implicarea inspectorului de teren în îndeplinirea din partea
unităţii a măsurilor stabilite, este esenţială în respectul şi încrederea cu care unitatea
va credita instituţia Arhivelor.
Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 prevede la capitolul IV, art. 26 –
3324, sancţiuni şi contravenţii pentru25: sustragerea, distrugerea, degradarea ori
aducerea în stare de neîntrebuinţare a documentelor care fac parte din Fondul
Arhivistic Naţional al României; scoaterea peste graniţă a documentelor care fac
parte din Fondul Arhivistic Naţional al României sau înstrăinarea acestora către
persoane izice sau persoane juridice străine, fără autorizarea Arhivelor Naţionale;
neinventarierea documentelor sau neîntocmirea de către creatorii acestora, persoane
juridice, a nomenclatoarelor arhivistice pentru documentele proprii; nepredarea
de către compartimentele unităţii creatoare, la arhiva proprie, a documentelor cu
termen de păstrare permanent, pe bază de inventar şi proces-verbal de predare-
primire; neîntocmirea nomenclatorului dosarelor; neselecţionarea documentelor
24 Legea Arhivelor Naţionale nr. 16 / 1996, publicată în „Monitorul Oicial”, Partea I, nr.
71, din 9 aprilie 1996.
25 Responsabilităţile sunt trecute in ordinea importanţei şi a atribuţiilor conform funcţiei
deţinute în unitate.
36
create şi deţinute de către persoane juridice, la termenele prevăzute în nomenclatorul

propriu, de către comisia de selecţionare a documentelor; neasigurarea condiţiilor
corespunzătoare de păstrare şi protejare a documentelor create şi deţinute de către
creatorii şi deţinătorii de arhivă, persoane juridice sau persoane izice; nepredarea,
la Arhivele Naţionale şi, după caz, la direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, a
documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României de către
creatorii şi deţinătorii de documente de arhivă, la expirarea termenelor prevăzute
la art. 13 din Legea nr. 16/1996; oferta de vânzare sau vânzarea documentelor care
fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României de către persoane izice sau
persoane juridice, fără respectarea priorităţii Arhivelor Naţionale de a le cumpăra,
potrivit prevederilor art. 15 alin.2; nedepunerea la Arhivele Naţionale sau la
direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, după caz, de către creatorii şi deţinătorii
de documente de arhivă, a inventarelor pe care le deţin la expirarea termenelor
de depunere, în condiţiile prevăzute la art. 17 din Legea nr. 16/1996. În cazul
aplicării sancţiunilor contravenţionale persoanelor juridice, amenzile se impută
persoanelor izice (director, patron, administrator, salariat), care nu şi-au îndeplinit
atribuţiile de serviciu ce îi revin în baza unui act normativ, statut, contract etc.26
Constatarea contravenţiilor reprezintă prima fază procedurală privind răspunderea
contravenţională; ea este dată în competenţa anumitor persoane prevăzute în
actul normativ care reglementează contravenţiile într-un anumit domeniu de
activitate. Aceste persoane sunt denumite generic agenţi constatatori. Constatarea
contravenţiilor prevăzute de Legea nr. 16/1996 se face de către împuterniciţii
Arhivelor Naţionale sau ai direcţiilor judeţene, în urma împuternicirii anuale prin
ordin de zi pe unitate dat de către conducerea unităţii. Sancţiunile contravenţionale
sunt principale şi complementare 27.
Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul; amenda
contravenţională; prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: coniscarea bunurilor
destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau anularea, după
caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea
unităţii; blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic;
retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de
comerţ exterior, temporar sau deinitiv; desiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului
în starea iniţială. Sancţiunea stabilită trebuie să ie proporţională cu gradul de pericol
social al faptei săvârşite. Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura
şi de gravitatea faptei. Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o
26 Idem, art. 2
27 Ordonanţa de Guvern nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţii-
lor, cu modiicările şi completările ulterioare.
37
sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.

Avertismentul şi amenda contravenţională se pot aplica oricărui contravenient
persoană izică sau juridică 28. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se
poate aplica numai contravenienţilor persoane izice.
Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces-verbal, sancţiunile
contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii
prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit în
prezenta ordonanţă pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. În cazul în
care la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea se va
aplica iecăreia separat. Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în
termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. cazul contravenţiilor continue termenul
curge de la data constatării faptei. Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale
se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat
contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii. Procesul-verbal
neatacat în termenul legal, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin
care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face de către organul
din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac
împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de
lege, sau de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri.
La inalul acţiunii de control are loc acordarea asistenţei de specialitate. De
cele mai multe ori discuţiile purtate în urma desfăşurării acţiunii concluzionează
reuşita sau eşecul activităţii inspectorului de teren în unitatea controlată. Încă de la
începutul acţiunii, impresia lăsată de inspectorul de teren îşi pune amprenta asupra
desfăşurării ulterioare a controlului şi, implicit, a inalizării acestuia. Discuţiile
purtate atât în timpul desfăşurării acţiunii, cât şi la inalul acesteia au rolul de a
asigura o legătură permanentă între acţiunile desfăşurate în timpul controlului şi
acordarea asistenţei de specialitate necesară în funcţie de situaţie. După încheierea
procesului-verbal de control, se stabilesc şi acţiunile imediate. În cazul în care este
necesară organizarea unei instruiri colective sau individuală cu personalul implicat
în activitatea de arhivă din unitate, se pot stabili coordonatele desfăşurării unei astfel
de acţiuni. În cazul lucrărilor de selecţionare care se impun în urma constatărilor
controlului, se poate evalua încă de la încheierea acţiunii, cantitatea de documente
ce urmează a face obiectul selecţionării şi, în funcţie de acest factor, se poate stabili
o dată ulterioară pentru veriicarea lucrării de selecţionare.
Tot la încheierea controlului se pot da relaţii cu privire la activitatea de
ansamblu a unităţii în raport cu instituţia Arhivelor. Permanentizarea legăturii cu
instituţia respectivă şi implicarea activă a factorilor de decizie în desfăşurarea
28 Idem.
38
activităţii arhivistice în unitate sunt strâns legate de conştientizarea rolului pe care

Arhivele Naţionale îl au în societate şi de importanţa activităţii desfăşurată de acestea.
De impresia lăsată de inspectorul de teren, de limbajul folosit, comportamentul
profesionist şi fără interpretări, precum şi de hotărârea în luarea deciziilor de moment,
depinde imaginea pe care Arhivele Naţionale o dezvoltă în sistemul instituţional
local şi naţional. Respectul faţă de instituţia Arhivelor şi faţă de personalul sau are la
bază amprenta discuţiilor, atitudinilor, prezenţei izice şi profesionalismului de care
inspectorul de teren trebuie să dea dovadă în orice situaţie.
La întoarcerea la locul de muncă, inspectorul de teren completează
instrumentele de evidenţă cu datele rezultate în urma controlului efectuat, alate la
dosarul creatorului.
Instruirea personalului desemnat cu munca de arhivă este o activitate care
se organizează de obicei după efectuarea controalelor de fond şi care necesită o
programare şi pregătire ulterioară, prin cursuri colective sau individuale. Instruirile
colective sunt precedate de întocmirea următoarelor lucrări 29: raport cuprinzând
data, scopul şi participanţii ce vor i instruiţi; acesta se întocmeşte după solicitarea
din partea unităţii a instruirii şi se aprobă de către conducerea unităţii; programul de
desfăşurare a instruirii, pe ore şi teme ce urmează a i abordate; lista participanţilor la
instruire; materiale scrise ce vor i prezentate participanţilor (instrucţiuni, formulare,
inventare, nomenclatoare etc.); circulară privind instruirea, adresată instituţiei/
instituţiilor creatoare şi deţinătoare de documente; adeverinţă-tip de participare la
instruire, ce va i înmânată cursanţilor; raport privind modul în care s-a desfăşurat
acţiunea. Toată documentaţia rezultată în urma instruirilor susţinute se grupează într-
un dosar şi se clasează la arhivă, conform nomenclatorului dosarelor. De remarcat
aici sunt rolul instructorului şi abilităţile sale de pedagog în relaţia cu participanţii
la instruire. De-a lungul carierei mele am efectuat peste 30 de astfel de instruiri şi
pot spune că mi-am format o metodologie proprie de lucru, care se axează atât pe
dezbaterea problemelor din punct de vedere legislativ, cât mai ales din punct de
vedere tehnic şi socio-uman. Din astfel de instruiri colective se pot extrage foarte
multe date, care de multe ori scapă în timpul desfăşurării controlului individual
la o singură unitate şi în prezenţa unui număr redus de persoane. Astfel, mi-am
constituit o „bază de date” despre problemele cu care se confruntă iecare unitate
cu care am intrat în contact, iar în urma instruirilor colective se pot colecta date
importante privind relaţia responsabilului cu conducerea unităţii, receptivitatea
conducerii unităţii faţă de problema arhivei deţinute, interesul personalului angajat
faţă de prelucrarea, manipularea şi păstrarea documentelor, cunoaşterea legislaţiei
arhivistice la nivelul unităţii, impactul acţiunii de control din partea Arhivelor
29 Norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale aprobate de Direc-
torul general prin Ordinul nr. 227 din 18 iunie 1996, art. 138, p. 67
39
Naţionale. Rezultatul direct al acestor instruiri este responsabilizarea atât a

responsabililor cu arhiva din unităţi, cât şi a factorilor de decizie. Drept urmare, din
experienţa proprie, în urma organizării unor astfel de instruiri colective, s-a redus
în mod constant spontaneitatea efectuării controlului, realizându-se o „aerisire”
a solicitărilor în care este necesară intervenţia de urgenţă a Arhivelor, situaţiile
neprevăzute iind eliminate prin efectuarea operaţiunilor arhivistice la timp şi cu
profesionalism.
Veriicarea lucrărilor de selecţionare a documentelor30, se efectuează cu
respectarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiilor de selecţionare
din cadrul Arhivelor Naţionale şi a Procedurilor privind exercitarea atribuţiilor
Arhivelor Naţionale în raporturile cu organizaţiile creatoare şi deţinătoare de
documente în vederea administrării şi protejării Fondului Arhivistic Naţionale.
Veriicarea lucrărilor de selecţionare repartizate se efectuează la sediul creatorului
şi deţinătorului de documente, în depozitul de arhivă. Constatările se consemnează
într-un referat care se anexează la lucrare.
Veriicarea nomenclatoarelor arhivistice 31 constă în analiza, din punct
de vere forma şi de fond a proiectului de nomenclator înaintat pentru conirmare
Arhivelor Naţionale, avându-se în vedere : modul în care proiectul de nomenclator
întocmit acoperă întreaga schemă de organizare (direcţii, servicii, birouri etc.) a
unităţii care l-a elaborat, modul de grupare a documentelor pe probleme şi termene
de păstrare, modul în care este redactat conţinutul dosarelor, modul în care termenele
de păstrare relectă valoarea practică sau ştiinţiică a documentelor, veriicarea
modului de respectare, din punct de vedere formal, a cerinţelor legii nr. 16/1996 a
Arhivelor Naţionale privind respectarea rubricaţiei din Anexa nr. 2.
Preluarea documentelor de la creatorii şi deţinătorii de arhivă 32 se
efectuează pe baza unui plan de perspectivă, avându-se în vedere importanţa
acestora din punct de vedere importanţa lor ştiinţiică şi starea lor de conservare.
Preluarea documentelor cu valoare istorică de la creatorii şi deţinătorii de documente
constă în veriicarea inventarelor de preluare, confruntarea inventarelor cu unităţile
arhivistice care urmează a face obiectul preluării, întocmirea procesului-verbal de
predare-preluare, înregistrarea procesului-verbal în evidenţe, înscrierea inventarelor
în Registrul inventarelor, întocmirea işei „Situaţia fondului”. În cadrul acţiunilor
desfăşurate după efectuarea activităţii de îndrumare şi control, se poate face o
evaluare a gradului de impact a controlului efectuat de inspector în iecare unitate
repartizată.
La toate acestea se mai adaugă solicitările din partea unităţilor noi îniinţate
sau în curs de desiinţare, care se confruntă cu diferite situaţii şi care apelează la
30 Ibidem.
31 Idem, p. 68.
32 Idem, p. 70.
40
specialiştii din Arhive pentru soluţionarea problemelor. În aceste cazuri, se poate

vorbi mai mult de acordarea asistenţei de specialitate care este precedată de activităţi
de control la sediul unităţii respective. Procedura de acordare a asistenţei de
specialitate este aceeaşi ca şi în cazul constatărilor de pe teren, aici intervenind mai
mult legătura prin corespondenţă, dar odată intrată unitatea în sistemul de evidenţă
al Arhivelor, aceasta beneiciază de acelaşi regim de control şi acordare a asistenţei
de specialitate. Din acest punct de vedere, legislaţia arhivistică ar trebui să prevadă
o conlucrare şi cu celelalte organe de evidenţă juridică a creatorilor de documente de
pe raza unui judeţ. Astfel, se poate face o propunere ca viitoarea lege a Arhivelor să
conţină, pe lângă obligaţia comunicării din partea unităţii a schimbărilor survenite
de-a lungul timpului, şi obligativitatea organelor de evidenţă iscală, a Registrului
comerţului şi judecătoreşti ca, periodic, să comunice liste cu unităţile care au suferit
transformări în ultimul an calendaristic. În acest fel ar putea i efectuate prognoze
corecte de preluări de documente, efectuarea controlului periodic la unităţi în funcţie
de priorităţi, precum şi o mai judicioasă pregătire de specialitate a inspectorilor de
teren, pentru a face faţă tuturor domeniilor de activitate de provenienţă a documentelor
care fac obiectul controlului şi acordării asistenţei de specialitate.
Întreaga activitate de control şi acordare a asistenţei de specialitate se
conturează într-un ansamblu de relaţii şi atribuţii care deinesc speciicul activităţii
în Arhivele Naţionale. Activitatea de îndrumare şi control îmbină sfera relaţiilor
cu publicul cu cea a relaţiilor publice. Problematica relaţiilor publice dezvoltată de
legislaţia românească şi cea europeană pun accentul pe latura umană a activităţilor
desfăşurate în acest domeniu, fără însă a diminua rolul corector şi de control legislativ
de specialitate, cu respectarea şi aplicarea corespunzătoare a legilor în vigoare. De
natura relaţiilor socio-umane dezvoltate în urma acţiunii inspectorului de teren,
depinde evoluţia relaţiilor publice şi a relaţiilor cu publicul, relectate în imaginea
de ansamblu pe care o unitatea o realizează la nivelul comunităţii, atât din punct
de vedere profesional, cât şi din perspectiva abordării în plan psihologic a tuturor
problemelor întâlnite. Studiul temperamentelor umane ar trebui să ie o componentă
de bază a formării profesionale a angajaţilor, îmbinată cu educaţia generală. La
toate acestea se adaugă formarea profesională care, împreună, deinesc şi formează
caracterul „angajatului-model” al societăţii, care să facă faţă, cu ajutorul cunoaşterii,
tuturor provocărilor profesionale şi, nu în ultimul rând, să facă faţă a stresului cotidian
care, îmbinat cu stresul profesional, poate genera atitudini şi reacţii de moment care
pot i interpretate eronat şi care pot da naştere, la rândul lor, la acţiuni defensive
sau chiar ofensive faţă de care societatea ar avea o imagine relectată greşit atât
asupra individului cât şi a comunităţii profesionale din care face parte. De aceea,
legislaţia actuală a prevăzut condiţii şi caracteristici pe care funcţionarul public care
are în atribuţii relaţiile cu publicul, trebuie să le întrunească astfel încât întreaga sa
41
activitate să ie în completare şi în concordanţă cu nevoile societăţii şi, implicit, ale

comunităţii locale. De formarea profesională a iecărui angajat depind foarte mulţi
factori care inluenţează atitudini şi decizii cu incidenţă asupra întregii activităţi şi
imagini asupra instituţiei, iar în mod particular cu formarea unei relecţii corecte
a imaginii în fata societăţii, privind competenţele, integritatea şi profesionalismul
angajatului. Cunoştinţele profesionale temeinice şi principiile de viaţă ale iecărui
lucrător, determină formarea de atitudini şi aptitudini deinitorii ale desfăşurării
activităţii de specialitate în raport cu relaţiile inter-umane şi în raport cu cerinţele
societăţii. Particularizând pentru lucrătorul din arhive, teoria trebuie îmbinată cu
aplicaţiile practice, rezultanta iind o calitate sporită a activităţilor desfăşurate şi o
mai bună responsabilizare în raport cu atribuţiile în domeniul acordării asistenţei de
specialitate şi a efectuării controlului la creatorii şi deţinătorii de documente.
BIBLIOGRAFIE
LEGISLAŢIE
1. Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, în „Monitorul Oicial”, partea I, nr.
71 din 9 aprilie 1996.
2. Norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale,
Bucureşti, 1996.
3. Instrucţiuni privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de
documente, în Broşura „Legislaţie arhivistică”, Bucureşti, 2001.
4. Legea 182 privind protecţia informaţiilor clasiicate, în „Monitorul Oicial”
nr. 248 din 12 aprilie 2002.
5. H.G. nr. 51/2003 privind procedura de predare-primire a documentelor
creatorilor şi/sau deţinătorilor de documente, persoane juridice, persoane
care s-au desiinţat, publicată în Monitorul Oicial nr. 98 din 12.02.2003.
6. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în
Monitorul Oicial nr. 365/ 29. 05. 2007.
7. Legea nr. 7/ 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici,
Republicată în Monitorul Oicial nr. 157/ 23. 02. 2004, modiicată şi
completată prin L. 50/2007 – M. Of. 196/21.03.2007.
8. Norme privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de control asupra
aplicării legislaţiei arhivistice şi de constatare a contravenţiilor la prevederile
Legii nr. 16/1996, aprobate prin ordinul de zi nr. 336 din 25 martie 1998.
9. Proceduri privind exercitarea atribuţiilor Arhivelor Naţionale în raporturile
cu organizaţiile creatoare şi deţinătoare de documente în vederea
administrării şi protejării Fondului Arhivistic Naţionale.
42
PERIODICE ŞI LUCRĂRI DE SPECIALITATE

PERIODICE
1. Revista Arhivelor. 1924 – 1985. Bibliograie tematică, Bucureşti, 1988.
2. Revista Arhivelor. 1986 – 1994. Bibliograie tematică, Cluj – Napoca, 1998.
LUCRĂRI DE SPECIALITATE
1. Ciucă Marcel Dumitru, Arhivele existente în depozitele Arhivelor Statului şi la
alţi deţinători, în „Revista Arhivelor”, nr. 4/1978.
2. Coman Voica, Metodologia de elaborare a nomenclatorului dosarelor, în
„Revista Arhivelor”, nr. 4/1984.
3. Coman Voica, Selecţionarea documentelor la organizaţii, în „Revista Arhivelor”,
nr. 4/1982.
4. Comănescu, Ion, Îndrumarea şi controlul muncii de arhivă la instituţii,
întreprinderi şi organizaţii socialiste, în „Revista Arhivelor”, nr. 1/1963, p. 189
– 196.
5. Couture Carol, Nomenclatoarele. Aspecte teoretice, în Revista de Arhivistică,
Cluj-Napoca, tom IV, nr.1-2/1998.
6. Dinu Cristina, Nicula Vasile, Constituirea dosarelor pe termene de păstrare, în
„Revista Arhivelor”, nr. 4/1978.
7. Mera Laurenţiu, Îndreptar arhivistic, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 2001.
8. Mircea Timbus, Aplicarea Legii Arhivelor Naţionale între cerinţe şi posibilităţi,
în „Revista Arhivelor”, Seria a III-a, vol. II, 1996, nr. 1-2, p. 27.
9. Mocanu Marin Radu, Arhivele Naţionale şi societatea românească, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1997.
10. Necşa Teodor, Bolontoc Dumitru, Înregistrarea documentelor şi constituirea
arhivei curente, în „Revista Arhivelor”, nr. 3/1972.
11. Necşa Teodor, Precizări privind întocmirea şi folosirea nomenclatorului şi
indicatorului în arhivele curente, în „Revista Arhivelor”, nr. 1/1975.
12. Nicula Vasile, Ordonarea şi inventarierea documentelor care nu au fost constituite
potrivit nomenclatorului dosarelor, în „Revista Arhivelor”, nr. 4/1972.
13. Oprea Florea, Lungu Corneliu-Mihail, Conservarea şi restaurarea documentelor
de arhivă, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2008.
14. Oprea Florea, O problemă de interes naţional: spaţiile de depozitare a arhivelor,
în „Revista Arhivelor”, nr. 2/1993.
15. Popa Gheorghe, Concepţia despre selecţionare în arhivistica românească
contemporană, în „Revista de Arhivistică”, nr. 1-2/1998.
43
THE PSYCHOLOGY OF THE INITIATION AND THE DEVELOPMENT

OF THE CONTROL AT THE CREATORS AND HOLDERS OF
DOCUMENTS
Summary
As an integral part of the activities carried at the National Archives, the

activity of guidance and control is the image of the completely professional training
of an archivist and, in the same time, it reunites personal abilities and qualities of
great commitment in the relation with the society. This stuff wishes to be a pleading
for the importance of this activity based on professional experience, being thoroughly
got into methodological and psychological methods, techniques and approaches in
the relation with the creators and holders of documents, an attempt to give form and
content to the “backstage” activities, which an archivist carries on before and after
the activity of control at the creators and holders of documents.
In the same time the paper, also contain appreciations on different classical
working methods and puts forward some new ideas for carrying on, in good
conditions, the activities programmed during the action of control.
We consider that in the activities of control and specialized assistance an
important part plays not only the professional knowledge obtained during the years
of study and the professional activity at the working place, but also the knowledge
of human psychology and sociology, ields which weren’t approached at the courses
of professional training performed at the National Archives. This paper approaches
also from this point of view the whole methodology of initiation and development
of the activity of control at the units, which create and keep documents.
The novelty of this paper consists in the description of the personal techniques
used in the activity performed out of the working place, techniques trained during
the years, with the purpose of solving the problems appeared practicing the duty
of an archivist. The accent was set on the study of human psychology and on the
adaptation of the speciic legislation to the situations determined by the human types
met, without diminishing the role of the archivist and the character of the action.
The method of the ending the action of control deines, in most cases, the actions
which can be planned afterwards and can make – in same time – a radiography of
the development of the action on the whole.
The theme approached in the paper is far to be ended. The new provocations of
the society and the modiications of the law, will give new dimensions to the activity
of guidance and control. Although it seems not to be given so much importance, the
role of the archivist becomes more and more important in a society in which the
document (indifferent of support) and the proving value of this one, put more and
more the mark on the relations among people.
44
ARHONDOLOGIA. SURSELE CERCETĂRII ARHONDOLOGICE ÎN

ARHIVELE ROMANO-CATOLICE DIN TRANSILVANIA
BERNÁD Rita
1. Arhondologia. Deiniţie, metoda de lucru
Arhondologia, ştiinţa demnitarilor şi a purtătorilor de funcţii, este o ştiinţă

auxiliară încă nerecunoscută sau mai degrabă prea puţin cunoscută în România.
Astfel, prezentarea ei în acest subcapitol se consideră a i o abordare de pionierat
în ştiinţa istorică românească. Fără conştiinţa şi cunoştinţa tipologiei şi a metodei
de lucru, practicarea şi dezvoltarea acestei ramuri ştiinţiice auxiliare a istoriei
în ultimele secole nu poate i negată, deoarece, după cum vom vedea în cele ce
urmează, au apărut deja lucrări arhondologice şi pe teritoriul geograic discutat.
În primul rând vom deini în linii mari ce este arhondologia, când anume
s-a format, cine şi când s-a ocupat de dezvoltarea acestei ştiinţe auxiliare în sfera
ecleziastică şi care este metoda ei de lucru.
Conform deiniţiei istoricului Fallenbüchl Zoltán, arhondologia este ştiinţa
auxiliară a istoriei care se ocupă cu constituirea listelor demnităţilor oiciale şi cu
analiza carierei lor oiciale. Ca ştiinţă auxiliară de sine stătătoare, arhondologia s-a
separat de cronologie doar treptat. Ea este strâns legată de genealogie, de istoria
oiciilor, de statistica istorică, prin urmare şi de istoria socială, de sociologia istorică,
respectiv alte ştiinţe istorice.33
În deiniţia lui Engel Pál, arhondologia este o ramură ştiinţiică, a cărei
subiect îl constituie aşa-numitul archontes, care în limba greacă înseamnă
“domnitor”, “conducător”, termen care, în limba latină, s-ar traduce în forma
regentes. Arhondologia, din punct de vedere formal, înseamnă ştiinţa conducătorilor/
domnitorilor. Arhondologia mai înseamnă şi acele liste care cuprind, în ordine
cronologică, toţi purtătorii unei demnităţi (oiciu sau demnitate), cu marcarea
hotarelor de timp a purtării demnităţii respective. Istoricul Engel Pál care
deineşte arhondologia precizează că introducerea arhondologiei printre ştiinţele
auxiliare ale istoriei nu este motivată, deoarece ea diferă de ele prin faptul că nu
are un subiect dat, ca şi celelalte ştiinţe auxiliare reale (de ex. diplomatica are ca
subiect al cercetării ei diplomele, sigilograia sigiliile etc.). Din contră, subiectul
arhondologiei se formează pe parcursul activităţii propriu-zise de cercetare a ei.
Astfel, ar i mai oportun, dacă nu am considera-o ştiinţă auxiliară, ci doar o activitate
33 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, în Kállay István red., A történelem segédtudományai,

Budapest, 1986, p. 124.
45
ştiinţiică, al cărei scop este întocmirea unui repertoriu istoric de un anumit tip.34
Oriunde şi-ar avea locul arhondologia (ramură de ştiinţă auxiliară a istoriei sau o
activitate ştiinţiică istorică), ea şi-a dobândit un loc aparte în cărţile de specialitate
apărute în Occident, în volume care se ocupă de ştiinţele auxiliare ale istoriei. În
manualului ştiinţelor auxiliare ale istoriei din ţară, publicat de Nicolae Edroiu, nu
se ală menţionată existenţa acestei ramuri auxiliare ale istoriei.35 Acest lucru se
datorează faptului, că publicaţia respectivă este de fapt varianta îmbogăţită a unui
curs universitar întocmit în domeniul ştiinţelor auxiliare ale istoriei, elaborat cu două
decenii înainte de apariţia rezultatelor preocupărilor arhondologice din ţara noastră.
Pe teritoriul românesc singurul reper în deiniţia arhondologiei a constituit
dicţionarul sţiinţelor speciale ale istoriei. Conform acestuia, arhondologia
(archondologhia) este o denumire a unui tip de izvor diplomatic, arhondologia iind
de fapt un grecism preluat de limba română în timpul domniilor fanariote şi utilizat
pentru a denumi registrul în care erau trecute toate familiile boiereşti din ţară. Acest
registru se numea şi Condica rangurilor boiereşti.36 Prin această deiniţie existentă
în istoriograia românească, iese la iveală cunoaşterea termenului în sine, dar totodată
şi lipsa informării asupra domeniului de cercetare – al subiectului şi al obiectivului
ştiinţei auxiliare în sine – mult mai larg, acoperit de acesta.
În ceea ce priveşte metoda acestei mici ramuri de ştiinţă auxiliară, cele două
scopuri de cercetare ale arhondologiei au fost conturate de către arhivistul Ember
Győző în anii 1930’: cine şi ce au fost demnitarii? Ca şi primă informaţie trebuie
relevat numele deţinătorului demnităţii şi perioada de purtare a demnităţii respective,
iar toate acestea trebuie făcute în ordine strict cronologică şi cu precizie. Aceste
informaţii sunt urmate de celelalte date biograice.37 Schiţa cercetării arhondologice
este deci: funcţia, numele şi perioada de purtare a funcţiei respective.
Arhondologiile pot i de cinci tipuri:
1. Liste nominale conform funcţiilor, cu perioadele de purtare a
demnităţilor, în ordine cronologică
demnităţilor, în ordine cronologică, completate cu date biograice
şi cu date ale carierei profesionale
34 Engel Pál, Archontológia, în Bertényi Iván red., A történelem segédtudományai, Buda-
pest, 1998, p. 29.
35 Nicolae Edroiu, Ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, 1999.
36 Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealo-
gie, heraldică, paleograie, sigilograie, Bucureşti, 1982, p. 46.
37 Ember Győző, A Commissariatus Provincialis felállítása Magyarországon 1723-ban, în
A Gróf Klebelsberg Kuno Magyar Történetkutató Intézet Évkönyve, 1934, pp. 338–363; Ember
Győző, A Magyar Királyi Helytartótanács ügyintézésének története 1742-1848, Budapest, 1940.
46
demnităţilor, cu detalii narative biograice şi cu valoriicarea

minuţioasă a activităţii lor
4. Colecţii biograice şi de activitate a anumitor persoane cu o anumită
funcţie de altă ordonare (alfabetică, teritorială etc.), prezentate în
cadrul unei perioade de timp deinite în prealabil
5. Tabele cu funcţii repetate anual, cu semnalarea schimbărilor în
rândul persoanelor cu funcţia respectivă.38
La iecare tip de arhondologie este extrem de importantă stabilirea formei
corecte şi precise a numelui.
În ceea ce priveşte întrebarea ce au fost demnitarii, aici se pot culege diverse
informaţii despre demnitarul respectiv privind: originea etnică sau teritorială,
apartenenţa confesională, starea socială, anturajul inanciar, formarea lui intelectuală
şi spirituală, starea lui familială (legăturile de căsătorie), vârsta, gradul de eicienţă
a activităţii sale (cariera), rezultatele profesionale, importanţa lui profesională,
eventualele activităţi creatoare (literare, artistice etc.).
Arhondologii, care iniţiază o asemenea cercetare trebuie să ţină cont de
faptul, că activitatea lor se bazează în primul rând pe istoricul de persoane în cadrul
anumitor funcţii, şi nu pe istoricul instituţiilor şi organizaţiilor, aceasta din urmă
aparţinând istoriei oiciilor şi a instituţiilor. Astfel, în timpul culegerii izvoarelor,
beneiciază de prioritate datele arhivistice cu caracter personal.39
Întocmirea arhondologiilor prin urmare este o activitate ce necesită o muncă
întemeiată şi serioasă, ca de altfel şi punctualitate în publicarea datelor, lucrările
rezultate iind indispensabile atât în scrierea istorică, cât şi în informarea culturală
istorică. Practicarea acestei ştiinţe auxiliare poate i realizată nu numai datorită
rutinei tehnice, ci şi prin cunoştinţe aprofundate în mare măsură în ştiinţa istoriei şi
în limbi străine.
2. Arhondologia ecleziastică. Evoluţia ei şi sursele cercetării arhondologice în

arhivele ecleziastice din Transilvania
Rădăcinile arhondologiei se întind adânc în timp. Despre suverani pontii şi

domnitori s-au întocmit liste nominale încă în evul mediu, dar acestea erau numite
cronologii şi nu arhondologii. Însuşi conceptul de arhondologie a fost introdus de
către Johann Philipp Abelinus, cunoscut sub pseudonimul Johannes Ludovicus
Gotofredi, istoric german şi geograf în lucrarea sa întitulată Archontologia Cosmica
(apărută la Frankfurt am Main, 1638, 1649). Anterior apariţiei lucrării sale,
prezentarea demnităţilor şi a activităţii aferente s-a efectuat în cadrul ştiinţei numită
38 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, în Kállay István red., A történelem segédtudományai,
p. 124.
39 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, p. 132.
47
cronologie. Cu timpul însă, aceste conscripţii s-au extins şi la datele biograice ale
demnităţilor, transformându-se în ştiinţa arhondologiei.
În cazul arhondologiilor ecleziastice, alături de pontii, au fost prelucrate şi
publicate şi datele arhiepiscopilor, episcopilor şi a abaţilor, iar în cazul împăraţilor,
regilor şi principilor s-au întocmit înregistrări de tip arhondologic şi cu datele
personale ale altor demnităţi ai curţii. Subiectul arhondologiei astfel s-a extins din
sus în jos pe scara ierarhiei deja în secolele XVII-XVIII, devenind chiar o necesitate
pentru administraţia oicială mai bună, întocmirea de liste nominale cu funcţionarii
şi funcţiile lor deţinute în anumite perioade de timp în cadrul unei anumite instituţii
sau oicii.
În cartea geograico-istorică a lui Bél Mátyás, la prezentarea comitatelor
se ală publicate nu numai listele nominale ale comiţilor, dar autorul a încercat să
publice şi caracteristicile acestora în parte.40 Tot în această categorie se înscriu şi
lucrările iezuiţilor Wagner Károly SJ şi Nicolaus Schmitth SJ. Primul a elaborat
în manuscris în 1782 seria comiţilor din Ungaria, repartizaţi pe comitate, iar cel
de al doilea a publicat arhondologii în mai multe domenii. Astfel de la Nicolaus
Schmitth cunoaştem arhondologia palatinilor maghiari în două volume (Palatium
Regni Hungariae, Cassoviae, 1739) şi sultanii turci prezentaţi în ordine cronologică
(Imperatores Ottomanici, Tyrnaviae, 1747-1752). Numele lui Schmitth se remarcă
şi în domeniul arhondologiei ecleziastice, publicând şi prelucrarea arhondologico-
biograică a arhiepiscopilor de Strigoniu/Esztergom (Archiepiscopi Strigonienses,
Tyrnaviae, 1752), precum şi a episcopilor de Eger (Episcopi Agrienses, Jaurini41,
1763). Metoda de lucru a lui Nicolaus Schmitth este caracterizată a i strict
cronologică şi narativă.42
În domeniul arhondologiei ecleziastice se consideră ca iind o lucrare esenţială
cea publicată în Franţa de către Boyer de Saint-Suzanne, intitulată Le personnel
administratif sous l’Ancien Régime (Paris, 1868) precum şi seria de volume apărută
în Germania, graţie demersului întreprins de către Pius Bonifacius Gams. Lucrarea
se intitulează Series episcoporum Ecclesiae Catholicae (Regensburg, 1873-1886).
Despre episcopii din Regatul Maghiar a apărut deja la sfârşitul secolului al XVII-lea
o lucrare arhondologică întitulată Series episcoporum regni Hungariae ad annum
1696 păstrată în manuscris în Biblioteca Naţională din Zagreb.43
Scrierea istorică nu se poate imagina fără repertorii, cărţi auxiliare, indici,
lexicoane, dicţionare de specialitate, toate iind menite să contribuie la activitatea
de cercetare şi de publicare a istoricului. Arhondologia, ştiinţa cercetării datelor
40 Bél Mátyás, Notitia Hungariae novae historico-geographica, I-V, Vindobonae, 1735-
1742.
41 Iaur = Győr (Ungaria).
42 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, p. 138.
43 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, pp. 137-138.
48
demnităţilor, se poate mândri în Transilvania cu un volum editat pe linie ecleziastică,

care însumează numeroase date privind funcţionarea ierarhilor catolici şi protestanţi
în România. Ea a fost întocmită de către Excelenţa Sa Jakubinyi György, arhiepiscop
romano-catolic de Alba Iulia, şi se intitulează Romániai katolikus, erdélyi protestáns
és izraelita vallási archontológia, Cluj, 2010.44 Această lucrare, mult aşteptată
şi indispensabilă în istoria ecleziastică a Transilvaniei, s-a născut din izvoare
strict arhivistice, inclusiv cele ale Arhivei Arhiepiscopale şi Capitulare de Alba
Iulia. Lucrarea are următoarea structură: mai întâi este prezentat Sfântul Scaun
(Nunţiatura), apoi arhondologia întregii Biserici Catolice cu cele trei rituri, urmând
după aceasta prezentările premergătorilor Bisericilor Reformate, Unitariene,
Evanghelice şi Izraelite. Capitolele referitoare la personalităţile Bisericii Catolice
nu au fost despărţite după rit, ele iind detaliate în ordinea denumirilor latine ale
eparhiilor. Seria demnităţilor ecleziastice ale Bisericii Protestante urmăreşte ordinea
cronologică a îniinţării lor. Arhondologia cuprinde, alături de lista nominală
a nunţiilor din Viena şi Bucureşti, înşiruirea ierarhilor celor doisprezece dieceze
catolice din România, episcopii celor cinci eparhii protestante, precum şi rabinii
Principatului Transilvaniei. Fiecare dintre aceste capitole începe cu o scurtă
prezentare istorică a diecezei sau a eparhiei tratate, după care urmează arhondologia
propriu-zisă a ierarhilor ecleziastici.
După cercetările arhondologice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea ale
canonicului Szeredai Antal arhondologia mai sus menţionată oferă o imagine cu
certitudine mult mai amplă asupra conducătorilor diecezei de Alba Iulia, cuprinzând
în acelaşi volum şi celelalte eparhii istorice din ţară.45
Iniţiativa Înaltpreasinţiei Sale dr. Jakubinyi György nu este un debut în
preocupările similare în domeniul arhondologiei, deoarece predecesorul său în sediul
episcopal, eruditul episcop romano-catolic de Alba Iulia Batthyány Ignác (1741-
1798) a mai publicat la sfârşitul secolului al XVIII-lea o arhondologie remarcabilă
cu episcopii diecezei de Cenad.46
O altă lucrare cu privire la demnităţile preoţeşti ale diecezei a apărut în anul
jubiliar milenar al Arhidiecezei de Alba Iulia, în 2009, şi cuprinde datele tuturor
preoţilor romano-catolici care au funcţionat sau provin de pe teritoriul Arhidiecezei
de Alba Iulia.47 O altă lucrare recent apărută în domeniul arhondologiei ecleziastice
44 Această lucrare a mai cunoscut încă două ediţii anterioare: Jakubinyi György, Romániai
katolikus, erdélyi protestáns és izraelita vallási archontológia, Cluj, 1998 şi 2003.
45 Szeredai Antal, Series antiquorum et recentiorum episcoporum Transilvaniae, Gyula-
fehérvár, 1791.
46 Ignatius de Batthyany, Sancti Gerardi episcopi Chanadiensis scripta et acta hactenus
inedita cum serie episcoporum Chanadiensium, Albae-Carolinae, 1790.
47 Ferenczi Sándor red., A gyulafehérvári (erdélyi) egyházmegye papi névtára, Budapest-
Kolozsvár, 2009.
49
romano-catolice din România este o prelucrare de date personale ale preoţimii cu

provenienţă sau cu o activitate desfăşurată în Sighetu - Marmaţiei, prezentând după
mai multe criterii (alfabetice, în ordinea hirotonirii lor etc.) preoţii hirotoniţi de-a
lungul a două secole.48 Noile publicaţii în acest domeniu atestă interesul crescut
pentru dezvoltarea şi practicarea acestei ştiinţe auxiliare încă anonime, dar totodată
oferă şi rezultate utile care la rândul lor servesc mai ales istoriograia ecleziastică dar
în acelaşi timp şi întreaga istoriograie din ţară.
Desigur, trebuie să constatăm că şi celelalte dieceze catolice ale Bazinului
Carpatic s-au airmat prin publicaţii de schematisme asemănătoare, realizate cu scurt
timp înainte de demersul arhidiecezei noastre.49 Trebuie menţionat aici o iniţiativă
cu succes a Bisericii Ortodoxe din România, şi-anume un dicţionar al teologilor
români, care au activat pe teritoriul României, sau care îşi trag originea de pe aceste
meleaguri. În această lucrare sunt prelucrate în ordine alfabetică datele biograice şi
activităţile ştiinţiice ale teologilor (hirotoniţi) români.50 Desigur, şi acest repertoriu
nominal ca şi orientare ştiinţiică, dar şi ca metodă de lucru, se înscrie în domeniul
arhondologiei româneşti, indiferent de conştiinţa sau de neştiinţa practicării acestei
ştiinţe auxiliare, şi indiferent de titlul principal al ediţiei.
Preotul greco-catolic şi istoricul Mircea Remus Birtz a realizat la rândul său în
ultimii ani câteva lucrări în acest domeniu. Volumul său apărut în anul 2007 tratează
succesiunea la conducerea episcopiilor greco-catolice, dar şi romano-catolice din
România şi ale episcopiei Muncaciului (Мукачеве, Ucraina) în clandestinitate, de
la momentul fatidic 1948 şi până la revoluţia din 1989.51 Într-o altă lucrare apărută
în domeniul arhondologiei al autorului menţionat editat în coautorat cu Manfred
Kierein sunt reconstituite şi prezentate succesiunile apostolice ale ierarhiei catolice
orientale de pe teritoriul românesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea, însă autorii
se focalizează şi asupra perioadei de după 1948, pentru toate riturile catolice din
ţara noastră, demersul ştiinţiic dorind să ilustreze transmiterea Darului Apostolic în
condiţii vitrege.52
48 Jakubinyi György – Melega Péter: A máramarosszigeti római katolikus papság névtára
(1804-től), Kolozsvár, 2012.
49 Grossing József, Tabulae Chronologicae… Regni Hungariae… ab Anno Christi nato
millessimo usque ad nostra… tempora (Pozsony, 1806) conţine şi datele cronologice ale arhie-
piscopilor de Strigoniu. În şirul arhondologiilor cu preoţi ca şi exemplu menţionăm următoarele
volume: Chobot Ferenc–Csáky Károly Emánuel, A váci egyházmegye történeti névtára, I-II, Vác,
1915-1917; Pfeiffer János, A veszprémi egyházmegye történeti névtára (1630-1950). München,
1987 (Dissertationes Hungariae ex historia ecclesiae, 8.); Balogh Margit-Gergely Jenő, Egyházak
az újkori Magyarországon 1790-1992, Adattár, Budapest, 1996.
50 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996. Cartea aceasta se poate
accesa şi virtual pe pagina www.teologiromani.org. (Data accesării: 15 ianuarie 2012).
51 Mircea Remus Birtz, Cronologia ordinarilor diecezani greco-catolici (uniţi) 1948-1989.
Încercare de reconstituire, Cluj Napoca, 2007.
52 Mircea R. Birtz – Manfred Kierein, Câteva succesiuni apostolice catolice din România,
50
Aceste lucrări sunt urmate acum de o arhondologie ecleziastică a întregii

Românii, în care, după prezentarea nunţiaturii apostolice, igurează ierarhii romano-
catolici, greco-catolici şi armeano-catolici, precum şi conducătorii eclesiastici ai
Bisericilor Protestante, ai Bisericii Unitariene, precum şi rabinii izraeliţilor (evreilor).
Pentru a oferi o formă completă a acestei lucrări, un loc important îl ocupă în această
prelucrare episcopii greco-catolici şi episcopii diecezelor romano-catolice din Regat.
Arhondologia Bisericii Ortodoxe nu igurează în această publicaţie, deoarece, cu opt
ani mai devreme, aceasta a fost publicată deja de către Mircea Păcurariu.53
Pentru realizarea unei asemenea arhondologii în domeniul Bisericii Romano
- Catolice din Transilvania este necesară cercetarea următoarelor surse arhivistice
primare, existente în Arhiva Arhidiecezană de Alba Iulia:
- actele înregistrate ale Institutului Teologic din Alba Iulia (în cazul în care
persoana respectivă şi-a efectuat studiile la Alba Iulia)54
- acte înregistrate episcopale (diplome de numiri în diferite funcţii, actele
legate de decesul persoanei, inclusiv testamentul şi necrologul său)55
- acte înregistrate ale capitlului (diplome de numiri în diferite funcţii,
decesul persoanei, inclusiv testamentul şi necrologul său)56
- lăsăminte personale (preoţeşti, ale canonicilor şi ale episcopilor)57
- evidenţele personale ale preoţilor58
În Transilvania, extrem de compozită şi astăzi din punct de vedere etnic,
de-a lungul secolelor, locuitorii erau formaţi din cele trei naţiuni recunoscute (Unio
Trium Nationum: maghiari, secui şi saşi) şi cele patru religii recepte (Religio recepta:
romano-catolică, reformată, unitariană şi evanghelică). Astăzi, în România, sunt
recunoscute legal un număr de 18 religii.59
Atât demnitarii instituţiilor religioase de odinioară sau/şi actuale legal
recunoscute, cât şi sursele arhivistice primare enumerate îşi aşteaptă prelucrarea
ştiinţiică cu scopuri arhondologice.
Cluj Napoca, 2011.
53 Mircea Păcurariu, Enciclopedia de Istorie a României, Ed. III, Bucureşti, 2002, pp. 598-
643.
54 Arhiva Arhidiecezană Romano-Catolică de Alba Iulia (în continuare AARCAI): Actele
Institutului Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia (/1738/1753-2002).
55 AARCAI: Actele Oiciului Episcopal (/1224/1729-2010).
56 AARCAI: Actele Capitlului (/1176/-1964).
57 AARCAI: Lăsăminte personale (1728-2008).
58 AARCAI: Evidenţele personale ale preoţilor (1715-1997).
59 Conform noii legi cu nr. 489 votată pe 28 decembrie 2006 în România există legal urmă-
toarele religii: ortodoxă română, ortodoxă sârbă, romano-catolică, greco-catolică, armeană (gre-
gorian apostolic), rusă de rit vechi, reformată, evanghelică sasă, evanghelică maghiară, unitariană,
baptistă, creştină evanghelic, evanghelică română, penticostală, adventistă, izraelită, musulmană şi
martorii lui Iehova.
51
Arhondologia este o activitate constituită din mai multe faze de lucru. Prima
treaptă este constituită din culegerea datelor nominale ale persoanelor, care au
activat în cadrul unui domeniu administrativ, sau al unei oicii. Mai apoi aceste
date sunt completate cu cele biograice, urmând ca să se valoriice activităţile
persoanelor tratate, care de fapt la rândul său însumează produsul inal al cercetării
arhondologice.
Înainte de toate trebuie menţionat faptul, că arhondologia necesită o activitate
extrem de minuţioasă, presupunând o culegere şi o prelucrare conştiincioasă de date.
Poate şi din aceste motive, puţini cercetători s-au încumetat să apeleze la cultivarea
acestei ramuri auxiliare a cercetării istorice. De aceea istoricii nu au fost prea
atraşi nici de arhondologia laică a Transilvaniei. Singura prelucrare de acest gen
se datorează autorului Trócsányi Zsolt, care a publicat în cadrul istoriei instituţiei
Principatului şi datele arhondologice ale mai importanţilor demnitari princiari.60
Arhondologia laică a Ungariei din perioada medievală a fost deja acum un
deceniu şi jumătate prelucrată şi publicată.61
În ţara noastră a apărut acum patru decenii o lucrare, care prelucrează
datele boierilor din Moldova, metoda de lucru iind la hotarul ştiinţei auxiliare a
genealogiei şi a arhondologiei, apelând la cronologie.62 Această publicaţie atestă
faptul, că termenul de arhondologie nu este unul străin în istoriograia românească,
şi există deja dovezi ferme ale preocupării în domeniu. Arhondologia ca şi ştiinţă
auxiliară, deci, încă îşi aşteaptă doar recunoaşterea, şi apoi practicarea sa pe scară
largă de către cei interesaţi de acest domeniu mai puţin cercetat.
Concluzii
În ceea ce priveşte cultivarea arhondologiei în cadrul ştiinţelor auxiliare

ale istoriei, opiniile publice ale istoricilor diferă de la caz la caz. Înainte de toate,
trebuie subliniat faptul că, din moment ce izvoarele arhivelor bisericeşti abundă
în date (diversele evidenţe personale), care contribuie îndeajuns la dezvoltarea
arhondologiei, ea trebuie recunoscută ca ştiinţă auxiliară existentă şi îi trebuie
acordat un loc de cinste între ştiinţele auxiliare ale istoriei. Sursele arhivistice
păstrate în cadrul Bisericilor, inedite din această perspectivă, ar putea reprezenta
puncte de sprijin pentru cei interesaţi de acest domeniu.
Arhondologia este, deci, o activitate constituită din mai multe trepte: prima
60 Trócsányi Zsolt, Erdélyi központi kormányzata 1540-1690, Budapest, 1980.

61 Engel Pál, Magyarország világi archontológiája 1301-1457, I-II, Budapest, 1996.
62 Costandin Sion, Arhondologia Moldovei – Amintiri şi note contemporane. Boierii moldo-
veni, Bucureşti, 1973.
52
treaptă este culegerea datelor nominale pure ale persoanelor, care au activat în
cadrul unui domeniu administrativ, dezvoltând şi completând aceste date cu cele
biograice; apoi aceasta este urmată de valoriicarea activităţii persoanelor rând pe
rând, care este de fapt produsul inal al cercetării arhondologice.
Noi considerăm, totuşi, că arhondologia, în mod asemănător cu genealogia,
este o ştiinţă aferentă istoriei, care are subiect de cercetare de sine stătător – şi
anume demnitarii sau purtătorii unei anumite funcţii în cadrul unui oiciu. Aşadar,
arhondologia îşi merită locul demn în cadrul ştiinţelor auxiliare ale istoriei şi în
ţara noastră. Ca şi preocupare auxiliară istorică, aceste liste nominale ale diferiţilor
demnitari, completate cu datele carierei şi informaţiile biograice ale persoanelor ale
căror date se prelucrează, apărute ie în publicaţii separate dedicate, ie ca şi anexe
la diverse lucrări de istorie instituţională, ele sunt realmente menite să sprijine şi să
promoveze cercetarea istorică bazată pe documente arhivistice.
The Archontology. Research Sources int the Roman-Catholic

Archives of Transylvania
Summary
Archontology, perhaps the most neglected science among the auxiliary

sciences of history, not taught in the faculties of universities from our country, is
presented based on Hungarian bibliography and on several recent works appeared
in ecclesiastical archontology in Romania.
As regards the cultivation of archontology as an auxiliary science of history,
the public opinion of the historians differ from case to case. Above all, be noted
that since the church archives full of data sources (various personal records), which
contribute to the development of archontology enough, it must be recognized as
auxiliary science and its existing subsidiary should be given pride of place among
the auxiliary sciences of history. Furthermore, we propose that it must be included
in the range of auxiliary sciences of history taught in the Faculties of Romania. The
archival sources kept in the churches, unique in this respect could be the points of
support for those interested in this ield.
Archontology is therefore an activity consisting of several steps: irst step
is purely nominal data collection of individuals who worked in an administrative
domain, developing and completing these data with the biographical data, then it is
followed by recovery activities of all persons turn, which is the end product of the
archontological research.
53
ARHIVELE ŞI COMUNITĂŢILE LOCALE
Constantin CHERAMIDOGLU
Evoluţia societăţilor moderne în ultimele decenii a creat posibilitatea

dezvoltării unor activităţi de interes local, de către locuitorii unor oraşe sau
regiuni, a transferat – putem spune – descentralizarea administrativă şi în domeniul
cultural. E vorba aici de cultura locală, cea care oferă certitudini cetăţeanului,
care îl face să-şi cunoască rădăcinile, să înţeleagă mai bine lumea în care trăieşte.
Modernizarea mijloacelor media şi rapida extindere a internetului au permis accesul
uşor la informaţii, au stimulat interesul locuitorilor dintr-o localitate oarecare
pentru cunoaşterea istoriei locale, pentru realizarea de colecţii virtuale de obiecte
şi imagini cu mare încărcătură emoţională, dar şi informaţională. Lumea arhivelor
se îmbogăţeşte acum cu noi forme de manifestare a interesului pentru păstrarea
documentelor trecutului, iar arhivistica – inclusiv cea de la noi – trebuie să aprecieze
corect fenomenul, să-i sprijine evoluţia, adaptând normele clasice ale arhivisticii
la condiţiile vieţii moderne. Acţionând la timp şi cu grijă, arhiviştii pot ajuta la
îmbogăţirea bazei documentare de care va dispune societatea viitorului, într-un ritm
nemaiîntâlnit încă.
Vom prezenta în continuare din experienţa ultimilor douăzeci de ani, de
alcătuire a arhivelor comunităţilor locale, câteva cazuri care sunt reprezentative
pentru înţelegerea fenomenului şi a evoluţiei sale.
The Buckley Society Archive (Societatea Arhivei din Buckley) a apărut
de circa un deceniu, ca parte a programului Comma Net, din dorinţa membrilor ei
de a strânge materiale şi informaţii referitoare la istoria localităţii Buckley. Având
cam 290 de membrii, societatea a beneiciat de sprijinul bibliotecilor publice din
localitate; aici se ală şi locul de întâlnire a membrilor ei, iar site-ul propriu ne
informează că “oricine este binevenit să ne viziteze la bibliotecă, să aducă materiale
pentru a i incluse în arhivă, să arunce o privire în arhiva existentă, sau doar să
cunoască oamenii implicaţi în această activitate şi să discute cu ei despre vremurile
trecute din Buckley.63
Ideea unei arhive a comunităţii, accesibilă pe internet (Community Multi
Media Archive - COMMA), a fost emisă de Geoff Clout din Leeds, în 1995, dezvoltată
apoi de Chris Levack şi Patsy Cullen, dar probleme de administrare a site-ului au
făcut ca după câţiva ani această reţea să-şi înceteze activitatea, afectând astfel alte
65 de societăţi ce apelau la serviciile sale, pentru a pune în reţea arhiva virtuală pe
care o deţineau. Este aici punctul slab al activităţilor de acest gen, lipsa unor resurse
materiale constante afectând stabilitatea reţelelei şi a mediilor de stocare a arhivei.64
63 http://www.buckleysociety.org.uk/archive.htm, accesat la 25.09.2012.
64 http://www.commanet.org/downloads/Comma_and_Commanet_-_the_future.pdf, accesat
54
Un frumos exemplu pentru ceea ce se poate realiza pozitiv în acest domeniu,

îl constiuie “Living Archive”, din Milton Keynes. O localitate tipică rurală cu ceva
vreme în urmă, Milton Keynes, situat la 50 de kilometri nord de Londra, a devenit în
ultimele patru decenii oraşul nou cu cea mai rapidă creştere. Populaţia sa în vârstă,
a trăit într-o localitate pentru care schimbarea continuă a constituit principalul mod
de viaţă. Oraşul a primit noi valuri de locuitori cu alte obiceiuri şi alte tradiţii. În
aceste condiţii, prezentatorii site-ului organizaţiei, se întrebau: “cum să ajuţi vechii
locuitori să-şi menţină tradiţiile de care sunt mândri şi vestigiile istorice distruse
acum în numele progresului? Cum să dai noilor sosiţi posibilitatea să se adapteze
unui loc ce are un trecut, în aceeaşi măsură în care are un viitor? Acestea au fost
provocările care au condus la îniinţarea ‘Living Archive’. Este o organizaţie a
comunităţii, creativă şi culturală”, ce funcţionează formal din 1984. Partea creativă
a activităţii societăţii a folosit articolele materiale din trecut, constituite într-o arhivă
atipică. S-au strâns astfel 11 ilme de lung metraj, documentare şi muzicale, alte 50
de ilme şi peste 20 de cărţi bazate pe amintiri locale; localnicii sunt atraşi în aceste
activităţi de recreare a evenimentelor din alte timpuri, se confecţionează costume,
se organizează expoziţii, se editează cărţi şi se îniinţează site-uri web pe asemenea
teme.
Iniţial această activitate a pornit de la realizarea de documentare de
interes local, unele pe baza programelor şcolare; s-a trecut aproape simultan şi la
înregistrarea de mărturii orale ale oamenilor a căror viaţă a fost schimbată de aluxul
de noi veniţi în localitate. Pe baza lor s-au alcătuit emisiuni radio, apoi chiar cărţi.
Această activitate iniţiată în Milton Keynes a fost preluată şi de alţii, ceea ce a dus
la îniinţarea în 1984 a proiectului “The Living Archive Project” cunoscut acum ca
“Living Archive”. Printr-un proiect de trei ani, s-au realizat peste 300 de casete audio
cu înregistrări de istorie orală, colecţia iind completată cu imagini şi documente;
toate acestea constituie un fond documentar de istorie socială, surprinzând momente
cheie în evoluţia zonei, declinul manufacturilor şi creşterea ramurii serviciilor, dar
şi rolul organizaţiilor ce au omogenizat o societate formată din grupuri şi oameni
izolaţi, provenind din culturi locale aparte. Accesul la această bază de date este
liber ireşte, atât direct cât şi pe internet. Desigur, unele fotograii, unele produse
(cataloage, aişe, etc.) se pot achiziţiona contra cost, aceasta iind una din sursele de
inanţare a activităţii.65
Cea ce caracterizează arhivele comunitare (colecţiile de fotograii şi ilme
video, înregistrările audio, dar şi alte articole, precum etichete, cutii de ambalaje,
sticle, etc), este faptul că aceste arhive sunt creaţia unei comunităţi, care are în
la 25.09.2012.
65 http://www.livingarchive.org.uk/content/about-us/background-of-living-archive, accesat
la 25.09.2012.
55
consecinţă, controlul editorial, drepturile de proprietate asupra lor. Pe de altă parte,

ele constituie un rod al activităţii unor grupuri sociale diverse, ca origine (socială,
profesională), dar şi ca dimensiuni, animate de interese culturale comune, iar faptul
că îşi desfăşoară activitatea în bună parte în şcoli, biblioteci sau muzee locale,
măreşte impactul social al activităţii lor.
După cum spuneam, arhivistica actuală nu poate ignora fenomenul răspândirii
arhivelor comunitare şi ca atare apar publicaţii ce urmăresc să instruiască pe cei
implicaţi voluntar în activitatea de realizare a acestor baze documentare, pentru a
crea un mod de lucru general acceptat, ce va asigura atât conservarea în bune condiţii
a documentelor respective cât şi accesul facil la ele, datorat sistemului de descriere,
catalogare, folosit. Lucrările de arhivistică apărute în ţările unde acest fenomen
este evoluat, cuprind pe lângă principiile generale ale arhivisticii şi studii de caz
asupra arhivelor comunitare; se explică speciicul arhivelor comunităţilor diverse, al
conservării înregistrărilor (articolelor) care nu se arhivează în mod obişnuit, cazurile
de distrugere a arhivelor şi modul de restaurare a lor, arhivele on-line, etc.66
Astfel, Biblioteca Naţională din Noua Zeelandă pune la dispoziţie pe site-
ul său, un adevărat manual pentru cei interesaţi de arhivele comunităţilor, intitulat
“Managing and Preserving Community Archives”, care în 27 de pagini acoperă
problemele cele mai importante de care se loveşte cel ce intenţionează să iniţieze
formarea unei asemenea arhive. Enumerăm în continuare din cuprinsul lucrării:
1. Introducerea şi începutul activităţii; 2. Achiziţia şi prelucrarea arhivelor; 3.
Conservarea; 4. Acces şi îndrumări; Apendice (conţinând şi un glosar).67
Unul din cei ce s-a preocupat de această în anii din urmă este Andrew Flinn,
profesor la University College din Londra. În lucrările sale el a analizat importanţa
acestor istorii comunitare şi situaţia lor în raport cu lucrările realizate de instituţiile
acreditate, apreciind că, dincolo de impactul tehnologiei moderne, nu avem de-a
face cu lucruri total noi, o istorie orală, precum şi o activitate ca a cercurilor de
istorie, existând şi anterior.68
Acelaşi autor revine asupra temei într-un articol mai recent, analizând în
primul rând terminologia folosită. Astfel, el arată modul diferit de înţelegere a
expresiei “arhivele comunităţilor” (“community archives”), în lumea anglo-saxonă.
66 De ex.: Jeannette A. Basstian, Ben Alexander, Community archives: The Shaping of

Memory (Principles and Practice in Record Management and Archives), London, Facet Publishing,
2009.
67 http://www.natlib.govt.nz/catalogues/library-documents/managing-community-archives,
accesat la 28.09.2012.
68 Andrew Flinn, Independent Community Archives and Community-Generated Content.
Writing, Saving and Sharing our Histories, în “Convergence”, februarie 2010, vol. 16, nr. 1, pp. 39-
51. Vezi: http://con.sagepub.com/content/16/1/39.abstract?rss=1#aff-1, accesat la 29.09.2012.
56
Chiar termenul de “comunitate”are un înţeles ambiguu, spune el, desemnând atât o

“vecinătate locală”, cât şi – mai ales în limbajul politicienilor – un grup considerat
“altfel”, din punct de vedere etnic, religios sau sexual. Se foloseşte simultan cu
“arhivele comunităţilor” şi expresia “arhive conduse de comunităţi”, iar chiar
folosirea termenului de “arhive” este pusă la îndoială în unele cazuri, de unii arhivişti,
care consideră acest termen impropriu pentru a descrie colecţiile personale şi ale
comunităţilor. “Este adevărat – spune autorul – că multe arhive comunitare adună
documente de arhivă tradiţionale, documente personale sau ale unor organizaţii, dar
şi o largă varietate de altfel de articole, inclusiv obiecte, lucrări de artă, haine, istorie
orală, fotograii şi ilme, prospecte, broşuri, insigne, ziare, cărţi, literatură fără
valoare – toate aceste elemente luate individual, dar mai ales văzute ca o colecţie,
sunt percepute ca relectând aspectele semniicative ale vieţii comunităţii”.69
O altă opiniei asupra acestei deiniţii vine de la Andrew Prescott, care scrie:
“existenţa arhivelor comunităţilor presupune că se pot crea arhive şi de grupuri
neoiciale, care pur şi simplu împărtăşesc experienţe şi interese comune.”Iar mai
departe, observă: “Caracteristic pentru aceste arhive este că ele constituie un amestec
de interviuri de istorie orală, cu fotograii şi documente scanate”. Exemplul cel mai
elocvent în opinia autorului citat, îl constituie Arhiva diasporei cipriote.70
Dincolo însă de importanţa terminologiei folosite, de “istoria comunităţilor”,
sau “moştenirea comunităţilor” repective, importantă este necesitatea ca specialiştii
din arhive, biblioteci şi muzee să se implice în sprijinirea acestui gen de activităţi,
care au menirea de întregi imaginea societăţii, văzută în diversitatea ei.71
Un alt teoretician scria referitor la arhivele comunităţilor: “Majoritatea acestor
colecţii tind să apară şi “on-line”, creând astfel o comunitate virtuală, răspândită
(locaţia geograică a celor ce le folosesc sau a participanţilor neiind importantă).
Partea bună însă este că aceste proiecte au puterea de a permite comunităţilor să
intre în contact cu propria istorie, să dezvolte abilităţi de management informaţional
şi sa obţină o largă audienţă”.72
La 27 iunie 2012 a avut loc la University College din Londra, a şasea
69 Andrew Flinn, Archival Activism: Independent and Community-led Archives, Radical
Public History and the Heritage Professions, în “Interactions: UCLA Journal of Education and
Information Studies”, 7 (2), 2011; vexi la: http://escholarship.org/uc/item/9pt2490x#page-1, accesat
la 29.09.2012.
70 Andrew Prescott, Archives of exile: Exile of archives, în Louise Craven (editor), What are
Archives? Cultural and Theoretical Perspectives: A Reader, Ashgate Publishing Limited, 2008, p.
139.
71 Pentru rolul arhivelor comunităţilor, cu exemple din Noua Zeelandă, vezi şi Joanna M.A.
Newman, Sustaining community archives: where practice meets theory, la: http://www.ica2012.
com/iles/data/Full%20papers%20upload/ica12Final00190.pdf, accesat la 29.09.2012.
72 Jerome De Groot, Consuming History, 2009, p. 100.
57
Conferinţă a Grupului pentru Arhive comunitare şi Moştenire culturală, având ca

temă, “problemele istorice”. S-a urmărit educaţia tinerilor în scopul implicării lor în
activităţile legate de moştenirea culturală şi proiectele de arhive comunitare. S-au
avut în vedere posibilităţile imense oferite de tehnologia informaţională modernă,
necesitatea unor parteneriate care să facă posibilă reunirea colecţiilor diverse, cu
un scop clar educaţional. Cu această ocazie, Geoff Young, un manager de proiect
(“Making History Project”), a relatat despre succesul proiectului “Who Do You
Think You Are for young people with a twist”, la şcolile din Londra şi Lincoln;
elevii au cercetat istoria famililor lor, cu ajutorul calculatorului pentru arhivele
disponibile on-line (recensăminte, acte de stare civilă, de la Arhivele Naţionale), dar
şi documente alate la îndemână. Au realizat apoi jurnale video, ce au fost postate pe
You Tube. Un alt proiect realizat tot de elevi, (Planned Environment Therapy Trust)
a studiat evoluţia unor copii din preventorii, elevi suferinzi de diferite boli şi care au
avut o existenţă aparte în anii 1930-1980. Pe baza celor adunate de ei s-a realizat un
ilm şi unul dintre copii a scris o carte.73
În Ţara Galilor a apărut o iniţiativă ce urmărea să întărească comunităţile
locale, legându-le în acelaşi timp între ele, pe baza alcătuirii unei arhive digitale,
considerată ca “o colecţie de materiale alate în proprietate privată, dar folosite
de grupuri comunitare, ce permit comunităţilor să-şi prezinte istoria cu propriile
cuvinte.” Activitatea se desfăşoară de 11 grupuri dedicate anumitor domenii; de
exemplu, “Simpy Us”, este un grup de 15-20 de femei tinere, care au urmat un curs
de zece săptămâni de istorie, prin departamentul de formare continuă pentru adulţi,
al Universităţii din Swansea. Acum se ocupă de cercetarea modului de desfăşurare a
carnavalului tradiţional din Bonymaen, scop în care au adunat fotograii, programe
şi costume, ce sunt apoi digitalizate pentru a intra în arhiva comunităţii.74
Un exemplu ediicator îl constituie comunitatea de Morley, o localitate de
47000 de locuitori, alată în zona metropolitană a oraşului Leeds, care a alcătuit
un site intitulat “Morely Community Archives” şi cu motto-ul “salvând moştenirea
noastră pentru generaţia viitoare”. Motivaţia acestei iniţiative este prezentată la
început; “Mulţi dintre noi au cutii cu fotograii vechi, cărţi poştale, jurnale sau alte
obiecte de istorie locală, ascunse în dulapuri, de multe ori moştenite de la părinţi sau
bunici. Când nu vom mai i pe aici, va putea cineva să identiice oamenii din acele
fotograii, sau să cunoască poveştile din spatele lor?”. Şi după aceasta prezentarea
continuă, clar, limpede şi la obiect, astfel ca trebuie pur şi simplu să redăm câteva
din frazele respective: “Cine suntem? Suntem un grup de voluntari care şi-au luat
73 http://www.making-history.org/ şi http://georgepadmoreinstitute.org/node/150, accesate la
30.09.2012.
74 http://www.ourwales.org.uk/index.php?option=com_content&view=category&layout=blo
g&id=1&Itemid=10, accesat la 26.09.2012.
58
sarcina de a conserva materialul arhivistic referitor la Morley, pentru generaţiile

viitoare şi să-l facă disponibil pentru uzul publicului, mai ales pentru localnici.
Suntem o organizaţie non-proit. Ce facem noi? O mare parte din activitatea noastră
este dedicată materialului lăsat moştenire de David Atkinson, un proeminent istoric
local, dar scopul nostru este mult mai larg şi primim cu plăcere alte contribuţii
arhivistice. Organizăm şedinţe ale colecţionarilor pentru a permite locuitorilor să
contribuie cu fotograiile şi amintirile lor. La aceste şedinţe prezentăm şi documente
din arhive, în moduri diferite, pentru a atrage atenţia asupra a ceea ce facem.” Iar
mai departe: “Cum puteţi să ne ajutaţi? Veniţi la şedinţele noastre, programul lor îl
puteţi ala din pagina Evenimente şi vedeţi singuri ceea ce facem. Aduceţi cu dvs.
orice mărturie de interes local, arătând viaţa în toate aspectele ei - oamenii obişnuiţi
şi activităţile lor în legătură cu Morley sunt la fel de interesanţi ca şi evenimentele
deosebite. Cu cât avem mai multe informaţii despre un articol, cu atât mai valoros
el devine pentru arhive.”75
Un alt proiect este cel intitulat “East Midlands Oral History Archive”, ce
îşi propune să adune şi să difuzeze pe website ilme video realizate de amatori,
referitoare la fenomenul migraţionist din zonă, alcătuind astfel o bază documentară
pe baza experienţei trăite de locuitorii ce s-au stabilit în această regiune după cel de-
al doilea război mondial. Beneiciind de fonduri din partea unor fundaţii, dar şi ale
consiliului regional, programul poate asigura echipamentul necesar celor implicaţi
în acest proiect, inclusiv instruirea lor în realizarea ilmelor video şi a interviurilor.
Prin acest program sunt încurajaţi indivizii şi grupurile din diferite sectoare ale
comunităţii să îşi realizeze propriile proiecte de istorie orală.76
Pe coasta de sud a Angliei se ală o localitate de mare interes turistic, Brighton
and Hove, care cu suburbiile se apropie de jumătate de milion de locuitori. În anul
2000, cu ocazia sărbătorilor dedicate Mileniului, a fost lansat şi site-ul “My Brighton
and Hove”, dedicat unei istorii vii a oraşului. În iecare săptămână se adaugă noi
amintiri, fotograii, cunoştinţe şi opinii despre oraş, aşa cum arată el astăzi, sau cum
a fost în trecut. În anul 2007 avea deja 2500 de pagini, iat acum, în 2012, a trecut de
11000 de pagini. Trebuie să ţinem cont că nu este pagina oicială a localităţii, site-ul
iind construit în întregime şi editat de voluntari de la publicaţiile din Brighton and
Hove, beneiciind şi de unele grant-uri din partea municipalităţii.77
Istoria recentă a României a cuprins şi ea fenomene migraţioniste interne,
individuale sau organizate, voluntare sau datorate unor măsuri adminsitrative. Ar i
interesant ca asemenea acţiuni să se realizeze şi la noi, în scopul obţinerii unor baze
documentare, a unor arhive referitoare la modul cum au trăit acei oameni experienţa
75 http://www.morleyarchives.org.uk/, accesat la 26.09.2012.
76 http://www.le.ac.uk/emoha/, accesat la 27.09.2012.
77 http://www.mybrightonandhove.org.uk/, accesat la 30.09.2012.
59
dislocării în alte zone decât cele natale, a adaptării lor la condiţiile respective. Avem
în vedere de exemplu refugiaţii din Basarabia, Ardealul de Nord, Cadrilater, apoi
dislocaţii din Banat în Bărăgan, sau cei din Mangalia, de la începutul anilor ’50 ai
secolului trecut, dar şi migraţiile voluntare din zonele mai sărace ale Moldovei în
centrele industrializate din Transilvania, etc. Este limpede că arhivele instituţiilor
administrative nu sunt suicente pentru întelegerea fenomenului şi ele trebuie
completate cu mărturiile celor care au trăit din plin epoca respectivă. Pe de altă parte
trebuie avut în vedere că ceea ce nouă, celor care am trăit epoca zisă “comunistă”, ni
se pare simplu de înţeles, inutil de explicat, va i greu sau chiar imposibil de înţeles
de generaţiile viitoare, pentru care toate amănuntele existenţei noastre duble din acei
ani terni, vor trebui recreate, ca într-un joc de piese.
Un alt aspect al acestor arhive de tip nou, este diferenţa în perceperea
importanţei documentelor; dacă arhivele oiciale par unora – şi în bună măsură sunt
– prea elitiste, prea depărtate de viaţa adevărată a oamenilor, aceste noi colecţii de
documente – de diverse tipuri – sunt mai apropiate de traiul cotidian, de diversitatea
existenţei umane. In programul de studii pentru persoanele cu handicap de la Arhiva
Universităţii din Toledo, o dezvoltare a unei “istorii a poporului” a fost încurajată,
pe când anterior, istoriile acestor categorii erau ignorate sau ascunse, acum sunt
explorate şi puse la dispoziţie.78 Aceasta înlesneşte societăţii o mai bună privire
retrospectivă a evolţiei sale, o mai corectă înţelegere a trecutului propriu. Se poate
vorbi chiar de un principiu de justiţie socială în egala îndreptăţire de reprezentare
în arhiva unei societăţi, precum există şi memoria colectivă a timpului şi locului
respectiv. Ne putem întreba, care este locul în arhiva de acum al persoanelor cu
handicap, al categoriilor sociale defavorizate, al foştilor şi actualilor deţinuţi, etc.
Dacă necesitatea studierea acestor categorii şi a problemelor pe care ei le traversează,
este unanim recunoscută, baza documentară pentru aceste studii este însă precară,
pentru că legislaţia arhivistică nu li se adresează în particular, iar societatea nu îi
consideră îndreptăţiţi a crea arhive instituţionalizate. Atunci ei trebuie încurajaţi sa
arhiveze toate acele documente care îi reprezintă, care îi leagă de societate, care le
explică existenţa cotidiană şi îi ajută să se identiice în timp şi spaţiu.
Unele iniţiative de acest gen au apărut şi la noi, cu precădere în învăţământul
preuniversitar. Astfel, proiectul “Lumea lu’ bunicu”organizat de o şcoală din
Galaţi79 şi un proiect similar, “Din cufărul bunicii” realizat de Inspectoratul Şcolar
din Constanţa, au avut rezultate frumoase. S-au adunat şi expus apoi, fotograii
alb-negru, diverse obiecte din gospodările rurale, etc. Amintim aici de o iniţiativă
78 http://www.prairienet.org/op/digarch/approaches-for-smaller-community-institutions/
community-archiving/, accesat la 28.09.2012.
79 http://www.viata-libera.ro/societate/29172-elevii-au-deschis-cufarul-bunicii, accesat la
29.09.2012.
60
realizată mai mulţi în urmă în Anglia, pe când nu apăruseră încă proiectele în acest
domeniu; la un moment dat, elevilor din anul terminal al liceului li s-a cerut să vină
la începutul anului (ca temă de vacanţă) cu o casetă audio, pe care să înregistreze un
vecin, o rudă, care să relateze simplu, cum a trăit anii de război. Ne putem imagina
ce fonotecă deosebită s-a putut realiza astfel, fără cheltuieli, fără o metodă de lucru,
dar de mare importanţă pentru o mai bună înţelegere a perioadei respective.
Un punct de vedere ce poate i considerat o concluzie, îl preluăm de la reprezentanţii
CAHG din Anglia (Community Archives and Haritage Group): “Arhivele
comunităţilor fructiică experienţa şi oferă o unică oportunitate de a dezvolta
predarea şi învăţarea prin angajare activă, combinând relecţia, înţelegerea şi şansa
de a dezvolta noi competenţe, pe măsura avansării în cunoaşterea comunităţilor”80.
ARCHIVES AND LOCAL COMMUNITIES
Abstract:
Communities’archives have become more and more visible in the developed countries. What
they have in common is that they belong to a certain community, geographical, ethnical,
professional or religious deined. Sometimes they simply represent the common interests of
its members. On the other hand, the archives made up of these associations do not deal with
only oficial documents but also with unconventional ones, as posters, lyers, labels, photos,
video ilms or audio-cassetes with oral history. Then these collections are organized and put
on everybody’s disposal on the internet. The beneit is great for the whole society, from the
middle of wich this activity appeared. The archivist must take into account this phenomenon
and try to guide it and encourage it.
80 http://www.communityarchives.org.uk/page_id__1166_path__.aspx, accesat la
30.09.2012.
61
CERCUL DE RECRUTARE MUREŞ (1919-1940) ŞI

CERCUL TERITORIAL MUREŞ (1944-1950)
Cornel ŢUCĂ
Iulian-Stelian BOŢOGHINĂ
Prezentarea succintă a istoricului unui creator de fond are menirea de
a asigura cercetătorului cunoaşterea evoluţiei structurale şi, în mod deosebit,
atribuţiilor esenţiale şi rolului acestuia.
CERCUL DE RECRUTARE MUREŞ

Realizată Marea Unire, la 1 Decembrie 1918, în teritoriu s-a trecut la
organizarea şi instalarea noului aparat de stat român. Drept urmare, unul dintre
proiectele prioritare a fost cel privitor la reorganizarea administrativ-teritorială
militară a provinciei. Urmare a tratativelor dintre reprezentanţii Marelui Cartier
General român şi Consiliul Dirigent s-a hotărât îniinţarea, la 1 ianuarie 1919, a 8
cercuri de recrutare, printre care şi Mureş81.
Ministerul de Război a dispus la data de 26 ianuarie 1919, prin Decizia
nr.40, îniinţarea în garnizoana Târgu-Mureş a Cercului de Recrutare Mureş82.
Organigrama acestuia a fost ixată de către Serviciul Organizării VI-VII (ordinul
nr.5889), la 7 martie 1919, conform tabelei de efective şi dotare83:
- Comandant
- Biroul recrutare şi mobilizare
- Biroul rechiziţii
- Administrator.
În cadrul Cercului, la 1 iunie 1919, a fost constituit, identic pentru toate
cercurile de recrutare din ţară, Biroul pensii84.
Cercul a fost subordonat direct Serviciului Organizării VI-VII până la data
de 25.07.191985. De la această dată, respectivul serviciu încetându-şi activitatea,
Cercul a fost subordonat direct nou îniinţatului Corp 6 Armată, iar administrativ a
trecut sub gestiunea Regimentului 98 Infanterie86. Structura organizatorică internă
nu a înregistrat modiicări87.
81 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti, fond Corpul 6 Armată,
dosar nr.89, f.200
82 Ibidem, dosar nr.95, f.151-153
84 Loc.cit., fond Marele Stat Major, Secţia 1, dosar nr.2641, f.77
85 Loc.cit., fond Corpul 6 Armată, dosar nr.89, f.200
86 Ibidem, dosar nr.94, f.23-25, 46, 48
62
Ierarhic, Cercul de Recrutare Mureş a fost subordonat, începând cu 1

octombrie 1920, Comandamentului 6 Teritorial88. Importanţa crescândă, de la
an la an, a rolului cercurilor militare de recrutare în pregătirea de apărare a ţării,
în general în sistemul militar, a determinat preluarea de către acestea a propriilor
gestiuni. Astfel că, începând cu 15 septembrie 1921, Cercul a ieşit din administrarea
Regimentului 98 Infanterie şi şi-a constituit propriile gestiuni (inanciară şi
materială)89. Structura organizatorică, pentru perioada următoare acestei date, a
fost completată cu: „oiţer contabil în bani şi materii”.
Importanţa pregătirii tineretului pentru apărarea ţării a cunoscut în perioada
următoare noi valenţe. Ca urmare, în acest sens, s-a impus crearea unui cadru legal
organizatoric adecvat. De la data de 1 noiembrie 1934 şi-a început activitatea în
cadrul Cercului de Recrutare Mureş:
- Subinspectoratul de pregătire premilitară Mureş90.
Creşterea atribuţiilor proprii şi importanţei acestei structuri militar teritoriale
a determinat Inspectoratul General al Comandamentelor Teritoriale să ordone, la 13
aprilie 1937, ridicarea Cercului de Recrutare Mureş la „categoria I”, cu următoarea
structură organizatorică91:
- Comandant
- Adjutant
- Biroul 1 recrutare şi pensii
- Biroul 2 organizare, mobilizare şi rechiziţii
- Biroul 3 mobilizare teritorială, apărare aeriană şi protecţia populaţiei
civile
- Biroul 4 adjutantură, informaţii şi registratură
- Biroul administrativ
- Plutonul trupei
- Subinspectoratul de pregătire premilitară Mureş.
Neagra zi de 30 august 1940, rămasă în istoria noastră ca Ziua Dictatului
de la Viena, a impus evacuarea de urgenţă a Cercului. La 31 august 1941, conform
ordinelor Marelui Stat Major român, a început evacuarea Cercului de Recrutare
Mureş de la Târgu-Mureş la Blaj92. Sosit la Blaj, personalul evacuat a lucrat la
lichidarea gestiunilor Cercului până la data desiinţării acestuia: 19 septembrie
194093. De la respectiva dată, încheiată cu predarea arhivei Cercului de Recrutare
89 „Monitorul Oicial”, nr.126 din 8 septembrie 1921, p.4976-4977
90 „Monitorul Oastei”, nr.107 din 11 mai 1934, p.2919-2921
91 Loc.cit., fond Comandamentul 6 Teritorial, dosar nr.630, f.77, 131
92 Loc.cit., fond Divizia 17 Infanterie, dosar nr.41, f.1-8
93 Loc.cit., fond Cercul de Recrutare Someş, dosar nr.71, f.147
63
Târnava-Mică şi personalului către alte unităţi militare, şi-a încetat existenţa Cercul
de Recrutare Mureş.
Cunoaşterea atribuţiilor unora dintre structurile organizatorice principale
ale Cercului fac mai uşoară înţelegerea rolului şi importanţei acestuia. Tocmai de
aceea, cât mai pe scurt, le prezentăm în continuare pe acestea:
Biroul recrutare şi pensii – lua în evidenţă militară tinerii încorporabili
(recensământul clasei), stabilea aptitudinile acestora pentru serviciul militar,
repartiza pe arme şi încorpora, întocmea dosarele de pensii Invalizi, Orfani şi
Văduve de Război ( I.O.V.R.) şi evidenţa acestora. Scutirile de serviciul militar
(dispensele) erau acordate de consiliile de recrutare ale iecărui contingent.
Biroul mobilizare – pregătea lucrările de mobilizare pentru formaţiuni
sanitare, de lucrători, de etape şi de pază a lucrărilor de artă, ţinea evidenţa
mutaţiilor survenite în situaţia militarilor şi rezerviştilor, viza anuală a livretelor
militare, efectua recensământul anual al bunurilor rechiziţionabile şi repartizarea
lor pe unităţi pentru nevoile de mobilizare, urmărea dezertorii şi tinerii neprezentaţi
la recrutare, încorporare sau concentrare.
Biroul mobilizare teritorială – efectua recensământul resurselor economice
şi umane ale judeţului, evidenţa căilor de comunicaţie, aplicarea regulamentului de
încadrare a autorităţilor civile în caz de mobilizare, întocmea planul de evacuare a
populaţiei şi resurselor economice în caz de război şi a planului de apărare pasivă.
Întregul material arhivistic creat de către Cercul de Recrutare Mureş a fost
constituit „cronologic - structural” şi păstrat ca atare până în prezent. Inventarierea
acestui fond de arhivă s-a efectuat în decembrie 1977 de către: Cristescu Virgil,
Dimcea Elena, Ivan Cornelia şi Sofronie Nicolae, iar selecţionarea lui în noiembrie
1981 de către regretatul profesor Popescu Corneliu, toţi din cadrul fostei Secţii 3 a
Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti. La ora actuală,
după eliminarea materialului arhivistic cu termenul de păstrare expirat, în cadrul
fondului mai sunt gestionate un număr de 300 unităţi arhivistice (dintr-un total
iniţial de 1075).
Repartiţia pe ani a acestor unităţi arhivistice rămase păstrate la „permanent”
este următoarea :
1921= 1 unitate arhivistică (în continuare se va folosi abrevierea : u.a.);1923=
1 u.a. ;1924= 3 u.a. ;1925= 2 u.a. ;1926= 1 u.a. ;1927= 6 u.a. ;1928= 6 u.a. ;1929=
7 u.a. ;1930= 7 u.a. ;1931= 4 u.a. ;1932= 7 u.a. ;1933= 11 u.a ;1934= 33 u.a. ;1935=
39 u.a. ;1936= 27 u.a. ;1937= 37 u.a. ;1938= 17 u.a. ;1939= 43 u.a. ;1940= 48 u.a.
Subliniem faptul că întreaga perioadă de funcţionare a Cercului, anii 1919-
1940, nu are şi acoperire completă în materialul arhivistic existent în fondul propriu
de arhivă.
64
În ceea ce priveşte starea lor de conservare, mare majoritate a unităţilor

arhivistice din acest fond de arhivă sunt apte pentru studiu, ele păstrându-şi coperţile
şi conţinutul şi certiicarea iniţiale.
O analiză, pe tipologii speciice, a documentelor existente în cadrul unităţilor
arhivistice deţinute de fondul de arhivă creat de Cercul de Recrutare Mureş
determină identiicarea cu precădere de: ordine, instrucţiuni, rapoarte, tabele,
situaţii, comunicate, adrese, buletine informative, dări de seamă, cereri, diferite
tipuri registre control şi evidenţă etc.
Pe de altă parte, tipologia informaţiilor documentar-istorice, identiicabile
în această gamă atât de variată de documente, este foarte diversiicată, reliefând în
esenţă problematicile speciice însuşi scopului creării şi existenţei unei asemenea
structuri militare. De aceea, ca tipologii problematice, informaţiile documentare,
în marea lor majoritate, sunt axate pe obiectul activităţilor curente ale unui cerc de
recrutare, în genere.
Tocmai de aceea, problematicile identiicate în documentele de acest fond
de arhivă sunt în linii generale, chiar dacă ne repetăm, cele referitoare la întocmirea
lucrărilor de mobilizare, dispersare sau evacuare (umană sau materială); recrutare,
încorporare, repartizare şi mutare la unităţi, concentrare şi desconcentrare,
mobilizare şi demobilizare, clariicare situaţie militară şi actualizare mutaţii la
partidă a personalului (activ/în rezervă); evidenţă pierderi şi clasări medicale,
acordare pensii şi ajutoare; întocmire şi actualizare evidenţe (nominale/statistice)
cu potenţial uman şi material (instituţii, întreprinderi, mijloace transport, spaţii
cazare, depozitare, subzistenţe, furaje etc.) de pe raza de competenţă a Cercului şi
alte activităţi de proil ale acestuia.
CERCUL TERITORIAL MUREŞ
Prezentăm în cele ce urmează, drept continuare a Cercului de Recrutare

Mureş, evoluţia istorică a Cercului Teritorial Mureş.
După Actul de la 23 August 1944, concretizat prin trecerea României, cu
întregul ei potenţial militar, economic şi uman, din tabăra Axei în cea a Naţiunilor
Unite, a început imediat eliberarea, prin grele lupte şi multe jertfe umane, a
teritoriului transilvan cedat la 30 august 1940.
Luptele ofensive ale armatelor române şi sovietice au creat posibilitatea,
pe măsura înaintării lor spre vest, reinstalării fostelor cercuri de recrutare în
garnizoanele de reşedinţă ale judeţelor ce constituiau aria lor de activitate. Trebuie
subliniat faptul că denumirile acestora, pentru întregul teritoriu naţional, fuseseră
schimbate din august 1942 din cercuri de „recrutare” în cercuri „teritoriale”.
65
Reinstalarea cercurilor în teritoriul eliberat transilvan a fost concepută de

Marele Stat Major ca o acţiune, tip „basculă” de la est la vest. Astfel, conform
acestei concepţii, s-a ordonat ca, de la 12 septembrie 1944, (ordinul nr.65810) să
înceapă dislocarea în Ardeal a cercurilor teritoriale din Bucovina şi Basarabia, ca
o recunoaştere a trecerii implacabile a acestor provincii istorice în compunerea
statului sovietic, precum şi preluarea de către acestea a arhivei fostelor cercuri de
recrutare ardelene a căror rază de activitate o preluau94.
Comandantul Cercului Teritorial Ismail a primit ordinul de a reîniinţa, cu
personalul din subordine, Cercul Teritorial Mureş şi a se deplasa în acest sens spre
garnizoana Târgu Mureş. Luând cunoştinţă de conţinutul ordinului Marelui Stat
Major (nr.66870) din 29 septembrie 194495, comandantul Cercului Teritorial Ismail
s-a deplasat, începând cu 16 octombrie 1944, împreună cu întregul personal din
subordine, la Turda. Ziua de 29 septembrie 1944 o putem considera data oicială
a îniinţării Cercului Teritorial Mureş, dar – în acelaşi timp – şi cea a desiinţării
Cercului Teritorial Ismail. De la Cercul Teritorial Turda a fost preluată arhiva
fostului Cerc de Recrutare Mureş, predată acestuia între timp de către Cercul de
Recrutare Târnava Mică.
Comandantul Cercului Teritorial Mureş (fostului cerc Ismail) s-a instalat
împreună cu personalul din subordine ( 22 oiţeri, 35 suboiţeri şi 89 trupă), la
sfârşitul lunii octombrie, în cazarma veche a cercului, Cetate, din Târgu Mureş.
Activităţile speciice unui cerc teritorial au început din primele zile ale
lunii noiembrie 1944. Evidenţiem faptul că aceste activităţi s-au desfăşurat sub
comandamentele reorganizării structurale a potenţialului militar, sarcinilor speciice
legate de aplicarea prevederilor Convenţiei de Armistiţiu şi începerii procesului de
„democratizare” a armatei române.
Pe lângă atribuţiile principale ale structurilor organizatorice deja prezentate,
datorită contextului politic şi militar speciic perioadei post 23 august 1944, au
fost necesare îniinţarea unor noi compartimente de activitate în cadrul Cercului.
Astfel, la 2 octombrie 1945 (Ordinul general nr.113) Ministerul de Război a dispus
îniinţarea în toate unităţile armatei române, inclusiv în cadrul Cercului Teritorial
Mureş, a „Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă”96. Mai înainte cu câteva
zile, la 28 septembrie 1945 (Ordinul nr.11228), Comandamentul 6 Teritorial a
dispus îniinţarea „Biroului pentru Aplicarea Armistiţiului”, considerat „organ de
control al întregii activităţi desfăşurate pe raza judeţului” (Mureş) în acest sens97.
Începând cu 1 iulie 1947, Cercul Teritorial Mureş a fost subordonat Regiunii a 3-a
94 Loc.cit., fond Marele Stat Major, Secţia 1, dosar nr.4390, f.100-102
95 Loc.cit., fond Cercul Teritorial Mureş, dosar nr.16, f.10,38
96 Loc.cit., fond Marele Stat Major, Secţia Adjutantură, dosar nr.675, f.153
97 Ibidem, dosar nr.228, f.91
66
Militare ca urmare a desiinţării comandamentelor teritoriale în armata română

(Legea 206 din 21 iunie 1947)98. În anul următor, în luna martie 1948, Biroul 3
resurse şi mobilizare şi Biroul 4 organizare a armatei şi teritoriului s-au contopit
într-un singur birou, intitulat: Biroul 3 evidenţă, resurse materiale şi teritoriu99.
După alte câteva mici modiicări, de la 1 aprilie 1949 organigrama Cercului
Teritorial Mureş, ordonată de Secţia 4 din cadrul Marelui Stat Major, a devenit
următoarea100:
- Comandant
- Secund politic
- Ajutor tehnic
- Ajutor administrativ
- Oiţer informator
- Biroul 1 recrutare
- Biroul 2 pensii, ajutoare
- Biroul 3 mobilizare, organizare teritoriu
- Biroul 4 organizare, mobilizare
- Biroul 5 cadre
- Biroul domenii militare
- Biroul contabilitate
- Oiţeri cu: caseria, aprovizionarea, îmbrăcămintea, armătura, cazarmarea
- Medicul cercului
- Veterinarul cercului
- Compania gospodărie
Această organizare a fost modiicată la 18 mai 1949 când funcţia de
„secund politic” a fost transformată în cea de „locţiitor politic al comandantului”101,
iar începând cu 1 noiembrie 1949 a fost îniinţat în cadrul Cercului : „Biroul 12
documente secrete”102.
Cercul territorial Mureş a fost desiinţat începând cu data de 1 martie
1950 (conform prevederilor Decretului nr.93/1950), prin schimbarea denumirii în
Comisariatul Militar Judeţean Mureş103.
Prelucrarea arhivistică a întregului fond de arhivă creat de către Cercul
Teritorial Mureş s-a efectuat în aceeaşi perioadă şi de către acelaşi personal
nominalizat pentru cercul de recrutare respectiv. În prezent, după eliminarea
98 Loc.cit., Biblioteca arhivistică, litera „L”, crt.359
99 Loc.cit., Cercul Teritorial Arad, dosar nr.197 pe anul 1948, f.1
100 Loc.cit., Cercul Teritorial Cluj, dosar nr.129 pe anul 1949, f.1-3
101 Loc.cit., Cercul Teritorial Arad, dosar nr.4 pe anul 1949, f.31
102 Loc.cit., fond Marele Stat Major, Secţia 4, dosar nr.221 bis, f.504
103 Loc.cit., „Buletinul Oicial al Republicii Populare România”, nr.36 din 20.04.1959, p.466
67
materialului arhivistic cu termenul de păstrare expirat, în cadrul fondului mai sunt

depozitate un număr de 724 unităţi arhivistice (din totalul iniţial de 1852).
Drept urmare, repartizarea pe ani a unităţilor arhivistice păstrate la
„permanent” are compunerea :
1944= 36 u.a., 1945= 171 u.a., 1946= 158 u.a., 1947= 85 u.a., 1948= 119 u.a.,1949=
112 u.a.1950= 43 u.a.
Menţionăm faptul că, spre deosebire de fondul de arhivă Cercul de Recrutare
Mureş, fondul de arhivă Cercul Teritorial Mureş are acoperire completă în material
arhivistic propriu pentru întreaga perioadă de funcţionare. Diversitatea tipologică
atât a documentelor existente, cât şi al conţinutului informaţional al acestora din
acest fond de arhivă este identică cu cea prezentată pentru fondul de arhivă precedent.
Documentele, în cele mai multe cazuri consemnate în conţinutul pe scurt al
unităţilor arhivistice înscrise în inventarele acestor fonduri de arhivă, pot i accesate
– funcţie de tema ixată – de către cercetători la Sala de studiu a Centrului de
Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti. Cercetarea poate i efectuată
numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare. Informativ, ne vedem obligaţi
să speciicăm că documentele solicitate spre studiu trebuie – obligatoriu – să ie
în prealabil expertizate arhivistic şi, pentru cele clasiicate, declasiicate. Acest
procedeu este valabil numai în cazul unităţilor arhivistice care nu au mai făcut
anterior obiectul studiului.
Considerăm că, fondurile de arhivă create de către Cercul de Recrutare şi
Cercul Teritorial Mureş, prezentate cât mai succint, pot constitui un izvor valoros
pentru cercetarea şi cunoaşterea istorică a judeţului Mureş, raportat la intervalul de
timp nominalizat.

(Zeitraum 1944-1950) Mureş
(Zeitraum 1944-1950) Mureş
ZUSAMMENFASSUNG
Im Aufsatz werden die geschichtliche Entwicklung und die Struktur des

Werbekreises (Zeitraum 1919-1940) beziehungsweise, des Territorialwerbekreises
(Zeitraum 1944-1950) Mureş behandelt. Der Autor stellt auch die zwei
entsprechenden Archivsbestände vor, was den Umfang und den Inhalt betrifft.
68
FONDUL PERSONAL SCRIITOR PETRU VINTILĂ,

STRUCTURĂ ŞI VALOARE DOCUMENTARĂ
Laurenţiu Ovidiu ROŞU
Între materialele documentare păstrate în cadrul arhivelor fondurile şi

colecţiile de documente personale sau familiale au o valoare aparte, datorită faptului
că, alături de documentele create de către instituţii sau de către societăţi, contribuie
la întregirea imaginii unei epoci sau perioade într-un anumit areal.
Dacă din documentele oiciale poate i deprinsă o anumită imagine, cele
create de către personalităţi din domeniul culturii, religiei, economiei, sportului,
ştiinţelor aduc lămuriri suplimentare despre viaţa cotidiană, credinţele sau năzuinţele
oamenilor care au vieţuit într-o anumită perioadă şi care nu pot i regăsite în altă
parte.
În speţă este vorba de o încercare de salvare a memoriei, a unei percepţii
umane subiective, care în documentele oiciale nu putea i exprimată liber, fără
teama de repercusiuni.
Un repertoar al „arhivelor personale şi familiale” a fost editat de către
Filofteia Rânziş, în anul 2001, pentru Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale,
Direcţia Municipiului Bucureşti şi direcţiile judeţene: Alba, Arad, Argeş, Bacău,
Bihor, Bistriţa Năsăud, Botoşani, Braşov, Brăila, Buzău, Caraş Severin, Călăraşi,
Constanţa şi Covasna104 şi în anul 2002 pentru Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice
Centrale şi direcţiile judeţene Cluj, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Harghita
şi Hunedoara105
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş Severin păstrează în
depozitele de arhivă astfel de mărturii, în rândul cărora amintim documentele din
cadrul Fondului Familial General Ioan Dragalina106, Colecţiei de Documente
Romolus Novacovici107, Colecţiei de Manuscrise George Cătană108, Fondului
Personal Învăţător Pavel Jumanca109, Fondului Familial Boşcaiu sau Fondului
Personal Profesor Octavian Răuţ Reşiţa. Mai sunt şi altele pe care nu le-am
menţionat, însă apreciem că ponderea acestora este destul de scăzută şi sunt încă
<?>
Filofteia Rânziş, Arhive personale şi familiale, Repertoriu arhivistic, volumul I, Bucu-
reşti, 2001, p. 8.
105 Idem, Arhive personale şi familiale, Repertoriu arhivistic, volumul II, Bucureşti, 2002, p.
7.
106 Constantin Brătescu, Istorie şi cultură în arhivele Caraş Severinului, Bucureşti, 1997, p.
156-159.
107 Ibidem, p. 160-164.
108 Ibidem, p. 165-167.
109 Ibidem, p. 168-169.
69
multe asemenea fonduri şi colecţii a căror valoare le-ar permite includerea în cadrul
documentelor Fondului Arhivistic Naţional.
Poetul, prozatorul şi dramaturgul Petru Vintilă a văzut lumina zilei la data
de 12 iunie 1922 în localitatea Orşova din judeţul Mehedinţi, ca iu al suboiţerului
Petru Vintilă şi al Mariei, născută Barbeş şi a decedat la 7 august 2002 în Bucureşti.
A urmat liceul la Caransebeş şi apoi Facultatea de Filologie a Universităţii
din Bucureşti, între anii 1942-1948. În paralel, este redactor la Luptătorul Bănăţean
(1945-1946) şi Frontul plugarilor (1946-1948). A debutat în Fruncea, din Timişoara
în anul 1939. A fost redactor la Contemporanul (1948-1951), Gazeta literară
(1954-1957), Luceafărul (1958-1963), România liberă (1964-1965), redactor şef
adjunct la Colocvii (1966-1968) şi Satul socialist (1968-1970). Scriitor cu activitate
diversiicată, în afară de poezie, proză şi teatru Petru Vintilă a mai scris literatură
pentru copii, după reţeta genului Mai tare ca sfântul (1969) şi Călătorie pe planeta
Zeta (1972), reportaje inspirate din noile realităţi social politice ale României
Dobrogea în marş (1961), Şoseaua milionarilor (1961) şi Oraşe fără arhive (1964),
publicistică 101 picături de cerneală (1973), un eseu confesiune Miliţa (1972),
şi un roman cronologic Eminescu (1974), cercetare, compilaţie şi sistematizare
cronologică a vieţii poetului. Prezent în numeroase antologii, autor de scenarii, a
prefaţat ghiduri turistice sau a tradus singur şi în colaborare din H. Sienkiewicz, H.
Lebrecht110.
Alături de cele de mai sus, din cele peste 60 de apariţii editoriale şi puneri
în scenă, vădind o mare disponibilitate creatoare, unele scrieri suferind de inluenţa
spiritului prolecultist al vremii, mai amintim: Gheorghe Doja, piesă în trei tablouri
(1944), Cinci dioptrii, poeme, (1945), Nepoţii lui Horea, roman (1951), Oraş de
provincie, nuvelă (1954), Steaua magilor, nuvele, (1958), Oraşul încercuit, roman
(1964), Zăpezile de altă dată, poezii, (1973), Pictor de duminică, amintiri(1983)
ş.a.111.
În 4 ianuarie 1980, Petru Vintilă donează Filialei Arhivelor Statului Caraş
Severin 68 de dosare, în cantitate de 1,25 m.l. create între anii 1874-1982. Cea
mai mare parte a acestora au fost create sau sunt în directă legătură cu activitatea
donatorului, o mică parte iind colecţionate de către acesta.
Genurile de documente sunt diverse şi cuprind: acte personale şi familiale,
aişe, invitaţii, corespondenţă, adeverinţe, manuscrise ale lucrărilor ştiinţiice şi
literare, lucrări artistice, fotograii şi vederi.
Ordonarea şi inventarierea acestora a fost realizată de către şeful Filialei
Arhivelor Statului Caraş Severin, Constantin Brătescu după cum urmează:
110 Aurel Sasu, Dicţionarul biograic al literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006, p.
814.
111 Victoria I. Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş Severin,
Ed. Timpul, Reşiţa, 1998, p.283.
70
A. Documente personale şi familiale;

B. Documente rezultate din activitatea ziaristică;
C. Manuscrise ale lucrărilor ştiinţiice;
D. Manuscrise litarare. Proză. Scenarii. Poezii. Reportaje;
E. Documente şi lucrări despre Petru Vintilă;
F. Opere literare ale altor scriitori. Corespondenţă literară;
G. Documente create de alte persoane;
H. Lucrări artistice ale lui Petru Vintilă;
I. Fotograii. Vederi.
În prima categorie, Documente personale şi familiale, 1918-1982, se
păstrează o ilă dintr-un jurnal intim al scriitorului, precum şi scrisori şi vederi
trimise familiilor Vintilă şi Barbeş din ţară şi din străinătate şi invitaţii de a participa
la conferinţa pe ţară a scriitorilor, la întâlniri ale lucrătorilor din gospodăriile de stat,
la expoziţii comerciale, la sărbătoarea centenarului teatrului din Caransebeş şi la
vernisarea unor expoziţii de pictură.
A doua categorie, Documente rezultate din activitatea ziaristică, 1952-
1981, cuprinde corespondenţă literară şi publicistică cu Camil Baltazar, Radu
Cârneci, Nicolae Crevedia, Mircea Şerbănescu şi Dragoş Vicol, cu teatre de stat,
edituri şi Uniunea Scriitorilor din România în legătură cu punerea în scenă a unor
piese de teatru, sărbătorirea unor scriitori sau participarea la întocmirea unor lucrări
ştiinţiice, cu poetul Nichifor Mihuţa din Caransebeş privind întâlnirea scriitorilor
caransebeşeni şi apariţia baladei Costa păcurariul, cu Horia Vasilescu despre
îniinţarea unei reviste literare în Caransebeş, cu juristul Antoniu Marchescu pentru
colaborarea în vederea apariţiei unor studii cu caracter istoric, cu Aurel Cosma
şi scriitori ţărani precum Ion Frumosu, Petru Petrica şi Ghiţă Bălan Şerban dar şi
scrisori ale unor animatori culturali din Moldova, Dobrogea sau Transilvania despre
colaborarea la diverse ziare şi reviste.
71
Intrarea armatei române în Oraviţa, în 3 august 1919

primită de la scriitorul Petru Petrica112
În a treia categorie se regăsesc manuscrisele lucrărilor: Dicţionar de geograie

literară, Dicţionarul literaturii bănăţene, Dicţionar de terminologie literară,
Romanul cronologic Eminescu, Cum era Eminescu, evocări de I. L. Caragiale, Al.
Vlahuţă, M. Sadoveanu, Gh. Teodorescu Kirileanu şi Mite Kremniz volumele I-VI,
Călătorie la Parnas – fals tratat de istoria literaturii române şi Carte de excursii
literare.
În Manuscrise litarare. Proză. Scenarii. Poezii. Reportaje întâlnim
manuscrisele romanului Horea, povestirii Raiul pierdut, scenariului literar Hiena,
poezii, epitaful O specie solitară, O lăptărie suprarealistă despre lăptăria de pe
strada Bărăţiei, pe care o frecventau scriitorii, Cum mor scriitorii despre moartea
lui Caragiale, Eminescu ş.a., Lecturi anodine despre poeţi români necunoscuţi,
Paranoia şi literatura cu referiri la Saşa Pană şi Constantin Baclabaşa, Veteranul
doctor Isac despre unul dintre medicii lui Eminescu, reportaje pentru România
liberă, Satul românesc ş.a.
112 Serviciul Judeţean Caraş Severin al Arhivelor Naţionale, Fondul Personal Scriitor Petru
Vintilă, inventar 382, dos. I 2, f. 1.
72
La Sonnemberg împreună cu alţi scriitori 16-24 octombrie 1975113
A patra categorie - Documente şi lucrări despre Petru Vintilă cuprinde o

lucrare de diplomă dedicată operei literare a lui Petru Vintilă114 şi o epigramă care
i-a fost dedicată de către Gabriel Teodorescu cu următorul conţinut:
„De-mi dai un litru de absint,
Eu sunt în stare să şi mint;
Aşi spune în întregul burg:
Vintilă-i mare dramaturg115.”
Grupa F Opere literare ale altor scriitori. Corespondenţă literară strânge
laolaltă texte precum: Amar este drumul spre Palermo de J. Werterheimer-Ghika,
Evocări literare de Aurel Cosma, Dor de Fănuş Neagu, lucrări transcrise de scriitorul
ţăran Petru Petrica şi corespondenţa dintre Silvia Gruziu, iica lui Dimitrie Birăuţiu
şi I. L. Caragiale.
În grupa G, Documente create de alte persoane se ală scrisori trimise între
anii 1874-1880 de către locuitori din Bocşa, Lugoj şi Reşiţa.
113 Ibidem, dos. I 1, f. 3.
114 Ibidem, dos. E 1, f. 1.
115 Ibidem, dos. E 2, f. 1.
73
În categoria Lucrări artistice ale lui Petru Vintilă se păstrează schiţe

şi desene ale acestuia, dar şi două caricaturi aparţinând lui V. Mândra Crâiţa din
Focşani.
Schiţă aparţinând lui Petru Vintilă116
Grupa I Fotograii. Vederi conţine o vedere a oraşului Sibiu, o carte

poştală ilustrând portul popular din Bucovina, o fotograie care surprinde intrarea
armatei române în Oraviţa, 3 august 1919, trimisă de scriitorul plugar Petru Petrica
şi fotograii ale lui Petru Vintilă, Aurel Cosma Junior şi cu un grup de scriitori la
Sonnemberg.
Vedere a oraşului Sibiu, începutul secolului XX117

116 Ibidem, dos. H 1, f. 1.
117 Ibidem, dos. I 3, f. 1.
74
Deşi lucrarea de faţă are drept scop doar semnalarea bogatului material
documentar din Fondul Personal Petru Vintilă, mă voi opri asupra unor documente
semniicative.
Din scrisoarea118 pe care Petru Hamat i-o adresează din Caransebeş, la 28
septembrie 1976 obţinem informaţii inedite despre unchiul acestuia, inginerul silvic
Simeon Simu119, despre viaţa şi despre preocupările ştiinţiice ale acestuia, dar
şi despre intenţionata Enciclopedie bănăţeană pentru care Petru Vintilă strângea
documente.
În octombrie 1970 Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Caraş Severin
îi lansa invitatţia de a participa la aniversarea centenarului teatrului de amatori din
Caransebeş:
„... ne-am simţi deosebiţi de onoraţi, atât noi, cât şi slujitorii scenei
caransebeşene, dacă aţi consimţi să adresaţi mişcării teatrale din localitate un
cuvânt de salut la împlinirea unui secol de activitate”120
Adresa era însoţită de un scurt istoric al mişcării teatrale în urbea de pe Timiş
şi Sebeş.
„Vechi centru de cultură românească în această parte a ţării, oraşul
Caransebeş... înregistrează cele dintâi manifestări ale artei teatrale de amatori în
anul 1870. După numeroase trupe vieneze de teatru care susţin spectacole în oraş
încă din prima jumătate a secolului trecut 121, localnicii atraşi de mirajul scenei,
îşi constituie la rândul lor societăţi şi formaţii teatrale proprii, încercându-se, după
cum era şi iresc, mai întâi pe tărâmul declamării.
Un document datând din 8 noiembrie 1869 atestă existenţa unei săli de
spectacole, solicitată de trupa profesionistă a Ernestinei Schmidt pentru o perioadă
de două luni.
La 1 decembrie 1871 ia iinţă Cercul Român de Citit, iar un an mai târziu
Societatea de Lectură a Junimii Române din Caransebeş, care includeau frecvent,
în programele lor declamări şi lecturi dramatizate, contribuind la formarea unor
buni interpreţi de teatru. Despre doi asemenea interpreţi pomeneşte Familia în
numărul său din 6 mai 1877.
Societatea Română de Cântări şi Muzică, îniinţată în 1876, ca şi
Caransebeşer Gesang und Musikverein, creată în 1867, includ în repertoriul lor
piese de teatru sau fragmente din operete. În ultimele decenii ale secolului văd lumina
rampei comediile lui Vasile Alexandri, piese semnate de Iosif Vulcan sau Alexandru
118 Ibidem, dos. B 12, f. 1-4.
119 Simeon Simu a fost unul dintre preşedinţii Comunităţii de Avere a fostului Regiment
Grăniceresc din Caransebeş.
120 Serviciul Judeţean Caraş Severin al Arhivelor Naţionale, Fondul Personal Scriitor Petru
Vintilă, inventar 382, dos. A 5, f. 1.
121 Este vorba despre secolul al XIX-lea.
75
Cosma, pentru ca la începutul veacului nostru, artişti amatori să abordeze partituri

diicile de talia celor ale lui I. L. Caragiale, alături de alte lucrări dramatice din
repertoriul românesc şi străin (Haşdeu, V. Urechia, Kotzebue etc).
În decursul timpului, au fost montate, în afară de operetele reprezentative
ale lui Offenbach, Lehar, Ciprian Porumbescu, Filaret Barbu etc, acte întregi
din operele lui Wagner (Tanhauser, Lohengrin) sau Verdi (Trubadurul). Succesul
remarcabil, consemnat în coloanele presei timpului, pe care l-au înregistrat
spectacolele de operă şi operetă, atestă că aceste tentative temerare şi-au alat
acoperirea în calităţile şi pasiunea interpreţilor amatori.
Reprezentarea operetei Crai Nou de Ciprian Porumbescu, spre exemplu, a
fost caliicată, de către ziarele din Caransebeş, Timişoara şi Oradea ca o reuşită
artistică certă”122.
În inal mă voi opri asupra câtorva gânduri dintr-un jurnal intim al scriitorului,
datând din 2 octombrie 1949, care nu ar i putut vedea necenzurate lumina tiparului
în România perioadei comuniste:
„2 octombrie 1949 Sunt de trei zile în Bucureşti. E prima zi în care nu mănânc
decât doi covrigi la prânz şi beau apă de la izvorul lui Eminescu din Cişmigiu. M-am
făcut proprietar pe o bancă între grilajele calicilor, lângă rotonda trandairilor şi a
scriitorilor de marmură.
Banca e de piatră. E cam rece, îmi ajută însă prin temperatura ei joasă să
iu calm şi fatalist. Stau pe bancă de dimineaţa până seara. Unde-aş putea umbla?
Pe străzi coşurile oltenilor încărcate cu pergamule şi cu struguri îmi fac rău.
Nu mai am nici ţigări. Lângă mine un pensionar pufăie de zor dintr-o lulea cât un
coş de locomotivă şi citeşte ziarul. Mă dau mai aproape de el, chipurile ca să citesc
şi eu ziarul. În realitate stau cu gura căscată şi aspir pe furiş o bună parte din fumul
slobozit de el. Pe aleea din mijloc trece un sergent de stradă. Priveşte profesional
în dreapta şi-n stânga. Nu ştiu de ce, dar sunt neliniştit. E acelaşi sergent care a
fost şi ieri şi alaltăieri pe aici. E a treia zi când mă vede în acelaşi loc. Îmi face
impresia că m-a privit mai mult decât era necesar. De partea cealaltă a rotondei
s-a aşezat o femeie. Picioarele şi le-a aşezat într-un fel atât de neglijent încât i se
văd pulpele albe până sus unde se unesc într-un petic de negreaţă. N-are chiloţi.
Privirile noastre s-au unit, ca două priviri care s-au căutat. Îmi face impresia că-
mi zâmbeşte. E un limbaj interesant zâmbetul. Spune mult. Nu ştiu dacă am zâmbit
şi eu. Îi privesc fascinat pulpele până sus de tot, până unde generozitatea ei caldă
mi le oferă. În mine parcă e un şarpe ce zvâcneşte. Sângele, gândesc. E ierbinte.
Moşul a lăsat ziarul şi priveşte şi el cu interes. Ne-am surprins unul pe altul şi roşim.
Bâlbâie ceva. A, da, întreabă:
122 Serviciul Judeţean Caraş Severin al Arhivelor Naţionale, Fondul personal scriitor Petru
Vintilă, inventar 382, dos. A 5/1970, f. 2-3.
76
- Cât e ceasul?
Răspund insinuant: N-am ceas. Ca şi cum i-aş spune: Dă-mi pace.
A observat tonul. Mă priveşte chiorâş. Ne bănuim rivali...
Câţiva vânzători de ziare au năvălit în rotondă cu ediţia Evenimentului de
prânz.
Stomacul mi-l simt ca un balon dezumlat, lipit de spate. E aşa de gol în mine.
Moşul cumpără un ziar. Citeşte tare. Parcă-mi citeşte mie.
- Nu se mai termină războiul ăsta!...
Răspund ceva neînţeles, privind picioarele femeii din faţă. Moşul nu mai
poate răbda nici el şi-mi spune:
- Straşnică femeie, domnule!...”123.
În concluzie, apreciem documentele create de către personalităţi din diferite
domenii sau colecţionate de către oameni obişnuiţi, care nu s-au remarcat în mod
deosebit pe vreun plan, ca deosebit de importante pentru istorie, dar mai ales pentru
acel segment al mentalităţilor, a vieţii private sau a cotidianului, care nu poate i
reconstituit din documentele oiciale. În mod particular, cele de faţă, reunite în cadrul
Fondul personal scriitor Petru Vintilă permit reconstituirea unei lumi, a scriitorilor,
publiciştilor, poeţilor sau artiştilor plastici din Bucureşti, dar şi din provincie
Fondul personal scriitor Petru Vintilă,

structură şi valoare documentară
Între materialele documentare păstrate în cadrul arhivelor fondurile şi

colecţiile de documente personale sau familiale au o valoare aparte, datorită faptului
că alături de documentele create de către instituţii sau de către societăţi contribuie la
întregirea imaginii unei epoci sau perioade într-un anumit spaţiu.
Poetul, prozatorul şi dramaturgul Petru Vintilă (12 iunie 1922, Orşova - 7
august 2002 Bucureşti) a urmat liceul la Caransebeş şi apoi Facultatea de Filologie
a Universităţii din Bucureşti, între anii 1942-1948. În paralel, este redactor la
Luptătorul Bănăţean (1945-1946) şi Frontul plugarilor (1946-1948). A debutat în
Fruncea, din Timişoara în anul 1939. A fost redactor la Contemporanul (1948-1951),
Gazeta literară (1954-1957), Luceafărul (1958-1963), România liberă (1964-
1965), redactor şef adjunct la Colocvii (1966-1968) şi Satul socialist (1968-1970).
Scriitor cu activitate diversiicată, în afară de poezie, proză şi teatru Petru Vintilă a
mai scris literatură pentru copii, după reţeta genului Mai tare ca sfântul (1969) şi
Călătorie pe planeta Zeta (1972), reportaje inspirate din noile realităţi social politice
ale României Dobrogea în marş (1961), Şoseaua milionarilor (1961) şi Oraşe fără
123 Ibidem, dos. A 2/1943, f. 1-1v.
77
arhive (1964), publicistică 101 picături de cerneală (1973), un eseu confesiune

Miliţa (1972), şi un roman cronologic Eminescu (1974), cercetare, compilaţie şi
sistematizare cronologică a vieţii poetului. Prezent în numeroase antologii, autor
de scenarii, a prefaţat ghiduri turistice sau a tradus singur şi în colaborare din H.
Sienkiewicz, H. Lebrecht.
Alături de cele de mai sus, din cele peste 60 de apariţii editoriale şi puneri
în scenă, vădind o mare disponibilitate creatoare, unele scrieri suferind de inluenţa
spiritului prolecultist al vremii, mai amintim: Gheorghe Doja, piesă în trei tablouri
(1944), Cinci dioptrii, poeme, (1945), Nepoţii lui Horea, roman (1951), Oraş de
provincie, nuvelă (1954), Steaua magilor, nuvele, (1958), Oraşul încercuit, roman
(1964), Zăpezile de altă dată, poezii, (1973), Pictor de duminică, amintiri(1983) ş.a.
În 4 ianuarie 1980, Petru Vintilă donează Filialei Arhivelor Statului Caraş
Severin 68 de dosare, în cantitate de 1,25 m.l. create între anii 1874-1982. Cea
mai mare parte a acestora au fost create sau sunt în directă legătură cu activitatea
donatorului, o mică parte iind colecţionate de către acesta.
Genurile de documente sunt diverse şi cuprind: acte personale şi familiale,
aişe, invitaţii, corespondenţă, adeverinţe, manuscrise ale lucrărilor ştiinţiice şi
literare, lucrări artistice, fotograii şi vederi.
Deşi păstrat în cadrul Serviciului Judeţean Caraş Severin al Arhivelor
Naţionale, fondul permite reconstruirea unei lumi a prozatorilor, poeţilor, publiciştilor,
dramaturgilor şi artiştilor plastici din spaţiul românesc vreme de o jumătate de secol.
Le fond personnel de l’ écrivain Petru Vintila

structure et valeur documentaire
Parmi les documents conservés au cadre des archives les fonds et les
collections de documents personnels ou familiaux ont une valeur particulière, parce
que, à côté des documents créés par des institutions ou par des sociétés ils contribuent
à compléter l’image d’une époque ou d’une période dans un certain espace.
Poète, romancier et dramaturge Petru Vintila (Juin 12, 1922, Orşova - 7
Août 2002 Bucarest) a fréquenté l’école secondaire à Caransebes, puis la faculté
de philologie de l’Université de Bucarest, entre 1942-1948. En parallèle, il était
rédacteur en chef du Luptătorul Bănăţean (1945-1946) et Frontul plugarilor (1946-
1948). Il a fait ses débuts dans Fruncea, à Timisoara en 1939. Il a été rédacteur
en chef du Contemporanul (1948-1951), Gazeta literară (1954-1957), Luceafărul
(1958-1963), Romania Libera (1964-1965), rédacteur en chef des Colocvii (1966-
1968) et Satul socialist (1968-1970). Ecrivain d’une activité diversiiée, en dehors
de la poésie, de la prose et du théâtre Petru Vintilă a écrit de la littérature pour
78
les enfants, suivant la recette du genre de Mai tare ca sfântul (1969) et Călătorie
pe planeta Zeta (1972), des histoires inspirées par les nouvelles réalités politiques
et sociales de la Roumanie Dobrogea în marş (1961) Şoseaua milionarilor (1961)
et Oraşe fără arhive (1964) publication 101 picături de cerneală (1973), un essai
de confession Miliţa (1972), et un roman chronologique Eminescu (1974), de la
recherche, de la compilation et systématisation chronologique de la vie du poète.
Présent dans de nombreuses anthologies, auteur de scénarios, il a réalisé les préfaces
de nombreux guides de voyage ou bien il a traduit seul et en collaboration H.
Sienkiewicz, H. Lebrecht.
Outre ce qui précède, de plus de 60 éditoriales et mises en scène, en
manifestant une haute disponibilité créative quelques unes de ses écritures étant
inluencées par l’esprit prolecultiste de l’époque, on rappelle: Gheorghe Doja, pièce
en trois tableaux (1944), Cinci dioptrii, poèmes, (1945 Nepoţii lui Horea, roman
(1951), Oraş de provincie, roman (1954), Steaua magilor, histoires courtes, (1958),
Oraşul încercuit, roman (1964), Zăpezile de altă dată, des poèmes, (1973), Pictor
de duminică, des souvenirs (1983) etc.
Le 4 Janvier 1980, Petru Vintila fait un don de 68 dossiers à la Direction
Générale des Archives de l’Etat de Caraş-Severin, le montant de 1,25 ml créé entre
1874-1982. La plupart d’entre eux ont été créés ou sont directement liées à l’activité
des bailleurs de fonds, une fraction recueillie par lui.
Les types des documents sont variés et comprennent: les papiers personnels
et familiaux, des afiches, des invitations, de la correspondance, des certiicats,
des manuscrits d’ouvrages scientiiques et littéraires, les œuvres artistiques, des
photographies et des cartes postales.
Bien que conservé au cadre du Service du Département de Caraş-Severin
des Archives Nationales, le fonds permet de reconstruire un monde des romanciers,
des poètes, des publicistes, des dramaturges et des artistes de l’espace roumain pour
un demi-siècle.
79
ASPECTS OF THE RELATIONS BETWEEN THE ARCHIVES OF

ROMANIA AND HUNGARY AFTER 1989124
Liviu BOAR
Until 1989 - the year of radical political changes in the two neighboring,
formerly socialist countries - Romania and Hungary had cooperated in the area of
archives only as members of the International Council on Archives.125
Due to the events of 1989, border passing became less dificult and tourist
passports were more easily issued therefore more and more researchers from
Romania and Hungary were able to access the archives of each other’s countries.
However no agreement regarding the institutional cooperation between the archives
of the two countries was at that time in place.
In 1991, the line of army oficials appointed as general managers of the State
Archives126 ended with the appointment of esteemed historian and professor Dr.
IOAN SCURTU.127 As part of his policy of open archives in international relations,
124 This paper is based on oficial

oficial documents drawn up following contacts between the mana-
gements of the National Archives of Romania and of Hungary (quoted as such) and on my notes as
member of the oficial delegations between 1994 – 2007. The photographs are from my personal
archive. Being a speaker of Hungarian, I have also often acted as interpreter in oficial or private
encounters between the delegations of the archives of Romania and Hungary. I would like to thank
Dr. LAKOS JÁNOS for the photographs he provided from the meetings of the two delegations in
1994 in Budapest and in 1996 in Bucharest, as well as for the copies of the Hungarian and Roma-
nian versions of the agreement signed in Bucharest in 1996, archived at MOL: Magyar Országos
Levéltár irattára, 1994 - 21. tétel - 479/1994. (857/1996.) szám.
125 Since 1956 Romania has been a member of the International Council on Archives (Conse-
il International des Archives), an international organization created in June 1948 by the committee
of archival experts convened by UNESCO which, acting as a constitutive assembly, adopted the
provisional bylaws of ICA. The irst International Congress on Archives (Paris, August 1950)
established the legal status of the Council. The general aims of ICA are to convene an International
Congress on Archives every 4 years, to establish and maintain relationships between archivists
from all countries, to facilitate the progress of archives and professional development of archivists
etc. In 1979 Romania became part of a regional organism of ICA, the CIBAL (International Infor-
mation Center on the Sources of Balkan & Mediterranean History) seated in Soia. It was created
in 1976 on the initiative of the International Association for South and East European Studies and
ICA. Its aim is to promote research on the history of balkan peoples and made its results available
to the public through archives and libraries.
126 Since the establishment of the institution on May 1, 1831 based on the Organic Regu-
lations until the coming into force of the National Archives Law 16/1996 it was named STATE
ARCHIVES. Afterwards its name was changed to NATIONAL ARCHIVES.
127 Professor at the University of Bucharest, specialized in Romanian contemporary history,
general manager of the State Archives between 1991 and 1996.
80
the new general manager took steps to resume the oficial connection to the archives
of Hungary and initiated the negotiation of a cooperation agreement.
The agreement was preceded by an institutionally unoficial action, namely
the visit of the students of the Course in Hungarian Paleography held at Cluj Napoca
by the General Directorate of the State Archives, accompanied by the course
coordinator, archivist Pál Antal Alexandru of the Tirgu-Mures Branch of the State
Archives, between October 26 and 28, at the Székesfehérvár (Fehér county) town
archives and the National Archives of Budapest, where they were received by the
general manager Dr. Lakos János.128
Between June 7 and 11, 1994, at the invitation of the management of the
National Archives of Hungary, Dr. Ioan Scurtu, the general manager of the State
Archives of Romania, and Prof. Liviu Boar129, manager of the Mures Branch of the
State Archives, paid an oficial visit in Budapest.
On June 7 preliminary talks took place at the headquarters of the National
Archives of Hungary at 4 Bécsi Kapu Tér, attended from the Hungarian side by Dr.
Lakos János, general manager of the National Archives of Hungary, Molnár Jozsef,
head of the Archive section of the Ministry of Culture and Education, Buzási János,
irst deputy general manager and Halász Hajnal, counselor on international issues
and oficial interpreter, and from the Romanian side by Dr. Ioan Scurtu, Prof. Liviu
Boar and Andrei Haţeganu, 1st secretary, cultural and press attaché of the Romanian
Embassy in Budapest.
Following the customary welcoming greetings, the program of the visit was
presented. Then the two general managers gave short overviews of the activity of
the archives and the status of the relations between the two institutions, pointing
out the need for a development of bilateral relations and conclusion of a written
agreement between the two Archives.
On June 8, the Romanian delegation, accompanied by Buzási János, visited
the archives of the city of Eger, capital city of the Heves county, where it was
received by the manager Dr. Bán Péter and his deputy Csifári Gergely.
On June 9 at 9.30 a.m. the oficial debates began, attended by Ioan Scurtu
and Liviu Boar from the Romanian side and by Lakos János şi Molnár Jozsef from
the Hungarian side, and by Ms. Halász Hajnal as interpreter130.
128 Information on this visit and related photographs were provided to me by my colleague
Dr. Pál Antal Alexandru, to whom I am grateful. (L.B.)
129 See Profesioniştii noştri, 2, LIVIU BOAR LA 60 de ani, coordinated by Dr. Ioan Lăcătuşu,
published by the European Center for Studies Covasna Harghita, Eurocarpatica Publishing House,
Sfântu Gheorghe, 2011, 555 p.
130 Occasionally helped by myself.
81
The irst oficial cooperation act between Romania and Hungary, after 1989,
in the ield of archives was signed on June 10, 1994 in the protocol room of the
National Archives of Budapest. Mr. Andrei Haţeganu, 1st secretary, cultural and
press attaché of the Romanian Embassy in Budapest also attended the signing.
It was entitled Pro Memoria and drawn up in Romanian and Hungarian,
both versions being original ones.131
The document was signed on the Romanian side (in the order of the
signatures) by Dr. Ioan Scurtu, general manager and Liviu Boar, branch manager,
and from the Hungarian side by Molnár Jozsef, department head (in the Ministry
of Culture, A/N L.B.) and Dr. Lakos János, general manager.
The document stated that „talks were held in Budapest between June 7 and
10, 1994 regarding the relations between the two countries in the ield of archives.
The parties informed each other of the status of the archives in their respective
countries, their aims, and reached the conclusion that it is in their interest to
cooperate, and therefore believe that the conclusion of an agreement is necessary”
It further shows that the Romanian party presented a written proposal for the
contents of the agreement, which was discussed and accepted as basis of the future
cooperation agreement to be signed in Bucharest after its inalization following an
exchange of texts.
A delegation of the National Archives of Hungary went to Bucharest to
negotiate and sign the agreement, between November 4 and 8, 1996: Dr. Lakos
János, general manager and Ms. Halász Hajnal, head of the External Relations
Ofice.
The representatives of the two countries had a useful exchange of expertise
on issues of archival legislation, especially as new laws on archives had been
recently passed in both countries (1995 in Hungary and 1996132 in Romania) as
well as document conservation and restoration and archival informatics, both at the
central headquarters in Bucharest and during their visit at the Galati Branch of the
National Archives on November 6 and 7, 1996.
The agreement was signed in Bucharest on November 8, 1996133 by the two
general managers of the Archives of Romania and Hungary, Dr. Ioan Scurtu and Dr.
Lakos János134.
131 The inal version was written by myself and Ms. Halász Hajnal, on a typewriter that did
not have Romanian diacritical marks, therefore these were added later, by pen. See the annex for a
facsimile of the text.
132 Archives Act LXVI/1995- Hungary, National Archives Act no. 16/1996 - Romania
133 See the annex for the Romanian and Hungarian versions.
134 On December 11, 1996 Dr. Lakos János sent Ioan Scurtu, general manager of the National
Archives of Romania the following letter, in Romanian: „Stimate Domnule Director General ! Ţin
82
This agreement was in force until March 21, 2007 when a new one was
signed in Budapest by then general managers Corneliu Mihail Lungu and Gecsényi
Lajos.135
Article 1 of the agreement stipulated that: „The Parties will initiate an
exchange of expertise in areas of common interest of archival activities. In this
respect, the Parties will organize periodical meetings between the managers of
archival institutions in Romania and the Republic of Hungary and will exchange
experts, archivists annually. The receiving Party shall cover the boarding and
accommodation expenses, while the international travel expenses will be covered
by the sending Party.”
In 1995, shortly before the signing of the agreement which provided for an
exchange of researchers, a delegation of the State Archives of Romania, made up of
the managers of the Mures and Timis Branches, Liviu Boar and Gheorghe Mudura
respectively, were able to perform research at the National Archives of Budapest
between November 27 and December 11. A second research visit followed from
October 22 to November 4, 1997.
On this occasion I have researched various archival funds containing
information regarding the history of Transylvania, as well as the relations between
Romania and Hungary, such as: Departamentum religionare graeci ritus non
unitorum (1793-1848), Departamentum scholarum Nationalium (1776-1848),
Fassiones fundationum reformatorum (1784-1786), Fassiones monasteriorum
graeci ritus non uniti in Regno Hungariae existentium anno 1785, Libri contoales
(1782-1893), Indices mapparum (1724-1837), Acta regulationis parochiarum
(1782-1801), Departamentum cehale (1783-1788) and a very important fund: The
Royal Hungarian Ministry for Foreign Affairs, including documents from the
19th and 20th century, issued mainly by the Hungarian Embassy in Bucharest ,
provided for research purposes up to the year 1960.
I was able to study most of the documents referring to the history of Romania,
namely of Transylvania, as well as to the relations between the two states, from the
Foreign Ministry fund and made up a list of documents to be copied, in exchange for
those requested by the Hungarian archivists researching Romanian archives within
the same project.136
să Vă mulţumesc atît Dumneavoastră cît şi Colegilor Dumneavoastră pentru primirea extrem de
amabilă pe care ne-aţi oferit(o) la Bucureşti şi Galaţi. Sînt sigur că pe baza Acordului semnat de
noi, între instituţiile noastre se va desfăşura o colaborare fructuoasă. Budapesta, 11 dec. 1996. Cu
stimă, Dr. János Lakos Director general (ss.LS)” (Dear sir, I would like to thank you and your col-
leagues for being such gracious hosts during our visit in Bucharest and Galati. I am convinced that
the agreement concluded by our institutions will lead to a fruitful cooperation. Budapest, December
11, 1996. Respectfully yours, Dr. János Lakos, general manager (ss. LS).)
135 See the annex for the text of the Agreement, in Romanian and in English.
136 The two Hungarian archivists researched the National Archives of Cluj Napoca and the
83
At the invitation of the National Archives of Hungary, between March 20 and

22, 2007, a delegation of the National Archives of Romania made up of professor
Dr. Corneliu Mihail Lungu, general manager, professor Dr. Costin Feneşan, senior
counselor, former general manager and Dr. Liviu Boar, manager of the Mures
Branch of the National Archives paid an oficial visit to the National Archives of
Budapest in order to sign the „Agreement of Cooperation in the Field of Archives
between the National Archives of Romania and the National Archives of Hungary”,
previously negotiated by the management of the two institutions.
The National Archives of Hungary were represented by Prof. Dr. Gecsényi
Lajos, general manager of the National Archives of Hungary, Dr. Reisz Csaba,
deputy general manager, Dr. Szabó Csaba, Dr. Kőrmendi Lajos and Ms. Halász
Hajnal, counselor on international issues and oficial interpreter,
On March 20, the Romanian delegation was received by professor Dr.
Gecsényi Lajos, general manager of the National Archives of Hungary and Dr. Reisz
Csaba, deputy general manager.
The status of the relations between the Archives of the two countries was
discussed, as well as relevant issues of the archival institutions in Romania and
Hungary.
The next day the Romanian delegation visited several archive storage facilities
and the restoration and reprography lab of the National Archives of Hungary. Later
on the same day the „Agreement of Cooperation in the Field of Archives between
the National Archives of Romania and the National Archives of Hungary”137 was
signed by the two general managers.
In addition to the two oficial delegations, the signing was attended by
Radojka Gorjanác from the Ministry of Education and Culture and Dr. Szász Zoltán
of the Hungarian Academy, chairman of the Hungarian side of the joint Romanian
and Hungarian history commission.
The event was recorded on the oficial website of the National Archives of
Hungary, where an oficial release and photographs of the signing were published.
The agreement stipulated that „the Contracting Parties agree to carry out
exchange of experience on archival theory and practice, on the basis of reciprocity,
and in accordance with the legislation in force in both States” and to „exchange
experts for documentary research in the archives under their administration”
An important chapter of the agreement refers to additions to the archival
archive of the Ministry for Foreign Affairs in Bucharest. The scope of their research were the cen-
suses from before 1876 and Romanian –Hungarian relations between 1918 and1960.
137 Published in the Oficial Gazette no. 497 of July 25, 2007.
84
fund. Thus: „The Contracting Parties agree to carry out an exchange, free of charge,
of copies of the documents they keep, on the basis of reprocity, in conformity with
the legal procedure in force in both States”. The Agreement also provides for the
organization of documentary exhibitions in common, facilitates the exchange of
archival publications, free of charge, as well as professional contacts and cooperation
between the county archives departments of the two countries.
ASPECTE PRIVIND RELAŢIILE DINTRE ARHIVELE

DIN ROMÂNIA ŞI UNGARIA DUPĂ 1989
Rezumat
Prezentul material se bazează pe documentele oiciale întocmite cu ocazia contactelor

dintre conducerile Arhivelor Naţionale din România şi Ungaria pe care le-am citat
ca atare, precum şi pe însemnările pe care le-am făcut eu în calitate de membru
al delegaţiilor oiciale din care am făcut parte în perioada 1994-2007. Fotograiile
provin din arhiva personală. Fiind cunoscător al limbii maghiare am asigurat de multe
ori şi traducerea discuţiilor oiciale sau particulare dintre delegaţiile arhivelor din
România şi Ungaria. Mulţumesc şi pe această cale domnului Dr. LAKOS JÁNOS
pentru fotograiile pe care mi le-a pus la dispoziţie realizate cu ocazia întâlnirilor
celor doua delegaţii din 1994 de la Budapesta şi 1996 de la Bucureşti şi de asemenea
pentru facsimilele variantelor în limbile română şi maghiară ale acordului semnat la
Bucureşti în 19946 alate în arhiva MOL la cota: Magyar Országos Levéltár irattára,
1994 - 21. tétel - 479/1994. (857/1996.) szám.
85
Székesfehérvár - 27 October 1993: Farkas Gábor (Manager of the Székesfehérvár City Archives),
Kiss Andrei, Ioan Drăgan, Pál Antal Alexandru, Raab Ştefan
Budapest 10 June 1994: Andrei Haţeganu, Ioan Scurtu, Liviu Boar
86
87
Bucharest 8 November 1996: Gabriela Birceanu, counselor on international issues, Prof. Univ.
Dr. Ioan Scurtu, general manager, prof. Marin Radu Mocanu, manager, Dr. Lakos János, general
manager, Halász Hajnal, counselor on international issues
Budapest 20 March 2007: Dr. Reisz T. Csaba, Prof. Dr. Liviu Boar, Prof. Univ. Dr. Corneliu
Mihail Lungu in the restoration laboratory of the National Archives of Hungary
88
Budapest 20 March 2007: The reception hall of the National Archives of Hungary
Prof. Dr. Szasz Zoltan, Prof. Dr. Gecsényi Lajos, Radojka Gorjanác
Budapest 20 March 2007. The reception hall of the National Archives of Hungary
Dr. Costin Feneşan, Prof. Univ. Dr. Corneliu Mihail Lungu, ,Prof. Dr. Liviu Boar
89
Budapest 20 March 2007. The reception hall of the National Archives of Hungary :
Exchange of gifts between Prof. Dr. Gecsényi Lajos and Prof. Dr. Liviu Boar
90
ISTORIE
91
92
DOCUMENTE DIN ARHIVELE NAŢIONALE COVASNA REFERITOARE

LA MOMENTE DIN ISTORIA ACTUALULUI JUDEŢ MUREŞ (1525-1906)
Ioan LĂCĂTUŞU
Vasile STANCU
Prezentul studiu se referă la 71 de documente, emise în perioada 1525 –

1906, păstrate în fondurile Arhivelor Naţionale Covasna, care oglindesc aspecte
diverse ale societăţii ardelene din teritoriul actualului judeţ Mureş. Documentele
provin dintr-un număr de 19 fonduri, alate în păstrare în depozitele A.N. Covasna;
patru fonduri administrative: Scaunul Treiscaune, Primăria oraşului Târgu Secuiesc,
Primăria oraşului Sfântu Gheorghe şi Prefectura judeţului Trei Scaune şi 15 fonduri
familiale şi colecţii personale. (Anexa nr. 1)
Creatorii acestor documente sunt diverse instituţii ale statelor româneşti:
Domni ai Ţării Româneşti şi Moldovei, Voievozi, Vicevoievozi, Principi, Guvernatori
şi Guberniu Transilvaniei, autorităţile administrative, judecătoreşti, bisericeşti şi
persoanele particulare din arealul scaunelor Mureş, Odorhei, Ciuc, Treiscaune şi a
comitatelor Alba şi Târnava. În cazul a 35 de documente se speciică şi localităţile
de unde s-a emite actul. (Anexa nr. 2)
Din cele 71 de documente 35 sunt originale, 15 sunt redactate pe suport iligran,
13 sunt semnate şi 14 sunt conirmate cu pecete sau sigiliu. Rezumatul acestora, la
31 dintre ele, speciică şi limba de redactare: 10 în limba latină, 9 în limba latină
şi maghiară şi 12 în limba maghiară. Între acestea deosebim tipuri de documente
diferite - 22 de scrisori, din care: scrisori de adeverire 14, scrisori testimoniale 3,
scrisori personale 3, scrisoare de cercetare şi scrisoare de înştiinţare şi chemare în
judecată câte una; 13 rapoarte ale juraţilor, asesorilor, pretorilor, vicejuzilor către
autorităţile superioare;11ordine ale principilor şi guvernatorilor sau gubernelor; 6
extrase din procesele verbale; două porunci domneşti; două înştiinţări; două acte de
garanţie-chezăşie; şi câte un document reprezentând: intentare de proces, hotărâre
judecătorească, act de privilegii, adeverinţă de proprietate, conscripţie şi împărţirea
bunurilor, registru de inventariere, monograia oraşului Târgu Mureş, epidemie de
ciumă, cerere, petiţie, plângere, schimbare de domiciliu. (Anexa nr. 3)
Din cercetarea rezumatelor principalelor categorii de documente - scrisorile
de adeverire, rapoartele şi ordine guberniale se desprind următoarele aspecte: opt
dintre scrisorile de adeverire tratează chestiuni privind situaţia iobagilor în secolul
al XVII-lea(17 decembrie 1607- 10 decembrie 1678): legarea de pământ, individual
sau cu familia, pe viaţă sau pe o anumită perioadă de timp, vinderea ca iobag, garanţii
pentru iobagi, convenţii între persoane private privind iobagii, iar 6 dintre acestea
93
se referă la conirmarea unor învoieli asupra unor posesiuni, zălogirea sau cedarea
unor terenuri arabile sau fâneţe şi convenţii între proprietari asupra unor posesiuni.
Cele 13 rapoarte, situate în timp între 4 aprilie 1628 – 8 august 1804, reprezintă,
în majoritate (9), audieri întreprinse de juraţi, asesori, pretori privind situaţia unor
iobagi (4), litigii între persoane private (3) şi împărţirea unor posesiuni (2). Foarte
interesante sunt documentele nr. 58/ 2 ianuarie 1784, 59/22 noiembrie 1784 şi 60/24
noiembrie 1784 prin care nobilimea locală raportează măsurile luate pentru a face
faţă răsculaţilor lui Horea precum şi cererile acestora adresate comitelui suprem al
Comitatului Turda, cu reşedinţa la Reghin, de a acorda ajutor în oameni, praf de
puşcă şi arme.
Din totalul ordinelor, 7 sunt guberniale iar 4 sunt princiare. Cele guberniale,
adresate autorităţilor administrative şi judecătoreşti locale, aduc la cunoştinţa
locuitorilor chestiuni de importanţă locală şi regională: numiri în funcţii a unor
persoane – medic oftalmolog al Transilvaniei, cu sediul la Târgu Mureş, consilier de
Gealacuta (Fântânele); ridicarea în rang, de oraş, a localităţii Reghin şi de parohie
independentă a celei de la Damieni-Mureş; schimbare a denumirii localităţii Rontas
cu Troiţa (Sentharomsag); falimentele unor meşteşugari târgmureşeni şi răspunderea
în faţa creditorilor a magistrului oraşului Reghin. În ansamblu, cele 71 de documente
cuprind acte din domeniile: juridico-administrative – 27; sociale – relaţii între
categorii, iobagi-proprietari şi mişcări sociale – 24; economico-comerciale – 4;
diverse alte probleme 16.
În cuprinsul lor regăsim denumirea a 78 de localităţi ardelene, a 13 unităţi
administrativ-teritoriale transilvănene şi a patru state. (Anexa nr. 4)
Cronologic, documentele se pot grupa pe secole: 9 documente din sec. al
XVI-lea, 42 din sec. al XVII-lea, 10 din sec. al XVIII-lea, 9 din sec. al XIX-lea
şi unul din sec. XX. Ultima poziţie a actualelor acte, cu numărul 72, reprezintă o
colecţie de cărţi poştale ilustrate din diferite localităţi transilvănene printre care şi
oraşul Luduş-Mureş, provenite din fondul familial Kovacs din Mărtineni.
Redăm în ordine cronologică rezumatele documentelor menţionate, indicând
de iecare dată, cota acestora, în vederea cercetării lor exhaustive.
1. (1525 sept. 28, STÂNA DE MUREŞ) Scrisoare de cercetare dată în numele

vicevoivodului TRANSILVANIEI, TOMORI STEFAN, privind procesul dintre
PALFI MIHAI şi KOZSOKAR IOAN cu ILLIESI VALENTIN şi alţii. Fond
Familia KALNOKY, Fasc. 1, nr.2, ila 1, original, limba latină.
2. (1541 iul. 7, TG. MUREŞ) Porunca emisă de domnul Moldovei, PETRU
RAREŞ1 prin care acordă protecţie oraşului TG. MUREŞ împotriva trupelor
imperiale şi contra abuzurilor mercenarilor străini. Fond APOR, Fas. I/2, 1 ilă,
original, limba latină, semnătură, pecete aplicată.
94
1
Petru Rareş a avut două domnii în Moldova: 14 ianuarie 1527 – 18 septembrie 1538 şi 19 februarie
1541 – 3 septembrie 1546. După înfrângerea Ungariei la Mohacs, la 29 august 1526, şi moartea
regelui, Ludovic al II-lea (1516-1526), pe câmpul de luptă, la începutul primei sale domnii, Petru
Rareş a intervenit în luptele pentru succesiunea la tronul Ungariei sprijinindu-l pe Ioan Zapolya,
voievodul Transilvaniei, împotriva lui Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Sfântului Imperiu
Roman de Naţiune Germană, Carol al V-lea de Habsburg. Datorită ajutorului acordat lui Ioan
Zapolya şi victoriilor sale din Ardeal, Petru Rareş îşi consolidează autoritatea asupra unei mari părţi a
Transilvaniei stăpânind, pe lângă cetăţile moştenite de la Ştefan cel Mare, Ciceiul şi Cetatea de Baltă,
cetăţile Bistriţa, Rodna şi Unguraşul. Revenit în scaunul domnesc, cu sprijinul turcilor, la începutul
anului 1541, nu este de mirare că Domnul emite astfel de acte târgumureşenilor pentru a le acorda
protecţie şi privilegii împotriva abuzurilor trupelor imperiale austriece şi a mercenarilor străini. (Dr.
Ioan Lăcătuşu, prof. Vasile Stancu, Documente din secolele XVI-XIX, alate în Arhivele Naţionale
Covasna, emise de Domnii Ţărilor Române sau referitoare la aceştia, în „Profesioniştii noştri 2, Liviu
Boar, Arhivist, istoric, profesor”, Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2011, p. 216-217);
3. (1554 nov. 11, TG. MUREŞ) Scrisoare testimonială referitoare la donarea
tuturor drepturilor către DAMAKOS KATA soţia lui THAMASSI FERENC lui
KAMARES NICOLAE. Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. LI, lit. T, nr. 15
(cota nouă nr.136), original, limba latină
4. (1577 feb. 5, SIGHIŞOARA) Proces intentat de BOTSKAN ŞTEFAN şi
hotărârea adoptată contra lui VERES PETRU, IANOŞY GHEORGHE şi FILE
BENEDICT, pentru trei locuri de pădure. Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. IV,
lit. B, nr. 88(cota nouă nr. 44),, original, limba latină, sigiliu
5. (1586 feb. 9, TG. MUREŞ), Scrisoare de înştiinţare şi de chemare în judecată,
dată în numele voievodului TRANSILVANIEI şi comite al secuilor, BATHORY
SIGISMUND2, cu privire la împărţirea bunurilor între ILLIEŞI LAURENŢIU
şi HENTAER BENEDICT. Fond KALNOKY, Fasc. 1, nr. 18, ila 19, original,
limba latină, sigiliu, iligran
2
Sigismund Bathory, de trei ori principe al Transilvaniei: mai 1581-1597; 20 august 1598-martie 1599;
aprilie-iunie 1601. Este iul principelui Transilvaniei Cristofor Bathory (1576-1581) şi al Elisabetei,
provenită din puternica familie nobiliară Bocskai. A abdicat de două ori, în favoarea lui Rudolf al II-
lea (1576-1612), împăratul Imperiului Roman de Naţiune Germană, şi a vărului său, cardinalul Andrei
Bathory (mai - octombrie 1599). Revenit la tronul Transilvaniei cu sprijinul nobilimii maghiare în
aprilie 1601, va i înfrânt la Gorăslău (3 august 1601) de armatele lui Mihai Viteazul şi cele ale gen.
Basta. De pe câmpul de luptă se refugiază în Moldova şi apoi în Cehia unde va muri în martie 1613.
(Istoria României în date, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1971, p. 130, 462)
6. (1592 ian. 28, TG. MUREŞ) Hotărâre judecătorească dată în numele voievodului
TRANSILVANIEI şi comite al secuilor, BATHORY SIGISMUND, în procesul
dintre CSEFEY IOAN cu ILLIESI CASPAR şi LAURENŢIU. Fond KALNOKY,
Fasc. 1, nr. 25, ila 25, original, limba latină, iligran
7. (1592 feb. 1, TG. MUREŞ) Hotărâre judecătorească dată în procesul lui
HENTER BENEDICT cu ILLIESI CASPAR, pentru moara şi posesiunile alate
în satul AITA MARE. Fond KALNOKY, Fasc. 1, nr. 26, ila 26, original, limba
latină, sigiliu, iligran
95
8. (1599 nov. 18, ALBA IULIA) Poruncă a domnitorului ŢĂRILOR ROMÂNE,

MIHAI VITEAZUL3 către oraşul TG. MUREŞ în care se cere magistratului
confecţionarea de steaguri pentru armata română. Cu aducerea la îndeplinire a
poruncii este însărcinat IOAN TAMASFALVI. Fond APOR, Inv. 2, Fasc. 55, ila
1 -2, original, limba maghiară, semnătură, iligran, pecete aplicată
9. (1600 mar. 15) Privilegiu dat de MIHAI VITEAZUL, oraşului TG. MUREŞ,
Fondul familial APOR, Inv. Nr.2, Fas. nr. .58, ilele 1 -2
3
Mihai Viteazul, Domn al Ţării Româneşti (sept. 1593 – 9 aug. 1601). Realizează unirea celor trei
ţări române în anii 1599-1600. Titulatura lui Mihai Viteazul, devenit conducător al Transilvaniei, este
diferită: în hrisoavele slavone titlul său este de „Domn din mila lui Dumnezeu al Ţării Româneşti
şi Ardealului”; în corespondenţa cu Rudolf al II-lea, Mihai se intitula „consilier şi locţiitor al
împăratului” sau „căpitan general al oştilor imperiale”; Rudolf al II-lea i-a recunoscut doar calitatea
de „guvernator”; Dieta transilvană îl numeşte „principele nostru milostiv” sau „milostivul nostru
Domn”; nobilimea ardeleană i se adresa cu titlul de „principe”, care era titlul conducătorului unui
stat, cu statut de principat. Mai târziu, după cucerirea Moldovei, în mai 1600, Mihai se intitula „din
mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. Indiferent cum
se intitula sau i se adresa lumea politică, militară sau categoriile sociale, în practică el era stăpânul
Transilvaniei şi putea da porunci oricăror instituţii politico-administrative şi judecătoreşti, asemenea
celei adresate celor de la Târgu Mureş. (Dr. Ioan Lăcătuşu, Prof. Vasile Stancu, op. cit., p. 218)
10. (1607 dec. 17 – 1609 ian. 26) Scrisoare de adeverire dată de juraţi, referitoare la
legarea mai multor iobagi pe vecie, în localitatea REMETEA (Scaunul MUREŞ).
Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. XXII, nr. 1, ilele 1 -2, original
11. (1628 apr. 4) Raportul juraţilor adresat Principelui GABRIEL BETHLEN4, cu
privire la audierea martorilor privind situaţia lui BOSI PAUL, iobagul lui PATYO
MELCIOR din satul CORUNCA (Scaunul MUREŞ) şi apoi a lui BORSOS
TOMA, din oraşul TG. MUREŞ. Fondul Familial SZENTKERESZTY, Fac. XII,
ila 9
4
Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei (1613-1629). El va da „mâna cu cei doi voievozi - Radu
Mihnea din Ţara Românească şi Ştefan Tomşa din Moldova - şi s-au jurat că-şi vor i fraţi unul altuia
şi până la moarte nu se vor lăsa unul de altul”, cuvinte parafate şi de înţelegerile scrise munteano-
transilvane din anii 1612 şi 1619. Va duce o politică antihabsburgică angajând Transilvania în războiul
de 30 de ani împotriva Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.(Dinu C. Giurescu, Istoria
ilustrată a Românilor, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p.161);
12. (1630 feb. 28) Raport adresat comitatului TÂRNĂVENI prilejuit de litigiul
dintre văduva lui ŞTEFAN KAROLY şi familia SULYOK ce a luat o nouă
amploare după intervenţia nereuşită a lui TOMA KOPECZKY. Fond APOR,
Inv. Nr.2, nr. 159, ila 1, pachetul 2
13. (1636 - 1875) Conscripţia şi împărţirea bunurilor între membrii familiei FEKETE-
NAGY, din GĂLEŞTI, jud. MUREŞ; (...)lista răsculaţilor din anii 1752 – 1836,
din registrele de stare civilă. Colecţia arhivelor familiale preluate de la Muzeul
din SF. GHEORGHE. Fondul familiei FEKETE-NAGY, din GĂLEŞTI, jud.
MUREŞ, nr. 199, limba maghiară – latină
96
14. (1638 iul. 27, BOGAT, UNGARIA) Ordinul lui RAKOCZY GHORGHE I5,
Principiile TRANSILVANIEI, către Magistratul oraşului TG. SECUIESC, prin
care comunică faptul că, deoarece este un conlict între voievozii MOLDOVEI
şi ŢĂRII ROMÂNEŞTI, să se trimită la SIGHIŞOARA în cel mai scurt timp,
numărul de soldaţi, căruţe cu cai şi alimente pe care oraşul este dator să-i dea.
Fond primăria oraşului TG. SECUIESC, Inv. Nr. 5, dos. 223/1638, ilele 1-2,
limba maghiară - latină, semnătură, sigiliu, iligran
5
Gheorghe Rakoczy I, principe al Transilvaniei (1 dec. 1630 – 11 oct. 1648). A continuat politica
predecesorului său încheind noi tratate cu Matei Basarab, „consolidând temporar poziţia celor două
state cu prevederea, semniicativă, că ajutorul armat reciproc poate opera şi faţă de turci şi tătari, dacă
aceştia nu ar respecta convenţiile existente.” (Dinu C. Giurescu, Op. cit,. p, 166);
15. (1638 nov. 19) Prin condamnarea la moarte pentru trădare, casa din TG. MUREŞ
a lui ŞTEFAN BORSOS revine lui PETRU VALLON din VÂNĂTORI, ce
trebuie să aibă grijă şi de familia rămasă în urma decapitării ginerelui său. Fond
APOR, Inv. Nr. 2, dos.237, ila 1 -2, original, pachet 2
16. (1640 iul.8) ŞTEFAN PETRE SZOCS din TG. MUREŞ schimbă casa din strada
POKLOS cu casa lui TOMA NYERGES, în partea de sus din faţa şcolii. Fond
APOR, Inv. Nr. 2, dos.261, ila 1 -3, copie, pachet 4
17. (1645 mai 7) Scrisoare de adeverire prin care se comunică o convenţie încheiată
între ISAK PETRU cu LAZAR GHEORGHE privind câţiva iobagi din satul
SÂNTANA NIRAJULUI (Scaunul MUREŞ). Fondul Familial SAMBLER,
Fasc. XLI, ila 6
18. (1647 mai 27) Extras din procesul verbal al Scaunului MUREŞ, referitor la
partea de posesiune a lui GH. LAZAR din MICEŞTI ( comitatul ALBA)Fond
APOR, Inv. Nr. 2, dos.327, ila 1, pachet 4
19. (1647 iun.. 22) Urmaşii lui IEREMIA LAKATOS din TG. MUREŞ sunt
mulţumiţi de modul în care s-a rezolvat succesiunea. Fond APOR, nr. 328, ile
1, pachetul 4
20. (1649 apr. 12) Românii liberi din TG. MUREŞ depun chezăşie pentru iobagul
român Andrei Pinteli, din acelaşi oraş, garantând că acesta nu va fugi. Fond
APOR, Inv. Nr. 2, dos.348, ila 1 - 2, pachet 4
21. (1656 iun. 24) Scrisoarea lui MIKO NICOLAE din satul OROSFAIA (Scaunul
MUREŞ) către FODOR BLAZIU din TURIA, prin care îl informează despre
eliberarea iobagului român TOMA IOAN. Colecţia arhivelor preluate de la
Muzeul din SF. GHEORGHE, nr.1/I, ila 1/15
22. (1657 ian. 7) Scrisoare de adeverire prin care se conirmă că numitul GARDA
PETRU, proprietar în satul VĂDAŞ (Scaunul MUREŞ) a dat în zălog o fâneaţă
proprietarului ISAK PETRU din satul NEAUA (Scaunul MUREŞ). Fondul
Familial SAMBLER, Fasc. XVI, ila 7
97
23. (1657 mai 6) Scrisoare de adeverire a juraţilor privind vinderea ca iobag a

lui MOLDVAI THOADER, pe proprietatea VARVAREI, soţia lui TIRDAY
FRANCISC, din localitatea SMIG (Comitatul TARNAVA). Fondul APOR Nr.
986, Fas. VII, nr. 3, f. 2
24. (1657 dec. 24) Scrisoare de adeverire dată de juraţi, despre înţelegerea convenită
între SAROSI ŞTEFAN, PASZTOR GRIGORE şi MATHE FRANCISC, asupra
unor posesiuni alate în satul NEAUA (Scaunul MUREŞ). Fondul Familial
SAMBLER, Fasc. XLI, ila 7
25. (1658 mar. 25) Raportul lui FODOR GRIGORE adresat Scaunului de Judecată
MUREŞ, cu privire la litigiul dintre ISAK PETRU şi KIS IOAN, proprietari
din satul VIFOROASA (Scaunul MUREŞ), pentru un teren dat în zălog. Fondul
Familial SAMBLER, Fasc.XVI, ila 9
26. (1660 iun. 4) Ordin al lui ACATIU BARCSAI6 către oraşul TG. MUREŞ, privind
trădătorul IOAN KOKOSI, căruia să nu i se restituie bunurile ci să întocmească
o listă ce să ie trimisă lui ŞTEFAN DOBOLY.. Fondul APOR Nr. 422, ile 2,
pachetul 4
6
Acaţiu Barcsa, principe al Transilvaniei (23 aug. 1658 – 31 dec. 1660). Ajunge principe cu sprijinul
militar turco-tătar. Drept recompensă, pentru ajutorul acordat, va ceda turcilor Banatul de Lugoj-
Caransebeş, care va i încorporat Paşalâcului de Timişoara. În timpul domniei sale, scuteşte pe preoţii
români din Transilvania de obligaţia de a da dijme şi none din cereale şi vite. Este silit să abdice de
Ioan Kemeny (1 ian 1661 – 22 ian. 1662) iind învins de acesta la Ormeniş. (Istoria României în date,
p. 160; 462);
27. (1666 aug. 4) Trei iobagi din OROIU depun chezăşie pentru GHEORGHE
LUPULUS iobag al oraşului TG. MUREŞ. Fond Apor, Inv. Nr.2, nr.468, 1 ilă,
original, pachetul 5
28. (1666 nov. 8) Scrisoare de adeverire prin care se conirmă o învoială între
familiile ROMHANY, TARNOCZI şi HERENCZENI privind posesiuni alate în
localitatea ZAGĂR(comitatul TÂRNAVA). Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc.
B, VI, nr. 11, original, limba maghiară
29. (1667 ian. 21) Ordin al lui MIHAIL APAFFI7, adresat lui PETRU SZUCSAKI de
la Tribunalul Princiar, de a preda oicialităţii din oraşul TG. MUREŞ, documentele
referitoare la bunurile mobile depuse de soţia lui PETRU SZUCSAKI în cetatea
din TG. MUREŞ, după ce în 1657 soţul ei fusese luat în robie de către tătari.
Fond Apor, Inv. Nr.2, nr.473, 1 ilă, fragment, pachetul 5
7
Mihai Apafi I, principe al Transilvaniei (14 sep. 1661 – 15 apr. 1690), „om slab şi şovăitor,
incapabil să facă faţă noilor sidări politico-militare.... în timp ce trupele imperiale ocupa un şir de
cetăţi, Transilvania a declarat la 9 mai 1688 că renunţă la suzeranitatea otomană şi trece sub protecţia
împăratului Leopold I. Astfel pentru mai bine de două secole Transilvania intra sub stăpânirea
imperiului habsburgic. (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.165);
98
30. (1669 - 1809) Informări în legătură cu epidemia de ciumă din satul VÂNĂTORI,
precum şi măsurile de siguranţă ce trebuie luate pentru a proteja oraşul
SIGHIŞOARA. Colecţia „CSUTAK VILHELM”, dos. nr. 2, ile 94, limba
maghiară, latină
31. (1671 apr. 6) Scrisoare de adeverire în care se arată că proprietarul KOZMA
GHEORGHE din satul GĂNEŞTI (Scaunul MUREŞ) a dat în zălog un jugăr de
pământ arabil lui SEPSI SUENTIVANI SAMULE DEAK, din aceiaşi localitate).
Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. I, nr. 1, ilele 31 -32, original
32. (1673 feb. 25) Scrisoare de adeverire referitoare la legarea ca iobag a unui român
cu numele de BARRABAS, pe moşia lui SEPSI SENTIVANY SAMUILĂ, din
Scaunul MUREŞ. Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. II, nr. 1, ila 20, original
33. (1673 dec. 19) Audiere în ALUNIS a martorilor văduvei ANA KALNOKY,
conform ordinului principelui din 30 octombrie 1673, referitor la partajul unui
munte din ALUNIS, DEDA şi TOPLITA. Fondul APOR, nr. 538, ile 2, pachetul
5
34. (1674 mai 4, BODOC) Scrisoare de adeverire a juraţilor referitoare la contractul
încheiat între MIKO ŞTEFAN din satul BODOC şi SZENTROTTA şi PETRU,
din Scaunul MUREŞ, prin care ultimul se obligă ca iobag pe vecie cu soţia şi
copii lui, la MIKO ŞTEFAN şi urmaşii acestuia. Fondul APOR, nr. 986, Fasc.
VII, nr. 3, ila 2 -3
35. (1675 feb. 5) Proces verbal adresat Principelui TRANSILVANIEI, MIHAI
APAFI I, referitor la audierea martorilor în cazul lui IGNA GAVRUIL şi iii săi
GRIGORE şi DUMITRU, iobagi fugari de pe moşia lui KALNOKI ŞTEFAN.
Fondul APOR, nr. 988, Fasc. VII, nr. 5, ila 1 (REGHIN)
36. (1675 mar. 5) Proces verbal în legătură cu audierea martorilor, în vederea
soluţionării reclamaţiei numiţilor DOSA TOMA şi DOSA FRANCISC din satul
GHIBED (Scaunul MUREŞ), referitoare la iobagul NEMA MIHAI, a lui DOSA
ANDREI. ). Fondul familial SZENTIVANYI, Fas. I, nr. 1, ilele 39 -40, original
37. (1675 mai 6) Scrisoarea de adeverire prin care se conirmă iobăgirea lui KIS
IOAN pe moşia lui OZDI NICOLAE, din satul GĂLEŞTI (Scaunul MUREŞ)
Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc.1/II.50, nr.15, original
38. (1677 mai 10) Scrisoare de adeverire a juraţilor referitoare la zălogirea unui
teren, în hotarul satului GĂLEŞTI (Scaunul MUREŞ), de către KOZMA
GHEORGHE, lui SZENTIVANY SAMUILĂ. Fondul familial SZENTIVANYI,
Fas. II, nr. 1, ila 69, original
39. (1677 iul 4) Scrisoare de adeverire a juraţilor referitoare la cedarea unui teren arabil
de către CSUKA VALENTIN şi CSUKA MATEI, din satul GĂLEŞTI (Scaunul
MUREŞ), lui SZENTIVANY SAMUILĂ. Fondul familial SZENTIVANYI,
Fas. II, nr. 1, ila 74, original
99
40. (1677 iul.7) Scrisoare de adeverire a juraţilor cu privire la persoanele care au

depus garanţie pentru SZIKRA ŞTEFAN, din localitatea ADĂMUŞ (Comitatul
TÂRNAVA), iobagul lui KALNOKI ŞTEFAN, din localitatea VALEA
CRIŞULUI. . Fondul APOR Nr. 987, Fas. VII, nr. 4, f. 5 (ADĂMUŞ)
41. (1678 aug. 5) Raportul pretorului GABOR MOISE, către Scaunul de Judecată
al Comitatului TÂRNAVEI cu privire la împărţirea posesiunilor familiilor
TARNOCZI, HERENCZI şi ROMHANYI, din localitatea ZAGĂR (Comitatul
TÂRNAVA). Fondul Familial SZABO, Fas. I, ila 75
42. (1678 dec. 10) Scrisoare de adeverire a juraţilor referitoare la legarea ca iobag,
pe termen de opt ani, pe moşia lui NITRAY GHEORGHE, din satul ADĂMUŞ
(Comitatul TÂRNAVEI) a lui KOCSIS sau BARTHOS TOMA. Fondul APOR,
nr. 988, Fasc. VII, nr. 5, ila 1 -2 (GHIJASA DE JOS)
43. (1679 dec. 20) Proces verbal transmis lui MIHAI APAFI I referitor la audierea
martorilor privind fuga lui DEMETER IOAN, iobag pe moşia lui SULYOK
ŞTEFAN din ADĂMUŞ (Comitatul TÂRNAVEI). Fondul APOR, nr. 988, Fasc.
VII, nr. 5, ila 1 -2 (ADĂMUŞ)
44. (1680 iun. 7) Raportul juraţilor transmis Scaunului de Judecată MUREŞ, cu
privire la audierea martorilor la cererea soţiei lui CIRE ŞTEFAN, ILEANA,
născută KASA, din localitatea DROJDII (Scaunul MUREŞ)cu privire la
proprietăţile deţinute de soţul său, KAŞA PAUL. Colecţia Dr. NAGY EUGEN,
Fasc. I, nr. 13, original
45. (1681 ian. 4) Registrul oraşului TG. MUREŞ, conform privilegiului din anul
1623, a elibera o scrisoare testimonială despre comerţul oraşului TG. MUREŞ,
mai ales cu bere, ier şi peşte din DUNĂRE. Fond Primăria oraşului TG.
SECUIESC, Inv. Nr. 5, dos. 501, ila 1 – 3
46. (1684 mar. 8) Raport trimis Principelui TRANSILVANIEI, MIHAI APAFI I,
cu privire la audierea martorilor, la cererea DRUJINEI soţia lui SAMUILĂ
SZENTIVANI, născută MIKO, cu privire la iobagul MOLDOVAN GHEOTGHE
a cărui tată MOLDOVAN NIKIFOR a venit din MOLDOVA şi a fost iobag la
SAROSI IOAN, din localitatea BALA (Comitatul MUREŞ - TURDA). Fondul
familial SZENTIVANYI, Fas. III, nr. 1, ilele 21 -22, original
47. (1693 mai 25) Raportul asesorilor transmis Scaunului de Judecată MUREŞ
referitor la audierea martorilor în litigiul dintre ISAK GHEORGHE şi ISAK
PETRU, din satul NEAUA (Scaunul MUREŞ). Fondul Familial SAMBLER,
Fasc. XVI, ilele 24 -25
48. (1696 mai 1) Raportul pretorilor din Comitatul ALBA DE SUS către Scaunul
de judecată al Comitatului ALBA DE SUS, cu privire la audierea martorilor
în legătură cu iobagii NASKUL GHEORGHE şi MIHAI, aserviţi pe moşia lui
100
SIKES MIHAI, din localitatea BOTEZ (Scaunul MUREŞ). Fondul familial

KONCZEI, nr. I/1, ila 2/152 -153
49. (1699 mai 6) Raport al asesorilor Scaunului ODORHEI, către magistratul
oraşului SIGHIŞOARA referitor la audierea martorilor, la cererea văduvei lui
CZERJEK IOAN, ELISABETA născută KALLAI, din satul SÂNTSIMION
(Scaunul CIUC) în legătură cu iobagul OLA MIHAI de pe moşia nemeşului
CZIRJEK ANDREI, din satul PĂLTINIŞ (Scaunul ODORHEI). Colecţia Dr.
NAGY EUGEN, Fasc.1/II.54, nr. 5 -6, original
50. (1699 dec. 5)Scrisoarea lui HURKO GRIGORE din localitatea UNGHENI
(Scaunul MUREŞ) către MIKO IOAN din JIGODIN în legătură cu unele relaţii
personale. Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. 1. II.49, nr. 23, original, limba
maghiară
51. (1700 iun. 11) Scrisoare testimonială în numele Împăratului LEOPOLD I8,
prin care soţia lui BERZENTZEI MARTIN, CATALINA născută OZDI din
GURGHIU (Scaunul MUREŞ) îi desemnează pe BERZENTZEI MARTIN şi pe
MIKO IOAN, din satul JIGODIN (Scaunul CIUC) ca reprezentanţi în cauzele
sale procesuale. Colecţia Dr. NAGY EUGEN, Fasc. XXX,II.29 nr. 6, original
8
Leopold I de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană (1658 – 1705).
Reuşeşte să facă din Austria o mare putere europeană. Învinge pe turci în asediul Vienei (17 iulie-12
septembrie 1683) după care începe ofensiva împotriva Imperiului Otoman de cucerire a Europei
Centrale şi sud-estice. În urma victoriilor obţinute la Buda (2 septembrie 1686) şi Mohacs (12 august
1687), impune principelui Transilvaniei, Mihai Apafi I, Tratatul de la Blaj (27 octombrie 1687), prin
care 12 oraşe şi cetăţi ale principatului sunt puse la dispoziţia trupelor austriece, practic principatul
intrând sub stăpânire militară habsburgică. La 9 mai 1688, Mihai Apafi I este silit să accepte protecţia
împăratului şi să cedeze cetăţile Chioar, Hust, Gurghiu şi Braşov. La 4 decembrie 1691 Leopold I
emite actul cunoscut în istorie sub numele de „Diploma leopoldină” prin care principatul Transilvaniei
este încorporat legislativ Imperiului Habsburgic şi subordonat direct împăratului. În urma victoriei
obţinute împotriva turcilor la Zenta (11 septembrie 1697), Leopold I de Habsburg, impune Imperiului
Otoman pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) prin care turcii sunt siliţi să recunoască stăpânirea
austriacă asupra Transilvaniei, Croaţiei şi Sloveniei. (coord. Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, Ed.
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969, p. 186).
52. (1713 iun. 9) Raport al asesorului SAMUIL FODOR către Scaunul MUREŞ
privind situaţia unor familii iobăgeşti fugare. Fond APOR, Inv. Nr. 2, nr. 980,
ila 1, original
53. (1717 oct. 20, CISTEIU DE MUREŞ) Cererea contelui MIKES MIHAIL
adresată oicialităţii Scaunului TREISCAUNE prin care solicită să ie trimise
căruţe pentru a se putea transporta vinul din cele două ŢĂRI ROMÂNE.
Fond Scaunul TREISCAUNE, Inv.195/ nr.24, 2 ile, original, limba maghiară,
semnătură, sigiliu, iligran
54. (1728 aug. 4, MUREŞENI) Gubernatorul KORNIS SIGISMUND ordonă
oicialilor Scaunului TREISCAUNE să-i trimită răspunsul la scrisoarea
101
formulată cu privire la controversele de graniţă cu moldovenii. Se ordonă să se

înceteze orice conlict şi ocuparea prin forţă a terenurilor moldovenilor, până
când vor sosi comisarii, iar dacă s-a ocupat vreun teren, acesta să se restituie şi
să se raporteze cazul. Fond Scaunul TREISCAUNE, nr. 9/1728, 2 ile, original,
limba maghiară, sigiliu, iligran
55. (1749 iunie 9 CRISTEŞTI, Scaunul MUREŞ) Adeverinţă dată de asesorul
GYITRAI P MIHAI, juratul Comitatului Cluj, precum că DOMOKOS PETRU
din satul CERNATUL DE JOS, posedă în satul RĂDEŞTI, Comitatul Cluj, 5
iobagi contribuabili, dintre care nici unul nu este scutit de plata impozitelor. Fond
Scaunul TREISCAUNE, Inv.1, nr.1228 (46), 1 ilă, original, limba maghiară şi
latină, semnătură, iligran
56. (1764 mart. 16, SIBIU) Ordin gubernial prin care se cere scaunului TREISCAUNE
să publice ordinul privitor la faptul că localitatea RONTAS din scaunul MUREŞ
va relua numele său mai vechi TROIŢA (SENTHAROMSAG). Fond Scaunul
TREISCAUNE, Inv.1, nr. 2565 (22), 2 ile, copie, limba latină, iligran
57. (1766 mai 30, SIBIU) Ordin gubernial către Tabla continuă a Scaunului
TREISCAUNE prin care se solicită publicarea faptului că împăratul a acordat
lui IOAN LAZAR din comuna GIALACUTA (FÂNTÂNELE), scaunul MUREŞ
titlul de consilier intem secret. Fond Scaunul TREISCAUNE, Inv.1, nr.2948
(61), 2 ile, original, limba latină, iligran, sigiliu
58. (1784 ian 2, SUPLAC, TÂRNAVA) Raportul lui SZEPLAKI LUDOVIC către
KALNOKI LUDOVIC, comitele suprem al comitatului TURDA, cu sediul în
Reghin, cu privire la măsurile luate pentru împiedicarea noilor mişcări care se
pot ivi în urma mişcării lui HOREA. S-au adunat trupe nobiliare care veghează
drumurile şi trecătorile dintre oraşul şi districtul BISTRIŢA şi comitatul TURDA.
Fond familial KALNOKY, inv. 18, Fasc. IX/2, original, limba maghiară - latină,
semnătură, sigiliu, iligran, ila 37 -38
59. (1784 nov 22, PÎINGENI, Scaunul MUREŞ) Raportul nobilului SZANTO
ALEXANDRU către KALNOKI LUDOVIC, comitele suprem al comitatului
TURDA, prin care se comunică mobilizarea nobililor din ţinutul SAPARTOC şi
se cere sprijinul oamenilor din alte localităţi, precum şi praf de puşcă şi muniţie,
pentru a putea face faţă răsculaţilor. Fond familial KALNOKY, inv. 18, Fasc.
IX/2, original, limba maghiară - latină, semnătură, sigiliu, iligran, ila 65 – 66
60. (1784 nov 24, BRÂNCOVENEŞTI, scaunul MUREŞ) Raportul nobilului
SZANTO ALEXANDRU către KALNOKI LUDOVIC, comitele suprem al
comitatului TURDA, prin care se comunică pregătirea nobililor din împrejurimi
pentru întâmpinarea revoluţionarilor; cere praf de puşcă şi arme. Fond familial
KALNOKY, inv. 18, Fasc. IX/2, original, limba maghiară, semnătură, ila 67
102
61. (înainte de 1789) Plângerea lui CLARA, soţia lui PALKO STEFAN, născută
SZAVA, din satul Ghelinţa către Tabla Districtuală din oraşul Tg. Mureş cu
privire la cauza de proces cu LASZLO DRUJINA, asupra bunurilor alate în satul
Ojdula. Colecţia arhivelor familiale preluate de la Muzeul din SF. GHEORGHE,
Fondul familiei HAMAR, nr. 139, ile 2
62. (1823 aprl. 24, CLUJ) Ordin al guberniului ce informează magistratul oraşului
SF. GHEORGHE, despre falimentul tăbăcarului NICOLAE URDA şi al
blănarului IOAN SZENTPETERI, ambii din TG. MUREŞ, se menţionează că
adunarea în 24 iunie 1823. Fond Primăria SF. GHEORGHE, Inv. Nr.1, dos. 107,
1 ilă, original, limba maghiară, latină, semnătură, sigiliu
63. (1823 sep. 23, CLUJ) Ordin al guberniului care comunică magistratului
oraşului SF. GHEORGHE, decretul privind numirea ca medic oftalmolog
în TRANSILVANIA cu sediul la TG. MUREŞ, a lui IZIDOR IABINI. Fond
Primăria SF. GHEORGHE, Inv. Nr.1, dos. 123, 1 ilă, original, limba maghiară,
latină, semnătură, sigiliu
64. (1804 aug.8, RECI, Scaunul TREISCAUNE) Raportul vicejudelui regesc al
Scaunului SEPSI, SZEKELY FRANCISC, prin care se comunică că militarului
NYSTOR GHEORGHE, din ALUNGENI, i s-a comunicat, prin pretor, faptul că
în ziua de 1 septembrie 1804, să se prezinte la manevra militară din localitatea
REGHIN. Fond Scaunul TREISCAUNE, nr.1172/1804, ila 148, original, limba
maghiară, semnătură, sigiliu, iligran
65. (1816, dec. 10,CLUJ) Ordin al guberniului, prin care se trimite magistratului
oraşului SF. GHEORGHE, scrisoarea de chemare a magistratului oraşului liber şi
privilegiat REGHIN, pentru creditorii comerciantului decedat IONITA JURCA,
care sunt convocaţi în 01 aprilie 1817, orele 9, la REGHIN. Fond Primăria SF.
GHEORGHE, Inv. Nr.1, dos. 36, 2 ile, original, tipărit şi copie, limba maghiară,
latină, semnătură, sigiliu
66. (1828 - 1829). Registru cu inventarierea şi conscrierea posesiunilor şi iobagilor
răposatei ANA, soţia baronului LUSINTZKI ISTVAN născută HENTER, din
localităţile SÂNTION LUNCA ( azi SÂNTIONLUNCA), BICFALĂU, ILIENI,
COMOLĂU, BITA, PETENI, COVASNA, ANINOASA, MEGHERUS,
LISNĂU, TALPATAK, MALNAS, BACIU, DOBÂRLĂU din SCAUNUL TREI
SCAUNE şi din BUDIUL MIC, Scaunul Mureş. Colecţia arhivelor familiale
preluate de la Muzeul din SF. GHEORGHE. Fondul familiei HENTER, nr. 38,
ile 393, limba maghiară
67. (cca. 1840) Monograia oraşului TG. MUREŞ redactată de GHEORGHE
LOKODI. Colecţia „KISS ARPAD”, nr. 146, manuscris, original, limba
maghiară, 37 ile
103
68. (1843, iun. 28, CĂLUGĂRENI, Scaunul MUREŞ). Scrisoarea lui IOAN JOSA,
prin care comunică unele date istorice găsite în diferite cărţi despre mânăstirea
construită în anul 1350 de către IOAN TOTH şi LADISLAU BOLGAR, în satul
SÎNCRAI, Scaunul MUREŞ, pentru Ordinul Paulinilor. Colecţia KISS ARPAD,
nr. 41, ila 2, original, limba maghiară, semnătură.
69. (1863 feb.20, CLUJ) Ordin gubernial prin care se comunică spre publicare
Rescriptul regal referitor la ridicarea localităţii REGHIN la rangul de oraş. Fond
Primăria oraşului TG. SECUIESC, nr. 1967, ila 2, copie, limba maghiară
70. (1868 mai. 22, CLUJ) Ordin gubernial prin care se comunică că parohia
romano –catolică din DAMIENI, ailiată înainte parohiei romano –catolice din
HODOŞA, Comitatul MUREŞ, a devenit parohie independentă conform hotărârii
episcopului romano-catolic al TRANSILVANIEI. Fond Primăria oraşului TG.
SECUIESC, înregistrat la nr. 2134, copie, ila 1, limba maghiară
71. (1906 iun. 30 – iul 18). Petiţia Comisiei pentru dezvoltarea industriei din judeţul
MUREŞ-TURDA pentru împiedicarea emigrării muncitorilor agricoli. Fond
Prefectura Jud. TREISCAUNE. Comisia Agricolă, dos. nr. 116, ile 4
72. (1901 -1915) Cărţi poştale, ilustrate din oraşele Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc;
Braşov, Oradea, Cluj şi Luduş. Fond Familial Kovats din Mărtineni, dos. 8, ila
29.
Anexa nr. 1.
Fondurile de unde provin documentele alate în Arhivele Naţionale Covasna
privitoare la istoria actualului judeţ Mureş.
Fondul/Colecţia Nr. Documentului.
Fam. KALNOKY 1, 5, 6, 7, 58, 59, 60.
2, 8, 9, 12, 15, 16, 18, 19, 20, 23,
Fam. APOR
26, 27, 29, 33, 34, 35, 40, 42, 43, 52
Fam. SZENTIVANYI 10, 31, 32, 36, 38, 39, 46.
Fam. SZENTKERESZTY 11.
Fam. FEKETE-NAGY 13.
Fam. SAMBLER 17, 22, 24, 25, 47.
Fam. SZABO 41.
Fam. KONCZEI 48.
Fam. HAMAR 61.
Fam. HENTER 66.
Fam. KOVACS 72.
Colecţia „Dr. NAGY EUGEN” 3, 4, 28, 37, 44, 49, 50, 51.
104
Colecţia „ARHIVELOR MUZEULUI” 21.

Colecţia „CSUTAK VILHELM” 30.
Colecţia „KISS ARPAD” 67, 68.
Fond „Primăria TG. SECUIESC” 14, 45, 69, 70.
Fond „Scaunul TREI SCAUNE” 53, 54, 55, 56, 57, 64.
Fond „Primăria SF. GHEORGHE” 62, 63, 65.
Fond „Prefectura TREI SCAUNE” 71
Anexa nr. 2.
Creatorii documentelor şi localităţile de unde s-au emis
A. Creatorul documentului Nr. Documentului

1, 5, 6, 14, 26, 29, 51, 54, 56, 57,
Autorităţile centrale ale Transilvaniei
62, 63,
(principii, guvernatorul şi guberniu)
65, 69, 70.
Domnii Moldovei şi Ţării Româneşti 2, 8. 9.
7, 10, 11, 12, 15, 19, 23, 24,
25, 27, 28,
Instituţii locale judecătoreşti
31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38,
(asesori,juraţi, pretori)
39, 40, 41,
42, 43, 44, 46, 47, 49, 52, 55.
13, 18, 45, 48, 58, 59, 64, 68,
Instituţii locale administrative
71, 72.
3, 4, 17, 20, 21, 50, 53, 60, 61, 66,
Particulari
67
Neprecizat 16, 22, 30.
B. Localitatea emitentă a documentului Nr. Documentului

Alba Iulia 8, 48
Aluniş, Mureş 33
Bodoc, Treiscaunne 34
Bogat, Ungaria 14
Brâncoveneşti, Mureş 60
Călugăreni, Mureş 68
Cisteiul de Mureş 53
Cluj 62, 63, 65, 69, 70
Cristeşti, Mureş 55
Găleşti, Mureş 13
Mureşeni 54
Odorhei 49
Orosfaia 21
105
Pîingeni, Mureş 59
Reci, Treiscaune 64
Sibiu 56, 57
Sighişoara 4
Smig, Târnava 23
Stâna de Mureş 1
Suplac, Târnava 58
Târgu Mureş 2, 3, 5, 6, 7, 16, 19, 20, 22, 45
Ungheni, Mureş 50
9, 10, 11, 12,13, 15, 17, 18, 22, 28,
24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 35,
Neprecizat
36, 37, 38, 39, 40, 42, 43, 44, 46,
47, 51, 52, 61, 67, 71, 72
Anexa nr. 3.
Tipuri de documente
Tip de document Nr. Documentului
Scrisori:
10, 17, 22, 23, 24, 28, 31, 32, 34,
- scrisori de adeverire
37, 38, 39, 40, 42
- scrisori testimoniale 3, 45, 51
- scrisori de înştiinţare şi chemare în
5
judecată
- scrisori pentru cercetare 1
- scrisori personale 21, 50, 68
Rapoarte juraţi, asesori, pretori, hotărâri 11, 12, 25, 41, 44, 47, 48, 49, 52, 58,
judecătoreşti, procese intentate 59, 60, 66
Ordine emise de principi, guvernatori 14, 26, 29, 54, 56, 57, 62, 63, 65, 69,
sau guberniu Transilvaniei 71
Porunci şi hotărâri domneşti 2, 8, 9
Extrase din procese verbale 18, 33, 35, 36, 43, 46
Cerei, plângeri, petiţii 53, 61, 71
Conscripţii,registre de inventare,
13, 66, 20, 27, 55
împărţirea bunurilor, garanţii, adeverinţe
de proprietate
Înştiinţări, schimb locuinţă 15, 19, 30, 16
Monograii 67
Colecţie cărţi poştale ilustrate 72
106
Anexa nr. 4.
Localităţile, unităţile administrativ-teritoriale şi statele la care se referă
documentul
A - Localităţi Nr. document

Adămuş, Târnava 40, 42, 43
Aita Mare, Trei Scaune 7
Alba Iulia 8
Alungeni, Treiscaune 66
Aluniş 33
Aninoasa, Treiscaune 66
Baciu, Braşov 66
Bala, comt. Mureş-Târnava 46
Bicfalău, Treiscaune 66
Bita, Treiscaune 66
Bodoc, Treiscaune 34
Bogat, Ungaria 14
Botez, Mureş 48
Braşov 72
Brâncoveneşti, Mureş 60
Budiul Mic, Mureş 66
Călugăreni, Mureş 68
Cernatul de Jos, Treiscaune 55
Cisteiu de Mureş 53
Cluj 62, 63, 65, 69, 70, 72
Comalău, Treiscaune 66
Corunca, Mureş 11
Covasna 66
Cristeşti, Mureş 55
Damieni, Mureş 70
Dobârlău, Treiscaune 66
Drojdii, Mureş 44
Găleşti, Mureş 13, 37, 38, 39
Găneşti, Mureş 31
Ghelinţa, Treiscaune 61
Ghibed, Mureş 36
Ghijasa de Jos 42
Gialacuta(Fântânele) Mureş 57
Gurghiu, Mureş 51
Hodoşa, Mureş 70
Ilieni, Treiscaune 66
Jigodin, Ciuc 50, 51
Lisnău, Treiscaune 66
Luduş, Mureş 72
Malnaş, Treiscaune 66
Megheruş, Treiscaune 66
Miceşti, comt. Alba 18
Mureşeni 54
Neaua,Mureş 22, 24, 47
Niforoasa, Mureş 25
Ojdula, Treiscaune 61
Oradea 72
Oroiu 27
Orosfaia, Mureş 21
Păltiniş, Odorhei 49
Peteni,Treiscaune 66
Pîingeni, Mureş 59
Rădeşti, Cluj 55
Reci, Treiscaune 64
107
Reghin 35, 58, 64, 65, 69

Remetea, Mureş 10
Routaş, Mureş 56
Sâncrai, Mureş 68
Sântana Nirajului, Mureş 17
Sântion Lunca 66
Sântsimion, Ciuc 49
Sfântu Gheorghe 62, 63, 65, 72
Sighişoara 4, 14, 30, 49
Smig, comt. Târnava 23
Stâna de Mureş 1
Suplac, comt. Târnava 58
Talpatok (Floroaia Mare), Treiscaune 66
2, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 11, 15, 16,
Târgu Mureş
19, 20, 29, 45, 61, 62, 63, 68
Târgu Secuiesc 14, 72
Topliţa 33
Troiţa, Mureş 56
Turia, Treiscaune 21
Ungheni, Mureş 50
Valea Crişului, Treiscaune 40
Vădaş, Mureş 22
Vânători, Mureş 15, 30
Zagăr, comt. Târnava 28
B – unităţi ad-teritoriale Nr. document
Comitatul Alba 18
Comitatul Alba de Sus 48
Comitatul Cluj 55
Comitatul Mureş-Târnava 46
Comitatul Târnava 23, 28, 40, 41, 42, 43, 58
Comitatul Turda 58, 59, 60
58
Districtul Bistriţa
Judeţul Mureş-Turda 71
Scaunul Ciuc 49, 51
10, 11, 13, 17, 18, 21, 22, 24, 25,
Scaunul Mureş 31, 32, 34, 36, 37, 38, 39, 44, 47,
48, 50,51, 52, 55, 56, 57, 59, 60
Scaunul Odorhei 49
Scaunul Treiscaune 53, 54, 56, 57, 64, 66
C – State. Nr. document
Moldova 14, 46, 53, 54
Transilvania 1, 5, 6, 35, 46, 63, 70
Ţara Românească 14, 53
Ungaria 14
108
Documents from the National Archives of Covasna regarding moments from

the history of the Mures County (1525 – 1906)
Abstract
This study refers to 71 documents issued between 1525 and 1906, kept in the
National Archives of Covasna, relecting various facets of the Transylvanian society
from the area of what is today known as the Mures County.
The annexes contain information regarding the funds in which the researched
documents are included, the names of the issuers and of the places where they
were issued, types of documents, towns, counties and states to which the analyzed
documents refer. The summaries of the documents are in cronological order and
indicate the document quota, so as to allow their research in full.
CASA PÁLFFY – CEL MAI VECHI MONUMENT

ÎN STIL BAROC DIN TÂRGU-MUREŞ
Ioan Eugen MAN
În perimetrul vechiului centru istoric al municipiului Târgu-Mureş,138 pe

latura de sud a străzii Bolyai, la nr. 12, se ală una dintre cele mai vechi clădiri
civile din localitate şi prima realizată în stil baroc. Clădirea face parte din lista
monumentelor istorice şi de artă, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor,
Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, având codul MS - II – B - 15483, ca monument
caracteristic stilului baroc. Mai este cunoscută şi sub denumirea de Casa Pálffy,
după numele de familie al ultimilor proprietari.139
Tema casei, în general, o abordăm cu grijă, deoarece nu avem a face cu un
obiect neînsuleţit, din contră, casa constituie un spaţiu al vieţii, ea constituind un
138 Dintre cele trei nuclee ce constituiau localitatea medievală, zona pieţii Bolyai (fostă Sf.
Nicolae) este cea mai veche, ea iind pomenită începând cu anul 1567, însă o putem considera ca
existentă încă în secolul al XIV-lea.”1567: platea Sancti Nicolai, 1586: Zen Miklos Vtczajaban,
etc, în Vigh Károly, Marosvásárhelyi helynevek és földrajzi közszavak (Denumiri de locuri ocuri şi geo-
graice din Târgu-Mureş), Miercurea Ciuc, Ed. Pallas-Akadémia, 1996, p.202-203 pentru strada Sf.
Nicolae; Ioan Eugen Man, Aspecte privind evoluţia istorică a oraşului Tîrgu-Mureş pînă la 1848. I.
De la începuturi pînă la sfîrşitul sec. XVI., în Marisia, XIII-XIV, 1984, p. 157, 160-161.
139 În tradiţia orală a locuitorilor oraşului, s-a păstrat ideia că în această casă ar i locuit ulti-
mul călău al oraşului. Documentele nu conirmă tradiţia, ea putând i pusă pe seama că de-a lungul
anilor, în această casă, au locuit oameni ai legii, printre care un judecător suprem şi un avocat. De
altfel, călăii îşi aveau locuinţa la marginea oraşelor, în zone izolate şi nici decum în centrul acesto-
ra.
109
cămin, locul de autorealizare a iecărui membru al comunităţii. Totodată, casa poartă

amprenta comunităţii din care face parte la un moment dat. De aceea, cunoaşterea
trecutului acestei case devine o necesitate, la care considerăm că o contribuţie au
descrierile, planşele, schiţele şi fotograiile, mai vechi sau mai noi, ce ne oferă
ocazia de a face unele comparaţii.
O reconstituire a fondului de locuinţe din Târgu-Mureş, aparţinând secolului
al XVII-lea, dar şi celui următor, este destul de greu de realizat. Pe lângă clădirile
distruse în urma numeroaselor războaie, dispariţia caselor construite, îndeosebi
a celor din secolul al XVII-lea, este determinată şi de numeroasele accidente şi
calamităţi naturale. Un prim factor de distrugere l-au constituit incendiile, datorate
şi existenţei a numeroase construcţii din lemn. Fără a avea intenţia de a trata mai
pe larg acest gen de accidente, amintim totuşi câteva. Un asemenea dezastru a avut
loc în anul 1617, când ard două case în Piaţa Trandairilor (Pocloş);140 un altul, la 2
aprilie 1623, provenit de la casa lui Gáll Mihai din strada Revoluţiei (Sf. Gheorghe),
mistuie până la temelie un număr de 57 case;141 la 13 martie 1662 turcii stabiliţi
în oraş produc un incendiu;142 ca, la nici un deceniu distanţă, un altul, să distrugă
numeroase clădiri.143 La 3 ianuarie 1704, curuţul Kaszás Pál cu oamenii săi distrug
numeroase clădiri, între care şi casa iezuiţilor,144 iar la 7 aprilie 1783, numai în strada
Călăraşilor un puternic incendiu mistuie un număr de 12 case.145 Şi dacă la acestea
mai adăugăm calamităţile naturale, la fel de distrugătoare, precum inundaţiile sau
vânturile puternice, avem explicaţia numărului scăzut al clădirilor păstrate, provenite
din secolul al XVII-lea sau cele anterioare. Pentru că, trebuie să menţionăm faptul
că, din perioada anterioară clădirii ce formează obiectul prezentului studiu, s-au mai
păstrat doar două clădiri civile: Casa Kőpeczi, din strada Revoluiţiei nr. 1, realizată
în anul 1554 şi casa cronicarului Francisc Nagy Szabó din Piaţa Trandairilor nr. 61,
ediicată în anul 1623.
140 Memorialul lui Nagy Szabó Ferencz din Tîrgu-Mureş (1580-1658), Bucureşti, Ed.
Kriterion, 1993, p.168 (în continuare: Memorialul). Traducerea s-a făcut după lucrarea: Maros-
Vásárhelyi Nagy Szabó Ferencz memorialéja, apărută în Erdély történelmi adatok (Izvoare istorice
transilvănene), I, Cluj, 1855, p.39-168.
141 „uliţa Sfântu Gheorghe s-a aprins de la casa lui Gál Mihály şi au ars 57 de case”, în
Memorialul, p.189.
142 Traian Popa, Monograia oraşului Târgu-Mureş, Târgu-Mureş, Ed. „Corvin”, 1932,
p.126; SzOkl, VI, 1603-1698, Cluj, 1897, p.270-271.
143 Sebestyen Gheorghe, O pagină din istoria arhitecturii României. Renaşterea, Bucureşti,
Ed. Tehnică, p. 165.
144 Orbán Balázs, A székelyföld leirasa (Descrierea secuimii), vol. IV, Pest, Ed. Ráth Mór,
1870, p.115
145 Fodor István, Krónikás fűzetek (Caiete de cronicar), Seria II, nr.10, Târgu-Mureş, 1937,
p.19
110
Clădirea din strada Bolyai nr. 12 (corpul „A”) prezintă o indiscutabilă

amprentă a spiritului baroc, iind primul ediiciu din oraş ce prezintă inluenţe ale
acestui stil. Clădirea se ală în vecinătatea unor monumente de seamă din piaţa
Bolyai, tot în stil baroc, dar mai târziu realizate, precum: Prefectura Veche (1745-
1843), Biblioteca Teleki (1799-1803); Internatul Colegiului Reformat (1802-1803)
sau Tabla Regească, iniţial Casa Kendefi (1789). Născut în Italia, acel rezervor de
unde apar toate mişcările importante în arta Apusului, barocul se răspândeşte în
restul Europei, bineînţeles acomodându-se gustului public, împrejurărilor locale sau
al temperamentului artiştilor. Cercetări mai vechi şi mai noi statornicesc începutul
barocului din Transilvania în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, elemente
răzleţe apărând la castelul din Sânmiclăuş, prin stucaturile complicate şi frontoanele
cu vârful suprimat, însă primele forme perfect închegate ale barocului, pentru început
le întâlnim în arhitectura miliară a principatului, la Cluj-Napoca şi Alba Iulia.
Spiritul modern al epocii a putut pătrunde în Transilvania după înfrângerea turcilor,
efectul înnoitor producându-se prin instalarea barocului austriac târziu în toate
domeniile. Prin Diploma Leopoldină din 1691, se consinţeşte noua „constituţie”
a Transilvaniei, care dăinuie mai mult de un veac şi jumătate. Alături de celelalte
măsuri politice şi economice luate de noua stăpânire, barocul – ca stil oicial – este
aliniat noii tendinţe politice a imperiului austriac, astfel încât, cu prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, arhitectura şi decoraţia barocă dobândesc contururi tot mai
pregnante în fenomenul artistic transilvănean.
Deşi apreciat de biserică şi nobilime, barocul transilvănean, întârziat ca şi
Renaşterea, a avut ca şi aceasta un caracter speciic. Nu avem surse sigure care
să ilustreze faza de început a barocului în Transilvania şi implicit la Târgu-Mureş.
Ştim doar că dorinţa de decorare a casei s-a menţinut şi la ediiciile noi, apărute
în perioada „urbanizării” localităţii. Manifestându-se în toate domeniile, sociale
şi spirituale, barocul devine un fenomen de ansamblu. În viziunea lui Alexandru
Ciorănescu barocul este „epoca cea mai glorioasă şi mai fertilă pe care a cunoscut-o
vreodată gândirea umană. Este vorba de două secole, sau poate numai de unul
singur, care este posibil să nu aibă termen de comparaţie nici măcar în secolele
cele mai strălucitoare din antichitate”.146 Cu excepţia unor elemente decorative
întâlnite la porţile cetăţii din Alba Iulia, barocul transilvănean cuprinde forme relativ
simple, cu o morfologie modestă, în care linia curbă apare doar la unele elemente de
detaliu, fără a se ridica la formele exuberante, caracteristice monumentelor baroce
din ţările Europei Centrale. O particularitate aparte o prezintă locuinţele realizate
în mai toate oraşele, care păstrează tipologia tradiţională a casei simple orăşeneşti,
146 Alexandru Ciorănescu, Barocul sau descoperirea dramei, Ed, Dacia, Cluj-Napoca,
1980, p.26.
111
dispusă pe faţada principală, îngustă, intrarea iind asigurată prin curte. Acestea
prezintă numai incidental elemente stilistice cu o coniguraţie şi o valoare deosebită,
comparabile cu cele întâlnite în Europa Occidentală sau Centrală.
Cât priveşte perioada realizării construcţiei de la Târgu-Mureş, executantul
acesteia, proprietarii pe care i-a avut, ca şi alte date privind trecutul ei istoric, literatura
de specialitate este deosebit de lacunară, iar documentele sunt puţine şi adeseori
sărace în date. De aceea, prin intermediul actelor de carte funciară, a evidenţelor
iscale şi recensămintelor populaţiei alate la Arhivele Naţionale din Târgu-Mureş,
registrelor de stare civilă ale Primăriei Târgu-Mureş, precum şi a unor lucrări de
specialitate, reconstituim în parte şirul proprietarilor clădirii.
În istoria dedicată oraşului Târgu-Mureş, publicată în anul 1942, Kiss Pál face
menţiunea că această clădire a fost ridicată în urmă cu aproximativ 300 ani, adică
în jurul anului 1640, de către judecătorul principal Tolnay János de Şilea Nirajului,
într-un frumos stil baroc, iind şi prima indicare a datei realizării clădirii. În anul
1885 trece în proprietatea familiei Pálffy.147 Fără a se mai aduce alte completări
privitoare la cei doi proprietari, sau la alţii, care au mai fost, aceste date sunt preluate
de unii autori.148 De un real folos, la cunoaşterea ctitorului, mi-a fost lucrarea lui
Pálmay József privitoare la familiile nobiliare din fostul comitat de Mureş-Turda,149
deşi datele despre unele persoane sunt lacunare. Un Tolnay Miklós ce îndeplinea
funcţia de arhivist la Conventul din Cluj-Mănăştur, probabil, este cel mai vechi şi
mai cunoscut reprezentant al familiei. Cert este faptul că în anul 1609, Tolnay Imre
Literatul (Literati Tolnay Imre) de Şilea Nirajilui şi Sânvăsii (selyei és szentlászlói),
tatăl lui Tolnay János, este înnobilat. Din nefericire, despre János, ctitorul clădirii,
autorul nu prezintă nici o dată, doar faptul că a avut un iu, István, şi acesta cunoscut
doar între anii 1660-1680. El a terminat academia în străinătate, ca în anul 1680 să
se retragă pe moşia din Foi (Folyfalva), azi cuprinsă în comuna Crăciuneşti. Soţia
lui era Judith din Ilieni (Ilefalva) din judeţul Harghita. La rândul său, István a avut
doi copii, primul iind Pál, căsătorit cu Miklósy Bóra, a decedat în anul 1690 în
bătălia de la Zărneşti, al doilea, Ferencz, despre care nu avem nici o ştire. Analizând
arborele genealogic al familiei Tolnay, putem aprecia că ctitorul clădirii a trăit cel
puţin în primele şase decenii ale veacului al XVII-lea, deci datarea din jurul anului
147 „A Bolyai-utcában a több mint 300 éves, selyei Tolnai János itélőmester (1885-töl Pálffy)
háza a maga ősi formájában tesz bizonyságot Vásárhely szép barokk épületeiről”, Kiss Pál, Maros-
vásárhely története, (Istoria Târgu-Mureşului), Târgu-Mureş, 1942, p.54.
148 Fodor Sándor – Balés Árpád, Marosvásárhely útikalauz (Ghidul Târgu-Mureşului),
Târgu-Mureş, Ed. Impres, 1996, p.37, poziţia 81; Keresztes Gyula, Marosvásárhely régi épületei
(Clădiri vechi din Târgu-Mureş), Târgu-Mureş, Ed. Difprescar, 1998, p. 119-120, poziţia 120.
149 Pálmay Józef, Marostorda vármegye nemes családai (Familii nobiliare din comitatul
Mureş-Turda), Târgu-Mureş, Ed. Adi Arpád, 1904, p.138.
112
1640 o considerăm corectă.

Însă, işa tehnică a imobilului, alată la SC. „LOCATIV” SA, ca fost
administrator al clădirilor intrate în proprietatea statului, indică clădirea ca iind
realizată în anul 1579, fără a exista un suport documentar care să conirme datarea.
Opinăm însă că anul 1579 nu poate i luat în considerare, întrucât în acea perioadă a
secolului al XVI-lea barocul, ca artă acceptată şi dezvoltată în Europa Centrală, încă
nu a pătruns în Transilvania. Nu putem să nu luăm în seamă aprecierile unor istorici,
precum Pál – Antal Sándor, bun cunoscător al istoriei oraşului din perioada secolelor
XVII - XIX- lea. Categoric o consideră ca iind o casă particulară, fără a i vreodată
o clădire publică şi foarte apropriată de formele stilului baroc. În ceea ce priveşte
data realizării o apreciază ca iind produsul secolului al XVIII-lea, probabil după
stabilirea Tablei Regeşti la Târgu-Mureş, în anul 1754, probabil de către sau pentru
un înalt funcţionar al instituţiei respective. Nu exclude nici posibilitatea ca această
clădire să i fost ridicată de către cunoscutul meşter al epocii respective, numitul Türk
Antal (1750-1798), care de la vârsta de 29 ani a activat şi la Târgu-Mureş. Aceasta ar
presupune faptul că meşterul ar i realizat casa Pálffy cel mai devreme în anii 1780-
1785, după ce a trecut la realizarea unor importante lucrări la Târgu-Mureş. Privitor
la acest meşter, în nici una dintre lucrările de specialitate consultate, nu întâlnim
referiri cu privire la realizarea de către acesta la casa Pálffy.150 De aceea, apreciem
perioada din jurul anului 1640 ca dată posibilă când a fost construită clădirea.
Pentru un timp, destul de îndelungat, nu mai avem date privitoare la clădire sau la
proprietarii acesteia. Conscripţia locuitorilor din 10 decembrie 1849 menţionează,
ca proprietar, pentru imobilul nr. 1258 (571) din cartierul Sfântu Nicolae,151 pe
văduva Tolnay Jánosne, născută Szentiváni Susana, care avea venituri de la ţară.
În clădire locuiau: văduva Turi Istvánne născută Bors Ana, Domokos Lajos de
profesie croitor şi Hegedüs Mária cu iul Samuel. Potrivit datelor furnizate de Kiss
Pál, în anul 1885 clădirea, atunci purtând adresa poştală: strada Bolyai nr.15, este
cumpărată de Pálffy Mihály, cunoscut avocat din Târgu-Mureş, împreună cu soţia,
Pálffy Juliánna. Tot în acest an sunt efectuate procedurile legale de luare a clădirii
în evidenţa iscală a municipiului cu stabilirea taxei de impunere.152 Născut la 11
mai 1843 la Tărceşti, lângă Odorheiu Secuiesc, acest Pálffy Mihály 153 urmează
150 Biró József, A Gernyeszegi Teleki – Kastély (Castelul Teleki de la Gorneşti), Budapest,
1938,. În lucrare, cât şi în altele, sunt enumerate numeroase construcţii realizate de către Türk An-
tal, fără ca această clădire să ie amintită.
151 ANDJ Mureş, Fondul Conscripţii şi recensăminte, Recensământul populaţiei din cartierul
„Sf. Nicolae”, nr. 37/1849, ilele 56-57. Datele inale s-au încheiat la 20 decembrie 1849.
152 ANDJ Mureş, Fondul Primăria municipiului Târgu-Mureş, Magistratul oraşului, Acte
administrative, nr. 4920/1885, ilele 2, 5, 6.
153 Szinnye József, Magyar irók élete és munkái (Viaţa şi opera scriitorilor maghiari), vol. X.
Ótócsa-Popea, Budapest, 1905, p. 178.
113
şcoala primară la Cristuru Secuiesc, apoi la Cluj, ca, în iulie 1876, la Budapesta
să-şi ia licenţa de avocat. După o perioadă de practică desfăşurată la Târgu-Mureş,
rămâne în localitate îndeplinind funcţia de adjunct al Procurorului general din
judeţul Mureş-Turda, precum şi Consilier juridic la Protopopiatul unitarian. Urmând
irul cercetărilor, alăm că Pálffy Mihály, căsătorit cu Juliánna, a trăit 65 ani, şi a
decedat la Târgu-Mureş, la 27 noiembrie 1908.154 De la numele acestui proprietar
s-a păstrat şi denumirea clădirii, de Casa Pálffy. Deşi 1885 este indicat ca anul când
familia Pálffy cumpără casa, Registrul proprietăţilor oraşului,155 ca anexă la vasta
lucrare topograică a oraşului terminată în anul 1898, indică totuşi faptul că imobilul
din strada Bolyai nr. 15, la poziţia nr. 1147, cu casă şi curte de 1329 mp, şi poziţia
nr.1148, cu grădină de 2140 mp, formează proprietatea lui Tolnai Regináld. Faptul
ne surprinde, însă această catagraiere o putem pune pe seama faptului ie că s-au
menţinut datele ultimului proprietar al familiei Tolnai, ie că luarea în evidenţă a
noului proprietar s-a făcut mai târziu.
Începând cu secolul al XX-lea datele privind proprietarii clădirii devin tot
mai exacte. Foaia de Carte Funciară nr. 3762 Târgu-Mureş 156 indică faptul că
asupra imobilului de sub top nr. 1222/2, ca teren în Pasajul Mare cu 158 mp şi top nr.
1223/1, ca teren cu casă în strada Sf. Nicolae, cu 673 mp, la 20 mai 1910, este înscris
dreptul de proprietate în favoarea lui Pálffy Ilona, ca moştenitoare. La rândul său,
Registrul de impuneri pe anul 1919, face menţiunea că imobilul din strada Bolyai nr.
15 (azi nr.12), formează proprietatea aceleiaşi Pálffy Ilona, cu un teren în valoare
de 34650 coroane, pentru care achită un impozit de 259 coroane şi 88 ileri.157
Următoarea însemnare din Cartea funciară, din 30 octombrie 1946, arată că „În
baza deciziunei de predarea moştenirii nr. 1116/1945 a Jud. Mixtă Tg.Mureş dreptul
de proprietate asupra imobilului de sub nr. ord A+1. se intabulează cu titlul de drept
de succesiune în favoarea văduvei lui Szabó Dionisie, născ. Pálffy Lenke.” Iar la 26
ianuarie 1956, în temeiul Decretului nr. 11/1951 şi a Sentinţei Civile nr. 1305/1955 a
Tribunalului Popular al oraşului Tîrgu-Mureş, imobilul trece în proprietatea Statului
Român, ca bun părăsit. Prin Hotărârea nr. 49 din 24 iulie 1997 a Consiliului local
Municipal Târgu-Mureş, clădirea trece în administrarea Academiei de Artă Teatrală
din Târgu-Mureş, după care, noul administrator a trecut la realizarea unor lucrări de
extindere şi amenajare la vechea clădire.
154 Conform Registrului de decese pentru anul 1908, poziţia nr. 505, alat
alat la Primăria muni-
cipiului Târgu-Mureş.
155 Arhiva compartimentului Arhitect Şef, al Primăriei municipiului Târgu-Mureş.
156 Alată la Oiciul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară din Târgu-Mureş, Biroul de Carte
Funciară.
157 Maros-Vásárhely sz. Kir. Város telekérték-adójának kivetési lajstroma az 1919-ik évre,
Târgu-Mureş, 1919, p. 10.
114
La data realizării clădirii strada Bolyai încă nu exista, în locul ei iind

„Pasajul Mare” (Nagy-Köz), ce lega pietonal piaţa Bolyai (Sf. Nicolae) de piaţa
Trandairilor (str. Pocloş). Documentar, pasajul este amintit încă din anul 1575:
„popular Ulicioara care duce până la strada Sf. Nicolae”, iar din 1676 ca Pasajul
Mare.158 În ultimul sfert al secolului al XIX-lea s-a trecut la amenajarea pasajului,
ca în anul 1882, odată cu terminarea lucrărilor de pavare a trotuarelor, acesta să
primească denumirea de strada Bolyai. Lucrările de lărgire şi modernizare a noii
străzi solicită demolarea, parţială sau totală, a mai multor clădiri din stradă, cu
săpături masive de pământ, noul aliniament al străzii iind mai retras, spre clădire,
cu 3-4 m. Cel puţin pentru partea superioară a străzii, pe tronsonul cuprins între
intersecţiile cu străzile Köteles Samuel şi Justiţiei, noul aliniament a fost, probabil,
realizat după 1900, întrucât harta din 1898 indică încă vechea situaţie. Cu ocazia
acestor lucrări, intrarea frontală de la demisol a fost înzidită, în dreptul acesteia,
aproape pe întregul aliniament iind realizat un zid de sprijin. Potrivit işei tehnice a
monumentului la care ne-am mai referit, în anul 1889 este realizat corpul de clădire
(„B”), situat în prelungirea monumentului, precum şi corpul „C”, amplasat lateral în
curte. Această ultimă clădire este realizată însă mai târziu, după anul 1900, deoarece
harta oraşului din anul 1898 nu o prezintă ca existentă.
Din punct de vedere planimetric, casa orăşenească din secolele XVII-lea
şi XVIII-lea, în general, cuprinde trei tipuri de planuri. O primă formă de plan
este aceea rectangulară, compact grupată, ce dispune de un vestibul la parter, în
jurul căruia sunt distribuite celelalte încăperi. Este tipul de casă de care aparţine şi
ediiciul ce face obiectul prezentului studiu. Următorul tip, destul de des întâlnit,
este cel în formă de „L”, cu faţada principală dispusă în aliniamentul străzii şi faţada
laterală dezvoltată în profunzimea curţii. Mai puţin folosit este planul în formă de
„U”, el iind tot mai mult întâlnit în secolul al XIX-lea, la casa patriciatului înstărit
sau a casei nobiliare.
Structural, clădirea se desfăşoară pe două niveluri. Grupată compact, pe un
plan de formă dreptunghiulară, clădirea prezintă spre stradă latura îngustă, cu o
lăţime de 9,41 m, laturile lungi iind de 17,81 m. Demisolul, ce se întinde sub
parter aproximativ pe 2/3 din suprafaţă, are pereţii perimetrali în grosimi de 80 cm,
iar cei interiori de 78 cm, ce circumscriu trei încăperi: două a câte 5,01 x 5,60 m,
respectiv 5,o1 x 3,7 m, alate sub corpul principal, a treia încăpere de 10,25 x 2,21
m, alată sub traveea mai îngustă a clădirii. Pe axa centrală, spre stradă, se ală micul
spaţiu de sub foişor, încăpere care, odinioară făcea legătura cu fostul pasaj. Odată cu
realizarea actualei străzi, prin lucrări de aliniere şi terasamente, intrarea respectivă a
158 „1575: vulgo Szent Miklos Uttzára menő Sikátor”, „1676: mely házunk vicinussi ab una
a fel menö nagy köz ab altera Deák András házok”, Vigh Károly, op.cit., p.151.
115
fost înzidită, spre stradă iind realizat un zid de sprijin. Zidăria de cărămidă, de 65
cm la pereţii perimetrali şi 50 cm la cei despărţitori ai parterului, cuprinde încăperile,
toate structurate în două tronsoane paralele. Este tipul de casă a cărui plan menţine
încă formele arhaice ale casei simple, realizată într-un singur tract, păstrând tradiţia
locuinţelor ţărăneşti din zonă. Partea principală a construcţiei o constituie cele trei
încăperi înşiruite, de formă aproximativ pătrată, respectiv de câte: 5,65 x 5,06 m,
4,10 x 5,60 m şi 5,70 x 5,08 m. Sistemul de acoperire a încăperilor propriu-zise,
este cel al boltirilor cu calote boeme, „a vella”. Cel puţin bolţile încăperilor mai
importante au avut stucaturi, care în zona lor centrală aveau frumoase decoraţiuni
executate în stuc.
Încăperii de mijloc îi atribuim funcţia de hol principal, ea iind compartimentată
în două părţi prin intermediul unui arc dublou. Formele şi dimensiunile aproximativ
identice ale celor trei încăperi, folosirea aproape raţională a spaţiului, alături de
aproape austera înfăţişare a faţadelor, după părerea noastră se datoreşte nu atât
opţiunii stilistice a ctitorului, cât speciicului temei, acela de a-şi construi o casă
nu pretenţioasă, dar confortabilă. Accesul în clădire se ală pe axa de mijloc a
holului, iniţial iind direct din curte prin intermediul unor scări. În partea dreaptă
acestor încăperi, pe toată lungimea clădirii, sunt situate alte trei încăperi, cu aceeaşi
lungime, lăţimea acestora iind doar de 2,52 m, desigur, ele având mai mult rolul
de adăpostire a funcţiunilor de ordin gospodăresc ale locuinţei. Şi aceste încăperi
preiau sistemul de acoperire cu calote boeme. Pe latura îngustă, dispusă spre stradă
clădirea este întregită cu foişorul, menit să confere imobilului o funcţiune şi un
aspect aparte, acesta având o lăţime de 3,10 m şi o lungime de 3,20 m, iar interiorul
de 2,18 x 2,70 m. Pe cele trei laturi foişorul are arcade semicirculare, ale căror
ancadrament, abia schiţat în partea superioară de un chenar de mortar care iese
din planul peretelui, se încheie printr-un bolţar median. Şi foişorul este acoperit cu
calotă boemă, care, împreună cu sistemul unitar constructiv, demonstrează faptul
că acesta a fost realizat concomitent cu clădirea. Odată cu lucrările de amenajare
a străzii cele trei deschizături arcuite ale foişorului sunt înzidite, iecare primind
câte o fereastră. Deasupra cornişei proilate se ridică acoperişul în patru ape, cu
panta frântă, acoperit cu şindrilă, penetrat de golurile de aerisire a podului, formând
un spaţiu mansardat cu o înălţime de peste 5,20 m, contribuind la particularizarea
construcţiei.
Dacă structura şi planimetria clădirii are mai puţine elemente caracteristice
stilului baroc, exteriorul prezintă compoziţii şi forme surprinzătoare faţă de ceea ce
s-a realizat până atunci. Faţada principală, în forme simetrice, prezintă cele trei axe.
După cum am mai arătat, axa de mijloc cuprinde rezalitul foişorului, ca „accent”
compoziţional. Pornind de la nivelul demisolului, corpul foişorului cuprinde
116
deschizătura dreptunghiulară, marcând conturul intrării de odinioară (odată cu

decaparea tencuielii s-a descoperit şi vechea intrare înzidită). La nivelul parterului
se ală golul semicircular al ferestrei, cu o deschizătură de 1,30 m, lateral având alte
două deschideri arcuite, mai largi de până la 2,25 m. Deasupra cornişei proilate,
ce se continuă pe toate laturile ale clădirii, se ală frontonul, ca element esenţial al
întregii compoziţii. Pornind de la traseul simplu al formei triunghiulare, frontonul
înscrie o formă mai complicată, cuprinzând segmente drepte, datorită acoperişului
în două pante frânte. În zona centrală a frontonului se ală fereastra de aerisire a
podului, de formă eliptică, mărginită de un chenar decorativ realizat în tencuială.
Cele două axe dispuse lateral foişorului, cuprind ferestrele ce străpung parterul
şi care, printr-un interesant sistem de baghete, primesc un gen de ancadrament.
Părţile laterale ale pridvorului, precum şi ale clădirii, sunt mărginite de pilaştri
proilaţi (lesene), mărginite de două baghete semirotunde, realizate din mortar, ce se
încheie printr-un segment de cerc. În mijlocul acestora se ală cea de a treia baghetă,
a cărei parte superioară de desparte în două ramuri ce se răsucesc, susţinând grupuri
de frunze alungite, totul având rolul de a susţine pomul vieţii, sau a pomului-soare.
Pomul vieţii este un arbore artiicial, stilizat, din punct de vedere semantic iind
semnul cel mai complex, care, pe lângă elementele simbolice itomorfe el conţinând
şi elemente ce ţin de cultul solar, dar şi ca simbolică creştină. Mai remarcăm faptul
că originea pomului vieţii este pusă în legătură cu anul solar, ca simbol al reînnoirii,
a unei perpetue renaşteri. Faţada laterală din curte, prin intermediul a patru pilaştri,
identici cu precedenţii ca formă şi mărime, are câmpul împărţit în trei panouri,
având axele în ritmul 1 – 3 – 1. Pe axa de mijloc a panoului central se ală intrarea
în hol, acoperită cu o copertină sprijinită pe console, iar lateral mărginită de ferestre
înguste, fără ancadramente. Panourile laterale au câte o fereastră identică cu cele de
la faţada principală.
Mai puţin cunoscută este decoraţia interioară şi anume, pictura decorativă. În
studiul dedicat clădirii din strada Târgului nr. 1,159 respectiv a casei Bornemisza,160
Kiss Loránd, prezintă decoraţia picturală la această clădire, din care, la cel puţin
două dintre ele face comparaţii cu două fragmente picturale de la casa Palffy din
159 Kiss Loránd, Casa Bornemisza din Târgu-Mureş. Sondaje stratigraice, Târgu-Mureş, 25
ianuarie 2010. Studiu întocmit la solicitarea SC. „Proiect” S.A., ca proiectant general.
160 Efectuând cercetări în vederea clariicării unor aspecte de periodizare a clădirii, istoricul
din Târgu-Mureş, Orbán János, în studiul „Casa negustorului Csiki Márton” (strada Târgului nr.
1), Târgu-Mureş, 2010, constată că denumirea „Casa Bornemisza” este greşit atribuită, ca iind a
lui Bornemisza János. În realitate clădirea se ala în proprietatea comerciantului armean, Csiki
Márton, în vecinătatea casei contelui Haller Gábor, cu care a avut diferende în ceea ce priveşte
limita hotarului dintre cele două proprietăţi. Mărturie stă şi un raport al comisiei delegate pentru
clariicarea divergenţei apărute, întocmit la 26-28 august 1813, alat la Arhivele Naţionale Direcţia
Judeţului Mureş, Acta Politica, nr. 81/1813.
117
strada Bolyai nr. 12. Un prim decor, realizat în tehnica „a secco”, cuprinde o bandă
decorativă, ce conţine elemente lorale de culoare roşie, frunze verzi, realizate în
parte cu şablonul, restul manual cu pensula, alată iind în una dintre încăperile mai
mari ale clădirii. Al doilea element decorativ, este rozeta de pe bolta foişorului,
a cărui fond verde conţine o loare deschisă cu opt petale albe, frunze de culoare
verde mai deschis şi grupuri de puncte roşii. Pe baza analogiilor existente, autorul
presupune că decoraţiile picturale ale celor două clădiri au fost realizate în prima
parte a secolului al XIX-lea, deci mai târziu decât data ctitoririi clădirii din strada
Bolyai nr. 12. Luând în considerare asemănarea dintre decoraţiile celor două clădiri,
autorul presupune că ambele constituie opera aceluiaşi pictor, ideie ce o susţinem.
Realizatorul acestor picturi ne este însă necunoscut, neiind nici o însemnare în
acest sens. Deşi la Târgu-Mureş nu se poate vorbi de o şcoală de pictură, totuşi,
aici, au activat mai mulţi pictori, între care Boér Márton (Cluj, 1762-Târgu-Mureş
1830), Neuhauser Gottfried (Viena, 1772-1836), la Târgu-Mureş lucrând pentru
contele Teleki, Sikó Miklós (1816-1900, Târgu-Mureş), sau Szabó János (1784
Odorhei-1851 Târgu-Mureş), ca să amintim doar pe cei mai cunoscuţi artişti.
Urmărind irul istoriei, după naţionalizare clădirea a păstrat funcţia de locuinţă.
Datorită vechimii, dar mai mult neîntreţinerii îndelungate, îndeosebi a acoperişului
şi învelitorii din şindrilă, în jurul anului 1970 în zidurile şi bolţile de cărămidă au
apărut crăpături tot mai periculoase, determinând până la urmă recazarea locatarilor.
Pentru salvarea clădirii, încă în anul 1967 se propunea transformarea acesteia în local
de alimentaţie publică,161 sub denumirea de „La Cocoşul de Munte”, fără extinderi,
ci doar lucrări de amenajare şi de terasamente a terenului, cu înlăturarea zidului de
sprijin de la stradă şi redeschiderea vechiului acces de la demisol. Lucrarea propusă,
deşi aprobată nu s-a mai realizat, determinând deteriorarea tot mai accentuată
a ediiciului. În anul 1982, la solicitarea proprietarului, în baza acordurilor de
principiu date, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu din Bucureşti,
întocmeşte o nouă documentaţie în vederea conservării şi amenajării clădirii într-
un centru de cultură,162 proiect rămas tot nerealizat. O porţiune din zidul central
al demisolului a suferit tasări însemnate, atrăgând după sine şi elementele portante
superioare, astfel încât, bolţile şi-au pierdut capacitatea lor portantă, prăbuşindu-se
parţial. Concomitent s-au degradat şi tencuielile interioare şi exterioare, astfel încât
majoritatea elementelor decorative, pilaştrii şi ancadramentele, au dispărut. Lipsită
de protecţia unei învelitori adecvate, structura de lemn a acoperişului s-a distrus în
161 Proiect nr. 4237/1967 întocmit de fostul institut de proiectare D.S.A.P.C, arhitect Havas
A. şi Keresztes G, păstrat în arhiva compartimentului Arhitect Şef al Primăriei municipiului Târgu-
Mureş, dosar nr. 20 privitor la evidenţa monumentelor.
162 Proiect nr. 128/1982, arhitect A. Teodorescu, alat tot în arhiva compartimentului Arhitect
Şef.
118
întregime, astfel încât după anul 1995 acesta s-a prăbuşit, întregul ediiciu iind ca
o ruină.
În anul 1987, fosta Regie de Gospodărie Comunală şi Locativă, solicită ca
această clădire, împreună cu casa „Haller” din piaţa Bernády György nr.2, cunoscut
monument în stil baroc din secolul al XVIII-lea, să ie demolate, considerând
renovarea lor ca nerentabilă. În calitatea mea de Şef serviciu la compartimentul
de sistematizare şi arhitectură, precum şi de secretar al Comisiei de stabilitate a
municipiului, am reuşit să salvez cele două ediicii de la demolare, făcând propuneri
de renovare şi punerea lor în circuitul civil. După anul 1990 s-au demarat formele de
licitare a clădirii în vederea renovării, stabilindu-se şi lucrările de construcţie necesare.
La 23 octombrie 1995, Guvernul României îşi dă acordul în vederea transferării
clădirii Academiei de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, ca spaţiu de învăţământ. Ca
urmare, Consiliul local Municipal Târgu-Mureş, prin Hotărârea nr. 49 din 27 iulie
1997, stabileşte ca începând cu data de 1 iulie 1997, casa „Palffy” din strada Bolyai
nr. 12 (corpul „A”) să ie transferat, fără plată, Academiei de Artă Teatrală din
Târgu-Mureş, în anumite condiţii, între care şi prezentarea până la 31 mai 1998, a
documentaţiei în vederea autorizării lucrărilor ce se impun. La 19 septembrie 1997,
Consiliul local al Municipiului Târgu-Mureş, prin Regia Autonomă de Gospodărie
Comunală şi Locativă, ca administrator al clădirii şi Academia de Artă Teatrală din
Târgu-Mureş, încheie protocolul de transfer al ediiciului. Lucrările de consolidare,
reparare şi amenajare sunt aprobate cu Autorizaţia de construire nr. 477/9585/2002,
ele iind inalizate la sfârşitul anului 2005.163 Pe considerente de ordin funcţional,
dar şi pentru asigurarea unei stabilităţi a clădirii, la nivelul demisolului s-a construit
o adăugire, care se desfăşoară aproape pe toată latura dinspre curte, partea superioară,
respectiv terasa circulabilă, comunicând cu intarea de la parter. În acest nou spaţiu
s-au amplasat grupurile sanitare, diferite anexe, astfel încât monumentul nu a suferit
modiicări structurale deosebite, iar aspectul general nu a fost afectat.
În concluzie, putem airma că imobilul Pálffy ocupă un loc aparte în
arhitectura oraşului, datorită elementelor arhitectonice şi decorative păstrate, prin
formele ce le cuprinde, încadrându-se în şirul tipologiei caselor orăşeneşti, cu certe
inluenţe de trecere la palatele baroce ale nobilimii din Transilvania.
163 Potrivit datelor alate

alate în arhiva compartimentului Arhitect Şef al Primăriei şi a SC. „LO-
CATIV” S.A.
119
„PÁLFFY” HOUSE – THE OLDEST BAROQUE MONUMENT

IN TÂRGU-MUREŞ
ABSTRACT
One of the oldest civil buildings in the city of Târgu-Mureş, the irst
accomplished in Baroque style, is located within the area of the historical center, at
no. 12 on Bolyai Street. I was built around the year 1640 by judge Tolnay János. In
1885 the building was bought by Pálffy Mihály, a well known lawyer in the town,
and that is how the building received its name.
The building fully displays the characteristics of Transylvanian
Baroque style: a simple approach, of humble presentation, preserving the traditional
distribution and form of urban houses. At the time when it was built the street used
to be only a pedestrian lane, known as „The Big Lane”. In the last decades of the
19th century when the street was set up the new alignment passed very close to the
building and thus caused a close down of the access from the street to the basement.
On that occasion the ground loor stoop was built in, too. The ground loor has a
rectangular plan, marked by the open jutty stoop, with three rooms lined up and
covered by „vella” vaults, doubled by three other narrower rooms, under the same
cover. The basement, covering partially the underground of the ground loor has the
same cover system. The main facade and the side looking over the yard are observed
due to their pilasters which divide the sides into three panes; their upper decorations
are lowers from mortar. The windows are also remarkable because an interesting
headpiece system provides them some frame.
Vast anchorage, repair and restoration works were started in 2002 by
the Academy of Performing Arts from Târgu-Mureş which were inished in 2005
and thus the entire building regained its freshness and original artistic value.
120
121
122
123
SCAUNELE SECUIEŞTI – ISTORICUL INSTITUŢIEI SCĂUNALE
PÁL-ANTAL Sándor
În Transilvania feudală comunităţile diferitelor districte şi regiuni au

format organe autonome care au funcţionat, în decursul timpului, sub controlul şi
supravegherea puterii centrale. Comitatele nobiliare, districtele, scaunele săseşti şi
secuieşti, în decursul formării şi funcţionării lor, au constituit autonomii locale, cu
trăsături individuale şi, în multe privinţe, cu particularităţi esenţiale.
Aşezarea secuilor în partea de sud-est a Transilvaniei şi trecerea lor la
viaţa sedentară agrară au atras după sine formarea organismelor săteşti şi crearea
organelor autonome teritoriale. În documentele din secolele al XIII-lea şi al XIV-
lea, ţinuturile locuite de secui au fost numite “pământuri” (lat. “terrae”), cum erau
de exemplu “pământul secuilor din Sepsi” (lat. “Siculorum terrae Sebus”), sau, după
organizarea bisericească romano-catolică, “districte”, “dioceze” (lat. “districtus”,
“diocessis”).164 Iar de la sfârşitul secolului al XIV-lea au căpătat numele de “scaune”
(lat. “sedes”). Menţionăm că sub denumirea de „scaun” s-a înţeles orice instituţie de
dezbatere ori de judecată a vreunei autorităţi. Această denumire la saşii şi la secuii
ardeleni a indicat totodată şi o organizare administrativ-teritorială.
Formarea scaunelor are loc în secolul al XIV-lea, primele atestări documentare
însă păstrându-se de la începutul secolului al XV-lea.165 Până la sfârşitul veacului al
XVI-lea au existat şapte scaune secuieşti: Odorhei, în Valea superioară a Târnavei
Mari, Mureş, pe Valea Mureşului şi a Nirajului, Şepşi, pe şesul dintre Olt şi Râul
Negru, Orbai, în partea stângă a Râului Negru, Kezdi, în partea de sus a Văii Râului
Negru de sub arcul Carpaţilor, Ciuc, în văile intramontane ale cursurilor superioare
ale râurilor Mureş şi Olt, Arieş, în Valea Arieşului. Pe la sfârşitul secolului al XVI-
lea sau în prima parte a secolului al XVII-lea, scaunele Şepşi, Kezdi şi Orbai s-au
unit sub denumirea de Trei Scaune. Data unirii celor trei scaune nu am putut-o
stabili, ea, probabil, nici nu se lega de o anumită dată, constituind rezultatul unui
proces mai îndelungat.
Între timp, câteva teritorii care, din punct de vedere geograic şi economic, au
format unităţi aparte, au îniinţat organe judecătoreşti-administrative proprii, dintre
care unele au devenit scaune de rang egal scaunele existente deja, altele scaune
iliale. Scaunele din prima categorie au rămas unite cu cele din care s-au desprins,
menţinând organizarea internă proprie. Din această categorie făceau parte scaunul
Micloşoara, unit cu scaunul Şepşi, şi scaunele Casin şi Giurgeu, unite cu scaunul
164 Szádeczky, Kardoss Lajos, A székely nemzet története és alkotmánya (Istoria naţiunii şi
a constituţiei secuieşti), Budapest, 1927, p. 30. (În continuare: Szádeczky 1927.)
165 Ibidem, p. 31.
124
Ciuc. Scaunele Cristur şi, din secolul al XVII-lea, Bărduţ (sau Brăduţ) au devenit
ilii ale scaunului Odorhei. Scaunele iliale n-au obţinut independenţă în privinţa
organizării şi a conducerii, iind subordonate şi chiar conduse de dregătorii scaunului
mamă.166
Scaunele Micloşoara şi Casin apar probabil la sfârşitul secolului al XIV-lea,
iar drepturile lor autonome şi le-au asigurat prin diplome regale, conirmate şi de
principii Transilvaniei.167
Raporturile dintre scaunele ulterior formate şi cele din care s-au desprins
prezintă o serie de particularităţi. Astfel, cei din scaunul Micloşoara, în decursul
secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, au fost nevoiţi să-şi
apere, pe calea plângerilor şi a proceselor, dreptul lor de a ţine scaune de judecată.
Prin diploma emisă la 5 iulie 1531, Ioan Zapolya menţine independenţa scaunului
Micloşoara, dar pentru liniştirea celor din scaunul Şepşi dispune ca juzii celor două
scaune să ie aceiaşi.168 În ceea ce priveşte scaunul de judecată, scaunul Micloşoara
avea aceleaşi drepturi ca şi celelalte scaune secuieşti, dar, având aceeaşi conducere
cu scaunul Şepşi, nu s-a putut separa complet de acesta din urmă.
Locuitorii din scaunul Casin au avut şi ei dreptul de a-şi alege juzi şi căpitani
şi a ţine scaunul de judecată separat. În principiu, scaunul Casin era egal cu scaunul
Ciuc, dar conducătorii acestuia din urmă au încercat, în repetate rânduri, să anihileze
acest drept al celor din Casin, luându-le cu forţa chiar şi diploma regală emisă în
acest sens.169
Apartenenţa scaunului Giurgeu de Ciuc până la mijlocul secolului al XVI-lea,
rămâne discutabilă. În perioada Principatului este unit cu Ciucul.170 În rapoartele
întocmite în 1552 de către comisarii imperiali se menţionează că Giurgeul şi
Casinul fac parte din scaunul Ciuc.171 În a doua jumătate a secolului al XVI-lea
166 Pál-Antal, Sándor, Székely önkormányzat-történet (Istoria autonomiei secuieşti). Mentor
Kiadó, Marosvásárhely, 2002, p. 48-58. (În continuare Pál-Antal 2002a)
167 Despre scaunul Micloşoara vezi: Székely Oklevéltár (Diplomatariu secuiesc), (În conti-
nuare: SzOkl), I, p. 181; II, p. 24; III, p. 20-21. În legătură cu scaunul Casin vezi: Szádeczky 1927,
p. 27; SzOkl, I, p. 194; III, p. 341; IV, p. 16-18, 189; Benkő, Károly, Csik, Gyergyó és Kászon
múltja és jelene (Trecutul şi prezentul Ciucului, Giurgeului şi Casinului), Kolozsvár, 1853, p. 65.
168 SzOkl, II, p. 24.
169 SyOkl, I, p. 194, 198-299. Prin, diploma din 18 august 1571, emisă de Ştefan Báthory,
dar şi prin cea din 26 august 1626, obţinută de la Gabriel Bethlen, scaunului Casin reîntăreşte drep-
tul de a-şi alege căpitanul şi pe juzi şi de a ţine scaun de judecată, de unde se putea apela direct la
curtea princiară, fără obligaţia de a apela la vreun alt scaun de judecată. = SzOkl, IV, p. 16-18.
170 În anul 1680 dieta Transilvaniei îi interzice să mai apeleze direct la tabla principelui
pricinile dezbătute la scaunul de judecată propriu, şi îi obligă să recunoască autoritatea Scaunului
general de judecată a scaunului Ciuc, ca for de apel şi pentru ei. Cf. Pál-Antal 2002a, p. 80.
171 Kölönte, Béla, Gyergyó története (Istoria Giurgeului), Gyergyószentmiklós, 1910, p. 257.
125
cele trei scaune formează scaunul Ciuc-Giurgeu-Casin. În 1587 ele aveau un singur
prim-jude regal în persoana lui Bertalan Szemere – ceea ce este totodată şi prima
menţiune scrisă a funcţiei de prim-jude regal (supremus judex regius)172 – dar aveau
conducători (vicejuzi regali, notari şi asesori) proprii aleşi din sânul lor şi scaune
de judecată proprii. Din diploma de libertăţi dată de Mihai Viteazul, la 7 martie
1600, rezultă că cele trei scaune de odinioară formau un scaun unit.173 Din punct
de vedere judecătoresc scaunul Giurgeu şi-a păstrat independenţa până în anii 1680,
când a fost obligat prin hotărâre dietală să recunoască ca for de apel scaunul general
al scaunului unit. Caracterul unitar al jurisdicţiei scaunelor Ciuc, Giurgeu şi Casin
era asigurat de instituţia prim-judelui regal (a cărui competenţă se extindea asupra
tuturor celor trei scaune), de adunarea generală unitară şi de scaunul general de
judecată.
Nu a fost unitar nici scaunul Odorhei. În perioada cercetată avea un scaun
ilial (lat. “sedes ilialis”, ung. “iúszék”) Cristur. Raporturile dintre ele în perioada
voievodatului transilvănean nu sunt cunoscute. Pe linie judecătorească, dispunea
de un organ propriu, dar judecata o făceau vicejuzii regali ai scaunului mamă
(ung. „anyaszék”) Odorhei. În cazul ridicării la oaste, precum şi în alte probleme
de interes comun, Cristurul făcea parte integrantă din scaunul mamă, nepericlitând
unitatea administrativ-teritorială a acestuia. Scaunul ilial Brăduţ (ung. “Bardocz”)
s-a format târziu. Localitatea Brăduţ şi alte opt sate învecinate, cunoscute sub
denumirea de „districtul Vargyas”, în anul 1635 au obţinut dreptul de a ţine scaun
de judecată şi de a alege câte un vicecăpitan şi un vicejude regesc scăunal din rândul
lor, prin diploma princiară acordă de Gheorghe Rákóczi I, fără să obţină dreptul de
independenţă faţă de scaunul Odorhei.174
Scaunul Arieş a rămas unitar din punct de vedere organizatoric. Despre
organizarea teritorială a scaunului Mureş avem pentru această perioadă date extrem
de puţine. Există doar o singură menţiune în raportul comisarilor imperiali de la
1552 privind scaunul ilial Miercurea.175 Funcţionarea acestuia o putem urmări însă
numai din deceniul al patrulea al secolului al XVII-lea.176 El ne apare drept scaun
de judecată, ca primă instanţă pentru întregul scaun, nu ca şi subunitate teritorială.
172 SzOkl, V, p. 141.
173 Veress, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti,
Bucureşti, 1933, VI, p. 46.
174 Jakab, Elek – Szádeczky, Lajos, Udvarhelyvármegye története a legrégibb időktől 1849-
ig (Istoria comitatului Odorhei din cele mai vechi timpuri până la 1849), Budapest, 1901. Ediţie
reprint, Editura Pallas–Akadémia, Csíkszereda, 1994, p. 355-357. (În continuare Jakab–Szádeczky
1901, p. 355-357.
175 SzOkl, II, p. 99.
176 Pál-Antal, Sándor, Arhiva Scaunului Mureş, = Studii de istorie a naţionalităţilor
conlocuitoare în România şi a înfrăţirii lor cu naţiunea română. Naţionalitatea maghiară, vol. I,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 20.
126
La secui, conducerea „naţională”, adică armonizarea activităţilor de interes

general a tuturor secuilor, era asigurată de adunarea obştească generală a secuilor,
iar în scaune, de adunările şi scaunele de judecată scăunale şi de dregătorii militari
şi civili aleşi. Până la mijlocul secolului al XVI-lea, la adunări luau parte membrii
celor trei stări: fruntaşii, primipilii şi secuii de rând. Termenele pentru adunările
scăunale erau, probabil, stabilite de la o adunare la alta sau ocazional, când era
necesar.
Instituţia scaunului de judecată a juzilor şi asesorilor aleşi, separată de cea
a adunării generale scăunale, apare după 1562. Excepţie fac scaunele de judecată
ţinute de comitele secuilor atunci când el se deplasa dintr-un scaun în altul. Până
la construirea reşedinţelor scăunale în secolul al XVIII-lea locul ţinerii adunărilor
nu era ix. Acestea erau convocate, de obicei, în localităţi care ocupau un loc mai
central în cadrul scaunului, sau unde se ala reşedinţa primdregătorilor.
În competenţa adunărilor scăunale (lat. “congregatio generalis”, ung.
“közgyűlés”, “közönséges gyűlés”), intrau chestiunile judiciare, militare şi
administrative ale scaunului. Astfel, scaunul secuiesc era, pe lângă adunarea generală
a tuturor secuilor, forul care dirija orice manifestare publică pe teritoriul administrat.
Viaţa publică la secui poartă în sine trăsăturile speciice ale unei societăţi
organizate milităreşte. Ca autoritate militară, scaunul a ţinut sub supravegherea
sa puterea armată a secuilor. Prin căpitanul său, numit la început şi „locotenent
scăunal” (ung. “hadnagy”), veriica periodic pregătirea lor militară.177 În timp de
război, ordinul de mobilizare a fost dat, în timpul regatului ungar, de rege, comitelui
secuilor, acesta l-a transmis căpitanilor de scaune, iar în timpul principatului de
principe. Înainte de pornire în tabăra militară, ori la începutul acesteia, avea loc
trecerea în revistă a unităţilor, pe baza registrelor militare (numite în latineşte
“lustra”). Atunci se veriica prezenţa celor obligaţi de a purta arme şi înzestrarea lor
cu armamentul necesar pentru cavalerie ori pedestrime.
Funcţia de bază a scaunului ca instituţie a constat în aceea a judecării pricinilor.
Sentinţele se aduceau şi se pronunţau de către dregătorii aleşi, adică de căpitanul
şi de judele scaunului, cu fruntaşii (lat. “seniores”) din scaun. Presupunem că
transformarea sfatului fruntaşilor într-o instituţie de juraţi, formată dintr-un număr
stabilit de reprezentanţii aleşi, a avut loc în secolul al XV-lea. Scaunul, ca organ de
judecată – asemănător scaunelor săseşti – dezbătea şi dădea sentinţe în general, în
tot felul de pricini, atât în cele de drept privat şi public, cât şi în cele civile şi penale.
În urma procesului de dezvoltare a raporturilor feudale la secui şi, legat de acesta,
a transformărilor economico-sociale, numărul pricinilor a crescut, în primul rând
177 Connert, János, A székelyek alkotmányának históriája különösen a XVI. és XVII. század-
ban (Istoria constituţiei secuieşti în special în secolele XVI şi XVII), Székelyudvarhely, 1906, p.
27-28.
127
al celor privind dreptul de proprietate, formând o parte tot mai considerabilă din
activitatea adunării scaunului. Se pronunţau sentinţe în chestiuni de moştenire, în
probleme de hotărnicii, în pricini privind proprietatea, defăimarea, crima, imoralitatea,
furtul şi alte cazuri penale, sau în cauze privind comerţul cu sare, apărarea libertăţii
individuale şi altele. Numai cu duelurile nu se ocupau scaunele. Conform statutului
Municipalis consuetudo Siculorum ex Juridicis (1555.) în „Secuime se poate judeca
orice chestiune, numai duelul nu se poate judeca şi sentinţă nouă nu se poate da”.178
Cu excepţia pricinilor ce ţineau de competenţa judelui sătesc, orice acţiune trebuia
începută în faţa judelui regal sau direct la scaun, care era instanţa obligatorie pentru
toţi secuii. De aici recursurile se puteau face la Odorheiu Secuiesc, la adunarea
generală a secuilor, iar de aici la comitele secuilor şi apoi la rege.
În atribuţiile scaunului intrau şi problemele economice, menţinerea ordinii
publice şi altele. Ca autoritate ce era chemată să asigure ordinea şi liniştea, scaunul
îi urmărea pe răzvrătitori, pe cei ce se făceau vinovaţi de omucidere, pe hoţi,
pedepsindu-i pe cei prinşi. Strângerea dărilor – datul boilor – iar în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, al dărilor în bani, de către comisarii trimişi de puterea centrală
cădea de fapt tot în sarcina scaunului. De averea comună a scaunului dispunea
adunarea scaunului care intervenea şi în problemele economice ale satelor.
Activitatea curentă a scaunului ca instituţie era asigurată de dregători.. Corpul
dregătorilor consta, în secolul al XVI-lea, din puţine persoane: locotenentul, zis
şi căpitanul, judele scaunului, judele regesc şi juraţii. În cazuri excepţionale mai
erau desemnaţi notari sau persoane ce împlineau o anumită misiune pe o perioadă
limitată.
Dregătorul principal al scaunului era locotenentul sau căpitanul. Denumirea lui
în documentele vremii nu este uniformă. În documentele scrise în limba latină este
amintit şi sub denumirea de maior exercitus, capitaneus, ba chiar şi de primipilus.
În documentele în limba maghiară igurează mai des sub denumirea de hadnagy sau
főhadnagy. El îndeplinea funcţia conducătorului militar-administrativ al scaunului.
În afară de atribuţiile sale militare amintite mai sus, el prezida adunările scaunului,
dădea sentinţe în procese împreună cu judele scăunal şi cu juraţii, iar în caz de nevoie,
lua parte şi la executarea sentinţelor. În exercitarea funcţiei sale militare, căpitanul –
până în anul 1562 - nu acţiona singur, ci însoţit de alţi fruntaşi (primipili). Acest fapt
rezultă dintr-o menţiune din anii 1569–1571, când se menţiona că: „locotenentul
avea consorţi în exercitarea funcţiei de locotenent, la fel şi judele în exercitarea
funcţiei sale de judecător.”179 Aceştia erau reprezentanţii celor 24 de neamuri
secuieşti.
178 SzOkl, II, p.123.

179 Ibidem, II, p. 282.
128
Alături de căpitan, al doilea dregător în scaun era judele scăunal (lat. “iudex
terrestris”, ung. „székbíró”). Atribuţia sa, după cum arată şi denumirea, era de a
judeca. El prezida scaunul de judecată împreună cu căpitanul, ţinea zile de judecată
împreună cu asesorii şi executa sentinţele date. Dregătoriile superioare din scaun,
cel de căpitan şi cel de jude scăunal au fost îndeplinite chiar şi în prima jumătate
a secolului al XVI-lea, conform obiceiului strămoşesc, prin rotaţie, pe neamuri şi
ramuri.180
După obiceiul tribal, reprezentanţii celor 24 de ramuri din cele şase neamuri
ale primipililor au purtat, cu schimbul, dregătoria de căpitan şi de jude scăunal,
dar niciodată nu le-au purtat pe amândouă în acelaşi an. Ocuparea dregătoriilor
în secolul al XV-lea era legată deja de proprietate, de aşa numitul „primipilat”
(lat. “primipilatus”). Achiziţionarea acestei proprietăţi prin vânzare-cumpărare,
moştenire etc., a asigurat pentru proprietarii lor şi dreptul de a purta dregătorii care,
până la urmă, a devenit privilegiul câtorva familii care, de multe ori, nici nu erau de
origine secui, ci dintre nobilii din comitate.181
Juraţii sau asesorii (zişi „juzii consorţi”, ung. „bíró társak”), la început, erau
reprezentanţii ramurilor. La începutul secolului al XVI-lea numărul lor se reduce
la 12 (împreună cu căpitanul şi cu judele). Aceste funcţii puteau i ocupate doar de
cei din starea primorilor şi a primipililor. A treia stare, cea a secuilor de rând, care
alcătuia majoritatea secuimii, era exclusă de la purtarea dregătoriilor. Excepţie s-a
făcut în cele trei scaune sudice atunci, când în anul 1466 adunarea scaunelor Şepşi,
Kezdi şi Orbai, ţinută la Zăbala, la insistenţa stării a treia a hotărât ca juzii să ie aleşi
anual, numărul lor să ie de 12 şi să aibă următoarea componenţă: 1/3 fruntaşi şi 2/3
secui de rând.182
Pe lângă dregătorii scăunali, încă din secolul al XV-lea, a apărut o altă funcţie,
cea a judelui regal (lat. “iudex regius”). Judele regal, cum arată şi denumirea sa,
a reprezentat puterea regească, iar ca om al comitelui secuilor – numit de lege – a
îndeplinit rolul de supraveghetor acolo unde era trimis. El controla modul în care
se desfăşura judecarea pricinilor, modul de aplicare a dispoziţiilor date de comitele
secuilor, executa poruncile acestuia, încasa veniturile care i se cuveneau comitelui
secuilor.
Înainte de 1562, scaunul secuiesc avea o autonomie numai în măsura în care nu
afecta întreaga comunitate a secuilor. El nu putea avea raporturi directe cu puterea
180 Ibidem, II, p. 78-79, 139-143, 282.
181 Ibidem, V, p. 28; Elekes, Andor, Szemelvények a székelyek sajátságos jogtörténetéből (Pa-
gini din istoria dreptului propriu al secuilor), în Emlékkönyv a Székely Nemzeti Múzeum ötvenéves
jubileumára (Volum omagial editat cu prilejul jubileului de 50 de ani al Muzeului Naţional Secu-
iesc), Sfântu-Gheorghe, 1929, p. 119.
182 SzOkl, I, p. 205-206.
129
centrală şi cu alte autorităţi, ci numai prin comunitatea secuilor celor trei stări (lat.
“trium generum Siculorum”), prin aşa-numita „naţiune secuiască”. În raporturile
cu comunitatea săsească (lat. “Universitas Saxonum”), cu comitatele şi cu puterea
centrală, secuimea apărea ca o comunitate nedivizată. În această privinţă există o
asemănare cu comitatele din Transilvania istorică care, în timpul voievodatului, pot
i considerate, toate împreună, o singură instituţie alată sub autoritatea voievodului,
ca reprezentant al regelui.183
Chestiunile care priveau întreaga comunitate secuiască în ansamblu erau
dezbătute de organul principal al autonomiei lor, de adunarea obştească numită
„adunarea naţională”. Adunările obşteşti erau ţinute de regulă într-una din localităţile
din scaunul Odorhei. După 1562 rareori au avut loc astfel de adunări generale, ultima
iind cea de la Lutiţa din 15-16 octombrie 1848.
Secuimea se ala în perioada voievodatului sub supravegherea şi controlul
comitelui secuilor (lat. “comes siculorum”, ung. “székelyek ispánja”), reprezentant al
puterii centrale. El era numit de rege, mai întâi dintre magnaţii din Ungaria, apoi din
Transilvania, dar niciodată dintre secui. Începând cu Ioan de Hunedoara, voievozii
din Transilvania purtau şi demnitatea de comite al secuilor. De la 1571, Ştefan
Báthory şi principii care i-au succedat, apoi în secolul al XVIII-lea împărăteasa
Maria Tereza şi urmaşii ei au luat între titlurile lor şi pe cel de comite al secuilor.
Sediul obişnuit al comiţilor era cetatea Gurghiului al cărei domeniu îl stăpâneau,
beneiciind de veniturile acestuia. Odată cu formarea Principatului Transilvaniei
competenţa comitelui secuilor a trecut direct asupra suveranului.
După constituirea Principatului Transilvaniei, în comunitatea secuiască au avut
loc schimbări profunde. Pe timpul celei de-a doua domnii a lui Ioan Sigismund, „regele
ales” a procedat la reglementarea impunerii secuilor şi la restrângerea autonomiei
lor. A pus în vedere introducerea şi în Secuime a dreptului regesc (lat. “ius regium”)
şi a mărit competenţa juzilor regali în dauna dregătorilor aleşi ai scaunelor.184
Schimbarea hotărâtoare a intervenit în anul 1562, în urma înăbuşirii marii răscoale
a secuilor, care a adus chiar lichidarea parţială a autonomiei lor şi extinderea unui
control sever de la centru. Între hotărârile dietei din 1562, ţinută la Sighişoara, se
ală şi unele dispoziţii referitoare la activitatea de organizare treitorială.185 Conform
acestora, în iecare scaun juzii regali şi asesorii scăunali trebuiau să se întrunească
odată la 15 zile şi să ţină scaun de judecată, ca şi în comitate. Numărul asesorilor
aleşi din rândul fruntaşilor şi a primipililor a fost stabilit la 12. De la forul de judecată
al scaunului, apelul se făcea acum nu la scaunul de judecată din Odorheiu Secuiesc
183 Szolnok-Doboka 1901, I, p. 320.
184 Monumenta comitialia regni Transsylvaniae – Erdélyi Országgyűlési Emlékek. 1540-
1699, Szerkesztette Szilágyi, Sándor, Budapest, 1875-1898. vol. II, p. 75, 122-126.
185 SzOkl, II, p. 163-164.
130
– care, prin urmare, a rămas fără obiect – ci direct la principe. Hotărârea a stabilit şi
îniinţarea dregătoriei de notar al scaunului.
Faţă de adunările deliberative şi judiciare de până atunci ale scaunelor, au fost
îniinţate acum organe pur judiciare care să se ocupe numai de chestiuni procesuale,
îmbunătăţind activitatea de organizare şi accelerând rezolvarea proceselor.
Dregătoriile de căpitan şi de jude scăunal au fost lichidate, excepţie au făcut o vreme
scaunele Arieş şi Casin.
Pentru supravegherea secuilor „neastâmpăraţi”, se construiesc în sânul
Secuimii două cetăţi (la Odorheiu Secuiesc şi la Varheghi din Trei Scaune), în fruntea
cărora principele a numit pârcălabi, numiţi şi căpitani. Aceşti căpitani au exercitat o
vreme şi funcţia de juzi regeşti într-unul sau în mai multe scaune. Căpitanul cetăţii
din Odorheiu Secuiesc era şi jude regal al scaunelor Ciuc, Odorhei şi Mureş, iar
căpitanul de la Varheghi, jude regal ale scaunelor Şepşi, Kezdi şi Orbai. Pârcălabii,
în calitate de căpitani, erau şi comandanţii militari ai forţelor armate secuieşti din
scaunele mai sus menţionate.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, judele regal devenise o autoritate
administrativă şi judiciară cu puteri depline în scaun, dar ca funcţionar numit şi nu
ales. După anul 1562 se lărgeşte treptat sfera de activitate administrativă a scaunelor
secuieşti. În rezolvarea sarcinilor pur administrative a crescut tot mai mult rolul
judelui regal. Din acest motiv la sfârşitul secolului al XVI-lea apare şi dregătoria
vicejudelui regal (lat. „vice judex regius”, ung. „vice királybíró”, „alkirálybíró”),
câte unu-doi pe scaun.
În urma restabilirii drepturilor de libertăţi ale secuilor de către Sigismund
Báthori la sfârşitul anului 1601, s-a restabilit şi autonomia activităţilor instituţionale
ale scaunelor. De acum, corpul dregătorilor scăunali, în afară de căpitan, va i ales
din sânul comunităţii scaunului, iar viaţa instituţională va cunoaşte o înlorire
semniicativă. Organele scaunului secuiesc erau: adunarea generală, scaunele de
judecată şi dregătorii cu atribuţii multiple: judecătoreşti, militare şi de altă natură.
Numirea căpitanului a devenit un privilegiu al principelui, dar cu rescripţia ca acesta
să ie unul dintre primorii secui propuşi de comunitatea scăunală şi să ie proprietari
în scaunul respectiv,.
În a doua jumătate a secolului XVII, corpul dregătorilor scăunali se lărgeşte.
Începând cu anul 1657, şi secuii sunt impuşi la plata despăgubirilor de război faţă
de turci şi a dării faţă de Poarta otomană. Pentru repartizarea şi strângerea sumelor
impuse, a apărut strângătorul de dări, perceptorul.
În general adunarea generală era principalul organ al autonomiei scăunale
trata şi rezolva problemele esenţiale ale vieţii publice din scaun. În secolul al XVII-
lea la adunările generale, luau parte nu numai primele două stări – a primorilor
131
(fruntaşilor) şi a primipililor (călăreţilor) – ci şi cea a pedestraşilor. Acestea se ţineau

de mai multe ori pe an (nu avem informaţii despre numărul adunărilor scăunale
din această perioadă), iind prezidate de căpitanul scaunului. În adunările generale
se hotăra ţinerea lustrelor, se stabilea numărul celor mobilizaţi la armată, se ixa
modul executării dispoziţiilor primite de la comitele secuilor, se rezolvau plângeri
şi se judecau procesele legate de dreptul patrimonial, vânzări-cumpărări, silnicii
etc. În adunările generale se luau şi hotărâri cu caracter normativ, zise „constituţii”,
considerate părţi componente ale „dreptului secuiesc”, iind de fapt consemnarea în
scris a unor practici consuetudinare.
Activitatea judecătorească în secolul al XVII-lea se ampliică. Pentru a face
faţă cerinţelor crescânde ale activităţii judecătoreşti, apar noi instanţe, ierarhizate.
Astfel, chiar de la începutul secolului al XVII-lea, vom cunoaşte scaunul ambulant
ca for penal (lat. “inquisitio generale malefactorum”) şi vicescaunul de judecată,
ambele ca foruri inferioare, şi scaunul general de judecată, ca for de apel.
Scaunul general de judecată ( lat. „Sedes Generalis”, ung. „Derek Szék”).
apare menţionat în documente mai întâi în scaunul Odorhei la sfârşitul secolului
al XVI-lea, apoi în Mureş în anul 1612, apoi şi în celelalte scanune.186 În urma
ierarhizării a devenit instanţa de apel. Acest for de judecată se compunea din căpitan
şi prim-judele regal ca prezidenţi, 12 asesori juraţi şi notarul. De aici se putea apela
doar la Tabla principelui.
Vicescaunul de judecată (lat. „vice sedes judiciaria”, ung. „viceszék”,
„Szereda szék”) era instanţa de fond. Aici se dezbăteau cauzele indiferent de natura
lor. În scaunul Mureş practica era puţin diferită de restul secuimii. Aici unele cauze
puteau i soluţionate doar la scaunul general de judecată. Crimele de omor, dacă era
vorba de nobili, până în anul 1656, nu puteau i dezbătute decât la scaunul general,
procesele patrimoniale cu o valoare mai mare de 100 de lorini, potrivit hotărârii din
anul 1657, intrau de asemenea numai în atribuţiile acestui for.187 Dezbătea cauze de
zălogire pentru valori mai mici, acte de violenţă, datorii mai mici de 100 lorini etc.
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea corespondentul acestui for la comitate
era scaunul parţial. De obicei, vicescaunul de judecată era prezidat de cei doi vicejuzi
regali, dar avem cazuri când era prezent şi prim-judele regal, sau din anumite motive
numai unul dintre vicejuzi. Forul de apel era Scaunul general de judecată.
Scaunul ambulant (lat. „inquisitio generale malefactorum”, ung. „cirkálás”)
judeca cazurile de nerespectare a legilor scrise şi nescrise, deci de urmărire a
răufăcătorilor. Menirea „anchetărilor generale ale răufăcătorilor” era înfrânarea
186 Pál-Antal, Sándor, Sistemul instituţional al scaunului secuiesc Mureş în perioada prin-
cipatului autonom al Transilvaniei, în Medievalia Transilvanica, tom. III, 1999, nr. 1-2, p. 113-114.
187 Ibidem.
132
criminalităţii, reglementată şi prin Aprobate.188 Acest for judecătoresc era alcătuit

din dregătorii scaunului: cei doi prim-dregători – căpitanul şi prim-judele regal –,
care însă deseori lipseau iind ocupaţi cu alte treburi, cei doi vicejuzi regali, notarul
şi trei-patru asesori. Componenţa scaunului ambulant era stabilită de iecare dată
de adunarea generală, care hotăra şi data deplasărilor la faţa locului. Acest scaun
de judecată se deplasa de la o localitate la alta şi dezbătea toate cazurile prezentate
lor de juzii şi juraţii satelor. În scaunul Mureş, spre deosebire de celelalte scaune
secuieşti, scaunul ambulant putea dezbate orice problemă în afară de cea a caselor
şi a succesiunilor care erau obiectul „moştenirilor secuieşti”. Scaunul ambulant
şi-a pierdut caracterul de instanţă penală la începutul secolului al XVIII-lea. Cu
anchetarea cazurilor de contravenţii ne vom întâlni şi mai târziu, chiar până în anul
1848, dar aceasta nu mai era efectuată de funcţionarii superiori ai scaunului, ca şi
instanţă de judecată, ci de către comisarii de plăşi (dullo commissarius, dullones),
care dădeau amenzi contravenţionale. Numai cazurile mai grave erau transpuse
instanţelor de judecată.
În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, ca urmare a evenimentelor
militare şi a schimbării statutului Transilvaniei, au suferit modiicări şi instituţiile
administrativ-judecătoreşti. Activitatea administrativă a sporit mult, iind orientată
spre strângerea impozitelor şi la rezolvarea plângerilor făcute împotriva abuzurilor
armatei încartiruite ori în mişcare prin scaun.
Odată cu instalarea şi consolidarea ocupaţiei habsburgice în Transilvania după
pacea de la Satu Mare din 1711, noua stăpânire s-a amestecat tot mai mult în viaţa
internă a jurisdicţiunilor din principat, ceea ce a atras după sine încheierea unei
epoci şi începerea alteia cu trăsături noi, adecvate noii situaţii. În aceste împrejurări
instituţiile jurisdicţiunilor vor cunoaşte o serie de transformări legate de sfera lor de
activitate şi o perfecţionare a mecanismului lor administrativ-judecătoresc.
Curtea din Viena, renunţând la serviciile militare ale secuilor, a desiinţat
instituţia primului dregător al scaunului, astfel că din anul 1711 dispare căpitanul
scaunului (în funcţiile devenite libere nu s-au mai făcut denumiri noi). De acum
scaunul va avea un singur oicial superior, prim-judele regal, şi unu-doi viceoiciali,
numiţi, în continuare, vicejuzi regali. Prim-judele regal va i numit de suveran dintre
trei candidaţi aleşi de adunarea generală a scaunului. Restul funcţionalilor, la rândul
lor, erau aleşi tot de adunarea generală, dar vicejuzii regali trebuiau conirmaţi de
Curte.
În timpul regimului austriac Adunarea generală (căreia mai nou i se spunea
în lat. „Congregatio Marchalis” sau „Congregatio Gyralis” şi în ung. „Marchalis
188 Pentru activitatea scaunelor ambulante din Secuime vezi Aprobate Constitutiones. Partea
V, ed. 52-54 şi 61. = Corpus Iuris Hungarici. 1540–1848. évi erdélyi törvények (Corpul de legi al
Ungariei. Legile Transilvaniei. 1540–1848), Budapest, 1900, p. 114-115, 232-233.
133
gyűlés” sau „Gyrás gyűlés”), pe lângă probleme privind alegerea funcţionarilor,

trimiterea de delegaţi în dietă şi hotărâri în probleme juridice sau administrative
apelate aici, în cadrul adunărilor generale apar la ordinea zilei, altele noi, legate
de îmbunătăţirea funcţionării aparatului administrativ. În perioada guberniului,
adunarea generală a fost mult preocupată de problema încartiruirii şi alimentării
armatei şi de strângerea impozitelor foarte ridicate. Tot acum creşte preocuparea
pentru sănătatea publică, se iau măsuri pentru combaterea epidemiilor. Adunarea
generală se ocupă de asemenea şi de efectuarea diferitelor conscripţii (de ex. în
1750), ca şi de probleme de ordin religios (neînţelegerile dintre catolici şi protestanţi,
conlictele dintre greco-uniţi şi ortodocşi în primul rând pentru biserică etc.).
În secolul al XVIII-lea a devenit mai dinamică şi mai profundă activitatea
instanţelor de judecată, dar şi mai „birocratizată”. Procesele intrate pe rol au început
să ie dezbătute şi rezolvate cu mai multă competenţă. Au dispărut din registrele
de procese verbale (zise protocoale) cazurile pornite şi neterminate ş. a. În unele
cazuri creşterea numărului proceselor a fost urmată de unele schimbări survenite în
organizarea instituţională. Vicescaunul de judecată a scaunului Mureş se divizează
în două. Între anii 1725-1732 pe lângă cel din Miercurea Nirajului, se îniinţează
una şi la Târgu Mureş, apoi cel din Miercurea Nirajului se desiinţează deinitiv
în 1805.189 După inluenţa practicii juridice ele comitatelor în scaunul Mureş, tot
la începutul secolului al XVIII-lea, apare scaunul ilial (lat. „sedria iliales”, ung.
„iliális szék”, „iúszék”) pentru dezbaterea cauzelor penale ale ţăranilor alaţi în
dependenţă feudală. Cauzele civile ale iobagilor le rezolva scaunul dominal sau
senioral (lat. “sedria dominales”, ung. “úriszék”). În restul scaunelor atribuţiile
scaunului ilial este exercitată de vicescaunele de judecată.
Modiicările de natură organizatorică n-au atins procedura juridică, iar pe
la mijlocul secolului al XVIII-lea s-a dovedit că aceasta este, în genere, greoaie
şi învechită. Procesele decurgeau încet, anevoios, sentinţele erau aduse în sesiuni
ţinute periodic care le prelungeau durata. Vrând să modernizeze justiţia, Maria
Tereza a desiinţat instanţele de judecată mai sus amintite, înlocuindu-le la 1763-
64 cu Tablele Continue, îniinţând de regulă una la un comitat sau scaun. De acum
adunările se ţin exclusiv pentru alegerile de funcţionari, iar problemele dezbătute
şi rezolvate până acum în adunări intră în competenţa Tablei Continue, cu un corp
restrâns de funcţionari. În felul acesta Tabla Continuă, pe lângă sarcini juridice,
se ocupa şi cu probleme administrative, economice şi iscale. Reşedinţe de Table
Continue erau Şumuleu Ciuc pentru scaunul Ciuc, Târgu Mureş pentru scaunul
Mureş, Odorheiul Secuiesc pentru scaunul Odorhei, Sfântu Gheorghe pentru Trei
189 Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Mureş, Scaunul Mureş, Organe reprezentative, nr.
10. (Protocolul adunărilor generale din 1718 – 1744), p. 122, 262.
134
Scaune şi Bădeni pentru scaunul Arieş, dar s-a îniinţat o tablă continuă cu personal
redus şi pentru scaunele Brăduţ-Micloşoara şi una pentru scaunul Giurgeu.
Membrii Tablei se compuneau din 12 asesori ordinari şi 12 supranumerari.
Preşedinte era prim-judele regal. Vicejuzii regali, notarul, vicenotarul şi perceptorii
regali intrau în categoria asesorilor ordinari. Restul asesorilor ordinari şi a celor
supranumerari se alegea dintre nobilii scaunului. Personalul subordonat Tablei îl
formau comisarii de plăşi, comisarii rectiicatori sau de dări, avocaţii scaunului
şi cei orfanali, scribii etc. Membrii ordinari ai Tablei primeau salar anual, iar cei
supranumerari plată zilnică.190
În şedinţele juridice, care se ţineau în şase sesiuni pe an, se dezbăteau procesele
mai vechi, după care urmau cele noi. În afara ordinii de zi, se tratau cauzele deţinuţilor
alaţi în închisoarea scaunului şi cele care erau repartizate de Guberniu. Procesele
urgente ale parohiilor, văduvelor şi orfanilor se dezbăteau extraordinar în orele de
după amiază.191
Până la începutul secolului al XVIII-lea lucrările de cancelarie erau rezolvate
de notarul însuşi. De acum sarcinile notarului se înmulţesc. Pe lângă faptul că el
trebuia să ie prezent la adunarea generală şi la scaunele de judecată, era tot mai
mult ocupat cu emiterea şi transcrierea actelor. De multe ori era solicitat şi pentru
rezolvarea altor obligaţii. Din acest motiv pe la mijlocul secolului în unele scaune,
cum a fost cazul scaunului Mureş, apare şi vicenotarul, ales, împreună cu ceilalţi
funcţionari, la adunarea generală.
Aparatul iscal al scaunului s-a dezvoltat concomitent cu creşterea obligaţiilor
iscale ale locuitorilor. Până la mijlocul secolului al XV-lea, impozitul secuilor
consta din darea de boi, dare care se strângea de către comisarii regali cu ajutorul
funcţionarilor scăunali. Perceptorii regali permanenţi apar în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, având sarcina de a strânge impozitul pentru Poarta otomană.
În secolul al XVIII-lea aparatul iscal s-a dezvoltat semniicativ. În anul 1702, se
îniinţează funcţiile de conumeratori (lat. “connumeratores”) pentru împărţirea
impozitului stabilit de scaun, de strângerea lui ocupându-se perceptorii şi strângătorii
de dări (lat. “perceptores et exactores”), numiţi apoi viceperceptori, conduşi de
perceptorul general (lat. “generalis perceptor”).192 Fiecărui viceperceptor îi era
repartizat un teritoriu de 10-15 sate denumit „plasă” (lat. „processus”, ung. „járás”).
Din anul 1753 în ajutorul perceptorilor regali, în locul comisarilor strângători,
respectiv viceperceptori vor i aleşi comisari de dări (lat. „rectiicator commissarius”,
190 Benkő, Josephus, Trannsilvania sive Magnus Transylvaniae Principatus. Pars genera-
lis, Vindobonae, 1778, vol. II, p. 33-47; Jakab–Szádeczky 1901, p. 525.
191 Jakab–Szádeczky 1901, p. 525.
192 Jakab–Szádeczky 1901, p. 410.
135
ung. „adóíró biztos”), câte unul pentru iecare plasă.193 După această dată, până în
anul 1849, aparatul iscal al scaunelor secuieşti n-a suferit modiicări esenţiale.
La începutul secolului al XVIII-lea, împărţirea administrativ-teritorială
a scaunului Mureş suferă unele modiicări. A fost împărţit în două cercuri (lat.
“circumscriptio”) în fruntea cărora stătea câte un vicejude regal, deveniţi independenţi
unul de altul. În celelalte scaune se menţine în continuare sistemul scaunelor
asociate, ori a scaunelor ilii conduşi de câte un vicejude regal. Scaunele asociate,
scaunele ilii cât şi cercurile (în cazul scaunului Mureş), la rândul lor, se împărţeau în
plăşi formate din câte 12-18 sate. Fiecare plasă era condusă de un comisar de plasă
(ung. “dullo biztos”, “dúlóbiztos”), ales anual în adunările generale, care trebuia
să ie originar din plasa respectivă.194 Comisarii aveau sarcina de a controla şi a
urmări pe „răufăcători şi pe hoţi”, de a sancţiona vătămarea integrităţii corporale,
pe prevaricatorii de păduri şi de sare, pe desfrânaţi etc. şi a raporta cele constatate
vicejudelui regal. Sub îndrumarea comisarilor se alegeau juzii şi juraţii săteşti.
Aceştia controlau hotărârile luate de antistia comunală şi modul de repartizare şi
strângere a impozitelor la sate. Tot ei se îngrijeau de bunăstarea drumurilor şi
podurilor şi controlau instrumentele de măsurat ale cârciumarilor. În prezenţa lor se
încheiau contractele cu ciobanii, se căutau animalele dispărute, se curăţau cuptoarele
şi hornurile etc. Ei aveau obligaţia să participe la scaunele dominale ţinute de stăpânii
feudali şi aveau dreptul să participe la scaunele de judecată ale scaunului. Comisarul
era şi organul executor al ordinelor date de scaun. Neavând dreptul de a pedepsi pe
nimeni fără ştirea superiorului său, era obligat să predea în casieria scaunului toate
amenzile strânse.
Reforma administrativă introdusă de Iosif al II-lea, în anul 1784 a uniformizat
sistemul teritorial-administrativ din Transilvania. Ca urmare au fost desiinţate toate
jurisdicţiunile necomitatense, între care şi scaunele secuieşti, iind create în locul
lor comitate. În urma acestor măsuri, scaunul secuiesc Mureş s-a unit cu comitatul
Târnava, scaunul Odorhei cu Ciucul şi Giurgeul formând comitatul Odorhei, Trei
Scaune împreună cu scaunul Casin, vicescaunul Bărduţ ţi o parte a Ţării Bârsei
constituind comitatul Trei Scaune, iar scaunul Arieş a inclus în comitatul Cluj.
Şi organizarea judecătorească a suferit modiicări. În 1785 au fost reorganizate
Tablele Continue. De acum o Tablă Continuă se compunea din vicecomite, ca
prezident, 6 asesori ordinari şi 6 supranumerari, notarul şi acuzatorul public (lat.
“iscalis procurator”, ung. “közvádló”) al comitatului. În anul 1786 administraţia
propriu-zisă s-a separat de justiţie. Locul Tablelor Continue a fost fost create
193 Benkő, Károly, Marosszék ismertetése 1861-1862-ben (Prezentarea Scaunului Mureş
din anii 1861-1862), I-II, Kolozsvár, 1868-1869, p. 79.
194 Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Mureş, Scaunul Mures, Organe reprezentative nr.
14 (1755-1760), p. 161 şi nr. 67 (1795-1803), p. 226.
136
judecătorii ale comitatelor subordonate unuia dintre districtele îniinţate la Târgu

Mureş şi la Cluj în locul Tablei Regeşti din Târgu Mureş Tot de atunci, corpul
funcţionarilor care rezolvau chestiunile administrative, a fost organizat instituţional
în oicialitatea comitatului (lat. “oficiolatus”, ung. “tisztség”).
Noua organizare a administraţiei a dat naştere la generalizarea birocratismului
şi a lărgit foarte mult activitatea de cancelarie. În cadrul Cancelariei comitatului
(germ. “Komitats-Kanzlei“) funcţionau diferite birouri nou create. Prim-notarul
era referentul oicial al problemelor administrative şi trebuia să stea continuu la
reşedinţa comitatului împreună cu vicecomitele (până acum el putea sta pe moşie şi
să se prezinte numai la adunări şi şedinţe). Vicenotarul trebuia să ie în permanenţă
la reşedinţa comitatului, întocmind procesele-verbale, formulând hotărâri şi sentinţe.
Notarii erau ajutaţi de scribi, care conduceau registrele de intrare-ieşire şi transcriau
actele.
Iosif al II-lea a dispus ordonarea arhivelor şi întocmirea instrumentelor de
evidenţă a actelor. Acum se reîniinţează şi postul de arhivar, îniinţat prima dată
cu zece ani în urmă. Arhivarul, pe lângă treburile de arhivă, ajuta şi pe notari, iind
subordonat acestora. Pe lângă arhivari erau angajaţi, mai ales pentru arhivarea actelor
juridice, diurnişti. Funcţionarii din cancelarie lucrau în birouri separate (prim-
notarul, vicenotarul, perceptorii şi arhivarul). La registratură, pe lângă registrele
de intrare-ieşire era ţinută şi arhiva. Şeful cancelariei era prim-notarul, în păstrarea
căruia era şi sigiliul scaunului.
Pe lângă funcţionarii sus-amintiţi, de Oicialitatea comitatului aparţinea
personalul de specialitate: medicul (lat. “phisicus”), şi chirurgul (lat. “chirurgus”)
şi personalul auxiliar: uşieri (lat. “ianitor”), curieri călare (lat. “obequitatores”),
temniceri (lat. “carcerarius”), dorobanţi (lat. “haidones”) şi executori judecătoreţti
(lat. “instantiae executor”). Astfel, personalul total al unui comitat nou, iind inclus
aici şi personalul plăşilor, s-a ridicat la un număr de 70-80 funcţionari plătiţi, la care
se mai pot adăuga şi unii practicanţi onoriici ori diurnişti.
Reformele ioseine au fost de scurtă durată. La 28 ianuarie 1790 au fost
revocate de însuşi împăratul. Nobilimea victorioasă s-a grăbit să restabilească
vechile instituţii administrative. Cu data de l mai 1790 au fost reîniinţate şi scaunele
secuieşti cu funcţiile administrative existente în 1780, înaintea urcării pe tron a lui
Iosif al II-lea.195 Funcţionarii s-au ales, din nou, în adunările generale, candidând
pe religii, iind conirmaţi de Guberniu. Funcţiile îniinţate după 1784 au fost
desiinţate, cum a fost cazul arhivarului. Funcţionarii administrativi, recrutaţi din
rândul nobilimii, alcătuiau Oicialitatea scaunului (ung.”Tisztség”, „Tiszti Szék”).
Înlocuirea judecătoriilor comitatense cu vechile instanţe judecătoreşti scăunale s-a
195 Ibidem, Organe reprezentative, nr. 22 (1788-1795), p. 69-70, 214.
137
făcut cu o oarecare întârziere, iind aşteptată reglemetarea situaţiei pe cale legislativă.

Funcţionarea vechilor instituţii scaunale au fost reglementate prin legile XII, XCVI
şi XCVII, aduse în anii 1790-1792.
Din 1791 începând adunările generale se ţineau, potrivit prevederilor legale,
de patru ori pe an. La adunări puteau participa numai nobilii. Prin această hotărâre
au fost îndepărtaţi din „comunitatea nobilului scaun” chiar şi foştii primipili. A
fost acceptată participarea primipililor şi pedestraşilor secui doar la alegerea prim-
judelui regal, şi aceasta numai prin reprezentanţi. Cele două stări neîndreptăţite n-au
renunţat la vechile lor drepturi şi în anii 1832–1834, sprijiniţi de nobilimea liberală
din scaune, dar şi din întregul Principat, au pornit o amplă acţiune de revendicare, dar
fără rezultat. Guberniul, motivând refuzul său cu lipsa unor reglementări legislative
al chestiunii (cele două legi votate de dieta din anii 1790-1792 n-au fost sancţionate
de împărat), n-a acceptat reprimirea celor două stări secuieşti în rândul „comunităţii
nobilimii”.196
Scaunul general de judecată se ţinea de patru ori pe an, sesiunile având loc
imediat după adunări. În componenţa lui intrau 12 asesori juraţi care, sub preşedinţia
prim-judelui regal sau a locţiitorului acestuia, împreună cu notarul, dezbăteau
procesele amânate de la sesiunea anterioară şi a celor deschise între cele două sesiuni.
Judecata se făcea în prezenţa a cel puţin şapte asesori. Aici se dezbăteau cauzele
apelate de la scaunele de judecată inferioare, cauzele de hotărnicie, cauzele penale
ale nobililor şi, în general, procesele care nu intrau în competenţa altor instanţe.
Vicescaunul de judecată s-au reîniinţat în anul 1791 cu structura avută în anul
1763. Şi această instanţă se întrunea în intervalele dintre adunări, lucrând în sesiuni
(numărul sesiunilor depindea de numărul proceselor) şi nu câte o zi pe săptămână,
ca odinioară. Instanţa era compusă din preşedinte în persoana unui vicejude regal,
şapte asesori şi un vicenotar. Atribuţiile ei erau cele avute înaintea îniinţării Tablei
Continue.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea au luat iinţă sedriile orfanale, câte una la
iecare scaun centru. Activitatea acestora s-a reglementat, pe baza legii LII din 1791,
prin ordinul Guberniului 446 J/1806 şi 1428/1829. Potrivit acestor instrucţiuni pe
lângă sedrii la scaunul centru, s-au îniinţat sedrii orfanale cu caracter permanent şi la
scaune asociate ori ilii, cât şi la circumscripţii (acestea din urmă la scaunul Mureş).
Fiecare sedrie se compunea din trei juzi orfanali, egali în rang cu perceptorii regali
şi cu asesorii scaunului general de judecată. Juzii orfanali erau aleşi în adunarea
generală, trebuind să depună jurământ în faţa ei. Aceştia erau scutiţi de orice fel de
munci publice şi puteau participa la Scaunul general de judecată cu drept de vot.
196 Pál-Antal 2002a, p.175-177.
138
Sedria orfanală era instanţa tutelară pentru administrarea, rezolvarea şi reprezentarea

tuturor treburilor privind cauzele de tutelă (minori) şi curatelă (neputincioşi, inirmi,
condamnaţi, risipitori etc.)
Ocuparea funcţiilor la scaune dina doua parte a secolului al XVIII-lea se făcea
prin alegeri organizate din doi în doi ani. Candidări se făceau, de regulă, separat pe
culte (romano-catolică, reformată şi unitariană), acolo unde populaţia cu drept de vot
era divizată pe religii (cum a fost cazul scaunului Mureş, Odorhei s-au Trei Scaune.
Candidaţii pentru funcţia de conducător al scaunului, adică pentru prim-judele
regal se alegeau în adunarea generală pe religii, lista lor iind înaintată guberniului.
Guberniul, la rândul lui, înainta lista Curţii din Viena, cu recomandarea celui mai
potrivit pentru scaun, după care Curtea desemna unul, care în unele cazuri nu era cel
dorit de majoritatea alegătorilor. Acesta era ales pe o perioadă nelimitată şi deţinea
funcţia, de obicei, până la sfârşitul vieţii.
Revoluţia din anul 1848, a avut un rol determinant cu privire la schimbarea
vechii organizări instituţionale. După unirea Transilvaniei cu Ungaria, a urmat
aplicarea şi în Principat a legilor votate la Pojon in domeniul administraţiei. Primele
măsuri în această privinţă a fost crearea comisiilor electorale pentru alegerea
deputaţilor la dietă. A urmat apoi, în vara-toamna anului 1848, îniinţarea comitetelor
reprezentative (ung. „képviseleti bizottmány”), în locul adunărilor generale şi
desiinţarea scaunelor de judecată.197 Continuarea reorganizării administraţiei şi a
justiţiei în toamna anului 1848 a fost împiedicată de izbucnirea războiului civil din
ţară. Ea a fost reluată doar în primăvara anului 1849. În februarie-martie 1849 în
locul instanţelor vechi de judecată au fost create tribunale civile şi penale, precum şi
tribunale statariale, impuse de împrejurarea războiului civil din ţară. La sfârşitul lunii
aprilie 1849 s-a trecut şi la reorganizarea administrativă, scaunele iind transformate
în comitate de tip nou. Această din urmă acţiune n-a reuşit să ie efectuată peste tot,
doar acolo unde situaţia o permitea (scaunul Mureş şi Odorhei), neiind afectate
de teatrul de război. Acum are loc şi crearea, respectiv reîniinţarea a organelor
reprezentative ale autonomiei jurisdicţionale, a comitetelor reprezentative, organe al
căror membri erau, pe lângă nobili, şi reprezentanţii comunelor, precum şi unii aleşi
dintre contribuabili mai mult plătitori.198
Înăbuşirea revoluţiei din Transilvania de către trupele intervenţioniste ţariste şi
de cele imperiale habsburgice a fost urmată de introducerea bruscă a absolutismului.
A fost introdusă şi menţinută, ani de-a rândul, starea de asediu, trecându-se direct sub
administraţie austriacă timp de 12 ani tot Principatul, instituţiile vechi jurisdicţionale
(comitatele, scaunele săseşti şi secuieşti, cât şi districtele) sunt desiinţate şi
197 Pál-Antal 2002a, p. 193-195.
198 Pál-Antal 2002a, p. 203-206.
139
înlocuite cu altele militaro-administrative (districte militare, comisariate cercuale şi

subcercuale).
*
Privind în ansamblu organizarea scaunelor secuieşti, constatăm că în general
dispunea, asemănător celorlalte jurisdicţiuni comitatense, ori scăunale săseşti, de
o autonomie locală largă, caracteristică obştilor libere din acea vreme. Lăsând
neatins dreptul de control şi supraveghere al puterii centrale, scaunul a funcţionat ca
autoritate autonomă administrativ-judecătorească, având dreptul de a alcătui statute,
de a reglementa raporturile juridice ale comunităţilor din subordine, de a alege din
sânul său juzi, asesori şi alţi conducători civili şi militari, adică de a se administra
singur în cadrul statului feudal.
Ca o trăsătură speciică, scaunul poartă amprenta străvechii organizări gentilico-
tribale de până la mijlocul secolului al XVI-lea, concretizată prin ţinerea, şi după
cristalizarea organizării teritoriale, a adunărilor scăunale, după vechiul obicei, cât şi
prin dăinuirea obiceiului ocupării funcţiilor de conducători, prin rotaţie, pe neamuri
şi ramuri. O altă trăsătură este cea legată de sarcinile militare ale secuilor relectată
şi în organizarea scăunală, căpitanul iind principalul dregător al scaunului, cu rol
preponderent militar, şi nu judele, cum se întâmpla de obicei în cazul altor obşti
libere.
Apariţia şi generalizarea relaţiilor feudale în Secuime şi-a pus amprenta şi
asupra organizării instituţionale a scaunelor secuieşti. Ele s-au transformat în
instituţii organizate pe principiile stărilor, excluzând din organele de conducere
starea a treia, adică pe secuii de rând, care formau majoritatea secuimii.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, puterea princiară, urmărind o
subordonare cât mai strânsă a secuilor, le-a desiinţat organele superioare de
autonomie (adunarea obştească generală şi scaunul de judecată de apel), a intervenit
brutal în viaţa internă a scaunelor secuieşti şi chiar în cea a comunităţilor săteşti. Au
fost lichidate de asemenea, vechile dregătorii de conducători militari şi judecătoreşti
scăunali, iind înlocuite cu altele, dependente direct de puterea centrală. Noii dregători
– juzii regeşti numiţi – au fost înzestraţi cu puteri depline de către principe. La
rândul lor, scaunele de judecată au avut o activitate în permanentă sporire. Scaunul
de judecată format din asesorii aleşi dintre fruntaşii şi primipilii secui, era – ca
şi întreaga conducere scaunală – în mâna juzilor regali, oameni de încredere ai
principelui. Deci transformările din viaţa social-politică a secuilor, petrecute în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea, au provocat schimbări substanţiale în modul
de organizare a societăţii lor.
Secolul al XVII-lea s-a dovedit a i o epocă de înlorire a instituţiilor scăunale.
În această perioadă scaunul şi-a dezvoltat instituţiile proprii, potrivit cerinţelor
140
vremii. Adunarea generală a scaunului a redevenit principalul organ deliberativ,

unde se dezbăteau toate problemele importante legate de viaţa publică din scaun
şi unde, pentru menţinerea pe un făgaş bun a manifestărilor publice, s-au creat
reglementări numite „constituţii”. Justiţia locală a evoluat mult în comparaţie cu
epoca anterioară, atât din punct de vedere procedural, cât şi organizatoric, urmărind
să ţină pasul cu evoluţia pretenţiilor vremii, iar prin crearea forurilor diferenţiate
de judecată (scaunul general şi vicescaunul) s-a asigurat posibilitatea aplicării unei
judecăţi mai drepte pentru împrocesuaţi.
Trebuie să menţionăm că instituţiile scăunele n-au fost peste tot uniforme.
Cele ale scaunului Mureş au avut în acea vreme unele trăsături speciice, diferite de
ale celorlalte scaune secuieşti, cu asemănări parţiale de cele comitatense. Scaunul
Mureş, din punct de vedere teritorial, nu era divizat în subunităţi, numite scaune
ilii; cu ocazia deplasărilor în teritoriu, scaunul ambulant dezbătea nu numai cauzele
penale, ci şi alte chestiuni; instanţa inferioară de judecată, numită vicescaun, avea o
competenţă mai limitată decât organele similare ale celorlalte scaune secuieşti, iar
scaunul general de judecată funcţiona pentru cazurile importante ca prima instanţă.
Ocuparea funcţiilor de conducere, în afară de cea a primului dregător, adică
a comandantului militar, se făcea prin alegeri, candidaţii iind membrii obştii
scaunului. Dar şi în cazul căpitanului, suveranul era într-o oarecare măsură îngrădit,
persoana aleasă şi numită de el trebuia să ie nobil proprietar în scaun. Încălcarea
acestei îngrădiri a avut de iecare dată urmări neplăcute.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, activitatea legată de administraţia
din scaune secuieşti se lărgeşte. Apare un nou domeniu pentru care trebuie asigurat
personal adecvat, şi anume iscalitatea. În urma impunerii secuimii la dări, apar
perceptorii cu sarcini legate de repartizarea şi strângerea dărilor. În acelaşi timp,
înmulţindu-se treburile cu carater administrativ, se creează şi funcţia ajutorului
vicejudelui regal care, cu timpul, va deveni şef al unei plăşi, numit comisar de
plasă. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primul deceniu al secolului următor,
din cauza evenimentelor conlictuale, activitatea instituţiilor locale a fost dereglată;
a fost îngrădită, mai ales, airmarea autonomiei scăunale. Aceasta s-a rezumat
la problemele legate de încartiruirea şi aprovizionarea armatei, la repartizarea şi
strângerea dărilor şi la rezolvarea plângerilor făcute împotriva abuzurilor săvârşite
în aceste domenii.
În timpul stăpânirii habsburgice, instituţiile scăunale, ca şi ale celorlalte
jurisdicţiuni din principat, suferă esenţiale transformări în mai multe privinţe. În
urma renunţării la serviciile militare ale secuilor, scaunul îşi pierde trăsăturile de
ordin militar, ceea ce atrage după sine dispariţia dregătoriei de căpitan al scaunului.
Se înmulţesc şi cresc mereu sarcinile de ordin iscal şi administrativ, necesitând
141
dezvoltarea adecvată a organelor interne care să facă faţă cerinţelor impuse. Ca

urmare, teritoriul scaunelor va i divizat în subunităţi iscale şi administrative (în
plăşi), asigurând pentru conducerea acestora şi personal adecvat (perceptori, comisari
de plăşi şi de dări). Corpul funcţionarilor, sub povara treburilor administrative în
creştere, va i constrâns să se organizeze într-o instituţie administrativă aparte,
numită Oicialitate, şi să rezolve actele primite de la Guberniu, dar şi din partea altor
autorităţi sau de la populaţie, în şedinţe ţinute sistematic.
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, instanţele de judecată s-au dovedit a
i arhaice, depăşite de cerinţele epocii. De aceea, prin intervenţie puterii centrale,
justiţia locală se reorganizează. Se creează aşa numitele Table continue, adică
instanţe cu activitate permanentă.
În timpul iluminismului absolutist, promovat de Iosif al II-lea, se încearcă chiar
lichidarea vechiului sistem instituţional-teritorial din Transilvania, bazat pe larga
autonomie locală, măsură care a avut şi scopul lichidării cuiburilor de rezistenţă ale
nobilimii faţă de politica de centralizare a monarhiei absolutiste. Tot atunci, mai
precis în anul 1786, are loc pentru scurtă vreme şi separarea pentru prima dată a
justiţiei de administraţie.
În perioada ce a urmat după Iosif al II-lea, reînvie viaţa publică din scaunele
secuieşti. Sunt reîniinţate instituţiile anterioare aplicării reformelor administrativ-
judecătoreşti iluministe. De data aceasta, activitatea instituţiilor şi instanţelor
scăunale, ca şi cele comitatense sunt reglementate prin legi aduse în dieta ţării.
Astfel, vechiul sistem administrativ-judecătoresc repus în funcţie şi-a putut continua
activitatea, fără modiicări esenţiale, încă mai bine de o jumătate de secol, adică
până la revoluţia din 1848-1849.
La rândul său, cancelaria scaunului a apărut odată cu notarul scăunal la sfârşitul
secolului al XVI-lea, dar mult timp a rămas o instituţie unipersonală. Doar din a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, activitatea scriptică la scaune se desfăşoară într-
un atelier de creare a actelor, într-o cancelarie adevărată, după ce apar, funcţionarii
necesari pentru desfăşurarea activităţii de cancelarie, ca vicenotarii, scribii,
protocoliştii ş.a.
Publicat în limba germană sub titlul: Die Herausbildung der Szeklerstühle
în volumul de studii Roth, Harald (Hg.) Die Szekler in Siebernbürgen. Von der
privilegierten Sondergemeinschaft zur ethnischen Gruppe. Böhlau Verlag Köln
Weimar Wien, 2009, 126–148.
142
THE SZEKLER SYSTEM OF SEATS
Summary
This study surveys the development of the Szekler system of seats from
the settlement of the Szeklers in the southeastern part of Transylvania until the
revolution of 1848/1849. After their settlement they organized themselves into
territorial unities called “lands” (“földek”, “terrae”), and from the end of the 14
century “seats” (“székek”, “sedes”). The seats were governed by institutions with
rights of self-government. The main instrument of the local government was the
general assembly, in which they made decisions about the most important issues
of the public life of the seat and enacted mandatory rules of law. Legal issues were
managed through their own judicial institutions. Until the middle of the 16 century,
military and administrative superiors and judges were elected according to the
custom preserved from the clan system of the primores class, on the basis of the pre-
ordained order of the “nems” and “kars”. Their executive oficer were lieutenants
and captains of the seat who administered the tasks of military leaders, and judges
of the seat.
The Szekler seats went through signiicant changes during the second part of
the 16th century. they became institutions with the features of feudal society. The
traditional way of electing superiors was abolished. Until the beginning of the 17
century the seats were governed by captains and government oficial (királybíró)
appointed by the prince, and the functioning of judicial institutions were systematized.
At the beginning of the 17 century they switched to the free election of the
superiors. As a result of the growing number of the tasks, the network of judicial
institutions and the scope of the duties of oficialincreased. Government oficials
(alkirálybíró) became the keystone of the administration of the seat
During the 18th century the scope of the authority of the institutions of the
seats went through basic changes in the same way as in case of other municipalities
of Transylvania. Because of the centralizing policy of the Viennese Court, their
administrative and executive roles increased, and an institutional network was
created to manage the dificultasks of taxation. As a result of the reform policies of
Marie Theresa and Joseph II, the structure of the institutions went through changes
as well.
The Szekler seats were basic institutions of autonomy during the centuries.
As regards their form, they went through a relatively small number of changes,
but as regards the scope of their authority they always conformed to the changing
requirements of the ages.
143
Összefoglalás
A székely székrendszer
A fennebbi tanulmány a székely székrendszer alakulását követi nyomon a

székelyeknek Erdély dél-keleti részére való letelepedésüktől az 1848-1849-es
forradalom és szabadságharcig. Letelepedésük után a székelyek előbb „földek”-nek
(lat. terrae), majd a 14. század végétől „székek”-nek (lat. sedes) nevezet területi
egységekbe szerveződtek. A székeket önkormányzati jogokkal rendelkező intéz-
ményeik révén igazgatták. Az önkormányzat fő szerve a széki közgyűlés volt, ahol a
szék közéletének fő kérdéseiben döntöttek és kötelező jogszabályokat alkottak. Peres
ügyeiket saját bírósági szerveik révén intézték. Katonai és igazgatási elöljáróikat,
bíráikat a 16. század közepéig a nemzetségi szervezetből megmaradt szokás szerint
a lófők rendjéből tették a „nemek” és „karok” előre megállapított sorrendje alapján.
Fő tisztségviselőik a katonai vezetők feladatait végző széki hadnagyok, akiket
később kapitányoknak neveztek, valamint a székbírók voltak.
A 16. század második felében a székely székek jelentős változáson estek át.
A hűbéri társadalom jegyeit magán viselő intézményekké váltak. Megszűnt az
elöljárók régi választási módja. A 17. század elejéig a székek élén a fejedelem által
kinevezett kapitányok és királybírák működtek, ugyanakkor rendszeresítették az
ülnökök alkotta bírósági szerek tevékenységét.
A 17. század elején áttértek az elöljáróknak a katona rendűek közül való szabad
választására. A megszaporodott teendők intézésére bővült a bírósági szervek hálózata
és a tisztviselők feladatköre. Az alkirálybírók a széki igazgatás alappilléreivé váltak.
A 18. században a székely székek intézményei, akárcsak Erdély más törvény
hatóságaié, alapvető hatásköri átalakulást szenvedtek. A bécsi udvar központosító
politikája következtében megnőtt a közigazgatási, főként a végrehajtó szerepük,
a terhes adózási feladatok elvégzésére adózási intézményhálózatot építettek ki.
Maria Terézia és II. József reformpolitikája következtében intézményszervezeti
változásokat is szenvedtek.
A székely székek az évszázadok során a székely önkormányzat érvényesítésének
alapvető szervei voltak. Formailag viszonylag kevés átalakuláson estek át, de
hatáskör tekintetében a változó korszakok igényeihez igazodtak.
144
UN TEXT POLEMIC ANTICALVIN ANTERIOR „RĂSPUNSULUI”

REDACTAT DE MITROPOLITUL VARLAAM
Mihai GEORGIŢĂ
Apariţia catehismului atribuit patriarhului Kiril Lukaris la Geneva,

în care punctele de doctrină înrâurite de calvinism nu erau puţine, a produs un
moment de mare tensiune în biserica ortodoxă. Replica la acest catehism a dat-o
imediat mitropolitul Petru Movilă, care la Kiev redactează împreună cu teologii
de la Academia movileană o Mărturisire ortodoxă, rămasă până astăzi la baza
dogmei ortodoxe. Prima variantă a fost aprobată de un sinod local de la Kiev în
septembrie 1640, însă era nevoie de o consacrare de rang superior, ce putea decurge
doar din întrunirea unui sobor general al reprezentanţilor bisericii răsăritene.
Neputând i organizat la Constantinopol, Vasile Lupu, cel mai mare protector de
atunci al patriarhiilor răsăritene, l-a organizat în 1642 la Iaşi, întrucât biserica
Moldovei avea rang autocefalic. Între 15 septembrie şi 26 octombrie au dezbătut
pe baza Mărturisirii lui Petru Movilă, teologii din Ucraina, mitropolitul Varlaam al
Moldovei cu episcopii săi, Poririe, fost mitropolit de Niceea şi reputatul teolog şi
marele predicator al Patriarhiei ecumenice, Meletie Syrigos. Acesta din urmă a avut
câteva obiecţii de fond, deoarece Mărturisirea lui Movilă, combătând învăţăturile
calvine din catehismul lui Lukaris, făcea concesii catolicismului, acceptând dogma
Purgatoriului şi precizarea momentului epiclezei. Astfel, Syrigos a introdus anumite
modiicări, acceptate de sinod, şi a tradus textul în greceşte, conirmat mai apoi de
cei patru patriarhi ai răsăritului199.
După tipărirea Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă, ea a fost adoptată
ca operă normativă a bisericii ortodoxe. De acum acţiunea de contracarare a
prozelitismului protestant este susţinută aproape sistematic, urmând în această
perioadă de maximă airmare a propagandei calvine reacţii ortodoxe extrem de ferme.
Există date care conirmă faptul că, după încheierea lucrărilor sinodului de la Iaşi,
la tipograia mănăstirii Trei Ierarhi, în 20 decembrie 1642, s-a imprimat un decret
în limba greacă al patriarhului Partenie, care în anul următor a apărut în versiune
latină la Paris, emis împotriva învăţăturilor calvine şi a scrierilor de nuanţă calvină
a patriarhului Kiril Lukaris, peste care s-a aruncat în acelaşi timp anatema200. Tot
în aceeaşi zi, adică 20 decembrie 1642, a ieşit de sub teascurile tipograiei ieşene un
199 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, Partea I, Bucureşti, 1994, p. 329-
330.
200 B ibliograia Românească Veche, editat de I Bianu, N. Hodoş, tom I, Bucureşti, 1903, p.
119, 536.
145
Catehism slav, sub auspiciile comune ale bisericilor din greceşti şi ruseşti adunate
în sobor, având un conţinut polemic îndreptat împotriva luteranilor şi calvinilor201,
deci o lucrare care nu mai urmărea să stabilească dogmele credinţei răsăritene în
raport cu celelalte confesiuni, ci să le combată. Desigur, Catehismul slav a fost
alcătuit în preajma sinodului ţinut în Moldova în acelaşi an, iniţiat, de asemenea,
împotriva protestanţilor. Cuprinsul cărţii, împărţit pe întrebări şi răspunsuri, era o
replică la mărturisirea de credinţă tipărită de luteranul Conrald Teodorie. Textul
sistematizat pe întrebări şi răspunsuri scurte era menit pentru „oricine dintre
creştini, doritor a învăţa, să poată răspunde de la sine, fără nici o altă cârmuire,
împotriva mai sus-pomeniţilor luterano-calvini”. Dacă Mărturisirea ortodoxă era
o lucrare profund teologică destinată slujitorilor altarului, acest Catehism slavon
era un simplu instrument cultural-religios pus la dispoziţia credinciosului ortodox
cu o minimă educaţie pentru a face faţă singur într-o dispută confesională cu un
protestant. Fireşte, credinciosul trebuia să i fost educat în mediul cultural slavon,
dar nu era eicient pentru românii care în mare majoritate nu cunoşteau slavona.
Atitudine împotriva propagandei protestante nu s-a luat doar în afara
Transilvaniei, ci şi în interiorul ei. Foarte probabil, ca un ecou al Sinodului de la
Iaşi şi desigur împotriva prozelitismului calvin promovat acum agresiv de principii
Ardealului, s-au alcătuit texte polemice anticalvine, anterior scrierii mitropolitului
Varlaam: Răspuns împotriva Catehismului calvinesc.
La mijlocul veacului al XVII-lea cărturarul Mihai Românul, bun cunoscător
al limbilor slavonă şi română, copia cărţi româneşti în zona Munţilor Apuseni, în
Zarand şi Bihor. Primul manuscris care s-a păstrat de la acesta a fost copiat pe valea
Crişului Negru şi este o Carte de învăţătură având la bază Cazania a I-a a lui Coresi202,
dar amplu prelucrată, dând o versiune locală cu toate trăsăturile lingvistico-
dialectale203. Această Cazanie (Tâlcul evangheliilor), după cum se cunoaşte, a
fost tipărită de Coresi împreună cu un Molitvelnic, şi el puternic calvinizat. Nu
ştim dacă Mihai Românul le-a copiat laolaltă, deoarece manuscrisul nu păstrează
Molitvelnicul. Totuşi, şi aşa, copia Cazaniei, chiar dacă a fost prelucrată, rămâne o
mărturie a inluenţei calvine. Astfel, putem presupune că la începutul activităţii sale
a lucrat într-un mediu înrâurit de protestantism, însă mai apoi se va distanţa treptat
pentru a adopta o atitudine anticalvină în scrierile sale ulterioare.
Un miscelaneu, descoperit la Ighiel, a fost atribuit, după toate caracteristicile
scrisului şi ale însemnării, lui Mihai Românul. Miscelaneul a fost copiat în jurul
anului 1647 în zona Brad, iar în 1672 este cumpărat de Nistor Magda din Brotuna (
201 Ibidem, tom IV, Bucureşti, 1944, p. 23-24.

202 Florian Dudaş, Urme din trecutul Transilvaniei, Timişoara, 2004, p. 205.
203 Idem, Vechile manuscrise din Ţara Bihorului, vol. I, Oradea, 2008, p. 38-40.
146
20 de km vest de Brad) şi donat popii Mihai din Bucureşti ( 10 km est de Brad), de

unde trece în posesia popii Ion din Ampoiţa (15 km de Alba Iulia ) pentru ca în 1684
să ajungă de ziua Sintei Crucii în mâinile popii Ion din Ighiel204. Pentru investigaţia
noastră este interesant fragmentul din slujba cununiei. Slujba de cununie apare şi în
Molitvelnicul lui Coresi, pe care presupunem că Mihai Românul îl cunoştea, aşa
cum a cunoscut şi Cazania. În copia sa, de data aceasta, Mihai Românul aduce multe
corecturi textului coresian, încercând să-l puriice de ingerinţele calvine. Chiar dacă
nu a reuşit întrutotul, se poate constata o redresare spre ortodoxie.
Dar textul cel mai cunoscut anticalvin, copiat de Mihai Românul într-
un miscelaneu, în intervalul 1640-1644, se intitulează Spunerea legiei creştine
cu răspuns. Alexandru Mareş, primul care a făcut o cercetare ilologică asupra
textului şi l-a datat, a dovedit că este o copie şi nu compoziţia proprie a lui Mihai
Românul205. Copia întregului miscelaneu s-a făcut în grabă, căci, exceptând Psalmi
din Catisma întâi, restul textelor nu se păstrează integral. Interesant este faptul că
Spunerea legiei…, a fost integrată într-un manuscris, în care toate celelalte texte
aveau în mare parte o destinaţie identică, iind întrebuinţate în slujba religioasă.
Ce l-a determinat pe copist să alăture un fragment dintr-un text polemic, putem
doar presupune. Era foarte probabil o nevoie imperioasă în utilizarea acestuia într-
un timp şi într-o zonă, unde existau confruntări cu calvini. Referitor la sursele
acestei scrieri polemice, Alexandru Mareş a dovedit că nu e vorba de o traducere
din Catehismul slavon, apărut la Iaşi în 1642, deoarece vizează în primul rând stări
de lucru din Transilvania. Critica textului arată, pe de altă parte, că este o elaborare
românească, în care citatele evanghelice sunt preluate după versiuni româneşti
contemporane ale Noului Testament, iar faptul că trimiterile la capitole şi versete
sunt omise uneori, indicate eronat şi inversate de cel care a alcătuit textul –chiar
dacă indicaţiile cifrice greşite le putem pune pe seama copistului-, dovedeşte în plus
că un text tipărit de genul Catehismului slavon nu se putea dispensa de trimiteri
clare şi exacte la Sfânta Scriptură. În acelaşi timp, putem remarca aici, că asemenea
greşeli, la fel ca şi transcrierea, sunt rezultatul grabei cu care a fost alcătuit textul,
grabă impusă de confruntarea teologică a bisericii ortodoxe cu cea calvină. Totuşi,
scrierea putea i şi o prelucrare după un Catehism polemic, de genul celui slavon,
publicat la Iaşi, cu fragmente din traduceri româneşti ale părţilor din Biblie, adaptate
la realităţile şi nevoile din Transilvania, lucru sugerat de faptul că intervenţiile celor
doi parteneri de polemică sunt notate constant în limba slavonă, iar forma liutur
204 Ioan Turcu, Popa Mihai, un interesant copist din secolul al XVII-lea. Fragmentul său din
slujba cununiei, păstrat în miscelaneul din Ighiel, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCI, Nr. 11-
12, 1973, p. 1268-1273.
205 Alexandru Mareş, Un text polemic românesc din prima jumătate a secolului al XVII-lea,
în „Limba Română”, an XX, nr. 6, 1971, p. 589-592.
147
sau liuter, prezintă fonetismul lui l din slavonă206. Dacă persoana copistului o
cunoaştem, nu-l cunoaştem însă pe autor. Presupunem, alături de Alexandru Mareş,
că lucrarea trebuie să i fost emanată de la un ierarh ( mitropolit, episcop, protopop),
care îşi putea permite să adreseze sfaturi la persoana întâi. Particularităţile de limbă
şi referirile la stări de lucru din Transilvania ne demonstrează că izvodul după care a
copiat Mihai Românul provine din aceeaşi regiune, de unde trăia acesta. Utilizarea
fragmentelor dintr-un Apostol moldovenesc, îl determină pe Alexandru Mareş să
presupună, la nivel ipotetic, că autorul textului polemic putea i mitropolitul Ilie
Iorest, fost călugăr la Putna şi cunoscător al realităţilor confesionale din Trasilvania,
dar nu exclude, în acelaşi timp, ipoteza ca textul să i fost alcătuit de vreun protopop
sau de un egumen al mănăstirii Prislop, de lângă Haţeg207.
Nu atât aspectele formale ale textului, analizate cu mult profesionalism de
Alexandru Mareş, ne interesează, cât conţinutul său. Analiza discursului polemic
şi al conţinutului trebuie aprofundate, din punctul nostru de vedere, pentru a releva
nivelul la care se purta confruntarea doctrinară dintre ortodocşi şi calvini, precum şi
mijloacele intelectuale şi ale argumentării teologice puse în dezbatere. Pentru toate
acestea am consultat originalul manuscrisului, alat la biblioteca Academiei române
din Bucureşti.
În mare parte, Spunerea legiei…este un dialog polemic între Hristiian, înţeles
prin ortodox şi Liuter, înţeles prin calvin. Termenul liuter, folosit în text, trebuie
luat cu accepţiunea generică de protestant, iar dacă avem în vedere faptul că luteranii
nu mai făceau prozelitism la mijlocul secolului al XVII-lea, cu certitudine acest
termen se poate atribui calvinilor208. De fapt, acest termen era mai uzual în limbajul
românilor. Varlaam, deşi combate în Răspunsul său Catehismul calvin publicat în
1642, îi aminteşte rar pe calvini şi atunci alături de luterani. Dar preferă să le spună
luterani, aşa cum îi menţionează în scrisoarea adresată Ţarului Rusiei, cerându-i
milostenie pentru Ilie Iorest; despre superintendentul calvin George Csulay, airmă
că „este în eresul luteran, în care sunt şi craiul şi toţi unguri”, iar că Ilie Iorest a fost
întemniţat împreună cu alţi preoţi, „pentru credinţa creştină, voind să-i convertească
la luteranism”209. Înşiruirea „ ereziilor” din Transilvania în textul Spunerii legiei…,
fără să-i menţioneze pe calvini, reprezentanţi principalului curent reformat, întăreşte
ideea că termenul de liutur îl substituia pe cel de calvin210. Textul este alcătuit în
mare parte din citate şi reproduceri din Sfânta Scriptură, mai ales din Noul Testament,
206 Ibidem, p. 593-596.
207 Ibidem, p. 596-598.
208 Ibidem, p. 590-591.
209 Silviu Dragomir, Relaţiile bisericii româneşti cu Rusia, în „ Analele Acedemiei Române.
Memoriile secţiunii istorice”, seria a II-a, tom XXXIV, 1911-1912, p. 1169-1170.
210 BIblioteca Academiei Române Bucureşti, Manuscrisul românesc 4818, ila 48.
148
însoţite de scurte comentarii. Pentru că propagandişti calvini le reproşau ortodocşilor

o credinţă „fără de Scriptură”, teologii ortodocşi considerau că îi combat cel mai
eicient cu propriile instrumente, făcând referiri numai la textul scripturistic, însoţit
de argumente logice, fără a invoca tradiţia şi învăţăturile sinţilor părinţi, contestate
vehement de calvinism
Scurte pasaje din primul răspuns oferit de partea ortodoxă ne indică faptul
că Spunerea legiei…avea menirea să servească ca un ghid pentru a purta o dispută
într-un loc public, eventual o adunare a unui sobor, convocat la cererea principelui,
unde să se poată demonstra adevărurile de credinţă între calvini şi ortodocşi: „ce de
ne întrebaţi, noi ne cearem la dumneavoastră cu numele lui Hristos să nu ne ie oprit
cuvântul ce vom grăi, nice cu numele lui Dumnezeu, nice cu numele craiului” sau
„în cinste ne întrebaţi, de nu ne lăsaţ să ţinem cum am apucat dintâiu de la sinţii
apostoli”211. De asemenea, tot din acest pasaj se desprinde ideea că ortodocşii erau
adesea defavorizaţi în timpul confruntărilor publice.
Spunerea legiei…începe cu o introducere, în care autorul invită pe cititor şi
auditor să ispitească scripturile „ca să nu ne cumva smentim, că mulţi s-au smentit
din scriptură”, aluzie clară la reformaţii, arătând prin profeţiile apostolilor Petru şi
Pavel că „unii carii sânt neîntăriţ şi neînvăţaţ, ei le strâmbeadză ca şi alte scripturi
către perirea lor”, iar alţi se vor ridica „ de vor grăi srâmb”. Autorul scoate în relief
profeţia lui Petru, care spunea că la „dzilele din apoi vor veni ocarnicii de vor
umbla după voia sa şi după pohtele sale”, profeţie adeverită acum când s-au „rădicat
vrăjmaş credinţei”… „şi de toate părţile ca nişte lupi cască spre creştini şi vor să
răsipiască beseareca lui Hristos şi să piardză lauda lui”. Astfel, atrage atenţia că
biserica ortodoxă şi învăţătura ei este asaltată din toate părţile de răuvoitori. Dar cel
mai periculos duşman este identiicat în calvin (luteran): „Că carii sânt mai vrăjmaş
lui Hristos decât liuturii, carii strâmbeadză scripturile şi le strică după cum li-i voia
lor cum au dzis Petru apostol şi unde le place cred, iar unde nu le place nu cred. Şi
din afară să arată credincioş, iar din lontru cugetă spre credinţă ca şi lupul spre oaie.
Printru acea şi Domnul ne învaţă să ne păzim de unii ca aceştia”212. Calvinii pot i
recunoscuţi, în principal, pentru că „vieţuiesc ca şi păgânii şi nice o pocăianie n-au
printru greşealele lor niceodinioară”, adică pentru faptul că nu mărturisesc niciodată
păcatele şi nu au taina spovedaniei. Autorul se arată alarmat de faptul că unii dintre
creştinii ortodocşi îşi leapădă credinţa şi îi urmează pe calvini. Această nelinişte
este o dovadă în plus că, în acea vreme, aveau loc convertiri printre ortodocşi:
„ce încă şi din noi ia oameni şi samănă erese într-inima lor şi-i învaţă să hulească
moartea şi răstignirea lui Hristos, adică crucea”. Rezultă, în egală măsură, că prima
211 Ibidem, ilele 47-54.
149
manifestare şi cea mai vizibilă a noilor convertiţii era dispreţul faţă de cinstirea
Crucii, una din principalele dogme care despărţea ortodoxia de calvinism şi, în
general, de protestantism, generatoare de numeroase polemicii interconfesionale, ce
antagonizau permanent biserica ortodoxă şi cea protestantă.
Pe lângă faptul că nesocotesc învăţătura cea dreaptă, calvini sunt mereu gata
de polemici şi dezbateri confesionale pentru a denigra credinţa ortodoxă. „Aceştia
toţi nu părăsesc de a facerea sfadă şi pâră asupra creştinătăţei şi-s gata a întreba
şi pritci în toată vreamea”. De aceea, ortodocşi trebuie să ie pregătiţi la nevoie şi
strâmtorare să dea răspuns acestora. Însă, autorul, în temeiul epistolelor lui Pavel,
le recomandă, totuşi, când nu este nevoie şi strâmtorare, mai bine să-i ocolească
pe calvini şi să se ferească să intre în dispute şi polemici cu aceştia. De aici putem
deduce, pe de o parte, că autorul recunoştea înclinaţia calvinilor spre polemică şi
iscusinţa lor în dispute teologice, iar, pe de altă parte, poziţia defensivă a bisericii
ortodoxe în confruntarea cu alte confesiuni213. Cu toate acestea, tonul nu este unul
resemnat în faţa profeţiei apostolilor, potrivit cărora la vremea din urmă se vor
înmulţi ereticii: („ să vor rădica eretici, cum vedem că să rădică liuturii şi sâmbotaşii
şi arianii şi alţi ca aceştia”), şi nici catastroic cum înţelege traducătorul unui text din
Codicele de la Cohalm214.
Îngrijorarea şi, în egală măsură, indignarea, se manifestă mai ales faţă de
ortodocşi care cad în apostazie pentru a-şi satisface măruntele scopuri lumeşti: „şi
din noi să vor rădica unii de vor grăi strâmb, în ce chip vedem acmu mulţi. Că printru
că-ş împle voia pre toate poftele lumiei şi să ie slobodzi de sub giugul cel bun şi
uşor a lui Hristos, ci să leapădă de credinţa cea dreaptă şi luminată. Şi ocarnicii şi
hulitorii legiei lui Hristos mai răi-s decât ceia ce-s din naştere necredincioş”. Mai
ales cu aceştia din urmă trebuia să se confrunte preotul ortodox din Transilvania.
Pentru a face faţă satisfăcător disputelor doctrinare cu calvinii, autorul îşi prezintă
şi structurează scrierea în opt puncte dogmatice, toate ireconciliabile pentru cele
două confesiuni, anume: crucea, postul, preotul căsătorit doar o dată, interdicţia
căsătorie pentru episcop, mântuirea ortodoxului, cultul sinţilor, pomenirea morţilor
şi sintele taine. Cu explicaţia că acestea vor i discutate sub formă de întrebări şi
răspunsuri, se încheie introducerea215.
Din păcate nu s-a copiat decât răspunsul la dogma sintei cruci. La
argumentele liuturilor, extrase din Biblie, pentru ce nu trebuie cinstită sfânta cruce,
care simbolizează osânda lui Isus şi nu biruinţa morţii şi a păcatului, autorul aduce
contrargumente tot din Biblie. Ideea de bază în jurul căreia acest teolog ortodox
214 Eufrosina Simionescu, Manuscrise literare vechi-codicele de la Cohalm, Huşi, 1924, p.
14.
215 BAR, Manuscrisul românesc4818, ilele 48-49.
150
îşi construieşte întrega argumentaţie, destul de amplă şi nuanţată, este, la început,

aceea că nu se cinsteşte lemnul crucii, ci obiectul ca simbol şi altar al mântuirii216.
Însă răspunsul nu se limitează doar la autoritatea textului biblic, ci se caută
argumente logice pentru a justiica şi apăra dogma sintei crucii. Spre exemplu
se face o comparaţie a crucii cu steagul şi arma. „Spune-mi, o, liuture, spune-mi,
steagul împărătesc sau crăiesc pentru pândza lui să închină toţ au printru puterea
împăratului? Sau arma cu care biruieşte craiul vrăjmaşii lui, printru herul este cinstită
sau printru vitejia craiului? Ştim că nice steagul, nice arma n-are cinste printru
sine, ce printru biruirea şi putearea craiului. Aşea şi noi nu iaste credinţa noastră în
lemnul cruciei, ce în putearea lui Hristos ce-au făcut pre cruce”217. Aşadar, crucea
era cinstită pentru că prin ea şi pe ea Hristos a adus mântuirea lumii. De aceea, tot
crucea va i semnul care se arată înaintea celei de a doua Veniri218. Ultima frază
de unde apoi se întrerupe textul, ne dovedeşte că scrierea era adresată românilor,
ireşte celor din Ardeal: „Voi, rumânilor, deacă vă închinaţ crucei, treabuiaşte să vă
închinaţ tuturor leamnelor, că pre lemnu s-au răstignit domnul Hristos…”219. Prin
îndemnul inal de a duce credinţa în Sfânta Cruce până la paroxism, îndemn ce pare
să contrazică airmaţiile anterioare despre cinstirea crucii ca simbol, autorul vrea
să sublinieze incompatibilitatea totală cu doctrina calvină şi, în subsidiar, dispreţul
pentru reproşurile calvinilor. Aşadar, românii ortodocşi sunt sfătuiţi, pentru a se
deosebi categoric de protestanţii calvini, să se închine „tuturor lemnelor”, adică să
nu ie respectată şi cinstită doar Crucea ca simbol şi obiect pe care s-a răstignit Isus,
ci şi materia din care a fost alcătuit obiectul sacriicial.
Chiar dacă s-a păstrat numai un fragment copiat din această scriere, ea
ne dezvălui nivelul discursului polemic anticalvin din acea etapă culminantă a
confruntării cu propaganda calvină, unul destul de bine articulat, în măsură să dea
oricând replică provocărilor doctrinare de substanţă. Spunerea legiei reprezintă,
totodată, o iniţiativă locală a bisericii ortodoxe din Transilvania, născută din
necesitatea de a face faţă prozelitismul făţiş, promovat de principe şi superintendenţa
calvină.

217 Ibidem, ila 63.
218 Ibidem, ila 64.
219 Ibidem, ila 65.
151
A POLEMIC ANTI-CALVIN TEXT PRIOR TO THE „RESPONSE”

WRITTEN BY METROPOLITAN VARLAAM
Abstract
It was taken an attitude against the Calvinist propaganda not only out of
Transylvania but inside too. As an echo of the synod from Iaşi and of course against
the Calvinist proselytism promoted by the princes of Transylvania, there were
made up polemical and anticalvinist texts, previous to the polemical writing of the
archbishop Varlaam: “Answer against the Calvinist catechism”. The most known
anticalvinist text, copied by Mihai Românul in a miscellany in the period 1640-
1644, it is called ,,Spunerea legiei crestine cu raspuns’’. The writing could be a
processing after a polemical Catechism, with fragments from Romanian translations
of Bible parts, adapted to the realities and requests from Transylvania.
In great part, the text ,,Spunerea legiei…’’ is a polemical dialogue between
Hristiian, understood as orthodox and Liuter, understood as Calvin. The term
liuter, used in the text, must be taken generically as protestant, and if we take into
consideration the fact that the Lutherans didn’t make proselytism anymore in the
middle of 17th century, certainly this term could be attributed to Calvinists. The
author is alarmed by the fact that some of the orthodox Christians disavow their
faith and follow the Calvinists, what proves that there have been convertionson. On
the one hand, that the author recognized the inclination of Calvinists to polemic and
their skill in theological contests, and on the other hand, the defensive position of the
orthodox church in the confrontation with other confessions
In order to cope with the doctrinal contests of Calvinists, the author presents
and consists his writing in eight points : the cross, the post (the Lent), the priest
married just once, the interdiction of marriage for the bishop, the salvation of the
orthodox, the worship of the saints, the prayer for the dead and the holy mysteries.
Unfortunately, it was copied only the answer to the dogma of the holy cross
Even if it was kept only a fragment copied from this writing, it reveals us
the level of the polemical anticalvinist discourse from that culminate stage of the
confrontation with the Calvinist propaganda
152
ASPECTE REFERITOARE LA ASIGURAREA ORDINII ŞI LINIŞTII

PUBLICE ÎN ORAŞUL RÂMNIC ÎN PERIOADA REGULAMENTARĂ
Bogdan Dumitru ALECA
Poliţia oraşului
Regulamentul Organic a legiferat, prin reformele propuse, o nouă abordare
a controlul spaţiului public de către puterea politică, în acord cu spiritul veacului.
În capitalele judeţelor Ţării Româneşti a fost îniinţat un serviciu de poliţie alcătuit
dintr-un „poliţ–maister” şi 6 dorobanţi, alat în subordinea Cârmuirii Judeţene.
Obiectivul noii instituţii era „paza bunei orânduieli şi apărarea oraşului de orice
bântuire şi asuprire”. În plus, în sarcina Poliţiei cădea „îngrijirea închisorilor de
prin oraşe”. Poliţia orăşenească, prin întreaga sa activitate, era însă strâns legată
de Magistratul oraşului, pe care îl seconda în îndeplinirea multitudinii de îndatoriri
prevăzute de Regulamentul Orăşenesc220 pentru aceste noi instituţii administrative
municipale. În acest sens, Regulamentul Organic prevedea expres obligaţia că
„Poliţia şi sfatul orăşenesc trebuie să se ajutoreze întru toate câte privesc paza
bunei orânduieli”. În realitate, au existat numeroase dispute între cele două instituţii,
în măsura în care consolidarea rolului instituţiei municipale determina tendinţa
subordonării Poliţiei oraşului şi transformarea ei într-un auxiliar al administrării
oraşului, cu atât mai mult cu cât Magistratul asigura fondurile necesare funcţionării
serviciului poliţienesc: chiria localului, achiziţionarea de mobilier şi lemne de foc.
Aceste tendinţe au determinat rezistenţa poliţiştilor râmniceni, care îşi apărau cu
ardoare autonomia şi locul în cadrul instituţional local.
Sediul Poliţiei
Ca toate instituţiile din perioada regulamentară, Poliţia orăşenească nu
beneicia de un sediu propriu, desfăşurându-şi activitatea în case închiriate de la
particulari. La 2 decembrie 1831, poliţaiul oraşului atrăgea atenţia Magistratului
asupra faptului că sediul acestei dregătorii nu beneicia de spaţiul necesar desfăşurării
activităţii, şi anume: câte o încăpere pentru odihnă, „trebile poliţieneşti”, cancelarie
şi dorobanţi. La 22 noiembrie 1831, Dvornicia din Lăuntru cerea municipalităţii
Râmnicene să pună la dispoziţia Poliţiei orăşeneşti o încăpere în imobilul „unde să
caută trebile sale”, tocmai în scopul unei bune conlucrări între cele două instituţii221.
Astfel, Sfatul Orăşenesc a închiriat, contra sumei de trei sute şaizeci de taleri pe an,
două odăi şi un beci în hanul lui Zisu Papastate, poliţia având dreptul de a „ţinea şi
220 Acesta legifera modul de alegere, organizare şi atribuţiile organelor de conducere ale
oraşelor Ţării Româneşti.
221 Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Vâlcea (în continuare A.N.- S.J.V.), fond Primă-
ria Oraşului Rm. Vâlcea, dos. 5/1831, f. 1.
153
doi cai în grajd şi căruţa sub şopru”. Contractul prevedea ca încăperile să ie predate,
la expirarea contractului, „întocmai precum le dau, adică cu geamurile ferestrelor
şi broaştele uşilor”222. În anul 1852, Magistratul plătea suma de 500 de lei pentru
închirierea, în hanul Stăncuţei Capeleanu, pe durata unui an, a câtorva încăperi
pentru cancelaria Poliţiei, odihna angajaţilor Comenzii de Foc, a unui şopron şi a
unui grajd pentru adăpostirea materialelor şi cailor acestui serviciu public alat în
coordonarea Poliţiei.
La 6 noiembrie 1854, Take Borănescu închiria casele părinteşti, cu toate
anexele, pentru sediul Poliţiei şi Comenzii de Foc din Râmnic, pe trei ani. În
aprilie 1856 cele două instituţii s–au mutat, însă, în casele Marghioalei Chiovici
din Râmnic223. La sfârşitul anului 1858, Administraţia Judeţului Vâlcea cerea ca
sediul Poliţiei şi al Comenzii de foc să ie în acelaşi local cu al său, dar Magistratul
nu a fost de acord să plătească suma de 500 de lei pe an pentru satisfacerea cererii
instituţiei judeţene. Neînţelegerile au degenerat într-un conlict deschis între poliţistul
Solomonescu şi municipalitate, aceasta reclamând faptul că „poliţaiul ş-au însuşit
de la o vreme încoace ca să facă adică observaţii municipalităţii”224 şi cerând ca
acesta „să-şi modereze scrierile şi să se mărginească numai în cercul datoriilor de
are, neavând mai mult drept de a cere de la municipalitate încăperi după gustul
dumisale”. Conlictul se pare că i-a cauzat comandantului Solomolescu, mutarea
din Râmnic, din iunie 1859 funcţia iind ocupată de Nicolae Stavrescu.
Aspecte ale activităţii poliţieneşti în Râmnic
Documentele de arhivă conţin amănunte referitoare la modul de acţiune al
Poliţiei orăşeneşti. La nivelul anului 1832, căpitanul (un anume Iovan) împreună cu
dorobanţii, pleca la două ceasuri din noapte „a se preumbla cu straja” pe uliţele
oraşului, „spre a nu să întâmpla vreo pricină”225. De multe ori, metodele de acţiune
ale Poliţiei erau brutale, iar mulţi cetăţeni cădeau victime abuzurilor angajaţilor săi.
În noiembrie 1837, Petru Băcanu mărturisea că „aseară, viind de la prăvălie, m-am
pomenit cu doi dorobanţi luându-mă de gât şi de păr ca să mă ducă la poliţie cu atâta
zor şi necinste pă uliţe, mai rău ca tâlharii, fără să ştiu pentru ce, şi ducându-mă tot
în bătăi până la poliţie unde nici mai puteam să mai vorbesc, au poruncit dumnealui
poliţai ca să mă dezbrace să mă bată … văzându-mă într-atâta osândă în care nu am
fost nici în vremea stăpânirii turcilor”226. Cauza corecţiei aplicate de dorobanţi în
acest caz o constituia „silnica înpilare” prin care negustorii erau obligaţi de Poliţie a
222 Ibidem, f. 6.
223 Ibidem, dos. 6/1856, f. 249.
224 Ibidem, dos. 2/1859, f. 36
225 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 86/1831, f. 55.
226 Idem, fond Primăria Oraşului Rm. Vâlcea, dos. 11/1833, f. 60.
154
plăti „de ieşcare doi sfanţi în plata a doi îngrijitori pentru aprinderea felinarelor”.
Modalităţilor brutale de coerciţie îi cădeau victime şi angajaţi ai Magistratului. În
ianuarie 1838, vătăşelul de vopseaua roşie reclama „bătăile şi înjurăturile” cu care
„dumnealui poliţaiul îl silea a sluji”227. Mai mult, vătăşelul de culoarea neagră se
jeluia că „au pus dorobanţul în casă pă mine şi m-au bătut de moarte făcându-mă
numai sânge şi să-mi scoaţă şi ochii”. În acest caz, Magistratul a atras atenţia Poliţiei
locale „a să mărgini de asemenea asprime pă viitor, căci va i silit Magistratul a
încunoştinţa unde să cuvine pentru neîncuviinţatele prepurtări ale domniei sale”. În
faţa acestei ameninţări, şeful Poliţiei neagă acuzaţiile, arătând că „vătăşelul nu s-au
bătut vreodată, ci numai prin grai s-au dojenit pentru neîmplinirea datoriilor sale”.
Perioada Regulamentelor Organice a fost percepută de populaţie ca începutul
unei epoci în care cetăţeanul era apărat de abuzurile şi arbitrariul funcţionarilor
publici. „Pus în puşcărie la un loc cu vinovaţii”, negustorul Gheorghe Atanasie
Canaforu arăta Magistratului orăşenesc „că în vremile trecute, fără regulaţie, şi
tot era mai apărată aceste întinderi de la partea neguţătorească ca acum, când
cunoaştem patria noastră fericită şi norocită cu regulament şi cu hotărâri de orice
bune orânduieli şi aşezate complecturi, ca nişte părinţi ai ieşcăruia oraş, ca să
privească cu ochii plini de milă şi de adevăr la nişte asemenea sfârşituri, să im
osândiţi la pedepse şi trăsuri de dorobanţi.”228.
Un raport al Cârmurii Judeţene din anul 1846 atrăgea atenţia asupra „slabei
îngrijiri a lucrurilor poliţieneşti în coprinsul acestui oraş, încât fără sială cei
cu cugete rele îndrăznesc a face călcări şi feluri de furtişaguri”. În faţa valului
infracţional s-au luat o serie de măsuri vizând ordinea publică:
- s-a interzis orăşenilor „a umbla de la 9 ceasuri evropeneşti seara prin uliţi,
fără felinar”;
- s-a interzis hangiilor şi cârciumarilor din cuprinsul oraşului să „primească
slugi sau ţigani boiereşti în petrecere la ale lor hanuri, precum nici să nu
cumpere de la dânşii orice lucruri vor arăta că au de vânzare”, în acest din
urmă caz având obligaţia de a anunţa imediat Poliţia locală;
- hangii erau obligaţi să înainteze Poliţiei lista musairilor „ce vor primi în
locuinţele lor”. Aceasta urma să cuprindă informaţii referitoare la locul de
unde veneau, destinaţia, actele pe baza cărora călătoreau, ziua în care era
cazat. Pe baza acestor situaţii, Poliţia raporta Cârmuirii judeţene, de două
ori pe săptămână (lunea şi joia), numărul celor care intrau şi ieşeau din oraş;
- efectivele de patrulare nocturnă ale Poliţiei au fost întărite, în iecare noapte,
cu câte un dorobanţ şi un căprar ai Cârmuirii judeţene.
227 Ibidem, f. 64.
228 Ibidem, dos. 2/1838, 344.
155
Documentele vremii conţin informaţii referitoare la atribuţiile Poliţiei oraşului în

privinţa prevenirii incendiilor, asigurarea condiţiilor decente de trai pentru deţinuţii
din arestul judeţean, veriicarea activităţii corporaţiei brutarilor, a „contracciilor” de
carne şi lumânări, pentru ca oraşul „să ie îndestulat despre aceste articole şi toate
în calitate bună”. 229
Toate aceste prerogative ajutau forţele de poliţie să realizeze, periodic, informări
asupra stării de spirit a populaţiei, trimise Departamentului Treburilor din Lăuntru.
Instituţia Poliţiei era însă implicată în tot ceea ce reprezenta în prima jumătate
a secolului XIX administrarea unui oraş: realiza săptămânal rapoarte despre starea
de sănătate a populaţiei, ajutându-se în îndeplinirea acestei activităţi de doi vătăşei,
câte unul pentru cele două vopsele ale oraşului. Aceşti doi funcţionari erau plătiţi de
Magistrat, dar activitatea şi-o desfăşurau într-o strictă subordonare faţă de Poliţie.
Toate înscrisurile cu caracter contractual erau certiicate de Poliţia orăşenească,
iar încasarea amenzilor aplicate de Magistrat împotriva celor care încălcau diferite
norme legale cădea tot în sarcina acestei instituţii230. Apăreau şi situaţii deosebite,
aşa cum arată un raport al poliţaiului orăşenesc către Magistratul oraşului, prin care
cerea „ajutorul ce se cuvine a se slobozi pentru întâmpinarea răului unei streine”
găsită de dorobanţi „plină de răni şi foarte bolnavă, petrecând afară în dureri şi
chinuri, fără nicio îngrijire”. Poliţia, „mişcată de a sa datorie”, a plasat bolnava
în îngrijirea unei locuitoare a Râmnicului pentru două zile, dar pretenţiile inanciare
ale acesteia de 10 sfanţi pe lună pentru „a o căuta cu toate cele trebuincioase” au
determinat apelul la intervenţia forului orăşenesc, instituţia nedispunând de resursele
inanciare necesare unor astfel de acţiuni231.
Poliţia oraşului primea semnalmentele unor persoane căutate pentru diferite
fărădelegi şi efectua cercetări pentru posibila identiicare a lor în cuprinsul oraşului.
În ianuarie 1843 a primit semnalmentele lui Nastase a lui Gheorghe suditu, autor de
„omoruri şi alte nelegiuiri dosit în această ţară: în vârstă de ani 22, la stat înalt şi
subţire, părul capului scurt tăiat şi negru, fruntea lată, ochi mici şi înfundaţi, nasul
lung şi ascuţit, obrazul prelung, mustăţile scurte rase şi negre, deasupra sprâncinii
negre are un neg lung de un ţol şi obrazul stricat de vărsat, poartă haine rumâneşti,
cu o cămaşă de pânză proastă, murdară, cu o pereche pantaloni albi şi la mai multe
părţi cârpiţi şi un chimir roşu, în cap cu o căciulă albă de miel, la picioare cu
opincă, vorbeşte rumâneşte şi bine ungureşte”232. O adevărată fotograie „scrisă” a
celui în cauză.
229 Ibidem, dos. 2/1843, f. 128-128v.
230 Ibidem, dos. 3/1837, f. 115.
231 Ibidem, dos. 12/1848, f. 94.
232 Idem, Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 28/1843, f. 4.
156
Afrontul adus angajaţilor Poliţiei orăşeneşti atrăgea amenzi consistente. În

noiembrie 1855, Ghiţă Arsenie şi Radu Cojocarul au fost amendaţi de autorităţi
cu treizeci de lei „pentru nemoderatele ecspresii cu care s-au adresatu către nişte
dorobanţi”.
Primii poliţişti ai Râmnicului
Memoria documentelor de arhivă păstrează numele primelor persoane care
au ocupat funcţia şef al Poliţiei oraşului Râmnic. Până la data de 10 iunie 1834,
poliţai al oraşului a fost boierul Matache Greceanul, ulterior„aşezat la Poliţia
Craiovei”. În locul său, Ocârmuirea de Vâlcea a numit pe ceauşul Gheorghe
Capeleanul, pomojnicul cancelariei Judecătoriei Judeţului Vâlcea. La 14 iunie
1834, Magistratul atrăgea atenţia Marii Dvornicii din Lăuntru asupra conlictului
de interese în care se ala persoana numită, aceasta ocupând cele două funcţii
simultan şi împiedicând Magistratul „a se ajutora fără împiedicare cu poliţia la
cerutele întâmplătoare trebuinţe, după regulament”233. Aceste duble însărcinări
determinau disfuncţionalităţi în îndeplinirea sarcinilor de serviciu de către angajaţii
Poliţiei: şeful instituţiei se ala „când la cancelaria cinstitului Tribunal, când
afară, la moşie, rămâind într-acest chip tahtul poliţiei nelucrat”; „cele ce ating
de Poliţie se săvârşeşte în cancelaria Tribunalului”; vătăşeii orânduiţi pentru
„cercetarea sănătăţii hălăduitorilor” erau folosiţi pentru „împlinirea de bani”
datoraţi ca impozite către Ocârmuire de cetăţeni, Poliţia refuzând însă sprijinul
pentru „împlinirea” banilor datoraţi de râmniceni Magistratului234.
Din toamna anului 1835 şi în 1838, postul de poliţist al Râmnicului a fost
ocupat de Alecu Ralea235. În lipsa titularului de post, instituţia era coordonată de
un fel de adjuncţi ai poliţistului orăşenesc, nume precum Costache Pleşoianu, Nicu
Vlădescu (iunie 1835) sau Dimitrie Dobriceanu236 ocupând vremelnic această
funcţie. Din luna martie a anului 1838, atribuţiile au fost încredinţate lui Dimitrie
Dobriceanu, înlocuit din luna octombrie de titularul Moise Rădulescu237. Au mai
ocupat acest post Ioan Radovici (1843-1844), Ştefan Dobriceanu (1844- iunie
1845), Matache Fizul (iunie 1845-martie 1846), Alecu Sterian (martie 1846 – iulie
1848), P. Bezeanu (în timpul Revoluţiei de le 1848), C. Tămăşescu (noiembrie
1848- ianuarie 1849), Săndulache Piteaşteanu (ianuarie 1949 – 5 septembrie 1850),
pitarul Gheorghe Râmniceanu ( 5 septembrie 1850- 22 aprilie 1851), Ghiţă Pietraru
(22 aprilie 1851- octombrie 1852), Costache Deşliu (octombrie 1852 – decembrie
233 Idem, Primăria Oraşului Rm. Vâlcea, dos. 5/1831, f. 7.
234 Ibidem, f. 8.
235 Ibidem, dos. 8/1833, f. 156.
236 Ibidem, dos. 5/1835, f. 2.
237 Ibidem, dos. 3/1838, f. 101.
157
1856), A. Solomonescu (decembrie 1856 – aprilie 1859) şi Nicolae Stravescu (din

iunie 1859).
Paza de noapte
Personalul insuicient al Poliţei orăşeneşti în raport cu atribuţiile sale
diverse, a determinat autorităţile centrale să suplinească efectivele de ordine publică
prin organizarea unui serviciu de pază de noapte a oraşului, iniţial instituindu-se
obligativitatea tuturor locuitorilor de a-şi aduce aportul material sau izic la această
acţiune. La 20 noiembrie 1835, în „urma unor furtişaguri ce s-au urmat în nopţile
trecute”, Ocârmuirea Judeţului Vâlcea „a pus în îndatorire Magistratului ca prin
înţelegere cu deputaţii şi neguţătorii oraşului să întocmească prin toate mahalalele
câte un comisar şi vătăşel care cu calfe după la prăvălii şi lăcuitori să străjuiască
cu voiciune ieşcare mahalale şi chiar Târgul”. Măsura se dovedea necesară din
pricina faptului că „poliţia, cu dorobanţii care-i are, nu poate întâmpina ocolirea şi
strejuirea de noapte în tot cuprinsul oraşului, având asupră-i şi îngrijirea strejuirii
arestului”238.
În urma acestei solicitări, Sfatul orăşenesc a orânduit câte un vătăşel pentru
iecare din cele două mahalale ale oraşului, plătiţi cu „câte trei parale de la iecare
casă din oraş pe săptămână”, a căror obligaţie consta în a păzi, „pe toate nopţile
şi zilele, mahalalele pe care sunt rânduiţi”. Zilnic, vătăşeii înaintau Magistratului
orăşenesc rapoarte referitoare la „strejuirea şi starea mahalalei sale”. În sarcina
Poliţiei orăşeneşti urma să rămână paza târgului şi a două mari uliţe ale oraşului,
„adică uliţa de la Biserica Maicii Domnului până la căpitan Ioan Jugravu şi Uliţa
Mare din Târg, pănă la casăle dumnealui medelnicer Costache Sterian, cu care
se încheie complectul uliţelor oraşului”239. Cei doi paznici aveau şi sarcina de a
aprinde felinarele pentru iluminarea de noapte a oraşului. Acesta a fost un prim pas
în organizarea unui serviciu profesionist de pază a oraşului şi în asigurarea unui
climat de siguranţă în Râmnic. Eforturile s-au dovedit insuiciente, de vreme ce în
luna iulie a anului 1839, Ocârmuirea a cerut Magistratului, pentru stăvilirea valului
de „furtişaguri ce să urmează de către cei rău nărăviţi”, să impună obligaţia ca
întreaga sulare a oraşului să participe la paza obştească prin organizarea unui serviciu
de „păzitori atât pă la răspântii, cât şi la mijlocul uliţilor, care să ie datori a străjui
de seara până dimineaţa”240. În anul 1840, în condiţiile în care rata criminalităţii
nu a scăzut, iecare locuitor a fost obligat să îndeplinească acest serviciu de strajă
nocturnă, astfel încât la iecare „cap de uliţă şi colţuri să se ale negreşit strejari ca
să nu să poată strecura vreun om fără de a i văzut de strejari”241.
238 Ibidem, , dos. 11/1833, f. 3.
239 Ibidem, f. 6.
240 Ibidem, f. 86.
241 Ibidem, f. 110.
158
În luna noiembrie a anului 1843 Cârmuirea Judeţului Vâlcea a cerut

Magistratului să „întocmească o strejuire de noapte în coprinsul oraşului, care în
unire cu Poliţia capitală să poată asigura mai lesne averea şi odihna lăcuitorilor
despre aceia ce uneltesc şi cugetă să săvârşească fapte rele”242. Se dorea desemnarea
unui paznic de noapte la un anumit număr de case şi organizarea lor „in patru
cete, însoţiţi cu măsurile ce se vor lua din partea Poliţiei”. Au fost angajaţi patru
paznici de noapte ai oraşului, aceştia asumându-şi prin contract şi responsabilitatea
aprinderii felinarelor din cuprinsul oraşului.243 În anul 1846, Poliţia oraşului a făcut
demersuri pentru angajarea a nu mai puţin de opt paznici, „deosebit de straja ei de
acum”, dar Magistratul a refuzat iniţiativa, arătând Cârmuirii judeţului că în acel an
„orăşenii erau împovăraţi cu răspunderea banilor pentru încăperile de la şcoală
pentru dumnealui profesor şi nu să pot înpovăra”244 cu alte contribuţii. S-a încercat
angajarea a doi paznici, al căror salariu să ie plătit de negustorii cu prăvălie în
piaţă centrală a oraşului. Din cauză că „nu s-au putut găsi alţi paznici decât ţigani
de-ai Sintei Episcopii şi ai Coziei, neavând încredere neguţătorii”245, proiectul a
fost abandonat. Numai în luna mai a anului 1847 au fost angajaţi cei opt paznici de
noapte necesari, ale căror salarii anuale ajungeau la suma de 1056 lei, bani asiguraţi
prin contribuţia proprietarilor de prăvălii din cuprinsul oraşului şi plătiţi în tei rate
ixe anuale. Prin jurnalul încheiat în cancelaria Magistratului, celor opt paznici li
s-au ixat zone de pază la „câte o răspântie a oraşului”246.
Starea de insecuritate din oraşele Ţării Româneşti determinat Departamentul
Treburilor din Lăuntru să schiţeze liniile generale ale unei noi organizări ale acestui
serviciu public de pază de noapte a oraşelor. Aceasta urma să se realizeze „cu
oameni tocmiţi cu anul, vrednici şi chezăşiţi pentru ecsacta slujbă şi bună purtare”,
stabiliţi în iecare mahala a oraşului, în funcţie de întinderea acesteia. Contribuţia
bănească pentru salariile angajaţilor a fost extinsă asupra „domnilor orăşani,
proprietari de case de orice condiţie, fără vreo altă osăbire, afară din văduvele
ce sânt scăpătate”. Stabilirea sumei datorată „pentru iecare casă sau prăvălie”
urma să se facă în funcţie de mărimea încăperilor iecărui imobil, grupate în patru
clase, astfel încât diversele contribuţii să „poată însuma banii trebuincioşi simbriei
chibzuită” de autorităţile iecărui oraş. Proiectul prevedea un număr „îndoit de
strejuitori, ca unii să străjuiască de seara până la miezul nopţii şi ceilalţi de la
miezul nopţii până la ziuă sub îngrijirea Poliţii, peste putinţa oamenilor iind ca un
242 Ibidem, dos. 16/1843, f. 5.

243 Ibidem, f. 29.
244 Ibidem, f. 73v.
245 Ibidem, f. 119.
246 Ibidem, dos., f. 123.
159
singur om să păzească o noapte întreagă, mai cu seamă iarna, pe vreme aspră”247.

Magistratul oraşului Râmnic nu a putut respecta această ultimă prevedere referitoare
la numărul paznicilor248 din cauza „mijloacelor foarte împiedicătoare pentru acest
oraş, împovărat de văduve şi alte individe scăpătate”249. În luna septembrie a
anului 1851 au fost angajaţi unsprezece paznici ai oraşului, numărul lor scăzând în
anul 1852 la nouă, pentru „apărarea bântuirii focului şi faptele tâlhăreşti”: patru
dintre ei erau însărcinaţi cu paza centrului oraşului, iar alţi cinci au fost angajaţi
„să păzească necontenit oraşul cu ceilalţi oameni ai Poliţii”. Salariul celor patru
paznici era asigurat prin contribuţia proprietarilor de prăvălii din centrul oraşului,
iar pentru plata celorlalţi cinci contribuiau ceilalţi locuitori ai oraşului250. La
nivelul anului 1857 iecare proprietar plătea anul suma de 8,37 lei, pentru asigurarea
veniturilor acestui serviciu. În anul 1853 a apărut primul epistat al oraşului, iar în
anul 1856 s-a hotărât crearea celui de al doilea post de epistat, câte unul pentru
iecare vopsea a oraşului, de roşu şi de albastru. Atribuţiile acestora erau diverse:
„noaptea toată de caraulă cu patrula prin toate colţurile oraşului pă jos; dimineaţa
până la ziuă la scaunul de carne să privegheze a să împăca toţi şi a nu să întâmpla
neorânduială şi de la nouă ceasuri dimineaţa şi până la unu şi două după prân,z
la prescris” 251. În plus, epistatul vopselei de roşu strângea taxa de la contribuabili
pentru salariile paznicilor de noapte, făcea plata simbriei către acuştia, administra
activitatea Comenzii de Foc a oraşului, iind „supus poruncilor dumnealui poliţai
şi îndatorat a îndeplini orice porunci i se va da pentru ceea ce se va atinge despre
Comanda de Foc şi despre ce se va atinge de furtişaguri şi paza oraşului, atât ziua,
cât şi noaptea, despre bântuiri tâlhăreşti”252. Primul epistat al mahalalelor oraşului
a fost Costache Georgescu, din data de 3 februarie 1853.
Cei nouă paznici ai oraşului erau organizaţi în două grupe: cinci dintre
ei erau puşi la dispoziţia Poliţiei pentru serviciul de pază de zi şi de noapte, iar
patru asigurau serviciul de pază numai noaptea, în Piaţa Târgului, toţi iind direct
subordonaţi epistaţilor. Cei cinci paznici de zi şi de noapte puteau i întrebuinţaţi
numai pentru paza contra „focului şi furtişagurilor”, iindu-le interzis a participa la
„alte treburi ale Poliţiei”. Din anul 1857, aceştia au fost folosiţi şi la intervenţiile
Comenzii de Foc a oraşului; o parte din paznici „şedeau la puncturile ştiute” din
cuprinsul oraşului, iar datoria lor era să „strige”, pentru a-i descuraja pe răufăcători.
247 Ibidem, dos. 13/1848, f.70v.-71.
248 Pentru Râmnic urmau a i angajaţi 25 de paznici, câte cinci pentru i
iecare
ecare mahala a oraşu-
lui.
249 A.N.- S.J.V., fond Primăria Oraşului Rm. Vâlcea, dos. 8/1855, f. 46.
250 Ibidem, dos. 13/1848, f. 181v.
251 Ibidem, dos. 8/1855, f. 155.
252 Ibidem, dos. 4/1854, f. 14v.
160
Întreg personalul de pază era obligat ca din „iconomiea leii să-şi facă
uniforma cuvenită care să va compune dintr-un spenţer253 de postav sur cu guler
negru sau roşu, o pereche de pantaloni din nou de postav, ie şi de dimie văpsită, de
cisme lungi şi de căciulă de hârşie254 în cap” 255.
Primii paznici angajaţi s-au dovedit însă „nişte ticăloşi beţivi, care în toate
nopţile îi găsesc adormiţi şi câte odată şi lipsă cu totul câte unul sau câte doi”, aşa
cum arăta un raport al epistatului către Magistratul oraşului Râmnic256.
Sumele plătite de râmniceni pentru asigurarea funcţionării acestui serviciu
apăsau greu asupra unei părţi a populaţiei, banii se colectau cu greutate, salariile erau
plătite cu întârziere şi erau atât de mici încât mulţi renunţau la slujbă „nemaiavând
cu ce să îşi întâmpine hrana”257. În luna noiembrie a anului 1856, chiar Episcopul
de Râmnic intervenea pentru scutirea preoţilor din oraş de plata sumelor datorate
pentru paza de noapte, dar Magistratul a refuzat să accepte orice excepţie de la
obligaţiile legale. În plus, modul în care angajaţii îşi îndeplineau atribuţiile lăsa
de dorit, aşa cum alăm dintr-un raport de inspecţie al cinovnicului orăşenesc, care
arăta că paznicii se sustrăgeau obligaţiei de „preumblare prin oraş”, mulţumindu-
se numai „să strige”. Ei invocau în apărarea lor dispoziţiile epistatului date pentru
organizarea serviciului din acea noapte, epistat care, „aprins de beţie în birtul lui Niţă
Temelie”, l-a atacat pe angajatul Magistratului „cu feluri de vorbe necuvenite”258.
În anul 1854 au fost „îniinţaţi” doi dorobanţi călări pe lângă Poliţia
orăşenească, plătiţi din casa municipalităţii. Posturile au fost însă desiinţate în ianuarie
1856 din lipsă de fonduri şi pe motiv că „nici nu s-au cunoscut trebuincioşi”259.
Infracţionalitatea
Jalbele adresate de râmniceni Magistratului orăşenesc lasă să se întrevadă
o serie de probleme reale cu care cetăţenii oraşului se confruntau în privinţa
infracţionalităţii. Încartiruirea soldaţilor din armata pământeană în casele locuitorilor
oraşului, în schimbul a 16 parale de soldat pe zi, a reprezentat o ameninţare
permanentă în privinţa securităţii în oraşul nostru. În ciuda documentelor oiciale
eliberate de Sfatul Orăşenesc, prin care se adeverea că militarii „s-au purtat cu bună
orânduială şi cu dragoste către noi, nici un fel de supărare şi asuprire lăcuitorilor
nu au făcut”260, conlictele dintre soldaţi şi cetăţeni erau frecvente. Atacurile asupra
253 Haină scurtă, ca o vestă.

254 Piele ină de miel.
255 Ibidem, dos. 4/1853, f. 14.
256 Ibidem, f. 68.
257 Ibidem, dos. 8/1855, f. 48.
258 Ibidem, f. 226.
259 Ibidem, dos. 6/1856, f. 1.
260 Ibidem, dos. 6/1831, f. 3.
161
femeilor şi furturile mărunte dominau paleta infracţională descrisă în documente.

Mihai Iovepali jeluia, la 28 mai 1834, despre un incident ale cărui victime au fost
soţia sa şi slujnica ce o însoţea „pă vale, pă la Sf. Dumitrie către soţia dumnealui
Iordache Olănescu de aici, să facă dulceaţă şerbet de trandairi”, moment în care
„câţiva militari (…) nu numai că s-au repezit la slujnică supărând-o, dar cu mare
obrăznicie au început a presăra vorbe nesimţitoare şi către soţia mea”261. Acelaşi
Mihai Iovepali reclama un incident mai grav al cărui protagonistă a fost tot o slujnică
a sa. Trimisă să aducă „două urcioare de apă de la fântâna dintre râuri”, aceasta
s-a întors după „un ceas jumătate (…) cu rochia ruptă în câteva locuri”, arătând că
„abia a scăpat în asemenea hal de la militarii care era<u> la fântână şi trăgea ca
să o aducă înapoi ca să o siluiască”. În scurt timp, locuitorii se văd obligaţi să evite
acel loc din cauza soldaţilor ce „strejuiesc la acea fântână seara spre săvârşire de
asemenea întrebuinţări”.
De multe ori, soldaţii aplicau corecţii izice locuitorilor cu care intrau în
conlict. Un anume Gheorghe Tâmplarul a avut parte de o bătaie „straşnică” în
momentul în care a intervenit în apărarea soţiei, pe care un soldat dorea să o ia în
braţe într-un moment de relaxare al militarilor, când „un soldat cânta cu luierul, iar
ceilalţi jucau joc pă drum”. Tot cu o agresiune izică s-a terminat şi conlictul dintre
Gheorghe Cojocaru şi soldatul încartiruit în casele sale, acesta din urmă refuzând
spălarea hainelor de către o ţigancă, pălmuindu-l şi „necinstindu-l” pe cel care s-a
opus ca aceste servicii să ie făcute de soţia sa.
Pentru descurajarea neorânduielilor din oraş, dar mai ales a furturilor, gazdele
soldaţilor au fost obligate „a încunoştinţa cinstitul Magistrat în orice noapte va
lipsi un soldat de la cfartir şi nu va rămânea în casă decuseară, de la două ceasuri
turceşti înainte”262. Rezultatele nu au întârziat, denunţurile a doi orăşeni în privinţa
soldaţilor ce „au lipsit de acasă de cum au cinat” determinând identiicarea celor,
în aceeaşi noapte, „au spart la Dincă Olănescu, luând mai multe lucruri”263.
În anul 1834, o plângere colectivă a locuitorilor adresată Magistratului
orăşenesc împotriva încartiruirii militarilor în oraş arăta că „ne este destul nouă şi
peste puteri supărările ce am purtat până acum cu cfartiruirea lor, cum şi cu alte
neîntocmite îndepliniri de cereri”. În urma acestui demers, o parte a soldaţilor a fost
mutată „prin sate cu apropiere de oraş”.
În anul 1843, Poliţia Râmnicului s-a confruntat cu o situaţie deosebită creată
de supuşi austrieci şi prusieni alaţi în Râmnic şi care tulburau liniştea locuitorilor.
Rapoartele instituţiei arătau că în oraşul de sub Capela „se alau adunaţi un număr
însemnat de supuşi străini, cei mai mulţi aplecaţi la patima beţiei; aceştia toţi să
261 Ibidem, f. 134.
262 Ibidem, dos. 11/1833, f. 7.
263 Ibidem, f. 12.
162
protejează de starostea supuşilor KK, de mai multe ori fac gâlcevuri prin cârciumi şi
atât Ocârmuirea, cât şi Poliţia primesc jălbi din partea lăcuitorilor oraşului pentru
bătăi săvârşite sau înşelătorii urmate de dânşii prin luare de bani pentru facerea
unor lucruri care nu le săvârşesc”264. Mai mult, „unii dintre ei erau proprietari
de„cârciumă şi nu voiesc a se supune regulilor poliţieneşti (…) şi de mai multe
ori bate şi pe dorobanţi şi necinstesc şi pă însuşi poliţaiul cu vorbe proaste”. Din
corespondenţa autorităţilor române alăm că reacţia acestora, în cursul anului 1843
a fost dură, pe măsura actelor de nesupunere a cetăţenilor străini, cinci dintre cei
vinovaţi iind osândiţi la câte trei zile de arest. „Această măsură a Ocârmuirii au
produs doritul sfârşit, căci numiţii s-au încredinţat că calitatea lor dă streini nu
este pentru dânşii un mijloc de apărare, când se abat din datoriile lor. Au încetat şi
bătăile ce săvârşea prin cârciumi şi înşelătoriile ce urma către orăşeni, prin luare de
bani pentru lucrarea unor obiecturi, care niciodată nu le săvârşa şi prin furtişaguri
de bucăţile din materiale de haine ce să încredinţa”. Cu acest prilej, a fost realizată
şi o veriicare atentă a tuturor supuşilor prusieni din oraş, iar ancheta a scos la iveală
că între ei igura „şi Alecsandru Androne cofetarul, român născut în Râmnic, având
patentă prusăcească subt. no. 384, eliberată lui acum de curând, înpotriva tuturor
formelor, de către prusanescul consulat ”.
Întregul material documentar păstrat în arhive referitor la perioada
regulamentară înfăţişează cercetătorilor „ilmul” a aproximativ 30 de ani de
istorie în care Principatele Române au cunoscut o transformare substanţială pe
diferite paliere: instituţional, social, economic, al mentalităţii colective. S-au născut
şi maturizat instituţii moderne, s-a airmat o nouă clasă socială foarte dinamică,
burghezia, românii s-au conectat din ce în ce mai mult la realităţile occidentale ale
veacului. Realitatea românească, în special în zona urbană, s-a schimbat rapid, iar
efortul colectiv de construire a acestei noi realităţi a fost deosebit.
Des aspects relatives à l `assurance de l’ordre public et de la sécurité

dans la ville de Râmnic pendant la période règlementaire
Résumé
Le Règlement Organique a organisé une vie municipale moderne dans les

villes et bourgs de Valachie. Les autorités de l’époque ont imposé une nouvelle
conception en ce qui concerne le contrôle de l’espace publique et la Police était
l’institution qui pouvait remplir cette tâche. Dans chaque ville du pays a été organisé
un service de police subordonné à l’Administration du district, c’est-à-dire au
264 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 28/1843, f. 53v.
163
pouvoir central. Mais ses attributions la transformaient dans une institution presque
municipale : veiller à la sûreté générale de la ville, arrêter les malfaiteurs, assurer
l’ordre dans les attroupements publiques, prendre les mesures en cas d’inondation
ou d’incendie, surveiller les manufactures, la qualité et les prix des marchandises,
assurer la garde de la prison de la ville. Les fonctionnaires de Police exécutaient les
débiteurs et avaient des attributions notariales. La Police faisait faire exécuter les
ordonnances à toutes ins utiles du Magistrat de la ville.
Pendant toute cette période de l’histoire de notre pays, le vol a sévi un peu
partout dans la ville de Ramnicu Valcea. Les six agents demeuraient inaperçus dans
une ville habitée par 1500 âmes. Les rues étroites, la nuit sans lumières constituaient
un refuge universel pour les voleurs. A partir de 1835, cette situation a crée un
climat d’insécurité dans la ville et les autorités ont pris des mesures pour suppléer
cette manque d’effectifs. On a attaché au service de Police des gardes de nuit avec
des attributions de police municipale. L’étude présente ses attributions, les moyens
d’action, ses effectifs. Les autorités ont adopté des règlements pour les auberges et
les tavernes, considérés comme des lieux ou la criminalité était présente.
Les documents de la période continent les plaintes des citoyens contre les
abus des fonctionnaires de la Police et surtout contre l’utilisation des châtiments
physiques, défendus par la législation du temps.
La Police coordonnait l’activité de la Compagnie d’incendie. A partir de
1853, on a ajouté au service de Police un commissaire, puis deux commissaires de
quartier qui organisaient l’activité de cette Compagnie et celle des gardes de nuit,
mais sous la coordination de la Police.
164
THE CHARITABLE AND SOCIAL ASISTANCE PREOCCUPATIONS

WITH THE ACTIVITY OF THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH
FROM TRANSYLVANIA XIXTH CENTURY
Florin BENGEAN
Interweaving from an organically point of view its mission with the aspirations
of the community in which it lives, the Orthodox Church is by deinition a Church
of the worship, in its hesitating aspect: the worship of God and the worship of the
people. Because worship is in connection with the communitarian and ecclesiastical
aspect of the Christian life. The Christian community is realized as “ecclesia” not
only by the confession of faith and by cult, but also by the worship towards the
world. Worship is, in fact, the expression of the inner life of the Christianity and of
the Church, in their relation with the world. In this sense, Orthodoxy does not have
a formulated doctrine of the worship, but it has the experience of the worship, that
can be formulated if it is needed. In order to underline the Christian perspective
of worship and its dynamism, the orthodox theology had to analyze a series of
fundamental, biblical and patristic notions. Being preoccupied to answer to the
problems concerning the commitment of the Church in the worship of world, it has
been put in the situation where it had to demonstrate the evangelical basis of worship,
as well as its directions. Orthodoxy was always careful to keep the worship on an
ideological basis and in a Christian perspective, because the Church’s relation with
the world had and still has a profound dialectical character. In the Orthodox Church,
worship is not determined from a sociological point of view with the purpose of
saving the Church from a crises generated by its confrontation with the world, but,
more likely, worship is the pastoral form that keeps the Church opened to humanity,
in an adequate manner to the situations through which it is passing in its historical
evolution. The Christian worship can be heading towards two concrete, essential
forms that blend: individual and collective. Individual worship has irst of all in its
center the charitable deed of Christianity towards its people, and then the creative,
personal contribution, at the increase of the spiritual goods and commonly used
materials.
At the elaboration of this work, we have used o great variety of historical
sources: archives, collections of documents, press, iconography, memoirism. Of a
real use was proven to be the study undertaken in the background of the Metropolitan
Archives of Ardeal and Sibiu. The periodical religious publications and some secular
publications were also studied, in which were presented information concerning the
subject, or different collections of archived documents were published. Thereby the
165
following publications were analyzed: The Romanian Telegraph, The Theological

Magazine, Psychology, Theological Studies, Orthodoxy, The Metropolitan Church
of Moldavia and Suceava, The Metropolitan Church of Ardeal, The Metropolitan
Church of Oltenia, The Romanian Orthodox Church, The Voice of the Church,
Transylvania, The Metropolitan Church of Banat, Banat’s Altar, etc. Works
concerning history and religious history that include relevant information regarding
the researched subject, have also been studied.
In the introduction we have presented the structure of the work and the sources
of information regarding the elaboration of this work. Further on we have a few
elements of philanthropy. The social assistance is reality as ancient as the history of
the humanity, at least for two reasons: irst of all, all the collectivities had in their
component individuals that, because of genetic causes, natural or social, have found
themselves in the impossibility of satisfying their own needs by their own means;
secondly, in no type of civilization what so ever, was there a total lack of concern
towards its members that were in dificulty. After the birth of Christianity, for almost
two millenniums, the protection of the persons, groups and communities that found
themselves in dificult situations was the exclusive preoccupation of the Church. The
political power from certain countries (especially Protestant ones) had manifested a
certain interest for the social problems, but from another point of view and for other
reasons then those of the Church. We also observe a “positive” conception about
poverty. On one hand, being born and living in poverty represented a chance to gain
never-ending life after death; one the other hand, poverty gave the chance to those
who were rich to practice compassion, charity, without which they couldn’t hope
at the salvation of their soul. Convents, churches, hospitals and other institutions
kept by the Church had become the national assistance network of the poor. Poverty
was no longer seen as a chance and a virtue, but, on the contrary, as a result of the
laziness, as a moral mistake and even as a crime and a subversion that had to be
repressed.
Referring to the origins of the philanthropy we say that in the pre-Christian
world, the care for the human being was insuficiently developed. At the ancient
Jews, pagans, Egyptians, Indians, ancient Chinese, Assyrians and Babylonians, at
the ancient Greeks, Romans, there can be seen actions of charity. A very important
aspect is represented by the social concern in the primary Church. A huge spring
regarding the growth of the social concern was represented by the anthropological
principles of Christianity and by the new order of love. The irst Christians in
Jerusalem have presented an exemplary unity. The Christian community from
Jerusalem had everything in common as a result of the good willing manifestation
of love. The community from Jerusalem has been poor from the beginning, but this
166
state had got worse because of the hunger. Because of this the Christian communities
from outside of Palestine have supported it by means of collections. Each Sunday
or once a month, or, each time it was necessary, they brought gifts in the Church
during the religious service (money and natural produces) and they gave them to the
priest who put these gifts on the Holy Table, in order to be consecrated to God and
for those who took them, to take them from the hand of God. From the beginning
the Church took care of the widows and orphans. There were also clerk doctors, who
medically attended the ill ones. The bishop had to be “loving the poor”, according
to the apostolic dispositions.
The etymological senses of the word philanthropy (ileo = to love; ilo = loving;
antropos = human being; philanthropist = loving the man) relects the richness of
its content: a feeling of humanity- benevolence, goodwill, generosity, clemency,
charity, kind actions in the use of the needy: generosity, devotion, sacriice. The
philanthropist loves people, he is a devoted friend of the people, maker of the
social Good, creator of material and spiritual goods. He is the open-handed man,
magnanimous, generous, he is benevolent, charitable and merciful. We have also
analyzed a few interesting aspects such as: From the philanthropy as an attribute
of God, to the philanthropy as relations among humans; From anthropocentrism
to hristocentrism; From particular to universal; From individual philanthropy to
institutionalization. At the beginning Sunday collections were practiced, and then
the Church took care to have a permanent fund for philanthropical actions. The
Church even had an institution named “diaconia”.
The elements of philanthropy and social assistance have also existed in the XIX
th century Europe. After we have presented general issues concerning the XIX th
century Europe, we have also analyzed a few elements regarding assistance in
the XIX th century Europe. The interest that was manifested by the Church for “the
social question” marks in the mean time the awakening of the catholic conscience in
front of the problems concerning the exploitation of the industrial workers, evoked
in the great encyclical Rerum novarum (1891),but also a conirmed repulsion of
the modernism. As a matter a fact, the researches that were undertaken have led to
the development of a concept of social Catholicism. These social problems are also
being referred to in the encyclical La civilta cattolica. Enciclica Graves de comuni,
emitted by the pope Leon the XIII th (1878-1903), admits the democrat- Christian
movement but he limits its ray of action. Pius the X th admits the survival of some
organisms of research, such as les Semaines socials, but most of all of the catholic
unions which, in Germany, already know a real success. The growing discrepancy
between the welfare of the industrialists and the miserable conditions of living of the
workers had led to a growth concerning the dissatisfaction among them. Hospitals,
167
that take in the needy, ill people, asylums in which old people are placed, crippled
persons, abandoned and found children, bureaus of benevolence, that partially take
back the role of the former parochial bureaus of the Ancient Regime, remain the
essential reinforcement of the social politics of the XIX th century.
The 1848 Revolution clearly shows to the industrial society the maladjustment
of the works of benevolence. An idea is imposed from 1848 to 1851: social
protection must be a collective business that implies the state. The idea of a mutual
insurance at the scale of the social structure is slowly making its place. In Germany,
the revolutionary spring from 1848 conirms the rejection of the liberal option. It is
intended for a “providence-monarchy” to be promoted, being capable to organize
a true collaboration between the “crown” and the proletariat against the liberal
bourgeoisie. The laws of Bismarck, establishing compulsory regimes of insurance
in case of illness, accident, pensions, suggest to the working Europe an unusual
model of protection.
Bismarck, very amazed by the Commune from Paris and confronted with a
rapid afirmation of the German socialism, was quickly convinced by the necessity
of a much more interventionist politics in a society tried by the changes of the
capitalism. The end of the century brings with itself the search for social peace.
In the United Kingdom, the faith in self-assistance is progressively contested by
the idea of collective action. In Belgium, The national Belgian League helps the
working societies and understand to restore “the social harmony”. In France, the
liberal tradition, although solidly installed, is put to the test. An important turning
point is made in 1898, when, after the German model, a law concerning work
accidents that introduces in France the principle of professional risk is introduced.
France develops a panoply of laws of assistance. The German model that consists
in the application of a regime of insurance in the case of illness and old age was
compulsorily followed by several other countries.
Then we have presented the activity of the Romanian Orthodox Church from
Transylvania in the irst half of the XIX th century. We have presented here several
aspects such as: the situation of the Romanian Church before 1848, the Romanian
Revolution from Transylvania between 1848-1849, the Romanian Orthodox Church
from Bihor during the revolution from 1848-1849, the unity of thought and feeling
of the Romanians from everywhere in the revolution from 1848, bishop Vasile Moga
– an outstanding personality of the irst half of the XIX th century.
Then we have presented the charitable acts of the Transylvanian priesthood
in the irst half of the XIX th century. Here we have presented a few aspects such
as: the concern of the Transylvanian Orthodox Church towards its members, the
pastoral activity of bishop Vasile Moga, the contribution of bishop Vasile Moga
168
at the development of the Romanian education in Transylvania. Then we have

emphasized the activity of the orthodox priesthood in Transylvania in the period of
the absolutism (1851-1860) and in the “liberal period”.
A part of the work is represented by the so-called activity of the Romanian
Orthodox Church from Transylvania in the period between 1867-1900. After we
have made a presentation of ensemble of the situation in Transylvania between 1867-
1900, we have referred to the organization of the Romanian Orthodox Church from
Transylvania between 1864-1900, observing the activity of the hierarchs, especially
the activity of the great metropolitan bishop Andrei Saguna. We have to notice the
manner in which the problem of philanthropy and social assistance is regulated in
the Statute of Organization of the Romanian Orthodox Church. Article VIII from
the Statute refers to this problem as follows: “The above mentioned organic parts
of the metropolis will be responsible for the intellectual and material means that
are necessary in order to be able to reach the religious, scholastic and foundational
goals; and because the expenses cannot be covered only by the collections made
inside and outside the metropolitan Church, they will ask for inancial support from
the state.” This article expresses on one hand the necessity, on the other hand the
right of the Church to procurate the necessary means to be able to reach its religious,
scholastic and foundational goals. By Article VIII from the organic Statute, the
Church has the right to make collections inside and outside the metropolitan Church.
Referring to the surrounding dioceses we can say that the Episcopate of Arad was
grazed in the second half of the XIX th century, by three hierarchs who were later
placed in the metropolitan chair from Sibiu namely: Procopie Ivascovici, Miron
Romanul and Ioan Metianu. At the Episcopate of Caransebes have grazed: Ioan
Popasu, his descendant, Nicolae Popea, and lastly Miron Cristea.
We have also made an ensemble presentation of the Romanian orthodox
priesthood from Transylvania from the period 1867-1900, referring especially to the
state’s relation with the priesthood and to the wage system regarding priests. Until
the last years of the XIX th century the Romanian priesthood from Transylvania did
not beneiciate of salaries paid by the state, but it maintained itself from with its own
resources, meaning parochial funds and especially with the donations made by the
believers. The confessional teachers were also paid by the parishes in which they
functioned. From 1898 the state was giving to the Romanian and Serbian Orthodox
Churches an annual subvention for the support oh the rural priests. Only in 1898 was
introduced the illing or the supplementing of the priestly incomes up to a certain
sum, based on the scholastic preparation of each priest (Article of law XIV).
We have highlighted the manner in which the Priesthood from Transylvania
was present in the whirl of the events from the second half of the XIX th century,
169
emphasizing here a few signiicant moments such as: The Romanian Priesthood from
Transylvania and the War of Independence; The Priesthood and the memorandist
movement.
Then we have showed at length the charitable actions of the Transylvanian
priesthood in the second half of the XIX th century. The chief target of the priestly
endeavors is represented in fact, by the spiritual part from our being: the human soul
and its salvation. But the priest also cannot ignore the material side concerning the
lives of his believers, because it represents the indispensable foundation of spiritual
lives, and the man’s cultural, moral and religious progress depends on his wellbeing,
his contentment and his happiness. In the social actions undertaken by the Church
during this period we have to observe two extremely important factors namely: the
extremely hard period through which the entire Transylvania was passing through,
and implicitly its Romanian Church; and also the poverty state, also generalized
over the Romanian Transylvanian priests. There have existed permanent circulars
from the part of the Metropolitan Church to the Protopopiates to help the poor
ones and to gather money and necessary things for the survival of the oppressed.
From the documents we discover information about the helping of those who have
suffered after the nature’s disasters: terrible ires, loods, hails, etc. We must also
mention the manner in which the widow priestesses were materially helped and
supported consistently by the Church. A lot of demands of the priestesses made to
the Arch pries and Metropolitan Churches were registered, demands due to which
they were helped with certain limitations, but pretty substantially. The Metropolitan
Church constantly makes appeals to the archpriests to send lists with the widow
priestesses in order to be helped. From the documents of the Metropolitan Archives
from Sibiu we discover information about a lot of these widow priestesses who have
beneiciated of help from the part of the Church. The Metropolitan Church demands
the creation of parochial funds in order to have a better administration of each parish.
Also, through another circular the Metropolitan Church urges each protopresbitarial
organization to allocate 60 lorins annually for a son of the protopresbitariat for
the preparandial course. In the Archive of the Metropolitan Church of Ardeal from
Sibiu, as well as in the published documents, of the Arhidiecezan Consistorium we
come upon a lot of demands for help coming from parishes, schools, priests or really
poor teachers. Great efforts were made to solve these demands as well as possible,
the majority was helped, some of them even several times, some had to wait because
of the multitude of demands, but it is certain that a lot of the needy people have
beneiciated of help coming from the Metropolitan Church’s funds or from the funds
that it administrated. From the documents we also discover information about the
help given to some teachers. It is appropriate to remind also the fact that the people
170
of the Church have made a lot of donations to these institutions, some of these
donations being constituted in foundations that helped a lot of needy people. In this
sense is remarkable the generosity of the members of the Mocioni family.
An important chapter from the work is represented by the social assistance
of the Orthodox Church from Transylvania during the War of Independence. The
activity of the Romanian clerics during the war of independence has manifested
itself through divine services and prays for defeat, through the hierarch’s pastorals
and the discourses of the priests, through articles and appeals, through urges and
gathering supplies in the use of the soldiers from the front, of their families, through
gifts and sanitary material for the wounded, through services fulilled as military
confessors on the battle ield, through the acts of bravery made by some of the
priests on the front, through the appointment of the monks and nuns in the sanitary
body. The soul and the sacriice with which the Romanian Orthodox clergy has
answered to the call of the country, has embraced the holy cause and has fought
for the undeniable right of the people to freedom and independence, has proven
that “being chosen and coming from the nation, it supported the nation in all the
circumstances through which Romania has passed through since centuries.” The
war of independence has represented a new occasion for the Orthodox Romanian
clerics to prove the continuation of the ancient customs that demonstrated the fact
that priests represent an integral part of the people and that the Church fulils an
effective role in the Romanian society.
In Transylvania was born the campaign of fund raising for the supplies destined
for the army on the front and for the wounded in the hospitals. In this sense comities
were organized, appeals were published and lists of subscription have circulated. In
the comities organized in Transylvania, a lot of priests and priestesses were members,
and on the lists of subscription are inscribed names of bishops, archpriests, priests
and religious singers, alongside the great number of Romanian believers. On the
nearly 300 lists of subscription, published, from which 90 were organized and held
by archpriests and priests, and 20 priestesses, igure hundreds of names belonging
to the servants of our Church. The support of the Church also went to the families
of the ones on the front, widows and orphans. The Church urged their servants
to support the families, widows and war orphans, showing to the clergy and its
believers the ways and means of serving them.
A chapter from the work is dedicated to the social assistance in the preoccupations
of the Astra. Although only at the end of the XIX th century and at the beginning of
the XX th century some juridical regulations regarding the right to social assistance
have appeared, philanthropy based on moral and religion was always practiced,
sometimes sporadically, other times systematically. The protection of the persons
171
and collectivities disadvantaged by ignorance and pauperism, of the dependants

(orphans, crippled, ill people, and old people) was imposed by necessity, and the
“Transylvanian Association” got involved in this painful subject. The main directions
of action taken by the “Transylvanian Association” on the ield of social assistance
and demographical politics are the following: the sanitarian-medical education of
the people; the guidance of the demographical processes; the woman’s emancipation
the education of the children in the family; sheltering from poverty the socially
disadvantaged ones, the dependents: orphans, crippled, ill people and old people.
The philanthropic actions of the Astra were headed towards helping poor people,
widows, orphan children, students and future young craftsmen with little material
possibilities. By means of press (The Romanian Telegraph, The Sheet of the People,
Transylvania Magazine, The Scholastic Hearth, The Pedagogical Sheet) the public
opinion got touched in order to found and maintain asylums and orphanages. The
feminine section of Astra acted through women’s reunions, sustaining the foundation
of asylums and orphanages in Sibiu, Cluj, Brasov, Targu-Mures, Dej, Gherla, Lugoj,
Beius, Arad, Oradea, Alba Iulia, Cernauti and Chisinau.
First of all we have to remember about de stipends and the supplies given by
the “Association for the Romanian Literature and for the Culture of the Romanian
People”. Then we also remind about the supplies for the journeymen and for the
young pupils. There were also supplies given to schools. Among Astra’s scholars
we remind: Andrei Barsanu; Iuliu Hatieganu; Elie Daian; Stefan Pop-Cicio;
Gavril Todica, Eugen Piso; Alexandru Liuba; Rea-Silvia Radu. We must also refer
to the Reunion of the Romanian soldiers from Sibiu, a social-cultural-trade ship
organization afirmed with Astra’s support.
In another chapter from this work we have analyzed the role of the foundations
of stipends in the formation of the Romanian intellectuality from Transylvania. In
the second half of the XIX th century as well as in the irst two decades of the XX th
century the formation of the Romanian intellectuality was the result of the collective
effort of the Romanian nation, expressed by dozens of foundations that assured the
scholar and university education of the young Romanians. In the second half of the
XIX th century a true rebirth of the Romanian Orthodox Church has produced, a
rebirth that was profoundly marked by the personality of the metropolitan bishop
Andrei Saguna, who has created new funds of stipends. In 1853 Saguna has put
the basis of the “Francisc Iosif” Foundation. Also from the fund of the episcopate,
Saguna has sent the irst scholars at studies in Germany, Ioan Popescu at Leipzig
and Jena and Zaharia Boiu and Nicolae Cristea at Leipzig. Over the years, the
Metropolitan Orthodox Church from Sibiu has registered in its administration new
foundations such as : ‘Cologea’, “Peiovici”, “Ecaterina Ratiu”, ”Ioan Popescu”,
172
“Nicolau Putnoky”, “Miron Romanul”, “Ioan Hania”, “Nicolau Vlad”, “Manovici”,

“Mihai”, “Cora”, “Absolon Todea”, etc. After the constitution of the Orthodox
episcopates from Arad and Caransebes foundations similar to those from Sibiu were
also created here.
It has to be especially remarked the role of the Gojdu Foundation. To be able
to develop its activity in optimum conditions, according to Emanuil Gojdu’s will
and its precautions, the representation of the foundation has elaborated in time, a
series of normative acts. Between 1871-1918 the Gojdu Foundation has granted
37.776 scholarships and support, for pupils and students, for diploma taxes, rigorous
and doctorate. According to the estimations, over 967 Romanian students, from the
future Romanian intellectuals, were beneiciaries of the Gojdu Foundation. Also
other foundations had an important role. For example the ones administrated by
the Metropolitan Church, from which signiicant support were granted in time.
Nevertheless we must mention the fact that the material possibilities were pretty
reduced, money was short, but the Church tried to handle the demands as much as
possible. At the end of the XIX th century and the beginning of the XX th century, an
important factor of encouragement of the Romanian cultural phenomenon, implicitly
of the formation of the intellectuality, was represented by Romanian bancs from
Transylvania. The “Ardeleana” Banc has donated in 25 years the sum of 69.061,69
crowns for cultural purpose, representing shares between 3-7% of its annual proit.
The”Albina” Banc has allocated for cultural and charity purposes, between 1872-
1918, the sum of 684.540,27 crowns.
Therefore we can say that the Church being poor couldn’t fulill on this realm
as much as it would have wanted or as much as it would have been necessary. The
general conclusion that results from what we have presented is clear: the priesthood
stood by the people in the crossroad moments of its history, supporting its aspirations
to a better, more human life, has struggled for his members to have everything that
is necessary for a decent living.
173
Preocupări ilantropice şi de asistenţă socială în activitatea

Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în secolul al XIX-lea
Rezumat
Trebuie să menţionăm faptul că activitatea Bisericii Ortodoxe Române din

Transilvania în prima jumătate a secolului al – XIX – lea este una foarte rodnică.
Menţionăm şi aici câteva aspecte pe care le-am dezbătut în lucrare, cum ar i:
situaţia Bisericii româneşti înainte de 1848, Revoluţia românească din Transilvania
de la 1848-1849, Biserica Ortodoxă Română din Bihor în timpul revoluţiei din
1848-1849, unitatea de cuget şi simţire a românilor de pretutindeni în revoluţia
de la 1848, episcopul Vasile Moga – personalitate marcantă a primei jumătăţi a
secolului al XIX – lea. Merită să amintim faptul că actele caritabile ale preoţimii
transilvănene în prima jumătate a secolului al XIX – lea sunt remarcabile. Aici
amintim câteva aspecte cum ar i: grija Bisericii Ortodoxe transilvănene faţă de
păstoriţii săi, activitatea pastorală a episcopului Vasile Moga, contribuţia episcopului
Vasile Moga la dezvoltarea învăţământului românesc din Transilvania. Este
remarcabilă de asemenea activitatea preoţimii ortodoxe din Transilvania în perioada
absolutismului (1851-1860) şi în „perioada liberală”. În întreaga perioadă 1867-
1900 românii transilvăneni au desfăşurat o vie activitate de organizare politică a
mişcării de eliberare şi unitate naţională, şi-au concentrat în bună măsură energia
de luptă pe terenul vieţii cultural-naţionale, cultura constituind unul din cele mai
puternice mijloace de airmare naţională, au depus eforturi susţinute în împrejurări
deosebit de potrivnice, în vederea înaintării materiale, economice, dar cu deosebire
au declanşat mari momente de manifestare a luptei şi solidarităţii naţionale, care au
apropiat mult momentul suprem --- desăvârşirea unităţii statale. Biserica ortodoxă
din Transilvania a venit sub diferite forme, în sprijinul celor năpăstuiţi, pe unii i-a
ajutat cu bani deoarece au suferit de pe urma inundaţiilor, a incendiilor, a grindinei
sau a altor calamităţi, locuinţele acestora iind atât de afectate încât nu mai erau
locuibile. Foarte multe văduve, ie de preoţi, ie de învăţători, ie de oameni simpli
au fost ajutate în limita posibilităţilor, ie li s-a dat o sumă de bani, ie li s-a găsit un
domiciliu unde să stea, pentru că multe preotese au rămas văduve destul de tinere
şi cu copii mici şi nu aveau unde să se ducă. Preoţii Bisericii au înţeles să vină
şi în ajutorul celor ce luptau pentru libertate şi independenţă ca să întărească şi
să sporească în suletul apărătorilor curajul şi bărbăţia, încrederea în biruinţa lor
deplină şi în dreptatea cauzei pe care o apărau. Prin servicii divine săvârşite şi prin
rugăciuni înălţate către Dumnezeu în biserici pentru izbânda armatei române, prin
îndemnuri şi acţiuni în strângerea de ajutoare în folosul soldaţilor de pe front, prin
174
ofrande dăruite şi adunate pentru cei răniţi, Biserica şi-a arătat slujirea ei faţă de
credincioşii şi poporul cărora ea aparţine. De asemenea airmăm că „Asociaţiunea
transilvană”--- Astra s-a implicat în toate domeniile vieţii social-economice şi
culturale ale ţării, onorându-şi apelativul de „academie de cultură” a românilor din
toate zonele ţării. Meritul „Asociaţiunii transilvane” este şi acela de a i conturat
o concepţie teoretică de asistenţă socială şi o practică constantă de ilantropie
din caritate morală şi religioasă. În a doua jumătate a secolului XIX s-a produs
o adevărată renaştere a Bisericii Ortodoxe Române, renaştere profund marcată de
personalitatea mitropolitului Andrei Şaguna, care a creat noi fonduri de stipendii.
Din fondurile şi fundaţiile Mitropoliei s-au acordat foarte multe burse la tineri,
pentru studii, un rol foarte important avându-l fundaţia Gojdu. După constituirea
episcopiilor ortodoxe de la Arad şi Caransebeş s-au creat şi aici fundaţii similare
celor de la Sibiu şi acestea acordând numeroase ajutoare.
ATITUDINEA FAŢĂ DE COPII ÎN SATELE NĂSĂUDENE FOSTE

GRĂNICEREŞTI ÎN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
Claudia Septimia SABĂU
Folosind documente de arhivă inedite (procese pentru neglijenţă, maltratare

şi crimă; porunci vicariale; dispense) şi edite (porunci ale primăriei Năsăud), dar şi
scrieri folclorice (cântece de leagăn, bocete), corespondenţă privată şi articole din
presa vremii, în cuprinsul acestui studiu urmărim modul în care era acceptat, înţeles
şi tratat copilul, mai întâi în sânul familiei (spaţiul privat), şi apoi din perspectiva
autorităţilor bisericeşti şi civile năsăudene (spaţiul public), în cea de-a doua jumătate
a secolului al XIX-lea.
Pe parcursul acestei cercetări nu de puţine ori am întâmpinat diicultăţi,
deoarece spre deosebire de oamenii mari care au lăsat suiciente mărturii pe baza
cărora se pot reconstitui principalele lor atitudini şi manifestări, „oamenii mici”,
autori eminamente ai unei istorii orale, nu ne spun aproape nimic despre primii lor
ani de viaţă. Surprinderea copiilor năsăudeni în documente s-a transformat deseori
într-un joc „de-a v-aţi ascunselea” pe care l-am jucat cu adulţii: părinţi, dascăli sau
preoţi care s-au „încăpăţânat” să ţină pruncii departe de trecerea timpului şi a istoriei
şi implicit, departe de ochii istoricului de astăzi. Iar când ies la iveală, de regulă, o
fac, după cum vom vedea, în situaţii limită şi pentru a servi intereselor adulţilor.
În consecinţă, în paginile următoare, fără a avea pretenţia de exhaustivitate, vom
reda doar „vocile auzite” ale micuţilor năsăudeni, începând cu câteva consideraţii
175
privind atitudinea faţă de copii atât în familiile ţăranilor, cât şi ale intelectualilor
năsăudeni; vom continua cu prezentarea destinului a trei copii, ajunşi personaje
principale în trei procese judecate la Sedria Districtului Năsăud şi vom încheia cu
câteva consideraţii legate de modul în care era receptat, înţeles şi tratat copilul în
spaţiul public năsăudean în cea de-a doua parte a secolului XIX.
1.Copilul în familia ţăranilor năsăudeni

„Datorinţa întâie şi cea mai de căpetenie a părinţilor către copiii lor este
iubirea. Părinţii au să-şi iubească copiii lor, atâta pentru că-s copiii lor, cât şi că
aceştia sunt copiii lui Dumnezeu.”265. Dar oare putem vorbi despre iubire în relaţia
părinte-copil în societatea năsăudeană266 în intervalul de timp studiat? Şi asta în
contextul în care opinia consacrată în istoriograia copilăriei este că, de regulă,
în societăţile tradiţionale, nivelul de trai precar şi grija zilei de mâine făceau ca
sentimentul de grijă şi afecţiune, de dragoste faţă de copii să nu ie prea intens. Acest
indiferentism era provocat de diverse cauze, printre care se pot enumera, numărul
mare de prunci născuţi într-o familie şi mortalitatea infantilă foarte ridicată care îi
priva pe părinţi de posibilitatea ataşării de copii267.
Totuşi, cel mai probabil sentimentul de iubire era resimţit de mama care
aducea pe lume, hrănea şi îngrijea pruncul în primii ani de viaţă: „În adevăr, cine
ne naşte, cine ne creşte, cine ne poartă pe braţe cu atâta căldură, cine ne învaţă a
vorbi, cine în ine ne pune în contact cu cei ce ne înconjoară? Mama: mama dar este
[cea, n.n.] care ne formează şi ne dă societăţii”268. Iar cântecele de leagăn din ţara
Năsăudului din cea de-a doua jumătatea a secolului XIX sunt dovada de netăgăduit
a puternicei relaţii afective mamă-copil, căci în mentalitate epocii, numai mama era
cea care scăpa „suletul de urât, trupul de boală şi casa de sărăcie”269. Cuvintele
de alint şi scenariile imaginate de aceasta relectă locul primordial avut de copil în
viaţa cotidiană a mamei, iar melodicitatea versurilor avea rolul de a linişti şi adormi
265 „Amicul Şcolei”, Gherla, nr. 2, an III, 13 ianuarie 1862, p. 11.
266 Prin folosirea sintagmei de „societate năsăudeană”, „ţinut năsăudean” sau „sate năsăudene
foste grănicereşti” facem referire la cele 44 de comunităţi cuprinse în Regimentul II românesc de
graniţă (1762-1851): Rodna-Nouă sau Şanţ; Rodna-Veche; Maieru; Ilva-Mare; Sîngeorz; Sîniosif
sau Poiana-Ilvei; Măgura-Ilvei; Leşu; Ilva-Mică; Feldru; Rebrişoara; Rebra; Nepos; Parva; Năsă-
ud; Salva; Hordou sau Coşbuc; Telciu; Bichigiu; Romuli; Zagra; Poieni; Găureni; Suplai; Mo-
cod; Runc; Mititei; Tiha-Bârgăului; Prundul-Bârgăului; Mureşenii-Bârgăului; Bistriţa-Bârgăului;
Josenii-Bârgăului; Susenii-Bârgăului; Rusu-Bârgăului; Mijlocenii-Bârgăului; Nuşfalău; Sîntioana;
Budac; Gledin; Monor; Ragla; Şieuţ; Morăreni şi Ruşii-Munţi.
267 Toader Nicoară, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate
rurală şi mentalităţi colective, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2001, p. 147.
268 „Biblioteca familiei”, cartea I, Gherla,1882, p. 58.
269 Anton Buta, George Coşbuc – Autor de manuale şcolare, în „Studii şi cercetări etnocultu-
rale” (în continuare „SCEB”), Bistriţa, XI, 2006, p. 29.
176
pruncul: „Haida liulea, şi te culcă,/ Până mâne la ziucă,/ Haida, liulea, cu mama,/ Că
mama te-a legăna/ Şi copilul s-a culca”270. În multe dintre ele este invocat soarele
pentru a scurta ziua mamei alate la câmp, nerăbdătoare să revină la copilul lăsat
acasă: „Cobori, soare, mai spre vale/ Că-i bugăt ziua de mare./ Cobori, soare, mai
spre luncă,/ Ca şi oile la strungă,/ Ca şi vacile la junci/ Şi ca maicile la prunci.”. În
cuprinsul altora, mama îşi alină odrasla şi îi promite toată dragostea în speranţa că
va deveni un om bun: „Haida, buia cu mama,/ Că mama te-a dezmierda/ Şi în braţe
te-a purta,/ În braţe şi-n legănuţ,/ Şi te-a purta şi prin munţi,/ Şi de-i creşte om de
bine/ Ferice atunci de mine,/ Dar de ti-i face om rău/ Vai şi-amar de capul meu”271.
Şi din textul bocetelor locale desluşim puternicele sentimente afective, care o legau
pe mamă de pruncii săi: „ – Să ii’n lume orice ai i/ Numai mamă să nu ii./ Să nu
ii să creşti copii./ Până-s mici îi creşti cu greu,/ Dacă mor îţi pare rău./ Până-s mici
îi creşti greu tare,/ De trăiesc ai supărare”272.
În mentalitatea timpului, tinerele copile trebuiau pregătite încă din fragedă
copilărie, pentru „rolul” suprem al vieţii lor – acela de mame – şi unde altundeva
decât la şcoală şi la biserică se puteau pune bazele unei educaţii propice în acest
sens: „Între scopurile cele varii ce are să le ajungă Şcoala noastră de fetiţe cel mai
nobil şi mai sublim e de a creşte din fetiţe nu numai mame adevărate române, ci
mai vârtos mame pie şi moralii”, scria Cosma Anca (directorul Şcolii Normale şi a
celei de fetiţe din Năsăud) la 8 aprilie 1872. Frecventarea Şcolii de fetiţe, a bisericii
şi exemplul personal oferit de învăţătoare erau, în opinia intelectualului năsăudean,
principalele repere în formarea unei „mame model”: „Baza simţului de moralitate
şi religiozitate se poate pune mai vârtos în biserică unde elevele au să înveţe pietate
mai cu seamă de la învăţătoare care are nu numai să le conducă la acel loc sfânt,
dar acolo are prin exemplul său să stârnească întră-nsele simţul de religiozitate”273.
În adolescenţă, prin cursurile de catehizare desfăşurate în biserici, în duminici
şi sărbători274, tinerele fete erau atenţionate „să se silească mai cu de-a dinsul la
catehizare”, pentru că mamele, „care de comun”, stau mai mult acasă sunt primele
învăţătoare ale pruncului şi „cei dintâi păstori suleteşti şi docenţi de religiune” ai
acestora, spre deosebire de bărbaţi, care „după chemarea lor sunt siliţi mai adesea
ori a se duce de acasă la nevoi”275.
270 Liviu Păiuş, Folclorul Ţării Năsăudului, Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star, 2009, p. 172,
apud I. P. Reteganul, Ms. 4.540, Biblioteca Academiei Bucureşti, f. 45.
271 Ibidem, p. 173.
272 Sever Hurdea, Bocete culese de Floarea Turşan din Zagra, judeţul Bistriţa-Năsăud, în
„SCEB”, Bistriţa, VII, 2002, p. 404.
273 Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud (în continuare ANSJBN), fond
Şcoala normală primară din Năsăud, dos. 77, f. 12.
274 Idem, fond Oiciul parohial greco-catolic Mureşenii Bârgăului, registrul 5, f. 37.
275 Mihail Velceanu, Educaţiunea de şcoală şi acasă compusă după datele, cunoştinţele şi
177
Tatăl nu se implica în creşterea copilului, căci această îndeletnicire nu

interfera cu sfera preocupărilor sale „bărbăteşti” şi, din documentele consultate,
putem surprinde doar fragmentar sentimentele şi trăirile acestuia pentru cel mai mic
membru al familiei. Pruncul era o prezenţă constantă în casă, în leagăn sau în braţele
mamei, dar până la vârsta la care putea i folositor în gospodărie – adică de pe la 4-5
ani – acesta era exclusiv al mamei, al bunicii, al surorii mai mari care îl îngrijeau şi
supravegheau. Abia de la această vârstă, copiii deveneau parte componentă a vieţii
tatălui, care avea datoria să îi înveţe „de mici, dar treptat şi potrivit cu vârsta şi sexul
lor, la lucrul câmpului, precum: la plug, la grăpat, la sapă, la secere, apoi la coasă, la
fân, la cules şi la cărat”276.
Copiii foştilor grăniceri constituiau o forţă de lucru valoroasă în epocă, ei
participând la toate muncile câmpului, cu atât mai mult, cu cât, conform spuselor
vicarului Grigore Moisil, „poporaţiunea acestui district iind în mare parte avizată
la economia rurală, iar neiind aici în uz semănăturile de toamnă”, cea mai mare
parte din provizii se obţine din semănăturile de primăvară, care împreună cu fânul
se adună de pe câmp în luna octombrie. Date iind aceste realităţi, în scrisoarea
adresată Ordinariatului episcopesc la 17 octombrie 1875, vicarul solicita ca începerea
„cursului scolastic” în şcolile populare grănicereşti să se facă la 1 noiembrie, nu la 1
octombrie, deoarece „în acesta timp, dar, când economii noştri sunt ziua şi noaptea
ocupaţi cu strângerea bucatelor de pe câmp e imposibil a-i astrânge ca tocmai în
această lună să-şi dea pruncii la şcoală, când mult, puţin, tocmai acum au mai mare
lipsă de dânşii la economie, ba orice silă sau forţă întrebuinţată în astă privinţă ar
rămânea fără efectul dorit”277.
2. Atitudinea oamenilor educaţi faţă de copiii din viaţa lor

Corespondenţa privată din cea de-a doua jumătate a veacului studiat, în
măsura în care s-a păstrat, reprezintă o sursă valoroasă de informaţii în ceea ce
priveşte atitudinea oamenilor educaţi faţă de copiii din viaţa lor. Grija pentru
creşterea şi îndrumarea acestora, interesul pentru parcursul şcolar şi comportamentul
lor cotidian, dar şi durerea profundă cauzată de pierderea copiilor, sunt sentimentele
ilustrate de exemplele de mai jos.
Astfel, la 3 aprilie 1889, Artemie Cârcu, căpitan pensionar, locuitor din
Vincovce (Slavonia) adresează 2 scrisori familiei sale din Rebrişoara şi, din
experienţele educatorilor celor mai probaţi, Sibiu, Imprimeria şi provedietura lui W. Krafft, 1877,
p. 10.
276 Macedon Maniu, Descriere scurtă din monograia comunei Zagra, în „Periplu istorico-to-
ponimic: valea Zăgrii”, vol. îngrijit de Mircea Prahase, Cluj-Napoca, ed. Napoca-Star, 2003, p. 167.
277 Simion Retegan, În umbra clopotniţelor. Şcolile confesionale greco-catolice din dieceza
Gherlei între 1875-1885, Cluj-Napoca, ed. Argonaut, 2008, p. 10.
178
conţinutul lor răzbate interesul şi grija semnatarului pentru nepotul său Artene,
despre care spune că dacă va auzi că învaţă bine îi va trimite „veşminte de vază”,
dar mai întâi aşteaptă „testimoniu de la profesorul lui” ca să ie convins „că e bun
şcolar şi student”. Pentru a i sigur de informaţiile primite, îl roagă şi pe preotul din
localitate să îi scrie despre „cum se poartă şi cum învaţă pruncul Artene, pentru care
mare grijă port ca să nu ie în zadar frecventarea gimnaziului”278.
În epistola trimisă unui amic din Rebrişoara, la 29 decembrie 1896, preotul
Ioan Rebreanu deplânge profund pierderea a doi copii în cursul anului respectiv:
„Grigore mi-a murit în aprilie în urma unui morb de creier primit din cori [varicelă,
n.n.]; iar o mândrucă copiliţă, Otilia, de 12 ani, în 25 octombrie când îmi era mai
dragă am pus-o la odihnă, pe lângă toate opintirile cu medicii cei mai distinşi […]”.
Suferinţa tatălui e nemărginită: „mi-au cauzat atâta durere, cât credeam că nu mă voi
reteurna pururea: Cine nu practisează asta nici nu-şi poate închipui”. Singura alinare
a preotului rămân ceilalţi doi copii şi preoteasa alături de care „cu anevoie am putut
învinge pierderile familiale”279.
În anul 1872, învăţătorul şcolii din Rodna trimite Senatului scolastic din
localitate o epistolă prin care îşi anunţă demisia din postul ocupat vreme de 15 ani.
Motivaţia sa este determinată de „frustrările casnice şi familiare”, care decurg din
salariul său foarte mic, care nu îi permite să-şi întreţină familia: „Sunt părinte a cinci
prunci micuţi despre a căror creştere trebuie ca părinte adevărat a mă îngriji, apoi
salariul care-l trag ca învăţător nu-mi este de ajuns spre a putea susţine familia mea
şi aşa mă văd silit a mă îngriji în alt mod”280.
3.Copiii – actori principali în trei procese judecate la Sedria Districtului Năsăud

Totuşi, atât documentele de arhivă, cât şi sursele folclorice sunt sărace
în exempliicări privind atitudinile şi sentimentele părinţilor şi ale comunităţii
năsăudene faţă de copii, acestea iind detectabile doar în situaţii de criză,
determinate, în principal, de moartea violentă a acestora. Airmaţia noastră este
susţinută de inventarul a trei procese judecate la Sedria generală (instanţa juridică
supremă) a Districtului năsăudean281: primul, intentat în anul 1869, de către preotul
din Rebrişoara, lui Maftei şi Maria Barbura, prin care îi acuză de neglijenţă, ceea
cea determină moartea iicei lor în vârstă de 7 luni; al doilea, este cel declanşat
contra conducătorului poştalionului din Rodna pentru uciderea unei fetiţe de 6 ani,
în localitatea Sângeorz, în anul 1867, şi, al treilea, este cel iniţiat de judele din Zagra,
278 ANSJBN, fond Emil Precup, dos. 4, f. 8-10.
279 Ibidem, dos. 3, f. 1-2.
280 ANSJBN, fond Titus Pop, dos. 12, f. 171.
281 Districtul Năsăud (1861-1876) a fost o unitate administrativ-teritorială şi politică care s-a
suprapus peste teritoriul Regiment II românesc de graniţă de la Năsăud după desiinţarea acestuia.
179
tot în 1867, pentru a se ancheta maltratarea cauzatoare de moarte pentru un băiat de

12 ani.
Aşadar, neglijenţa, crima şi maltratarea sunt evenimentele care scot din
negura istoriei destinul copiilor foştilor grăniceri, ilustrând, pe de-o parte, nu numai
viaţa lor cotidiană, ci şi a părinţilor, a vecinilor, a celorlalţi oameni din sat, iar pe de
alta, mentalitatea „omului mare”, atât a celui din familie, cât şi a celui din exterior,
faţă de copil.
În lumea satului năsăudean, preotului sau judelui local le revenea obligaţia
de a anunţa forurile superioare despre orice eveniment care întrerupea mersul iresc
al lucrurilor şi încălca legislaţia scrisă sau nescrisă a locului, ie că era doar un zvon,
ie că era realitate, şi cu atât mai mult, moartea suspectă a unui copil nu putea i
trecută cu vederea de cei responsabili cu păstrarea moralităţii şi siguranţei în sânul
comunităţii. Astfel, din înştiinţările trimise de către aceştia oiciilor cercuale din
Năsăud, Feldru şi Mocod facem cunoştinţă cu „personajele” povestirii noastre.
Din plângerea întocmită de preotul din Rebrişoara, Ştefan Pop, în data de
31 decembrie 1868, reiese că locuitorului de acolo, Maftei Barbura „i-au repausat
[murit, n.n.] una pruncă în zilele trecute şi după ştiri private, silniceşte, la care
faptă ar i fost părinţii vinovaţi”. În plus, parohul îl acuză pe părintele fetei că a
înmormântat-o fără a primi atestat mortuar de la Inspectorul de morţi, dar şi fără
ceremonialul religios speciic282.
Cel de-al doilea caz se petrece astfel: în data de 5 iulie 1867, Nastasia Costan,
o fetiţă de 6 ani din localitatea Sângeorz, a fost ucisă, prin călcare, de către teleaga
şi calul poştalionului care venea din Rodna, singura ei vină iind aceea că se ala
pe marginea drumului împreună cu alţi copii de vârsta ei. Prima sesizare privind
această tristă întâmplare a venit din partea judelui local, care la 6 iulie 1867 anunţă
oiciul cercual din Feldru despre contextul în care fata a decedat solicitând „[…]
cercetare oiciosă şi satisfacţiune din cauză că poştalionul numai din răutate - iind
drumul la locul întâmplării de tot larg şi la timp de zi – a mânat calul de a trecut cu
căruţa peste copilă de a omorât-o”283.
Despre soarta celui de-al treilea copil alăm din „arătarea” [document, n.n.]
înaintată Sedriei la 29 iulie 1867, de către judele cercual din Mocod care, pe baza
„relaţiunii antistiei comunale Zagra”, anunţă că în această localitate a murit un copil
orfan, servitor, în vârstă de 12 ani, Ioan Eremia, ca urmare a maltratărilor suferite de
la stăpânul său, Axinte Logigan284.
Pe baza acestor plângeri, judecătoria a decis numirea de comisii care să
întreprindă cercetări preliminare (desfăşurarea lor a fost însă condiţionată de
282 ANSJBN, fond Sedria Generală a Districtului Năsăud, LXIV/dos. 50, f. 10-11.
283 Ibidem, XLIX/dos. 13/1867, f. 3.
284 Ibidem, LXXXI/dos. 13/1867, f. 1.
180
împrejurările producerii deceselor celor trei copii), primul pas iind deplasarea
comisiilor de investigare în iecare localitate pentru a constata decesul, a realiza
autopsia şi a interoga persoanele implicate.
Pentru că prunca decedată din Rebrişoara era înmormântată deja, soluţionarea
acestui caz se va face doar prin audierea preotului şi a tatălui, restul martorilor citaţi
neprezentându-se în faţa instanţei. La interogatoriul preotului Pop, desfăşurat în 1
februarie 1869, prima întrebare care i s-a adresat a fost: „că de unde ştie dânsul
despre moartea silnică a repausatei”? Acesta airmă că însuşi tatăl fetei, „a recunoscut
singur înaintea mea că copila ce a murit iind în braţele unei alte copile a scăpat-o
pe o oală mare cu apă ierbinte, care spărgându-se de capul copilei s-a ars”, şi, din
această cauză, preotul crede că părinţii sunt responsabili „de neglijenţă faţă cu copila
lor pentru că dânsa în ori ce caz numai din neglijenţa lor a murit”. În plus: „[…] io
i-am pârât pe dânşii pentru că ei au îngropat-o fără de ceremonialul religios, ce şi
dânsul, adică Maftei Barbura recunoaşte şi numai la intervenirea judelui comunal
s-a dezgropat şi apoi îngropat a doua oară după ritul bisericii”285.
„Acuzat de neglijenţă şi vină la moartea copilei”, la 6 februarie 1869, a fost
audiat tatăl respectivei, căruia i se cere să prezinte amănunţit cauza decesului acesteia.
Pe parcursul mai multor ile, bărbatul relatează cu lux de amănunte împrejurările
nefericite care au dus la tragicul eveniment: într-o după-amiază de miercuri, la inele
lunii decembrie 1868, în timp ce soţia sa Maria era la vale şi spăla cămăşi cu o altă
iică, Firoana, în vârstă de 15 ani, acasă se ala doar el împreună cu fratele său Simion,
şi o altă fată, Ana, care ţinea în braţe şi îngrijea pe copila mai mică, Marinca. Cel
mai probabil, dorind să se urce pe vatră, Ana a scăpat-o pe fetiţa de 7 luni într-o oală
mare, care ierbea pe foc, iar copila s-a lovit cu capul de aceasta şi s-a fript pe obraji:
„Din această arzătură apoi copila mea Marinca într-a 5-a zi a murit”. Tatăl crede că
lui nu i se poate imputa nici o vină în legătură cu moartea fetei, deoarece el a fost
„ocupat cu lucruri bărbăteşti, n-am putut io să ţin băeta în braţe, făr’ precum e
la noi la români datina, copiii cei mai mici sunt în grija muierii şi a băieţilor mai
mărişori” [subl. n.]. Cu seninătate, omul spune că nu s-a dus după doctor, deoarece
„n-am avut nici un crucer şi aşa n-am cutezat pentru că am fost sigur că doctorul fără
plată şi câştig nu va veni la copila mea în Rebrişoara”. În legătură cu acuzaţia că şi-
ar i înmormântat fata fără slujbă religioasă, Maftei Barbura se justiică spunând că
preotul nu a vrut să îndeplinească cele prescrise de canoanele bisericeşti fără plata
pe care bărbatul a promis să i-o dea după 3 zile, cerere neacceptată de paroh, şi, în
consecinţă, lipsit de bani, omul şi-a îngropat singur copila286.
285 Ibidem, LXIV/dos. 50/1868, f. 5-6.

286 Ibidem, f. 12-15.
181
Cercetarea preliminară a acestui caz iind încheiată, judecătoria decide

urmărirea penală a lui Maftei şi Maria Barbura, în concordanţă cu paragrafele 360
şi 376 din Codul Penal287, însă cu toate că acuzele aduse celor doi părinţi au fost
grave, ei scapă nepedepsiţi, deoarece la 8 decembrie 1870, Judecătoria din Năsăud
decide sistarea urmăririlor penale288.
Nu la fel de uşor se vor soluţiona celelalte două cazuri. Cum am airmat
mai sus, după constatarea decesului şi identiicarea cadavrelor, „pricepătorii de
lucru” [medicii, n.n.] din comisii au înfăptuit autopsia acestora, pentru a conirma
sau inirma acuzaţiile aduse conducătorului poştalionului din Rodna, respectiv lui
Axente Logigan din Zagra.
Membrii comisiei o găsesc pe fetiţa din Sângeorz în casa părinţilor, „în tindă,
pusă pe năsălie, îmbrăcată cu o cămaşă, încinsă cu o pânzătură şi încălţată cu opinci;
pe cap a avut o cunună de lori”289, în vreme ce orfanul din Zagra se ala în clădirea
antistiei comunale [primăriei, n.n.] „într-o căsuţă [cu sens de cameră, n.n.] unde
zace pe una laiţă”, îmbrăcat doar într-o „cămaşă curată şi acoperit cu un lepedeu de
pânză”290.
Dacă rezultatul autopsiei Nastasiei conirmă moartea violentă produsă de
călcarea ei de poştalion şi cal: „[…] pe partea dreaptă s-a alat o julitură şi contuzie
de forma unei potcoave, corespunzătoare unei vătămări externe, apoi lobul din afară
a plămânului drept, cât şi diafragma zdrobit, apoi icatul dimpreună cu beşica de
iere şi cu începutul maţului duoden, zdrobit”291, în cazul orfanului Ioan, concluzia
medicilor a fost că, „pentru că în exteriorul corpului nu s-a văzut nici o urmă de
maltratare”, cauza morţii a fost „una emphyzema a plămânilor în legătură cu o boală
de plămâni şi de pericard”292.
După inalizarea cercetărilor preliminare, partea cea mai consistentă a
dosarelor celor două cazuri este reprezentată de depoziţiile celor apropiaţi copiilor
287 În Codul Penal austriac, Viena, 1853, p. 131, § 360 preciza: „Când se va comproba că
aceia din care sau din datorinţă naturală sau din sarcină luată asupră-le să ţină grija de un părinte,
au neîngrijit cu totul de a-i aduce ajutorul medical, când acest ajutor se poate aduce, comit abatere
şi se vor pedepsi cu arest de la una până la şase luni, după cum vor i împrejurările”. Iar la p. 136,
§ 376 spune: „Peste toţi aceia care sau din datorinţă naturală sau din obligaţiune luată asupră-şi
poartă grijă de prunci, ver de alţi oameni, care nu sunt în stare de a prevedea singuri pericolul, de
a se feri şi de a se apăra de el sunt răspunzători pentru neglijenţă în împlinirea acestei datorii. Prin
urmare dacă un atare prunc, ver om, s-ar omorî sau s-ar vulnera greu, acela despre care s-a compro-
bat că dator iind a priveghea nu a îngrijit cum se cade se va trata după § 335”.
288 ANSJBN, fond Sedria Generală a Districtului Năsăud, LXIV/dos. 50/1869, f. 2.
289 Ibidem, XLIX/dos. 13/1867, f. 4-6.
291 Ibidem, XLIX/dos. 13/1867, f. 4-6.
182
morţi şi a martorilor care, frază după frază, prin spusele lor reconstituie fragmente
din microcosmosul cotidian năsăudean.
Primul caz: Sângeorz; 5 iulie 1867; între 6 şi 7 seara; pe drum în dreptul
morii Licanilor;
Pe drumul care vine de la Rodna spre Sângeorz se iveşte poştalionul (o teleagă
cu un cal), cu scopul de a ridica corespondenţa din această localitate. Ileana Haliţa,
soţia notarului din Sângeorz, terminându-şi vizita la o vecină, când iese din ocolul
(curtea) acesteia aude un clopoţel şi vede pe drum vehiculul menţionat. În acelaşi
timp, câteva case mai departe, Precup Varvari, alat în casă, aude şi el clopoţelul şi,
lăsându-şi lucrul, vine, curios, la „fereastra de glajă” pentru a vedea cine trece pe
drum. Vede şi el poştalionul care mergea la trap. În tot acest timp, pe drumul colbuit
se alau 4 copii cu vârsta între 5 şi 8 ani şi, în momentul când calul ajunge în dreptul
lor, unul îi aruncă cu ţărnă în ochi. Calul se sperie, o ia la fugă şi calcă o fetiţă care
se ala în drum (sau după spusele lui Precup, după ce doi copii au trecut drumul şi al
treilea vrea să îi urmeze, dar nu mai are timp, pentru că poştalionul îl ucide).
Copilul ucis este o fetiţă de 6 ani, Nastasia. După săvârşirea accidentului,
nici Calistru Flămând, conducătorul telegii, nici cei doi martori nu aleargă la copilă
să constate ce s-a întâmplat. Unul din martori spune că i-a văzut pe cei doi copii cum
încercau să o ridice de la pământ, iar celălalt că a zărit-o pe mama ei cum „a ridicat-o
pe umeri şi a dus-o ca un îmblăciu în casă”293.
În timpul interogatoriului, Calistru Flămând spune că nu este vinovat cu
nimic, pentru că nu şi-a putut controla calul speriat, dar Precup Varvari îl consideră
vinovat de producerea accidentului, pentru că „nu a băgat de seamă” şi nu a încetinit
când a văzut copiii pe drum, motiv pentru care, conducătorul poştalionului este
acuzat de delict contra siguranţei de viaţă (§ 335 din Codul penal294). Sentinţa contra
lui s-a pronunţat în 7 martie 1868, şi îl recunoaşte de vinovat la delictul de mai sus,
motiv pentru care este condamnat la „6 săptămâni de arest aspru, cu 2 posturi şi un
pat dur pe săptămână, apoi, la dezdăunarea [despăgubirea, n.n.] lui Lazăr Costan
cu 12 lorini şi plata cheltuielilor judecătoreşti de la care iind inculpatul miser se
absolvă”295.
293 Ibidem, XLIX/dos. 13/1867, f. 7-20.

294 Codul penal austriac, Viena, 1853, p. 124: „Ver ce fapte sau omise, despre care autorul au
după naturalele lor urmări ce se pot cunoaşte uşor de ver cine, au după prescripte publicate anume,
au după statul oicial, profesiunea, meseria, ocupaţiunea sa şi peste tot după specialele sale referinţe
poate pricepe cum că ele sunt în stare de a produce ver de amărire vreun pericol de viaţă, sănătate
sau securitatea trupească a oamenilor – dacă din ele va urma vreo grea stricăciune trupească (§ 152)
pentru vreun om, se vor pedepsi ca abateri cu arest de la o lună până la şase; iar dacă dintr-însele va
i urmat moartea cuiva se vor pune ca delicte cu arest riguros de la şase luni până la un an”.
295 ANSJBN, fond Sedria Generală a Districtului Năsăud, XLIX/dos. 13/1867, f. 51.
183
Pe lângă declaraţiile Ilenei Haliţa, a lui Precup Varvari şi Calistru Flămând,

la dosar se păstrează şi depoziţia tatălui fetei, care nu a fost de faţă când s-a produs
accidentul. Tranşant, cu sânge rece şi parcă fără nici o urmă de regret, acesta pare
interesat numai în a-şi recupera cheltuielile şi timpul pierdut cu înmormântarea ei:
„De cumva însă se va ala că poştalionul e de vină la moartea copilei mele, adică
că nenorocirea s-a întâmplat din nebăgarea lui de seamă, io pretind de la dânsul
următoarele despăgubiri:
a) pentru băutura, mâncarea şi luminile de s-au petrecut în acele zile cât a fost
copila moartă, apoi pomenile făcute şi plata la preot, 12 l. v. a.
b) mi-am pierdut eu, muierea mea, un fecior şi o fată a mea mare 3 zile de
lucru în timpul în care a zăcut copila moartă şi pentru aceea pretind pe zi
pentru iecare persoană a 40 cr. v.a…….4 l. 80 cr. v. a.”296.
Şi astfel, în opinia sa, moartea fetei pare să se reducă doar la câţiva lorini…
iar în ceea ce priveşte reacţia mamei, unul dintre martori relatează că, după accident,
a văzut-o cum şi-a ridicat copila de pe jos şi a dus-o pe umăr în casă.
Această „lipsă a sentimentelor”, mai ales din partea tatălui poate i explicată
prin greutăţile ridicate de asigurarea traiului cotidian, în contextul în care, după
desiinţarea regimentului, principalele surse de venit ale familiilor au rămas doar
ocupaţiile agro-pastorale. Tatăl era cel care muncea în permanenţă ca să „pună
pâinea pe masă”, nu avea timp să se ataşeze de copii, şi, dacă se întâmpla ca unul să
moară, cel mai probabil în scurt timp se năştea un altul, şi după el un altul, şi tot aşa,
viaţa îşi urma cursul iresc.
Martorii reconstituie în amănunt împrejurările producerii accidentului, a
faptului de senzaţional din localitate, conţinutul depoziţiilor concentrându-se mai
mult pe momentul anterior întâmplării, decât pe tragedia în sine sau pe urmări. Doar
într-un loc apare exprimarea „nenorocita copilă”, iar într-un altul se pomeneşte
despre accident, ca iind o „nenorocire”.
Desfăşurarea cazului orfanului din Zagra are un alt parcurs. Într-o zi de iunie
a anului 1867, judele din Zagra, pentru că a auzit prin sat că orfanul Ioan Eremia de
12 ani a fost maltratat pe câmp de stăpânul său, se duce să îl vadă pentru a veriica
dacă ştirea este adevărată. Copilul îi conirmă zvonurile, şi cu toate că judele nu
descoperă nici un semn de maltratare pe corpul acestuia, pentru că „era un copil tare
sărac, fără părinţi şi văzând că n-are nimeni grija lui”, îi dă o scrisoare pentru a se
duce la Năsăud, să ie consultat de medic. Acesta îl consultă şi descoperă că de fapt
tânărul are o boală de plămâni, nu urme de violenţă pe corp.
Dar, în ciuda acestui diagnostic, când la sfârşitul lui iulie Ioan moare, judele
şi notarul sătesc consideră că ar i necesar să se declanşeze o anchetă pentru a se
296 Ibidem, f. 13-14.
184
ala cauza reală a decesului celui care, după ce s-a reîntors de la Năsăud la Zagra, „a
umblat din căsi în căsi pentru că loc permanent nu a avut şi aşa iind dânsul sărac,
iecare i-au dat ce au avut de mâncare”. Înduioşat de soarta sa, judele va ruga o
familie de bătrâni din sat să îl primească la ei şi copilul se stinge în casa acestora.
Pentru a elucida cauzele decesului au fost interogaţi mai mulţi localnici, care
l-au primit şi hrănit pe copilul bolnav, din iunie şi până când a murit, şi toţi ştiau,
din spusele copilului, că era suferind din cauza maltratării de către numitul Axente.
Numai că, din interogatoriul bărbatului acuzat şi al soţiei sale, alăm altceva. Cei doi
l-au angajat pe Ioan să le aibă grijă de capre, la câmp şi, într-o zi, mergând să vadă ce
face, Axente descoperă că Ioan nu supraveghează animalele şi, ca să îl pedepsească,
„am luat o jordă şi i-am dat de vreo două ori cu ea peste cur ”, fără a-i face altceva.
După ce bărbatul a dus „oile pe brânză”, nemaiavând nevoie de serviciile lui Ioan,
acesta pleacă şi din acel moment începe să răspândească prin sat zvonul maltratării
sale.
Invocând rezultatul autopsiei orfanului şi declaraţiile oamenilor din Zagra,
Sedria decide la 21 august 1867, încetarea urmăririi penale împotriva lui Axente şi a
soţiei sale, care sunt găsiţi nevinovaţi pentru moartea nefericitului orfan297.
Din cuprinsul tuturor declaraţiilor înregistrate în acest caz răzbate cu putere
compasiunea pentru soarta acestui copil orfan şi bolnav, nevoit să cerşească pentru
a-şi susţine existenţa. Oamenii îl primesc în casele lor, îl hrănesc şi, chiar mai
mult, după ce moare, propun declanşarea unei anchete pentru a se descoperi dacă
spusele sale, cum că ar i fost maltratat, se veriică. Neştiind de unde vine durerea
lui „dinlontru”, în mintea lui de copil o asociază cu gestul lui Axente şi, poate din
neştiinţă, poate din răzbunare, că acesta l-a lăsat pe drumuri, stârneşte un zvon care,
uluitor, mobilizează autorităţile satului de pe valea Ţibleşului pentru a descoperi
adevărul.
Acest caz iind din păcate singular, este irelevant pentru a emite păreri legate
de felul în care erau priviţi copiii orfani în spaţiul năsăudean după 1850. Ştim că, cel
puţin în perioada de funcţionare a Districtului Năsăud, de soarta lor, îndeosebi de
drepturile lor ereditare se ocupa Sedria Orfanală298 şi, până la vârsta de 24 de ani,
iecare dintre ei avea un tutore, care îi administra averea, asigurându-se că interesele
materiale ale copilului sunt bine protejate.
4.Prezenţa copiilor în spaţiul public năsăudean
Atitudinea forurilor bisericeşti şi a celor civile faţă de copiii în răstimpul
dat se conturează, cu predilecţie, din cuprinsul cererilor de dispensă, din poruncile
vicariale, respectiv din hotărârile primăriilor comunităţilor foste grănicereşti. Din
297 Ibidem, LXXXI/dos. 13/1867, f. 11-27.
298 Simion Lupşan, Adrian Onofreiu (vol. îngrijit), Districtul Năsăud. 1861-1876. Contribuţii
documentare, Năsăud, ed. Fundaţiei „George Coşbuc”, 2003, p. 34.
185
păcate, nu am găsit prea multe informaţii despre evoluţia copilăriei în faza preşcolară,
adică până la 6 ani, deoarece abia după înmatricularea în sistemul educaţional al
vremii, timpul copilului şi activităţile sale încep să ie supravegheate şi dirijate de
biserică şi primărie, şi, în consecinţă, copilul apare înseriat în documentele elaborate
de aceste foruri.
Imediat după ce se nasc, pruncii intră în atenţia reprezentanţilor bisericii,
deoarece aceştia sunt investiţi cu misiunea sacră de a-i transforma din păgâni în
creştini, prin taina sfântului botez, de a-i înregistra în „matricula botezaţilor” şi de
a le conferi, astfel, o identitate. După primirea copiilor în sânul bisericii, într-o lume
caracterizată de insecuritate, principala datorie a acesteia era de a-i ajuta şi proteja,
uneori chiar şi faţă de comportamentul părinţilor, inluenţat de superstiţii şi interese
materiale. O „primă intervenţie”, dacă o putem numi aşa, în viaţa copilului apare
la câteva luni după naştere, prin campania intensă desfăşurată continuu în spaţiu şi
timp pentru înlăturarea superstiţiilor şi convingerea părinţilor să accepte vaccinarea
împotriva variolei (,,ultuirea cu vărsat”)299.
Prin intermediul poruncilor bisericeşti, atât în zonele greco-catolice, cât şi în
cele ortodoxe din Transilvania, promotorii politicii de introducere a „ultuirii” au fost
preoţii, în calitate de lideri locali. În multe cazuri, pentru a-i convinge pe oameni
de necesitatea injectării pruncilor, tonul folosit în cuprinsul poruncilor a variat de la
explicări amiabile, până la exagerări pătimaşe şi sancţiuni scandalizatoare300.
Încă din perioada de funcţionare a Regimentului oiciul vicarial a susţinut
cu tărie, în comunităţile locale necesitatea vaccinării contra „vărsatului”. În 1812,
vicarul Ioan Nemeş solicita preoţilor să se străduiască a-i convinge pe oameni să
aducă ,,pruncii la oltuit [...] care scapă pruncii de multe chilăvii”, pentru că cei
care nu îi aduc sunt ca nişte ,,ucigaşi a pruncilor când mor de vărsat”. Din trei în
trei luni, preoţii aveau datoria de a citi în biserică numele tuturor copiilor care au
murit din cauza acestei maladii, iar părinţii ,,cari se vor lenevi şi împotrivi a-şi oltui
pruncii se vor scrie în uişaguri spre batjocuri”. În plus, ajunşi la vârsta maturităţii,
tinerii neimunizaţi în copilărie, nu primeau permisiunea de căsătorie. Dacă toate
aceste directive nu vor avea efect, vicarul ameninţa că din ,,1-ma Noiembrie”, copiii
care vor muri ,,neoltuiţi”, nu mai beneiciau de serviciile religioase ale preotului la
înmormântare: ,,îi vor duce ca pe nişte trupuri jidoveşti fără popă, ba nici la neam
nu a i slobod a-i petrece la mormânt”301.
299 Vaccinarea devenise obligatorie în Transilvania de la începutul secolului al XIX-lea, con-
form Aurel Răduţiu, Ladislau Gyémánt, Repertoriul actelor oiciale privind Transilvania tipărite în
limba română (1701-1847), Bucureşti, 1981, pp. 248-249.
300 Ana Grama, Copiii – Într-o lume reală complexă, schimbătoare şi mereu asemenea. Con-
tribuţii documentare, în vol. Luminiţa Dumănescu (coord.), „9 ipostaze ale copilăriei româneşti.
Istorii cu şi despre copii de ieri şi de azi”, Cluj-Napoca, ed. International Book Acces, 2008, p. 16.
301 Iulian Marţian, Documente bisericeşti, în ,,A.S.”, Năsăud, nr. 9, 1928, p. 125.
186
Prejudecăţile oamenilor simpli faţă de acest act rămân de neclintit şi pe

parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX, deoarece ierarhii greco-catolici
trimit frecvent porunci (cum este cea din 20 feb./8 martie 1855), în care insistă
asupra necesităţii vaccinării şi cer preoţilor să îi sprijine pe medici când încep
„împunsura cu vărsat”, punându-le la dispoziţie evidenţa pruncilor „neultuiţi” din
matricola botezaţilor302. Pentru că, „în mai multe părţi s-a arătat boala vărsatului, ba
în unele locuri au luat şi un caracter periculos”, la 19 martie 1857, preoţii sunt din
nou îndemnaţi să înveţe poporul despre folosul imunizării şi să îi sprijine pe doctori
în această acţiune303.
Simion Stoica, medic cercual la Rodna în ultimele decenii ale veacului XIX,
publică o lucrare despre igiena copilului, de la naştere şi până la vârsta de 7 ani, în
cuprinsul căreia rezervă un capitol şi bolilor copilăriei, inclusiv „vărsatului” sau
„bubatului”. Pentru a-i convinge pe părinţi să-şi vaccineze odraslele, el avertizează
în primul rând asupra consecinţelor acestei boli: „[…] mulţi dintre prunci rămân orbi,
surzi, muţi şi cu gropi deformate în faţa obrazului”304. Părinţii erau greu de convins
să accepte injectarea copiilor, probabil şi din cauză că, în epocă, procedura era
dureroasă şi rudimentar aplicată: „Operaţiunea se face prin înţeparea ori crestătura
epidermului pe suprafaţa externă a ambelor braţe superioare, la iecare în câte 2-3
locuri, cu distanţă de câte 1-2 cmetri, cu băgare de seamă ca să nu curgă sânge. În
momentul operaţiunii, braţul individului se ţine în mâna stângă. Vârful acului de
altuit (lancetta) se unge cu materia necesară. În pielea întinsă cu ajutorul degetelor,
se face o împunsătură sau tăietură supericială, în epiderm […]. Pe această rană se
unge limfa de altuire”305.
Conform unei relatări din „Gazeta Transilvaniei” din anul 1892, se pare că în
poida intensei campanii de prevenire a acestei boli, vărsatul de vânt continuă să
facă victime în satele năsăudene: „Bubatul, ni se scrie, că bântuie în comuna Ilva
Mare în dimensiuni mari. Au murit până acum 9 copii şi mulţi alţii sunt bolnavi.
Chiar şi între adulţi s-au ivit câteva cazuri de bubat, ba o nevastă, în etate de 21 de
ani a şi murit. De la 14 februarie n. şcolile sunt închise din cauza bolii”306.
302 ANSJBN, fond Anton Coşbuc, dos. 269, f. 149.
303 Ibidem, f. 176.
304 Simion Stoica, Higiena copilului de la nascere până la al 7-lea an al etăţii, Sibiu, 1895,
p. 54.
305 Idem, Tratatul bolelor acute infectătore cu privire la istoricul şi la descrierea lor spe-
cială, la vindecarea principală şi sistematică, conform sciinţei şi invenţiunilor mai recente, cu
medicamente aprobate parte de casă, parte de farmacie, în adaus cu recepte numeroase, cu regule
de precauţiune şi cu dietetică descris pentru poporul şi cărturarii români, Sibiu, 1891, p. 29.
306 „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 45, miercuri, 26 feb. (9 Martie) 1892, p. 3.
187
Ţăranii localnici acceptă cu foarte mare greutate prezenţa şi utilitatea medicului

în mijlocul comunităţii, deoarece, aproape sigur, iecare comunitate avea o femeie
bătrână, aşa cum era Tecla Griga, din Ilva Mare, care strângea ierburi şi îi ajuta pe
bolnavi, iar medicamentele de căpetenie ale oamenilor erau „cetania, Sf. Liturghie
şi maslul”. Şi atunci la ce mai era bun doctorul? Mai ales că Tecla „era şi doctor de
vite, le străpungea în limbă, în splină, le freca şi tare pe mulţi ajuta”307.
Preoţilor le revenea datoria ca în duminici şi sărbători să le aducă aminte
părinţilor despre datoriile şi responsabilităţile pe care le au faţă de odraslele lor, iar
de se va întâmpla „ceva primejdie unui prunc din nebăgare de seamă a părinţilor
din care să urmeze moartea sau altă vătămare trupească, atunci îs răspunzători nu
numai înaintea judecăţii dumnezeieşti, ci şi înaintea mai marilor lumeşti căci […]
părinţii care vor lăsa pruncii singuri pe uliţe, lângă apă, fântâni, focuri etc. şi li se va
întâmpla ceva, aspru se vor pedepsi”308.
Un alt gen de documente bisericeşti în care copiii sunt prezenţi, e adevărat,
de multe ori doar numeric, sunt cererile de dispensă pentru căsătorie, ie de la un
anumit grad de rudenie, ie de la perioada de doliu, „soarta nefericită” a acestora
(fără a se insista asupra altor amănunte din viaţa lor), iind unul din principalele
argumente care asigura succesul obţinerii actului amintit.
De exemplu, tinerii Ioan şi Eudoxia Curtuiuşiu din Romuli, rude de
gradul al doilea, solicită dispensă, deoarece „având moşiile pe lângă olaltă, din
fragilitatea omenească, laolaltă am progenerat 2 prunci prin incest şi rogătorea cu
al 3-lea e îngreunată. Soarta pruncilor prin dezbinarea oratorilor şi neîmpărtăşirea
dispensaţiunii ar i periclitată”309; la şase luni după moartea soţiei, văduvul Toma
Adaos din Maieru se roagă de dispensă de la „timpul jelei”, pentru a se putea
recăsători, iindcă a rămas singur „cu un prunc micuţ ca de 9 luni împovărat”, şi
avea nevoie de cineva să îl ajute la creşterea acestuia, şi la „purtarea sau conducerea
economiei”310.
Dar, de departe, cel mai mare număr de documente bisericeşti din cea
de-a doua jumătate a secolului XIX, care fac referire la copii, sunt în legătură cu
preocuparea pentru educarea acestora. Insistenţa pentru frecventarea şcolii şi
susţinerea materială a dascălilor a fost determinată de interesul pentru dezvoltarea
unui învăţământ sistematic şi dirijat, moştenire a mentalităţii habsburgice, care încă
din timpul Regimentului a încetăţenit obligaţia de a-i forma pe copii, ca buni cetăţeni
viitori ai Imperiului.
307 Ieronim Slavocă (editor), Istoria parochiei Ilva Mare, Bistriţa, tiparul Tipograiei „G.
Matheiu”, 1906, p. 37.
308 ANSJBN, fond Anton Coşbuc, dos. 269, f. 31-32.
309 Idem, fond Oiciul parohial greco-catolic Romuli, dos. 3, f. 25.
310 Idem, fond Oiciul parohial greco-catolic Maieru, dos. 10, f. 10-11.
188
În opinia ierarhilor bisericeşti, principala datorie a părinţilor era de a creşte

pruncii ca buni creştini, cunoscând de timpuriu datoriile faţă de Dumnezeu, de
împărat, de ,,cei mai mari şi către de-aproapele”. Pentru aceasta erau obligaţi (sub
ameninţarea de pedepse) să îşi trimită copiii la şcoală şi la biserică, ,,înduplecând
din tinereţele lor grumazii lor întru cărările Domnului cele plăcute”, oprindu-i şi
certându-i de la obiceiurile rele ie cu ,,dojana”, ie cu ,,varga”311, căci „copilul
nepedepsit, rămâne nepricopsit, copilul răzgâiat rămâne neînvăţat”312.
Pe de altă parte, mentalitatea ţărănească de acum, a neglijat necesitatea
sau chiar utilitatea operei de instruire şcolară, deoarece oamenii de la sate erau
,,contaminaţi” în timp de ideea că, ceea ce a fost bun pentru ei va i şi pentru urmaşii
lor. Bazându-se pe hărnicia propriilor mâini, muncind pământul şi crescând animale,
ţăranii puteau supravieţui şi fără şcoală. În cuprinsul instituţiei coniniare năsăudene,
autorităţile locale au dus o bătălie aprigă împotriva acestor idei, prin mari eforturi
şi sacriicii materiale reuşind îniinţarea unui sistem şcolar puternic, care a rezistat
în timp şi s-a bucurat de un prestigiu remarcabil. Pentru ca acesta să rămână viabil
şi după desiinţarea graniţei, forurile bisericeşti şi civile vor folosi toate mijloacele,
oscilând între convingere şi ameninţare, pentru a-i determina pe părinţi să le permită
copiilor frecventarea şcolii.
Rezultatul inspecţiei efectuate de către Moise Panga (directorul Şcolii
Normale din Năsăud), în anul 1852, în instituţiile de învăţământ existente pe
teritoriul fostului Regiment de graniţă, ne oferă imaginea veridică a situaţiei în care
se găseau şcolile năsăudene la aceea dată. Pe lângă activitatea didactică desfăşurată
de învăţători şi implicarea preoţilor în procesul de învăţământ, un alt subiect care
l-a preocupat pe directorul Panga a fost frecvenţa şcolară, cu atât mai mult cu cât
situaţia întâlnită local era îngrijorătoare: în 22 de comunităţi prezenţa la cursuri
a fost slabă sau ,,mediocră”, iar în 15 ,,îndestulitoare” spre bună. Din fericire,
inspectorul consemnează în raportul său şi cauzele acestui fenomen, pe primul loc
iind sărăcia şi ,,scumpetea” produselor, familiile neiind capabile să procure copiilor
îmbrăcămintea şi încălţămintea necesare pentru şcoală şi, în plus, aceştia erau
folosiţi de timpuriu la muncile gospodăreşti şi paza animalelor. Acestor motivaţii li
se adaugă, în unele comunităţi, şi pagubele provocate de desfăşurarea Revoluţiei din
1848-1849 (Năsăud, Rebrişoara etc.), utilizarea foştilor grăniceri ,,extrem de mult la
încartiruirea trupelor”, la cărăuşii şi la construcţia şoselelor (Mijlocenii Bârgăului,
Josenii Bârgăului etc.) dar şi obligaţia de a plăti impozite ,,neobişnuite” (Ragla). În
cinci localităţi, Moise Panga constată progrese ,,mulţumitoare” sau ,,îmbucurătoare”
ceea ce demonstrează o bună prezenţă la cursuri, numai în două comunităţi (Poiana-
311 Iulian Marţian, Documente bisericeşti, în ,,A.S.”, Năsăud, nr. 7, 1926, p. 42.
312 J. C. Hinţescu, Proverbele românilor, Sibiu, editura şi Tipograia eredei de Closius, 1877,
p. 38.
189
Ilvei şi Prundul Bârgăului) frecvenţa şcolară a fost foarte bună. Actul întocmit
privind rezultatul examenelor desfăşurate în şcolile năsăudene, în anul 1852, ne
oferă imaginea veridică a situaţiei acestora, dar şi a societăţii năsăudene imediat după
evenimentele din anii 1848-1849 şi după desiinţarea Regimentului din 1851. Dacă
consecinţele Revoluţiei pot i constatate îndeosebi ,,izic”, prin distrugerile suferite
de ediiciile şi grădinile şcolare, urmările desiinţării graniţei sunt resimţite ,,psihic”,
la nivelul mentalului omului de rând. Anularea privilegiilor condiţionate de starea
militară şi introducerea obligaţiilor regimului civil determină, cel puţin pentru o
vreme, tendinţa de îndepărtare a foştilor grăniceri de instituţiile şcolare, necesitatea
şi utilitatea operei de instruire şcolară iind înlocuite cu credinţa conform căreia
muncind pământul şi crescând animale, oamenii pot supravieţui şi fără şcoală313.
Cunoaştem faptul că, cel puţin între 1863-1867, în atitudinea forurilor civile,
îndeobşte a primăriei năsăudene, stricteţea şi intransigenţa militară, moştenite din
timpul existenţei graniţei, îşi vor pune amprenta asupra deciziilor ce îi vizau pe copii
şi, drept urmare, viaţa cotidiană a acestora era strict reglementată. Atât programul
şcolar, cât şi timpul liber erau organizate după reguli stricte: cu excepţia vacanţelor,
copiii trebuiau să frecventeze regulat cursurile şcolii populare, de luni până sâmbătă;
pentru absenţa pruncilor erau pedepsiţi părinţii cu amenzi în bani sau zile de lucru:
„Părinţii pruncilor ce or absenta de la şcoală se vor pedepsi dintâi cu 1 lorin, a
2-a oară cu 2 lorini, a 3-a oară cu 3 lorini şi aşa mai încolo, în favoarea casei
comunale”. După câtva timp, o nouă reglementare amintea părinţilor că: ,,Acuma
a intrat timpul călduros, unde iecare îşi poate trimite copilul la şcoală, fără de a se
escusia că nu are cu ce-l încălţa, deci se aduce aminte că iecare părinte ce în repetate
rânduri nu-şi va trimite copilul la şcoală, în toate zilele, sau duminicală, se va globi,
pentru toată ziua absenţă, cu o zi de lucru”.
Duminica dimineaţa, de la ora 7, trebuiau să urmeze cursurile şcolii „de
duminică” sau „repetitoare” şi, după terminarea acestora, „spălaţi” şi „curăţaţi”,
în prealabil, de către mame, mergeau la biserică. În acest caz, pentru absenţa
„nemotivată”, mama era responsabilă şi pasibilă de pedeapsă: „Fiecare mamă a
pruncilor umblători de şcoală capătă poruncă, ca pe prunci să-i spele şi să-i curăţească
în toate duminicile şi sărbătorile legale; să meargă la biserică; de or rămâne vreun
prunc de la biserică, atunci s-a pedepsi mama pruncului, de toată ziua cu una zi de
lucru”.
Li se interzicea cu desăvârşire să meargă pe câmp: „de s-or ala copii prin
mălaie, atunci se vor aresta şi se vor pedepsi”. Şi părinţii erau consideraţi responsabili:
„Se republicadia ca pruncii să nu meargă în ţarini; care se vor ala se vor zălogi şi
313 Claudia Septimia Peteanu, Raportul lui Moise Panga privind rezultatul examenelor desfă-
şurate în şcolile năsăudene în anul 1852, în „A.S.”, Cluj-Napoca, seria III, VII, Ed. Mega, 2008, pp.
33-58.
190
părinţii se vor pedepsi cu una zi de lucru la comună”. Nu aveau voie să iasă pe stradă
după ora 9 pentru că riscau să ie arestaţi: „Care pe preparand sau şcolar l-or ala după
9 ore seara pe uliţe, să se aresteze”. Chiar şi colindatul era interzis: „Precum în anul
trecut, aşa şi acum se opreşte colindatul, pentru aceea se demandă aspru juraţilor ca
pe care îi vor vedea prin fârtaiele sale, să-i aducă la dregătoria opidană”314.
Nu aveau voie să se joace în locurile publice: la 1 aprilie 1868, Vasile Năşcuţ,
judele opidan din Năsăud, invocând plângerile primite la primărie, cere direcţiunii
Şcolii Normale din Năsăud să interzică junimii şcolare să se joace pe stradă de-a
„amicia (hapuciu)” şi alte jocuri, deoarece acestea împiedică „trecerea fără periclitare
de sănătate pe unde se ală uzitate acele jocuri” şi în acelaşi timp îi „împiedică pe
trecătorii pe acolo de la mergerea liberă”315. Totodată, prin ordinaţiunea împăratului
din 12 ianuarie 1857, pruncilor (fetele sub 15 ani şi băieţii sub 17) nu le era permisă
prezenţa la „jocurile teatrale”316.
În ciuda acestor restricţii şi interdicţii, cei mai mici locuitori din Năsăud aveau
din când în posibilitatea şi bucuria de a participa la petrecerile şi balurile organizate
special pentru ei de către primăria opidană sau şcolile năsăudene, aşa cum a fost
cel din 5 martie 1863, la care au fost invitaţi să participe, contra unei taxe de 20
creiţari: ,,toţi locuitorii mari şi mici, tineri şi bătrâni”317 sau cel din 6 februarie
1875, intitulat „Balul pruncilor”, desfăşurat în sala Casinei, cu începere de la ora 4
p.m. (taxa de participare era de 40 cr. de copil, respectiv 80 cr. de adult), continuat
de la ora 8 p.m., cu balul celor mai „înaintaţi în etate”318.
În concluzie, în documentele studiate, prezenţa copiilor se face resimţită în
două contexte. Mai întâi, în cazul unor întâmplări tragice, care impun atât reacţia
părinţilor, cât mai ales a forurilor militare şi bisericeşti, iar acest gen de mărturii
ilustrează faptul că societatea năsăudeană nu era indiferentă faţă de soarta copiilor,
„actori inluenţi, activi, în societăţile trecute”; aceştia apar, în opinia lui William A.
Corsaro drept „contribuitori la producţia şi schimbarea socială şi creatori ai propriei
culturi”319. Îi regăsim pe copii, apoi, ca actori principali ai măsurilor adoptate de
biserică şi stat, care reglementează strict timpul şcolii, cel dedicat bisericii şi cel liber
personal, ceea ce denotă, pe lângă o veritabilă politică demograică, grija generală,
vizibilă prin măsuri concertate sau individuale, de a asigura protecţia copiilor, dar şi
buna lor educaţie morală şi şcolară.
314 Simion Lupşan, Adrian Onofreiu, Poruncile…, p. 84, 107, 117, 116.
315 ANSJBN, fond Şcoala primară normală din Năsăud, dos. 74, f. 60-61.
316 Mirela Andrei Popa, Aurelia Mariana Dan, Şcoală şi biserică. Circularele şcolare din
Vicariatul Rodnei (1850-1918), Clu-Napoca, vol. I, ed. Argonaut, 2008, p. 72.
317 Simion Lupşan, Adrian Onofreiu (studiu introductiv, note şi text), Poruncile..., p. 168.
318 ANSJBN, colecţia Iuliu Moisil, dos. 175, f. 165-166.
319 William A. Corsaro, Sociologia copilăriei, Cluj-Napoca, ediţia a II-a, ed. International
Book Access, 2008, p. 82.
191
L’ATTITUDE ENVERS LES ENFANTS DANS LES ANCIENS

VILLAGES DE FRONTIÈRE DE NĂSĂUD DANS LA 2ÈME MOITIÉ DU
19ÈME SIÈCLE
Résumé
Au long de cette étude, en employant des documents d’archives édites et

inédites et des écritures folkloriques aussi, on poursuit la manière dont l’enfant était
accepté, compris et traité au sein de la famille (dans son espace privé) et puis de la
perspective des autorités religieuses et civiles de Năsăud (espace public), dans la
2ème moitié du 19ème siècle. En général, dans les sources ci-dessus citées, la présence
des enfants apparait dans deux contextes. Tout d’abord, en cas d’événements
tragiques, qui exigent tant la réaction des parents, tant la réaction des forums
militaires et religieux. Ce genre de témoignage montre que la société de Năsăud
n’était pas indifférente au sort des enfants. Ensuite, les enfants apparaissent comme
les acteurs principaux des mesures adoptées par l’Église et l’État qui réglementaient
rigoureusement le temps passé à l’école, à l’église et le temps libre personnel. Ces
décisions montrent, outre une véritable politique démographique, la préoccupation
générale, visible à travers les mesures concertées ou individuelles, pour protéger les
enfants mais aussi pour leur donner une bonne éducation morale et scolaire.
BISERICA ORTODOXĂ DIN SASCHIZ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Nicolae TEŞCULĂ
Prezenţa românilor la Saschiz o găsim din punct de vedere documentar abia

în secolului al XVIII, când în urbarii sunt pomenite prezenţa a 20 de familii de
români. Se presupune că primii români stabiliţi pe teritoriul actual al comunei au
fost iobagi, care au slujit până atunci pe moşi nobiliare. Folosindu-se de dreptul de
concivilitate acordat de împăratul Iosif al II-lea, aceştia s-au aşezat aici, proitând de
statutul de oameni liberi de pe Fundus Regius.
Asupra istoricului comunităţii avem mai multe surse. În primul rând este
cronica scrisă de preotul Ioan Boiu pe la 1840, apoi monograia părintelui Romul
Pulca, din jurul anului 1911-1913, după unele surse alate în arhiva parohiei ortodoxe
locale. Nu în ultimul rând avem de a face Schiţa monograică a parohiei ortodoxe
române a comunei Saschiz scrisă de Alexandru Enache, păstor al Bisericii Ortodoxe
192
în anii 50 ai secolului XX. Această ultimă lucrare se găseşte în colecţia Bibliotecii

Muzeului de Istorie Sighişoara.
Conform acestor surse documentare, evoluţa demograică a credincioşilor
ortodocşi se dovedeşte a i extrem de ridicată, deoarece în jurul anilor 1800-1820
erau deja 80 de familii româneşti, la care se adăugau 30 de familii de rromi.320
Pe la 1770 existau în jur de 20 de familii româneşti şi tot atâtea rrome.
Venirea românilor de pe moşiile nobiliare din vecinătate este trădată, conform
mărturiei preoţilor însăşi de numele de familie al acestora, de ex. Haler –ceea ce
atestă prezenţa acestora pe moşia contelui Haller din Albeşti. Ei au proitat de pe
urma dreptului liber de concililitate din timpul lui Iosif al II-lea şi au ajuns aici,
într-un teritoriu administrat de saşi. 321
De altfel ocupaţia principală a românilor saschizeni în secolul al XVIII-lea
era păstoritul, lucru evidenţiat şi din numele de persoane. Se pare că numărul mare
de animale deţinute de saşi a necesitat o forţă de muncă mai mare şi de acea vor sosi
în Saschiz români din satul vecin Feleag.
Cele două grupări de români au format comunitatea ortodoxă română din
Saschiz. Din punct de vedere bisericesc până în 1785, comunitatea a fost dependentă
de biserica ortodoxă din Vânători, din Protopopiatul Paloş. După aceea intră în
componenţa Protopopiatul din Sighişoara, care a hotărât ca Saschizul să devină ilie
a Bisericii din Daia. Preotul de acolo o dată la trei săptămâni ţinea slujba în Saschiz.
Din această cauză mulţi oameni au murit neîmpărtăşiţi sau chiar fără preot, de aceea
din 1820 a devenit parohie de sine stătătoare. 322
Conform uzanţelor Guberniului Transilvaniei o comunitate primea dreptul
de a avea loc de biserică şi de a avea preot propriu, doar dacă dispunea de 100 de
membrii capi de familie. Îndeplinind condiţiile legale au făcut demersuri pentru
crearea unei parohi independente şi încă din anii 1818-1819 aşteptau prezenţa
comisiei de validare. La mijlocul anului 1819 aceasta a venit şi a dat un aviz
favorabil, deoarece erau 85 de familii de români şi 35 familii rrome şi au îndeplinit
baremul iind 120 de famili.323
Acest barem era foarte greu de obţinut deoarece în cadrul comunităţii, după
cum atestă matricolele Bisericii Ortodoxe, mortalitatea infantilă era foarte mare. De
multe ori depăşea jumătate din numărul total al deceselor. Pentru a exempliica acest
lucru pentru anii 20 ai secolului XIX avem următoarea statistică:324
320 Alexandru Enache, Schiţa monograică a parohiei ortodoxe române a comunei
Saschiz, mss. 1956, Biblioteca Muzeului de Istorie Sighişoara, p. 1.
321 Ibidem,
322 Ibidem, p. 2.
323 Ibidem
324 Conform: Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Protocolum pentru însămnarea
193
An Total nr. decese Nr. decese copii

1823 9 7
1824 20 11
1825 11 3
1826 13 9
1827 10 5
1828 15 7
1829 16 7
1830 16 9
1831 8 3
1832 12 5
Aşadar până la 1820 ortodocşi saschizeni nu au avut nici preot, nici biserică,
slujbele ţinându-se in diverse case. Astfel, începe activitatea misionară a cântăreţului
bisericesc din Haşfalău ( azi Vânători n.n.) Ioan Şoneriu, originar din Daneş, iniţial
în calitate de dascăl. Aici se căsătoreşte cu Ana Sechel şi în 1822 devine preot, iar
în anul următor se pune temelia bisericii comunităţii. Cu mari eforturi reuşeşte să
ridice biserica în anul 1825, însă ea rămâne netencuită deoarece apare o dispută în
sânul comunităţii.325
După alegerea lui sa ca preot, în funcţia de dascăl ajunge tânărul saschizean
Emanoil Călugăr. Acesta cere comunităţii salariu de dascăl, care consta intr-o
felderă326 de cereale de iecare familie. O parte dintre credincioşi se opun acestei dări
socotită a i prea mare şi drept urmare, învăţătorul îi cheamă în judecată. Nemulţumiţi
cei 20 de dizidenţi vor adera la Biserica Unită cu Roma, Greco-Catolică. Majoritatea
dintre ei, în frunte cu epitropul Ioan Maftei Haler formau comitetul bisericii, care
a construit biserica. De aici vor apare nenumărate scandaluri şi nemulţumiri, ce a
determina decesul prematur al preotului ortodox.327
Certurile vor determina intervenţia autorităţiilor guberniale şi între anii
1827-1828 se stabileşte ca biserica să ie deservită o săptămână de comunitatea unită
şi două săptămâni de comunitatea ortodoxă.
Când spiritele erau pe cale să se liniştească a intervenit acelaşi Emanoil
Călugăr. Acesta între timp a fost hirotonit preot ortodox şi a ajuns capelan al parohiei
Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnului 1822 până la
1908. pp. 2-7.
325 Alexandru Enache, op.cit., p. 3.
326 O felderă reprezintă aproximativ 15 kilograme.
327 Ibidem.
194
ortodoxe din Nadeş, unde slujea socrul său, Mailat. Trece la Biserica Greco-Catolică,
şi se întoarce la Saschiz cu gândul de a deveni preot unit aici. Fracţiunea unită a
comunităţii se revoltă şi este pe punctul de a reveni la ortodoxie. Nereuşind planul,
Călugăr trece din nou la ortodoxie şi încearcă să devină preot paroh ortodox, după
decesul lui Ioan Şoneriu în 1837.328
Pentru comunitatea neunită este numit Ioan Boiu din Hetiur. Călugăr
încearcă să-i submineze autoritatea însă, noul preot Ioan Boiu va reuşi cu ajutorul
episcopului ortodox Andrei Şaguna să rezolve disputele confesionale în 1846. În
urma reglementărilor, uniţii pierd orice drept asupra bisericii din localitate, care
este atribuită greco-orientalilor. Şicanele lui Călugăr continuă, fapt care îl determină
pe Ioan Boiu să se mute la Săcel. Călugăr încearcă din nou să devină preot paroh
ortodox, dar nu reuşeşte. În locul lui Ioan Boiu este numit Gheorghe Şoneriu,
moment care determină inalul disputelor şi al dezbinării religioase. 329
Dincolo de aceste probleme vedem că anumite registre bisericeşti sunt folosite
în comun de către comunitate. De pildă, în registrul de înmormântări completa atât
preotul ortodox cât şi cel unit. 330
Aceasta este situaţia comunităţii româneşti din Saschiz înaintea revoluţiei de
la 1848/49. După revoluţie în protopopiatul ortodox Sighişoara, de care depindea
parohia Saschiz face un inventar. Cu această ocazie alăm la anul 1854 că în comună
existau 96 de familii româneşti la care se adăugau 82 de familii de rromi. Alăm că
biserica se găseşte: „ ... pe un costiş frumos, spre răsărit în rândul curţilor româneşti
închisă cu pălan slab, curte(a) bisericii împrejur are 22 de st(ânjeni), lăţimea 10.
Biserica e zidită din piatră, coperită cu ţigle, cu 9 fereste, neboldivită, nepodită,
nevăchluită, acoperişul pus pe zidirile ei neisprăvite (...). Turn neisprăvit (...) 2
clopote (...), cel mai vechiu ca de 45 de fonţ(i) din annul 1806, la acesta aveau parte
şi uniţii, altul mai nou, numai al neuniţilor de 57 fonţ(i) din anul 1852, toacă din
ier de 7 fonţ(i).”331
Mai alăm din inventar că în biserică sunt patru „ icoane proaste gherleşti...”,
deci icoane pe sticlă de la centrul iconograic Nicula, două sfeşnice din lemn,
iconistasul e din lemn. Urmează apoi două candele, şi o listă impresionată de cărţi
328 Ibidem.
329 Ibidem, p. 4.
330 Pentru anul 1847 semnează Emanoil Călugăr în calitate de preot unit, după ce înainte şi
după el a semnat preotul Ioan Boiu, conform: Conform: Arhiva Primăriei Saschiz. Registrul: Pro-
tocolum pentru însămnarea Morţilor pe seama Bisearicii Ne-unite din Saschiz. De la anul Domnu-
lui 1822 până la 1908.p. 44.
331 Ana Grama, „ Inventare ale bisericilor româneşti ortodoxe din Transilvania.
Protopopiatul Sighişoara 1854-1855”, în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş,
1996, p.183.
195
de cărţi de cult. La Biserica Ortodoxă din Saschiz erau atunci: Evanghelia de la

Sibiu din 1806, Apostolul din Blaj din 1814, „ ...numai al neuniţilor...”, Liturghia de
la Sibiu din 1835 dăruită de „...Rahira, moueria morarului Ioan Roman”, Octoihul
mare de la Buda din 1846, Triodul de la Blaj din 1813, Penticostariul din Bucureşti,
„ Predica lui Petru Maior din annul 1810, obştească şi a uniţilor”, Dreptul canonic
de la Sibiu din 1834, despre căsătorie din anul 1854 de la Sibiu, „... toate obşteşti
al(e) neuniţilor.” 332
Parohia mai dispunea de o casă parohială: „ ... a şaptea de la biserică (...)
într-on costiş de faţă cu grădină”. Casa era din lemn „ lipită şi vălurită”, acoperită
cu ţiglă, cu „ pevniţă cu crinţi” şi cu şură şi grajd acoperit cu paie. Comunitatea nu
dispunea de moşie, dar avea cimitir. 333
Acest inventar a fost făcut la: „ Szasskiz în 5 devemvrie 1854” şi semnează
pe lângă protopotul Zaharie Boiu din Sighişoara, preotul paroh Gheorghe Şoneriu
şi Mihail Haler „ gojman”, deci epitrop, Constantin Prunea, Bucur Costea, Ion
Spornic, Lazăr Haler, Ilie Ciulei, toţi în calitate de juraţi, deci membrii ai consiliului
parohial. 334
Prezenţa preotului Gheorghe Şoneriu se dovedeşte a i beneică pentru
comunitate. El este cel care reuşeşte să împace taberele şi dizidenţii vor reveni
la Biserica Ortodoxă. În timpul păstoririi sale între 1850 şi 1907 se vor termina
lucrările la biserică. În acest sens, în anul 1873 adresează un memoriu Universităţii
Naţionale Săseşti prin care solicită un împrumut de 3000 de lorini pentru terminarea
turnului bisericii. Deşi nu primeşte banii cu eforturile comunităţii reuşeşte să termine
lucrarea. De asemenea, la 1890 se reface iconostasul bisericii cu ajutorul meşterului
şi sculptorului Nicolae Fleşariu, care va realiza şi celelalte picturi existente în
biserică. 335
Preotul Şoneriu se retrage din activitate in anul 1907 din cauza bătrâneţii.
Moare la Saschiz in anul 1909 iind în vârstă de 80 de ani. Îi urmează preotul Romul
Pulca336 originar din Stena, de lângă Rupea. 337
În timpul păstoririi sale se va adăuga un clopot la biserică şi se va pune bazele
ediiciului şcolar ortodox inaugurat în anul 1911. De asemenea moşia parohială
ajunge să posede 170 de iugăre de teren agricol, fâneţe şi 100 de iugăre de pădure.
De asemenea de acest vrednic slujitor se leagă modiicarea bisericii în anul 1935. 338
332 Ibidem.
333 Ibidem.
334 Alexandru Enache, Op. cit. p. 4.
335 Tatăl renumitului artist Ion Dacian.
336 Ibidem.
337 Ibidem,p.5.
338 Traian Bosoancă, „ Contribuţia preoţimii mureşene la realizarea Marii Uniri din 1 decem-
196
Se va implica în viaţa politică şi naţională a românilor din Saschiz organizând

şi conducând în noiembrie 1918 comitetul naţional român local şi va organiza mica
gardă naţională de aici. 339
Preotul Romul Pulca va sluji 42 de ani, doi ani capelan pe lângă preotul
Gheorghe Şoneriu şi 40 în calitate de preot până în 1949, când moare bolnav de
cancer. 340
Se va dovedi a i un foarte bun administrator, reuşind în anii tulburi de la
începutul secolului XX să menţină în Saschiz o şcoală confesională ortodoxă şi
chiar să reclădească ediiciul şcolii între anii 1910-1910.
A preluat o parohie închegată, dar care mai avea nevoie de lucrări de
întreţinere a ediicilor. Cu ocazia vizitei canonice făcute de către protopopul Demetriu
Moldovan la 8 octombrie 1903 referitor la Biserica ortodoxă din Saschiz arăta:
„ 1. Biserica în interior şi exterior să se repare şi vrăjbile din biserică să se
curmezească;
1. Curtea şcoalei să se cureţe de buruieni şi de alte murdării...”341
Munca sa de slujitor pe tărâm spiritual o va duce cu destoincie şi nu doar că
va curăţa, repara biserica şi va reface ediiciul şcolii, ci se va evidenţia ca învăţător
pentru generaţiile de tineri saschizeni, învăţându-i pe aceştia taina cititului şi
socotitului cu o abnegaţie desăvârşită, după cum menţioneză preotul Herţioagă
din Daia, în calitatea sa de inspector şcolar din partea Mitropoliei Sibiului în anul
1921. Dar, mai bine să lăsăm textul să vorbească: „... s-a ţinut examenul inal al
şcolii noastre primare gr. ot. române din Saschiz sub conducerea învăţătorului (...).
Rezultatul examenului cl. I şi a II-a, unde a predat preotul nostru Romul Pulca
şi a fost foarte bun, iar al claselor III şi IV în care învăţământul a fost predat de
învăţătorul Nicolae Dragomir a fost neîndestulător.”
Din această scurtă analiză asupra Bisericii Ortodoxe din Saschiz vedem că avem
de a face cu o comunitate închegată cu toate că o serie de probleme interne au făcut
ca o parte dintre credincioşi să adere la Biserica Greco –Catolică Unită cu Roma.
O comunitate care încearcă să reziste şi să îşi dezvolte sistemul şcolar confesional
în ciuda problemelor determinate de lipsa banilor şi de legile statului maghiar, care
impunea noi standarde la nivel educaţional.
brie 1918” în Marisia. Arheologie. Istorie. XXV, Tg. Mureş, 1996, p.314.
339 Alexandru Enache Op. cit. p.5.
340 Arhivele Naţionale ale României. Direcţia Judeţeană Mureş. Fond Parohia ortodoxă
română Saschiz. Jurnalul de casă şcolar şi alte însemnări ( 1908-1923), f. 44.
341 Ibidem, f. 42.
197
DIE ORTODOXISCHE KIRCHE AUS KESID IM 19. JH.

ZUSAMMENFASSUNG
Dieser Artikel untersucht die Geschichte der orthodoxen Kirche von Keisd in
19. Jh. Beschäftigen wir uns mit einer geschlossenen Gemeinschaft, obwohl einige
internen Probleme einige Christen, die griechisch-katholischen Kirche unierte
beitreten geführt haben. Eine Gemeinschaft, zu widerstehen und die Entwicklung
seiner religiösen Schulsystem trotz der Probleme, die durch Mangel an Geld und
Recht des ungarischen Staates, das Maßstäbe setzt in Bildungs-Ebene verursacht
versucht.
ACTIVITĂŢI CARITABILE ALE PREOŢIMII DIN PROTOPOPIATUL

ORTODOX ROMÂN REGHIN ÎN TIMPUL CELEI DE A DOUA
JUMĂTĂŢI A SECOLULUI
AL XIX – LEA ŞI PRIMII ANI AI SECOLULUI AL XX – LEA
Florin BENGEAN
Activităţi ilantropice ale preoţimii ortodoxe române din Reghin şi

împrejurimi în timpul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX – lea şi primii
ani ai secolului al XX – lea.
Ţinta de căpetenie a strădaniilor preoţeşti este, în fond, partea spirituală din iinţa
noastră: suletul omenesc şi mântuirea lui. Dar preotul nu se poate dezinteresa nici
de latura materială a vieţii credincioşilor săi, pentru că aceasta constituie temelia
indispensabilă a vieţii lor suleteşti, iar de bună-starea, mulţumirea şi fericirea omului
atârnă în bună parte şi progresul său cultural, moral şi religios. Nu poţi propovădui
pe Dumnezeu şi Evanghelia lui Hristos asistând nepăsător la suferinţele, lipsurile
şi mizeria materială a credincioşilor tăi. Nu poţi să spui că iubeşti pe Dumnezeu
şi pe oameni --- care sunt iii Lui --- dacă tolerezi sau rămâi pasiv în faţa urii care
învrăjbeşte şi desparte pe oameni, a lăcomiei şi a asupririi, care împarte pe oameni
în bogaţi şi săraci, în stăpâni şi robi, în exploatatori şi exploataţi. Preoţimea, care în
majoritatea ei a fost recrutată din mijlocul poporului e datoare deci să împărtăşească
din toată inima, dreptele năzuinţe ale poporului muncitor spre o viaţă mai bună
şi să se alăture la strădaniile acestuia spre împlinirea lor. Idealurile veşnice de
dreptate socială, de pace şi de iubire între toţi oamenii şi toate popoarele de pe faţa
pământului, egal îndreptăţite la viaţă sunt în deinitiv şi ale Bisericii creştine, ele
198
iind înscrise în învăţătura Mântuitorului şi în Sfânta Scriptură încă de acum mai

bine de două mii de ani.
Preoţia creştină, din perioada în care ne ocupăm, nu putea rămâne una
exclusiv ritualistă, mărginită adică la îndeplinirea îndatoririlor rituale prevăzute în
Molitfelnic, ci a trebuit să iasă pe şantierul larg al vieţii sociale, să se alinieze în
rândurile luptătorilor pentru înfăptuirea idealurilor de progres şi dreptate socială.
În acţiunile sociale întreprinse de Biserică în această perioadă trebuie să ţinem
cont de doi factori extrem de importanţi: perioada extrem de grea prin care trecea
întreaga Transilvanie, deci implicit şi Biserica românească de aici; precum şi starea
de sărăcie, generalizată şi asupra preoţilor români transilvăneni.
Au existat circulare permanente din partea Mitropoliei către Protopopiate ca
să îi ajute pe cei săraci şi să adune bani şi cele necesare vieţii pentru cei năpăstuiţi.
La 10/22 martie 1879 se trimite de la Sibiu înştiinţare despre inundaţiile
provocate de Tisa şi îndemnul mitropolitului Miron Romanul către credincioşi ca
să adune bunuri şi bani, să le ducă la protopopiat ca apoi să ajungă la cei năpăstuiţi.
Protopopii şi preoţii, prin scrisori adresate Mitropoliei anunţă că au efectuat aceste
colecte pentru cei afectaţi de inundaţii, colecte pe care le-au predat deja la protopopiat
sau urmează să le predea în cel mai scurt timp cu putinţă, ba mai mult unii au adunat
şi bunuri (haine, mâncare) care au fost trimise către cei năpăstuiţi.
Trebuie să menţionăm şi modul în care preotesele văduve au fost ajutate şi
susţinute material în mod consistent de către Biserică. Se înregistrează foarte multe
cereri ale preoteselor văduve către protopopiate şi către mitropolie, în urma cărora
au fost ajutate în limita posibilităţilor, dar destul de substanţial. Mereu mitropolia
face apel la protopopi ca să trimită liste cu preotesele văduve spre a i ajutate. S-au
mai întâmplat astfel de cazuri şi în alte locuri, cazuri în care preoteasa văduvă, cu
copii mici, a rămas să locuiască pe mai departe în casa parohială pentru că nu avea
o casă personală. Acest lucru s-a întâmplat în condiţiile în care s-a putut, ie preotul
nou venit făcea naveta, ie preoteasa văduvă rămânea să locuiască în casa parohială
(un timp, până ce se rezolva problema) împreună cu familia noului preot numit în
acea parohie.
De asemenea Mitropolia cere protopopiatului Reghin liste cu preotesele văduve
ca să le dea ajutor din veniturile Tipograiei Arhidiecezane. Alăm mai multe ştiri
despre ajutorarea unor preotese văduve din acest protopopiat. De la Sibiu se trimite
înştiinţare către protopop despre ajutorul acordat văduvelor preotese din veniturile
tipograiei arhidiecezane din anul 1876, în sumă totală de 24 lorini. Se trimit
protopopului aceşti bani spre a-i distribui, urmând ca apoi să ie trimise la mitropolie
documentele din care să reiasă că banii au ajuns unde trebuia. Circulara este trimisă
de la Sibiu la 10 februarie 1877 şi este semnată de către Miron Romanu342.
342 Arhivele Naţionale, Filiala Târgu-Mureş, Fondul Protopopiatului Ortodox Român Reghin,
199
De asemenea la 27 februarie 1877 se anunţă de la Mitropolia din Sibiu către

Protopopiatul Reghin că se acordă ajutor către preoteasa văduvă Ioana Popoviciu.
Mitropolia trimite înştiinţare către Protopopiat cum că din fondul de pensiuni
arhidiecesan pe baza ordinului 32 din statut s-a votat un ajutor văduvei preotese
Elisaveta Fulea din Jabeniţa în sumă de 15 l.343. De asemenea înregistrăm un ajutor
văduvelor preotese Elisa Popescu din Topliţa Română în sumă de 40 coroane şi
Elisaveta Fulea din Jabeniţa în sumă de 20 coroane344. Din documentele Arhivei
mitropolitane de la Sibiu alăm date despre foarte multe preotese văduve care au
beneiciat de ajutor din partea Bisericii.
Mitropolia solicită crearea de fonduri parohiale pentru mai buna gospodărire
a treburilor administrative ale iecărei parohii. Mitropolia trimite de asemenea
circulară către toate oiciile protopopeşti să facă „disc” (o colectă specială) în 6
ianuarie în iecare an pentru sporirea fondului mitropolitan, circulară dată la Sibiu
în 30 decembrie 1881 şi semnată de Miron Romanul. Şi cu alte ocazii se solicită
efectuarea de colecte pentru fondul mitropolitan. Din documente alăm că aceste
colecte s-au făcut în mai multe etape. Dintr-o circulară alăm o listă cu protopopiatele
care au predat colecta la un moment dat.
În 1872 Mitropolia cere îniinţarea de fonduri proprii locale din care să ie
ajutat preotul, învăţătorul, lucrările de zidire de biserici, să se acorde ajutoare pentru
văduve, săraci etc. În 1881 întâlnim circulare către toate oiciile protopresbiterale, ca
inspectorate districtuale de şcoli, şi către toţi învăţătorii de la şcolile confesionale gr.
or. române din arhidieceza Transilvaniei ca să vegheze asupra stării şcolilor345. De
asemenea printr-o altă circulară Mitropolia îndeamnă iecare tract protopresbiteral să
aloce câte 60 lorini anual unui iu al protopresbiteratului pentru cursul preparandial.
Mitropolitul solicită protopopilor, ca oiciile parohiale să urmărească cu atenţie
tinerii meseriaşi subvenţionaţi din Fundaţia ,,Andronic”.
Întâlnim de asemenea o mulţime de circulare prin care se solicită parohiilor
să facă colecte pentru zidirea de biserici, reparaţii, ajutorarea celor nevoiaşi etc.
În 1911 întâlnim o cerere a Consistoriului către toţi protopopii să facă colecte pentru
ridicarea unui monument pentru arhiducele Iosif346. Întâlnim colecte în acest sens
în: Potoc, Râpa superioară, Hodac, Deda, Urisiul superior şi în multe ale localităţi
din această zonă.
D. 1443/1877, f. 30.
343 Idem, D. 1461/1895, f. 114.
344 Idem, D. 1472/1906, f. 62.
345 Idem, 1881.
346 Arhivele Naţionale, Filiala Târgu Mureş, Fondul Protopopiatului Ortodox Târgu Mureş,
D. 353, f. 6.
200
Tot atunci avem o circulară către toate oiciile parohiale să vorbească despre
iubirea aproapelui şi despre importanţa instituţiei pompierilor347, pentru a putea
preveni necazurile provocate de foc. De asemenea, Mitropolia solicită colectarea de
fonduri pentru construirea catedralei mitropolitane din Sibiu. Şi acum protopopiatele
şi parohiile au recurs la adunarea de fonduri pe care apoi le-au predat mitropoliei
împreună cu listele cu cei care au contribuit.
În Arhiva Mitropoliei Ardealului de la Sibiu, precum şi în documentele
publicate, ale Consistoriului Arhidiecezan întâlnim foarte multe cereri de ajutor ie
de la parohii, ie de la şcoli, ie de la preoţi sau învăţători foarte săraci. Amintim aici
astfel de câteva cazuri: cererea învăţătorului Mateiu Radu din Meşterhaza pentru
un ajutor; cereri ale preoţilor şi învăţătorilor cu posibilităţi materiale reduse pentru
primirea unui ajutor.
Preotul Ioan Branea din Măierău îi scrie protopopului că în comuna
sa a bătut gheaţa cât ouăle de găină şi a distrus recolta, încât ei sunt expuşi chiar
foametei. De asemenea preotul mai spune că trebuie să-şi ţină soţia la băi, adică la
tratament, pentru că aceasta este foarte bolnavă. Aşadar preotul cere ajutor de la
protopop şi mitropolit. Scrisoarea preotului a fost trimisă de la Măierău la data de 3
iunie 1898348.
S-a încercat pe cât s-a putut ca să se rezolve aceste cereri cât mai bine,
majoritatea au primit ajutoare, alţii au primit chiar de mai multe ori, unii au trebuit
să aştepte până ce au primit din cauza multitudinii de cereri, cert este că foarte
mulţi nevoiaşi au beneiciat de ajutoare din fondurile mitropoliei sau din fondurile
administrate de aceasta. Dăm în continuare câteva exemple de acte de caritate în
urma unor cereri ca cele de mai sus.
Mitropolia trimite o circulară prin care înştiinţează că, Consistoriul arhidiecesan
a acordat din fondul şcolar eparhial pentru anul 1894, un ajutor catehetului Iacob
Stavilă, paroh în Lueriu, în sumă de 50 l.349. La 10 decembrie 1894 mitropolia
înştiinţează pe protopopul Şagău că a primit 100 lorini din fondul Rudolin.
Parohia Cuieşdiu anunţă la 22 mai 1895 că a colectat o sumă de bani pentru
construirea unei biserici. Din circulară mai alăm că suma adunată este de 80 cr. şi
este destinată pentru a ajuta la construirea unei biserici din Reghin, de asemenea mai
alăm că preot era un anume Nicoară350. La fel şi alte parohii au făcut acelaşi lucru:
Râpa de Sus, Râpa de jos etc.
347 Ibidem, ila 29.
348 Arhivele Naţionale, Filiala Târgu Mureş, Fondul Protopopiatului Ortodox Român Reghin,
1898, D. 1103, f. 11.
349 Idem, D. 1461/1895, f. 137.
350 Ibidem, f. 84.
201
De asemenea trebuie să menţionăm că circularele, rapoartele pe care

protopopii le trimit periodic către mitropolie prezintă o importanţă semniicativă.
Astfel, în multe rapoarte către mitropolie, protopopii solicită ajutor în numele
multor preoţi şi credincioşi săraci, din cuprinsul protopresbiteratului lor. După ce
se trimit ajutoare de la mitropolie, protopopii trimit îndărăt chitanţele din care să
rezulte că banii au ajuns la destinaţia cerută de mitropolie. Protopopii înştiinţează
mitropolia despre tot ce se petrece în viaţa unei parohii, despre situaţia preotului,
mai ales despre starea materială a acestuia, despre situaţia credincioşilor, despre
modul cum se desfăşoară serviciul liturgic, despre situaţia şcolilor, a învăţătorilor.
Protopopii trimit de asemenea periodic la mitropolie liste cu preotesele văduve, cu
scopul ca acestea să beneicieze de un oarecare ajutor material pentru asigurarea
traiului de zi cu zi. De asemenea se informează mitropolia de către protopopi că s-au
efectuat colectele generale solicitate de mitropolie şi de asemenea protopopii trimit
banii rezultaţi din aceste colecte precum şi documentele adiacente către centrul
mitropolitan. Protopopii anunţă de asemenea mitropolia că toate cele cerute de
aceasta spre comunicare preoţilor şi credincioşilor din cuprinsul întregii mitropolii
au fost duse la îndeplinire numaidecât.
Trebuie să ne referim şi la rolul mănăstirilor în acţiunea de ocrotire,
ajutorare şi îndrumare a creştinilor. Monahii au fost în toate timpurile sulete dornice
de desăvârşire creştinească şi morală, idealul lor era acela de a împlini prin cuvânt
şi prin fapte porunca iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii oamenilor, după cuvântul
Sintei Scripturi. Monahismul a constituit întotdeauna puterea înlăcărată a credinţei,
căldura şi lumina dragostei, râvna neobosită pentru câştigarea virtuţilor, eroismul în
muncă şi jertfă, dăruirea pentru păstrarea nestricată a credinţei creştine, iubirea care
n-a cunoscut margini pentru interesele neamului şi ale ţării. Se ştie că în trecutul
nostru istoric şi bisericesc mănăstirile au fost aşezăminte creatoare şi păstrătoare a
învăţăturii de carte ca şi a culturii, care prin rostul monahilor, în perspectivele de
viaţă pe care le aveau şi le trăiau, au făcut să răsară cele dintâi raze ale unei lumini
binefăcătoare, au luminat cărările existenţei şi vieţii poporului nostru. Mănăstirile
şi monahismul transilvănean au fost totuşi asemenea unui frumos răsărit de soare
pentru neamul românesc, au fost focare nestinse din care au iradiat necontenit energii
de spiritualitate ortodoxă şi românească. Monahismul transilvănean a adus multe
servicii neamului, a format sulete de îndârjiţi eroi şi apărători ai credinţei, eroi ai
neamului şi a apărat cu toată împotrivirea nu numai legea noastră strămoşească ci şi
unitatea suletească între toţi românii.
Trebuie să ne referim şi la circularele prin care Mitropolia îndeamnă pe
protopopi şi pe preoţi să lucreze pentru „lecuirea plăgilor sociale”. Atunci când se
constată apariţia în popor a unor fapte imorale, apar imediat astfel de îndemnuri prin
202
care slujitorii altarelor sunt chemaţi să vegheze mai atent asupra stării credincioşilor
lor, şi dacă aceştia au apucat pe o cale mai greşită să se lucreze cu atenţie pentru
aducerea lor către starea de virtute.
Activitatea preoţimii din Protopopiatul Ortodox Reghin în timpul
Războiului de Independenţă. Activitatea clericilor români din tot spaţiul românesc
– implicit şi cei din Transilvania şi cu siguranţă şi cei din cadrul protopopiatului
ortodox român Reghin – în timpul războiului de independenţă s-a manifestat prin
servicii divine şi rugăciuni pentru biruinţă, prin pastoralele ierarhilor şi cuvântările
preoţilor, prin articole şi apeluri, prin îndemnuri şi strângeri de ajutoare în folosul
ostaşilor de pe front, ale familiilor lor, prin ofrande şi material sanitar pentru răniţi,
prin serviciile împlinite în calitate de confesori militari pe câmpul de luptă, prin
faptele de vitejie săvârşite de unii preoţi pe front, prin încadrarea în corpul sanitar a
călugărilor şi călugăriţelor. Însuleţirea şi jertfelnicia cu care clerul ortodox român
a răspuns la chemarea ţării, a îmbrăţişat cauza sfântă şi a luptat pentru dreptul de
netăgăduit al poporului la libertate şi independenţă, a dovedit că <<iind ales şi ieşit
din naţiune, a fost alături cu naţiunea în toate împrejurările prin care a trecut România
de secole>>. Războiul de independenţă a constituit un nou prilej pentru clericii
ortodocşi români să dovedească continuarea străvechilor datini care demonstrau că
preoţii fac parte integrantă din popor şi că Biserica îndeplineşte un rol efectiv în
societatea românească.
Preoţii Bisericii din Reghin şi împrejurimi, ca şi cei din alte părţi, au înţeles
să vină în ajutorul celor ce luptau pentru libertate şi independenţă ca să întărească
şi să sporească în suletul apărătorilor curajul şi bărbăţia, încrederea în biruinţa lor
deplină şi în dreptatea cauzei pe care o apărau. Ei au îmbrăţişat cu entuziasm cauza
dreaptă a întregului popor, sprijinind pe cei care au luat ferma hotărâre de a i stăpâni
pe destinele lor, de a i liberi şi independenţi. Şi acţiunile prin care Biserica şi clerul
ei, de la înalţii ierarhi şi până la slujitorii altarelor din sate şi cătune, şi-au dovedit
dragostea prin sprijinul moral şi material faţă de popor au fost diferite şi multiple.
Prin servicii divine săvârşite şi prin rugăciuni înălţate către Dumnezeu în biserici
pentru izbânda armatei române, prin îndemnuri şi acţiuni în strângerea de ajutoare
în folosul soldaţilor de pe front, prin ofrande dăruite şi adunate pentru cei răniţi, prin
dărnicia faţă de lipsurile şi necazurile celor rămaşi acasă, prin serviciile împlinite
de confesorii militari pe câmpul de luptă în mijlocul soldaţilor, ca şi prin fapte de
vitejie ale unor preoţi de pe front, Biserica şi-a arătat slujirea ei faţă de credincioşii
şi poporul cărora ea aparţine. Aşa după cum mărturisesc vechile cronici şi mărturii
ale vremurilor, în clipele mari din istoria neamului, clipe de bucurie sau de restrişte,
Biserica Ortodoxă Română a fost continuu alături de cei ce luptau să-şi apere ţara şi
legea strămoşească. Ea s-a rugat neîncetat pentru biruinţa românilor, aşa după cum
203
s-a rugat şi pentru biruinţa ostaşilor care, prin grelele lupte de la Griviţa, Rahova şi
Plevna, au făurit un viitor mai strălucit pentru ţara şi neamul lor. Cu rugăciuni către
Cel Atotputernic ca să trimită ajutorul Său, Biserica a însoţit pe soldaţii plecaţi pe
front; cu rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu a cinstit biruinţele ostaşilor şi cu
rugăciuni de pioasă reculegere a petrecut la mormânt pe cei ce şi-au jertit viaţa în
lupte. Biserica a însoţit cu rugăciunile ei armata română pe toată durata campaniei
de război, de la trecerea Dunării şi până la încheierea păcii, împlinind îndemnul
Sfântului Apostol Pavel, de a face <<cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru
toţi oamenii>>.
Entuziasmul patriotic care a însuleţit pe români n-a rămas fără răsunet în
suletele celor din Transilvania, căci dragostea de neam şi legătura de sânge şi limbă
îi unea pe toţi. Ei vor veni în ajutorul armatei şi al răniţilor cu ofrande în bani şi
diferite lucruri, dacă situaţia nu le-a îngăduit să ie pe front alături de fraţii lor.
Paralel cu acţiunea voluntarilor a luat naştere în Transilvania campania de
strângere a ajutoarelor pentru armata de pe front şi pentru răniţii din spitale. În
acest sens s-au organizat comitete, au fost publicate apeluri şi au circulat liste de
subscripţie. Din comitetele organizate în Transilvania au făcut parte numeroşi preoţi
şi preotese, iar pe listele de subscripţie sunt înscrise nume de vlădici, protopopi,
preoţi şi cântăreţi bisericeşti, alături de marele număr al credincioşilor români.
Biserica nu şi-a îndreptat acţiunea ei de slujire şi sprijinire numai a acelora
care luptau pe front sau erau răniţi în spitale, ci sprijinul ei s-a îndreptat şi spre
familiile celor de pe front, văduve şi orfani. Biserica a îndemnat pe slujitorii ei
să vină în sprijinul familiilor, văduvelor şi orfanilor de război, arătând clerului şi
credincioşilor ei căile şi mijloacele de slujire a acestora.
În centrele de colectare din Budiul de Câmpie şi Reghin, conduse de Carolina Pop,
Amalia Crişan şi avocatul Patriciu Barbu, întâlnim de asemenea printre colectanţi
nume de preoţi cum ar i preotul Alexandru Boeriu din Grebenişul de Câmpie care
a colectat suma de 2,11 lorini. Găsim şi alte multe nume de preoţi care au colectat
şi au donat însemnate sume de bani, precum şi diferite obiecte, pentru folosul celor
care au avut de suferit de pe urma războiului.
Contribuţia protopopiatului Reghin la construirea catedralei din
Sibiu. Andrei Şaguna a iniţiat aşadar o colectă pentru zidirea catedralei încă din anul
1857. Între primii donatori s-a numărat însuşi împăratul Francisc Iosif I cu 2000
de galbeni (4833 lorini). Şaguna a oferit 2000 l., iar guvernatorul Transilvaniei
Karl Schwarzenberg 50 de galbeni (241 lorini). La aceşti bani se adaugă şi
contribuţiile venite din partea celor 40 de protopopiate ale Arhiepiscopiei. Din
tabelele cu contribuţii din anii 1858-1864, rezultă că sumele oferite au fost destul
de modeste, venite mai ales de la preoţi, dar şi de la credincioşii din localităţi mai
204
înstărite. În anul 1862 fondul de zidire al catedralei a fost încredinţat de Şaguna,

pentru a i administrat, unei „eforii” speciale; el se ridica pe atunci la 44.072 lorini.
Datorită dobânzilor obţinute şi în urma unor donaţii, la moartea lui Şaguna, fondul
catedralei se ridica la aproximativ 70.000 lorini. La sfârşitul anului 1901, deci
înainte de începerea lucrărilor de construcţie, fondul se ridica la 507.837 coroane
(valută maghiară). Desigur, fondul nu era suicient. De aceea, în cursul anului 1902
s-a iniţiat o nouă colectă, de data aceasta de mari proporţii, în toată Arhiepiscopia
Sibiului. La 5/18 august 1902 mitropolitul Ioan Meţianu a adresat o emoţionantă
pastorală clerului şi credincioşilor, îndemnându-i să ofere, după posibilităţi, o sumă
de bani pentru fondul catedralei: protopopi, preoţi, învăţători, credincioşi. Preoţii
şi învăţătorii erau îndrumaţi să umble „pe la casele credincioşilor noştri cu stare
mai binecuvântată de Dumnezeu pentru a aduna oferte benevole”. Sumele mai mari
puteau i plătite în decurs de 3 ani. În vederea realizării în bune condiţiuni a acestei
colecte, mitropolitul a delegat pe asesorul Dr. Elie Miron Cristea să prezideze
câteva conferinţe preoţeşti la sediile unor protopopiate, ca să-i îndrume pe toţi să
contribuie cu bani pentru fondul catedralei. Îndemnul mitropolitului Ioan Meţianu
şi al asesorului său Elie Miron Cristea a găsit ecoul dorit în suletul clerului şi al
credincioşilor din Arhiepiscopia Sibiului.
Mitropolitul Ioan Meţianu a oferit 5.000 de coroane. Dintre asesorii „ordinari”
(titulari) şi onorari notăm pe următorii: arhimandritul-vicar Dr. Ilarion Puşcariu
(1.000 cor.), Dr. Elie Miron Cristea (1.000 coroane), Nicolae Ivan, viitorul episcop
al Clujului (600 cor.), Zaharia Boiu (500 cor), Matei Voileanul (500 cor.), Moise
Lazăr (500 cor.).
Protopopii Arhiepiscopiei au oferit sume între 100 şi 1.000 de coroane. Notăm
între ei şi pe protopopul Galaction Şagău din Reghin care a donat suma de 400
coroane pentru construirea catedralei din Sibiu, o sumă destul de importantă.
Au contribuit, cu sume cuprinse între 50 şi 600 de coroane, toţi preoţii din
Arhiepiscopia Sibiului, doar câţiva au putut oferi 20-40 coroane, mai ales tinerii
„capelani” sau preoţi din parohii mai sărace, unde veniturile erau mai mici. Merită
să menţionăm faptul că venitul anual al unui preot într-o parohie de „clasa III” era
de aproximativ 600 coroane anual, deci practic ei ofereau salariul lor pe două luni.
Cei mai mulţi dintre preoţi au oferit câte 100 de coroane. Suma totală încasată de la
preoţi se ridica la 131.677 coroane. Învăţătorii confesionali au contribuit cu sume
mai modeste, în funcţie de posibilităţile lor materiale, au putut oferi maxim până la
125 coroane (o singură excepţie s-a înregistrat, de 200 coroane).
S-au organizat colecte şi în parohiile celor 34 de protopopiate pe care le
avea atunci Arhiepiscopia Sibiului. Între acestea se ală bine-nţeles şi Protopopiatul
ortodox român Reghin.
205
Se cuvine să ne referim întâi la colecta veche. În anul 1859 între colectanţi

întâlnim pe părintele protopop din Gurghiu Ştefan Branea, care a colectat suma de
50 l. şi pe Vasilie al lui Vas. Simon din Porceşti care a colectat 2 l. Tot în 1859
obştea din Porceşti a colectat suma de 109 l. 74 cr., parohia Idicel (prot. Gurghiului)
17 l. 48 cr., iar V. Gliga, dascăl din Deda a colectat 2 l. 10 cr. În anul 1860 între
colectanţi întâlnim pe D. George Moldovanu din Băiţa cu 10 l. şi pe Toma Filip,
paroh în Porceşti cu suma de 10 l. În 1861 apar ca şi colectanţi: parohul Toma Filip
din Porceşti cu suma de 10 l. şi Ioan Simon, paroh Porceşti cu 5 l. În 1862 întâlnim
iar pe Toma Filip, paroh în Porceşti, cu suma de 10 l. În anul 1863 între colectanţi
întâlnim pe Teodor Stoica, capelan în Filea, cu 10 l., iar în 1864 pe Ioana lui Ioanu
Stoişoriu, din Porceşti cu 10 l.351. Între protopopiatele din arhidieceză, în colecta
din 1858-1864, întâlnim şi protopopiatul Gurghiului (cum se numea atunci) cu suma
de 83 l. 44 cr.352.
Referitor la colecta propriu-zisă pentru catedrala din Sibiu, în cele ce urmează
menţionăm pe preoţii din cadrul protopopiatului ortodox român Reghin care au
luat parte la această colectă precum şi suma colectată, astfel: Ioan Branea, paroh în
Măiereu a colectat suma de 100 cor.; Mihail Brătianu, paroh Potoc, 120 cor.; George
Căzan şi soţia Lucreţia, parohia Filea, 40 cor.; Toma Dragomir şi soţia Valeria,
parohia Porceşti, 100 cor.; Ioan Duma, paroh în Săcal, 100 cor.; Vasilie Duma,
parohia Jabeniţa, 40 cor.; Nicolae Gliga, parohia Râpa-superioară, 100 cor.; Zaharie
Lupu, paroh în Hodac, 40 cor.; George Maier, parohia Topliţa-română, 100 cor.;
Vasilie Mateiu, paroh în Râpa-inferioară, 30 cor.; Zaharie Mateiu, paroh în Urisiul-
superior, 50 cor.; Nicolae Naşcu, paroh în Poleţ, 30 cor.; George Nicoară, capelan
în Ibăneşti, 50 cor.; Alexandru Nicolescu, parohia Meşterhaza, 20 cor.; Alexandru
Oltean, parohia Jabeniţa, 100 cor.; Ioan Petru, paroh în Ibăneşti, 100 cor.; George
Popescu, parohia Topliţa-română, 4 cor.; Leon Popescu, paroh în Deda, 150 cor.;
Iosif Popescu, paroh în Dumbrava, 100 cor.; Grigore Popovici, paroh în Murăş-
Cueşdiu, 30 cor.; Dionisie Radu, paroh, şi soţia Cornelia, din Nadăşa-română, 30
cor.; Iacob Stavilă, paroh în Lueriu, 100 cor.; Mihail Todea, paroh în Idicel, 100 cor.;
Ioan Vodă, paroh în Deda, 150 cor.353, menţionăm aici între colectanţi şi pe Zaharie
Frandeş, învăţător în Hodac, cu suma colectată de 20 cor.354 şi pe Pavel Şendrea,
învăţător în Râpa-superioară cu 30 cor.355.
351 Dr. Ilarion Puşcariu, Dr. E. Miron Cristea şi Mateiu Voileanu, Biserica Catedrală de la Mi-
tropolia Ortodoxă Română în Sibiu, Istoricul zidirii 1857-1906, Sibiu, Tiparul Tipograiei Arhidie-
cezane, 1908, p. 189-192.
352 Ibidem, p. 193.
353 Ibidem, p. 155-164.
354 Ibidem, p. 167.
355 Ibidem, p. 170.
206
Situaţia cu colecta efectuată în cadrul protopopiatului ortodox român Reghin

se prezintă astfel:
1. DEDA …………………….34,22 cor.
2. DUMBRAVA……………..19,70 cor.
3. FILEA…………………….10 cor.
4. HODAC…………………..231,42 între care Cassa bisericii 100,
Floare Lupu, cantor 20.
5. IBĂNEŞTI………………..152,30 cor., între care: E. Gliga lui Vasilie 10.
6. IDICEL: Biserica …………50 cor.
7. JABENIŢA………………..61,66 cor.
8. LUERIU…………………..16,40 cor.
9. MĂIERĂU………………...3,60 cor.
10. MEŞTERHAZA………….82,90 cor., între care: Nuţ Toderică 20, Cadar Petru
I. Cirila 20, Cadar Maria a Petri 10.
11. MURĂŞ-CUIEŞD………...60,60 cor.
12. NADĂŞA-ROMÂNĂ…….52 cor., între care Biserica gr.-or. 40.
13. POTOC……………………27,10 cor.
14. RĂSTOŞNEA cu ilia POLEŢI….60,50 cor., numai de la ilie tot.
15. RÂPA-INFERIOARĂ…….56,32 cor., între care B. Grigore, epitrop 10.
16. RÂPA-SUPERIOARĂ…….61 cor.
17. SĂCAL…………………….34 cor., între care G. Duma, propr. 10.
18. TOPLIŢA-ROMÂNĂ……..229,80 cor., între care I. Bucur, notar 10.
19. URISIUL-SUPERIOR…….33,80 cor., între care Biserica 20356.
Trebuie să amintim aici şi câteva aspecte legate de sinţirea catedralei.
După o muncă intensă care a durat mai puţin de patru ani, Consistoriul arhidiecezan
a stabilit sinţirea catedralei în ziua de 30 aprilie st. v. (13 mai st. n.) 1906, la
Duminica Samarinencii. S-a instituit din timp o „comisiune consistorială pentru
aranjarea festivităţilor”, formată din arhimandritul Dr. Ilarion Puşcariu, vicarul
Arhidiecezei, protopopii Nicolae Ivan, Matei Voileanu şi ieromonahul Dr. E.
Miron Cristea, asesori, precum şi Ioan de Preda, Dr. Liviu de Lemeny, Pantaleon
Lucuţa, Dr. George Proca (secretar consistorial) şi Lazăr Triteanu (referent şcolar la
Consistoriu, viitorul episcop Lucian al Romanului). Serbările au început în ajunul
sinţirii, sâmbătă 12 mai 1906 st. n., ora 16,00 când s-a întrunit Sinodul arhidiecezan
în sesiune extraordinară, în sala de festivităţi a „Casei naţionale” a Asociaţiunii
(inaugurată în 1905). Şedinţa a fost deschisă de mitropolitul Ioan Meţianu, care a
subliniat importanţa evenimentului în istoria Bisericii şi a neamului românesc din
Ardeal.
356 Ibidem, p. 182.
207
Protopopul Reghinului Galaction Şagău a prezentat apoi un „proiect de

rezoluţiune”, care – cu neînsemnate modiicări – a fost acceptat ca act oicial, în 9
puncte. Se exprima recunoştinţă principalilor binefăcători: împăratul-rege Francisc
Iosif I pentru cei 2.000 de galbeni şi Guvernului pentru suma de 15.000 coroane
şi – în mod deosebit – familiei Mocsonyi pentru donaţia de 60.000 coroane. De
asemenea se exprima recunoştinţa faţă de mitropoliţii Ardealului Andrei Şaguna,
„iniţiatorul fondului de zidire”, Miron Romanul „ca bun chivernisitor al aceluia” şi
mai ales lui Ioan Meţianu, „pentru bunăvoinţa şi rezoluţiunea (devotamentul, n.n.) cu
care a stăruit pentru facerea bisericii catedrale… cea mai frumoasă coroană cu care
şi-a împodobit creştetul la bătrâneţele adânci cu care l-a înfrumuseţat Dumnezeu”.
În continuare, actul exprima recunoştinţă Consistoriului arhidiecezan din anii 1898-
1906, îndeosebi vicarului arhiepiscopesc Dr. Ilarion Puşcariu, referenţilor (asesori,
consilieri, n.n.) Nicolae Ivan şi Dr. E. Miron Cristea şi membrilor din comisiunea de
clădire, Partenie Cosma şi Pantaleon Lucuţa, „care în special au stat cu sfatul lor şi cu
munca lor spirituală într-ajutor capului Bisericii, ca să asigure reuşita întreprinderii
în modul cel mai strălucit”. Se aduceau apoi cuvinte de apreciere „preoţimii întregi
şi protopopilor cari, în virtutea poziţiunii lor oiciale, au contribuit în măsură mare,
ca să facă posibilă zidirea, care, fără al lor puternic concurs ar i trebuit să sufere
amânare”. Actul festiv se încheia prin aceste cuvinte emoţionante: „Cu ziua de
mâine predă biserica catedrală cu hramul „Sintei Treimi” drept locaş sinţit şi o
închină sintei ei destinaţiuni, ca izvor nesecat pentru cultura iilor Bisericii noastre
şi pentru întărirea în credinţa strămoşească. Ea ne-a salvat limba şi datinile în trecut;
şi în viitor ea să ne asigure păstrarea acestor comori, ca şi condiţii de viaţă şi de
existenţă”357. Sinţirea a avut loc în ziua de duminică, 30 aprilie/13 mai 1906. Au
slujit mitropolitul Ioan Meţianu cu episcopul Ioan Papp de la Arad, înconjuraţi de
un impunător sobor de arhimandriţi, protopopi şi diaconi, între aceştia regăsindu-se
şi protopopul Galaction Şagău al Reghinului.
Activitatea socială a preoţimii ortodoxe din zona Reghinului în
timpul primului război mondial. Confruntarea militară între marile puteri
imperialiste, declanşată prin agresiunea Austro-Ungariei asupra Serbiei la 28 iulie
1914, a determinat angajarea în luptă şi a unor naţiuni şi state ale căror obiective nu
aveau nimic comun cu caracterul imperialist al războiului. Asemenea obiective erau
caracteristici ale îndelungatei lupte pentru airmarea principiului naţionalităţilor; în
anii primului război mondial, lupta cu arma în mână pentru dezrobirea teritoriului
naţional ţinut prin forţă între hotarele marilor împărăţii, lupta diplomatică pentru
recunoaşterea dreptului naţiunilor de a trăi într-un stat naţional unitar, lupta prin
cuvântul scris sau vorbit pentru susţinerea şi apărarea drepturilor de întregire
357 Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Catedrala Mitropolitană din Sibiu 1906-2006, Editura An-
dreiana, Sibiu, 2006, p. 50-51.
208
naţională şi politică erau mijloace şi metode prin care se exprima în fond, în condiţiile
şi împrejurările create de război, aceeaşi multilaterală activitate pentru triumful
principiului naţionalităţilor. Iată pentru ce obiectivul central al politicii externe a
României --- eliberarea teritoriilor alate sub dominaţie străină şi reîntregirea ţării
--- s-a pus cu acuitate deosebită în anii primei conlagraţii mondiale. Acesta a fost
motivul pentru care, în fapt, încă înainte de declanşarea ostilităţilor militare, România
se desprinsese de obligaţiile ce-i reveneau prin tratatul de alianţă cu Puterile Centrale,
ca şi Italia de altfel, rămânând timp de doi ani în atitudine de expectativă armată.
Decizia României de a pregăti intrarea sa în război pentru eliberarea Transilvaniei,
Banatului şi Bucovinei – dezideratul unităţii naţionale însuleţind masele cele mai
largi ale poporului român –, colaborând în acest scop cu Puterile Antantei, era practic
doar o chestiune de timp, până când acestea îşi vor asuma obligaţii precise, cuprinse
în tratate, cu privire la recunoaşterea dreptului României de a readuce la patria-
mamă teritoriile de dincolo de Carpaţi. În timpul neutralităţii s-au luat ample măsuri
privind buna dotare şi înarmare a armatei şi instruirea sa, aşteptându-se momentul
potrivit pentru a intra în acţiune.
După intrarea României în războiul drept de eliberare a fraţilor din Austro-
Ungaria şi de întregire a unităţii naţional-statale, românii din Transilvania au fost
mereu cu revolverul la tâmplă, deasupra lor plana umbra sinistră a spânzurătorilor
sau măcar cea a închisorilor şi deportărilor. Conform măsurilor excepţionale instituite
de oicialităţile ungare, se alcătuiau în iecare plasă şi judeţ listele „inidelilor”,
se înregistra cu migală iecare exponent al conştiinţei româneşti, din orice colţ al
teritoriului său. Procesele „de agitaţie” care acuzau „inculpaţii” că exprimau într-
un fel sau altul încrederea în viitorul luminos al poporului român, în eliberarea
Transilvaniei de către România deveniseră un fel de monedă curentă.
În acest context, nu putem să omitem drama preoţimii române în anii
primului război mondial. Înţelegând prea bine faptul că preoţii au fost vestalele care
au menţinut pururi vie lacăra credinţei naţionale în poporul român, din toamna
anului 1916 – îndeosebi –, furia stăpânirii ungare s-a dezlănţuit cu putere împotriva
lor. Pentru că şi-au manifestat bucuria irească la pătrunderea trupelor române
eliberatoare în Transilvania, au ajutat prin diverse mijloace pe soldaţii români şi
s-au rugat pentru izbânda adevărului şi dreptăţii, au îndemnat la rezistenţă şi au
menţinut trează speranţa în apropierea ceasului dezrobirii naţionale şi a unirii tuturor
românilor, zeci şi zeci de preoţi români – neiind ocoliţi nici octogenarii, nici cei
cu mulţi copii, nici soţiile lor cu copil în pântec sau la sân – au fost aruncaţi în
temniţele şi în lagărele de deportare ungare, au avut de îndurat schingiuiri şi umiliri
inimaginabile, au fost omorâţi în chip barbar, după reţete medievale, avutul le-a fost
prădat.
209
Din Transilvania propriu-zisă, un număr de peste 140 de preoţi români au fost

aruncaţi în închisorile din Cluj, Târgu-Mureş, Odorhei, Braşov, iar cei din Banat,
Arad şi Bihor la Seghedin, Vaţ, Timişoara, Caransebeş. Toţi erau acuzaţi de „trădare
de patrie” sau „spionaj în favoarea României”. Cei mai mulţi au fost judecaţi de
„tribunalul Diviziei honvezilor” din Cluj, câţiva de tribunale civile şi condamnaţi
la ani şi ani de „temniţă grea. Unii au fost arestaţi şi închişi luni de zile, chiar până
la sfârşitul războiului, fără a i judecaţi. Peste 200 de preoţi, mai ales din judeţele
situate la graniţa cu România de atunci (Braşov, Făgăraş, Sibiu, Hunedoara) au fost
deportaţi – unii cu familiile – în regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de vest,
în judeţul Şopron (înspre Austria, într-un ţinut cu o climă insalubră). Unii dintre ei
făcuseră şi câteva luni de închisoare în Transilvania. Acolo au trăit într-o mizerie
cruntă, fără nici un ajutor, supravegheaţi cu străşnicie, lăsaţi la discreţia populaţiei
locale (unguri şi şvabi), cu domiciliul în oraşul Şopron sau în unele localităţi din
judeţ (îndeosebi în orăşelul Rust). Mulţi din preoţii din Ţara Haţegului – în care au
intrat masiv trupele române în 1916 – au fost deportaţi în lagărul deţinuţilor sârbi
de la Nazsider, în aceeaşi zonă. Câţiva preoţi din judeţul Sibiu au fost deportaţi la
Zombor şi în Becicherecul Mare. Alţi 100 de preoţi, mai ales din judeţele Braşov
şi Făgăraş, mai puţin din Sibiu, au fost nevoiţi să-şi părăsească parohiile şi să se
retragă în vechea Românie, odată cu trupele române. Mulţi dinre ei au fost nevoiţi să
pribegească până în Ucraina, de unde s-au reântors abia la sfârşitul anului 1918 sau
începutul lui 1919. Câţiva au avut ghinionul de a i arestaţi de autorităţile germane
de ocupaţie din vechea Românie şi trimişi în Transilvania, unde au fost închişi şi
condamnaţi de tribunalele maghiare ca „trădători de patrie”; câţiva au murit în
Moldova în timpul refugiului. Opt preoţi au fost ucişi de jandarmi, de către maghiari
sau secui, în perioada de destrămare a imperiului Austro-Ungar, la sfârşitul anului
1918 sau la începutul anului 1919. Mulţi dintre ei închişi sau deportaţi s-au reântors
cu sănătatea grav zdruncinată şi destui dintre ei nu s-au mai întors deloc, intrând
în galeria miilor de eroi cărora le datorăm Unirea. Procesele intentate românilor,
ca cel de la Curtea marţială a Diviziei a V –a honvezi din Cluj, în care din cei 16
„inculpaţi” pentru „trădare de patrie” sau „spionaj românesc”, 9 persoane au fost
condamnate la pedeapsa cu moarte prin ştreang, iar ceilalţi la închisoare pe diferite
termene şi pierderea funcţiei publice, dovedesc împotrivirea românilor faţă de statul
austro-ungar şi dorinţa lor de a contribui cât mai mult la sprijinul României.
Din liste, dar care sunt departe de a prezenta o situaţie completă, rezultă
că: au fost internaţi 140 preoţi în total 113 ani, 2 luni, 14 zile; un alt număr de 112
preoţi internaţi, fără date precise; 85 preoţi închişi în temniţă, însumând în total 65
ani, 6 luni şi 21 zile de detenţie; preoţi duşi în pribegie, 106; preoţi omorâţi, 4 şi un
cleric; preoţi osândiţi la moarte, 4; preoţi osândiţi la închisoare, 15, în total la 85 de
210
ani şi 6 luni; au murit în închisoare trei preoţi; au murit în pribegie 7 preoţi; au stat
în închisoare 3 preotese, în total 1 an, 3 luni şi 8 zile; au fost internate 16 preotese,
în total făcând 14 ani, 4 luni şi 8 zile358. Din numărul extrem de mare al preoţilor
care au avut de suferit, reţinem doar câteva cazuri şi din zona de care ne ocupăm în
prezenta lucrare:
„Preoţi internaţi sunt: Octavian Petra – Ibăneşti; Alexandru Nicolescu –
Măierău; Mihail Todea – Idicel Pădure; Ioan Branea – Măierău; Petru Cădar – Polăţi;
Nicolau Gliga – Râpa superioară”359. Se cere ajutor pentru aceştia. Bine-nţeles, lista
preoţilor din această zonă care au suferit în perioada aceasta este mult mai mare, noi
oferind aici câteva date pentru exempliicare.
Menţionăm de asemenea faptul că Octavian Petra, preot ortodox în Ibăneşti,
având neplăceri cu notarul maghiar din sat, a fost deţinut la 1 septembrie 1916
în comuna Şamşud şi expediat la Târgu Mureş. A fost închis în temniţa poliţiei
împreună cu alţi 14 preoţi şi cu mai multe prostituate, care, dezbrăcându-se în pielea
goală, îşi băteau joc de preoţii români cu vorbe şi gesturi triviale. După trei zile a
fost escortat la Şopron şi internat în Fertomegyes, de unde a scăpat la 1 august 1918.
Deprimat suleteşte din cauza devastărilor alate acasă şi de mizeriile internării, a
murit curând.
Se cuvine să amintim aici faptul că preoţii din protopopiatul Reghinului –
ca de altfel toţi preoţii din Transilvania – fac pe timpul războiului rapoarte despre
cei morţi în război, despre răniţi, despre cei care s-au întors acasă schilozi, dacă
aveau familii, toate acestea se făceau pentru a i ajutaţi cei suferinzi de către oamenii
Bisericii. Preoţii întocmesc liste pe care le înaintează la protopopiat cu cei plecaţi la
război, astfel de liste întâlnim în sate precum: Deda, Ibăneşti, Luieriu, Hodac, Mureş
Cuieşd, Nadăşa Română, Potoc, Meşterhaza, Răstoşnea-Polăţi, Râpa Inferioară,
Râpa Superioară, Săcalul de Pădure etc.
Astfel, desprindem constatarea că şi mulţi preoţi au avut de suferit pe perioada
războiului, iind internaţi sau suferind alte greutăţi. În lipsa acestor martiri ai cauzei
naţionale româneşti, grija mângâierii suletelor credincioşilor români a fost preluată
de soţiile preoţilor rămase acasă şi care, în plus, au luat asupra lor povara întreţinerii
gospodăriilor, în condiţiile în care salariul soţilor lor era sistat, sesiile parohiale
în bună măsură luate, ba adeseori scoase din casa parohială, la care se adăuga
supravegherea poliţiei sau a autorităţilor locale. Să ne mai gândim şi la faptul că iii
unor astfel de „trădători de patrie” au fost eliminaţi din şcolile ungare, indiferent de
treapta de învăţământ pe care se alau. Nu este deci de mirare faptul că multe din
358 Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spiritu-
ală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989, p. 162.
D. 1120/1916, f. 127.
211
preotesele rămase acasă fără sprijin şi-au pierdut viaţa, altele s-au îmbolnăvit grav,
iar peste 100 au trecut munţii în vechea Românie, împreună cu soţii şi copii lor,
trăind din tot felul de expediente. Dar au fost destule preotese care au fost aruncate
în închisori sau deportate împreună cu soţii lor, nu arareori şi copiii. O pomenim
acum pe mama poetului Octavian Goga, preoteasa văduvă Aurelia Goga, deportată
la Ruszt între 28 august 1916 – 10 mai 1918, pentru vina de a i mama „poetului
pătimirii noastre”, care, alat în România, prin înlăcărata sa propagandă în favoarea
cauzei naţionale, a grăbit momentul intrării României în război.
După patru ani de suferinţă a urmat însă marea bucurie românească a realizării
statului naţional român unitar, prin Unirea Transilvaniei cu România, proclamată la
Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. În luna noiembrie a acelui an, când administraţia
Transilvaniei era preluată de Consiliul Naţional Român Central, „unicul for care
reprezintă voinţa poporului român din Transilvania”, şi se făceau febrile pregătiri
pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a fost trimis la Iaşi pentru a se
coordona de comun acord cu bărbaţii de stat ai României acţiunea de airmare a
voinţei poporului român din Transilvania de autodeterminare şi de Unire cu Ţara,
profesorul de la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu, deja cunoscut militant pentru
drepturile naţionale ale poporului român, Nicolae Bălan, care va i primul mitropolit
ortodox al Ardealului în România întregită. Iar ca o supremă recunoaştere a rolului pe
care Biserica Română l-a avut în procesul secular al rezistenţei românilor împotriva
asupririi străine şi al luptei sale pentru libertate şi unitate naţională, reprezentanţii
săi (ierarhii şi protopopii) au fost membrii de drept ai Adunării constituante care
a decretat Unirea, mai mult, episcopii Ioan I. Papp şi Demetriu Radu au deţinut
preşedinţia Adunării, alături de George Pop de Băseşti; de asemenea, între delegaţii
aleşi ai satelor au fost printre primii preoţii. Hotărârile luate în sala Unirii au fost
aduse apoi la cunoştinţa imensei mulţimi de peste 100.000 de români care aşteptau
pe câmpul lui Horea vestirea lor, printre oratori iind episcopii Miron Cristea şi şi
Iuliu Hossu.
În dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918, la ora 7, s-a săvârşit câte un serviciu
religios în ambele biserici, ortodoxă şi unită, după care episcopul Caransebeşului,
Miron Cristea a înălţat o rugăciune către Dumnezeu, o patetică rugăciune de
mulţumire care a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor care se alau de faţă.
În rugăciunea sa, Miron Cristea scoate în evidenţă atotputernicia lui Dumnezeu, în
opoziţie cu micimea omului, şi Îl roagă pe Părintele luminilor să nu-şi întoarcă faţa
nici o clipă de la încercatul şi oropsitul popor român360. Cei doi înalţi ierarhi vor
face parte şi din delegaţia care va duce la Bucureşti actul Unirii.
360 Pr. Florin Bengean, Patriarhul Miron Cristea – dincolo şi dincoace de timp, Editura Lira,
Târgu Mureş, 2003, p. 33-34.
212
Preoţimea a fost aşadar alături de poporul român în grelele împrejurări

ale primului război mondial, ie luptând alături de popor pe câmpul de luptă, ie
rugându-se în biserici pentru izbânda armatelor române, ie adresând cuvinte de
îmbărbătare pentru cei rămaşi acasă, ie organizând colecte în bani şi produse pentru
cei nenorociţi din pricina războiului sau pentru cei orfani, bătrâni, bolnavi, văduve
rămaşi acasă. Mitropolia, permanent, a adresat circulare şi pastorale către preoţi
şi protopopi îndemnându-i ca să ie alături de popor în aceste momente extrem de
diicile.
În 1914, mitropolitul Ioan Meţianu trimite o circulară în care se adresează
tuturor protopopilor şi la toată preoţimea din arhidieceza transilvană. Mitropolitul
spune că mulţi dintre cei ce au trebuit să plece la trupe pe neaşteptate, vor i lăsat
acasă, în mare mizerie, părinţi bătrâni şi neputincioşi, soţii cu copii mici, dar vor i
lăsat pe câmp, încă neadunat, şi rodul muncii lor de peste an. Pentru alinarea durerilor
celor rămaşi în mizerie – spunea mitropolitul – s-au deschis liste de subscripţie
pretutindeni în ţară şi cei cu dare de mână jertfesc sume frumoase în scopul acesta.
Pentru a i exemplu, mitropolitul a contribuit şi el, deocamdată cu o mie de coroane.
Se vor aduna deci sume frumoase de bani, care la timpul potrivit vor i împărţiţi cu
dreptate între cei lipsiţi, ai căror capi de familie îşi fac datoria pe câmpul de luptă.
Mitropolitul îi îndeamnă pe preoţi să le întindă cel mai urgent şi mai necesar ajutor,
care nu poate suferi amânare, anume să nu le lase pe câmp, pradă nimicirii, roadele
pe care le au, ci să le dea tot sprijinul şi ajutorul, ca să şi le poată aduna de pe câmp.
Mitropolitul îi sfătuieşte pe preoţi ca în proxima Duminică, în sfânta biserică,
de pe amvon, să îndemne şi să anime poporul, să facă fapta bună şi frumoasă
creştinească, bineplăcută Domnului şi oamenilor, şi anume să sară în ajutorul celor
rămaşi acasă fără braţe destoinice şi suiciente de lucru dintre consăteni, şi din facere
de bine să adune de pe câmp şi roadele acestora. În acest scop, preoţii să se pună
în înţelegere cu primăria şi cu fruntaşii comunei, şi ascultând şi pe cei lipsiţi, să
stabilească cu aceştia împreună planul de lucrare. Mitropolitul dă exemplu că aşa au
făcut şi românii din regatul vecin, când au avut război, şi aşa au făcut şi bulgarii, şi
alţii. Mitropolitul spune de asemenea că, pentru aceia, care n-ar avea roade pe câmp,
ori acelea n-ar i suiciente la susţinerea lor, să se facă şi colecte, în bani şi produse
naturale, prin epitropiile parohiale, din care apoi nevoiaşii să ie ajutaţi după putinţă.
Circulara a fost trimisă de la Sibiu, la 21 iulie 1914 şi este semnată de Ioan Meţianu,
arhiepiscop şi mitropolit361.
Întâlnim de asemenea circulare prin care mitropolitul îndeamnă pe preoţi să
facă colecte pentru „cei nenorociţi din războiu”, astfel să adune bani şi produse pe
listele de subscripţie deschise în acest scop pentru ca apoi cele colectate să ajungă
361 Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu, Circulare, Nr. 9207 Pres. 1914.
213
la cei oropsiţi din război. Unor astfel de solicitări, preoţii au dat curs imediat şi
au adunat cele solicitate. Din documentele Arhivei Mitropoliei Ardealului de la
Sibiu alăm date despre colectele efectuate pentru „cei nenorociţi în războiu”. Toată
sularea preoţească din Transilvania a luat parte la aceste acţiuni. S-au făcut colecte
după cum urmează: „În Protopresbiteratul Reghin, în parohiile: Deda, Dumbrava,
Filea, Idicel, Jabeniţa, Lueriu, Potoc, Săcal, Răstoşnea, Urisiul-superior, Urisiul-
inferior, Reghin, Caşva etc… .”362. Deci şi preoţii şi credincioşii din protopopiatul
Reghinului şi-au adus darul lor celor ce au au avut de suferit de pe urma rîzboiului.
Se observă de aici faptul că întreaga sulare creştinească din Ardeal a participat
la această acţiune de întrajutorare a celor suferinzi de pe urma cruntului război.
Alăm date despre aceste colecte şi din circularele pe care preoţii le trimit ie
protopopiatelor, ie Consistoriului Arhidiecezan prin care informează despre colecta
efectuată şi raportează suma adunată. Avem foarte multe astfel de documente.
Pe lângă aceste înştiinţări pe care le trimit spre protopopiat sau mitropolie,
mulţi preoţi adaugă la acestea şi listele pe care sunt înscrişi cei care au contribuit la
aceste colecte precum şi suma cu care au contribuit. De cele mai multe ori în capul
listei este preotul şi de asemenea în aceste liste se regăsesc şi multe văduve care şi-
au adus contribuţia lor la ameliorarea stării celor care au avut de suferit de pe urma
războiului.
De asemenea preoţii, urmând îndemnurilor venite de la mitropolie, au fost
cei care i-au mobilizat pe oameni ca să ajute familiile celor plecaţi pe front, ca şi
aceştia să ie în rând cu lucrările câmpului, să adune roadele de pe ogoare şi să
facă însămânţările pentru anul următor. Astfel că preoţii în fruntea credincioşilor
lor au sărit numaidecât în ajutorul celor oropsiţi de pe urma războiului, au sprijinit
familiile afectate să-şi poată aduna roadele de pe ogoare să aibă cu ce supravieţui, şi
să ie cu toate lucrările câmpului cât de cât la zi.
Menţionând că înalţii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania,
prin activitatea lor patriotică au adus o mare contribuţie din partea Bisericii la
purtarea războiului din anii 1916–1918, şi că alţi numeroşi slujitori ai altarului au
ilustrat activitatea lor în acest timp prin acte de eroism şi sacriiciu se poate airma
că la purtarea războiului care a dus la făurirea măreţului act al unirii, care este cel
mai de seamă eveniment din istoria poporului român, slujitorii Bisericii au adus
o mare şi importantă contribuţie, pregătind suleteşte poporul pentru dezrobirea
fraţilor români din Transilvania, suferind până la sacriiciu alături de ostaşii ţării, în
momentele cele mai grele din timpul războiului.
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia înscrie o pagină de nepieritoare
glorie în istoria poporului român, demonstrând viabilitatea şi trăinicia sentimentului
362 Idem, Colecta pentru cei nenorociţi prin războiu, nr. 6375/1915.
214
naţional. Lanţurile robiei s-au rupt, zăgazurile nedreptăţii s-au sfărâmat, naţiunea
română priveşte înainte cu demnitate şi cu încredere în viitorul său. Actul unirii
a fost un act iresc şi a întrunit adeziunea întregii sulări româneşti de pe cele
două versante ale Carpaţilor, el demonstrează totodată lumii întregi că legăturile
suleteşti dintre fraţi nu au putut i rupte de vitregia istoriei, că asuprirea pe care
guvernele claselor dominante au exercitat-o asupra iilor naţiunii române din acest
colţ al pământului strămoşesc nu a făcut altceva decât să consolideze ideea unităţii
naţionale a românilor. Căci cu cât asuprirea era mai mare, cu atât mai dârză era lupta
pentru libertate, în suferinţă se călesc suletele tari, prin suferinţă la biruinţă, spune
atât de plastic înţelepciunea poporului nostru. Jertfele celor mai buni ii ai neamului
românesc aduse pe altarul patriei nu au fost în zadar, ele au constituit un exemplu de
urmat, un îndemn la luptă, căci zorile biruinţei vor apărea să aducă răsplata acestor
sacriicii pe care naţiunea română le-a adus în lupta sa pentru libertate.
Alba Iulia este cetatea neamului românesc, Alba Iulia, cetatea jertfei celor
trei martiri ai neamului, Alba Iulia, al cărei pământ răsuna la 1600 de zăngănitul
armelor oştirii voievodului cu nume de arhanghel, Mihai Viteazul, sub a cărei glie
dorm soldaţii Legiunii a XIII – a Gemina, ca şi atâţia eroi anonimi care s-au jertit în
decursul veacurilor sub lamurile aceluiaşi drapel care chema la libertate şi înfrăţire.
Cetatea străbună trăia la 1 Decembrie 1918 cea mai glorioasă zi a existenţei sale, zi
care a deschis calea spre noile zori de libertate a poporului român. Actul unirii este
opera întregului popor român care a avut o comportare eroică şi o voinţă de ier,
înţelegând că numai prin unire şi înfrăţire se va putea realiza adevărata libertate,
ideal de secole al poporului român.
Contribuţia protopopiatului Reghin la îniinţarea primului orfelinat
românesc ortodox în Sibiu, în 1916. Trebuie să prezentăm aici faptul că îniinţarea
primului orfelinat românesc ortodox în Sibiu, în 1916, este un moment deosebit
de important în ceea ce priveşte implicarea Bisericii în acte de caritate. Urmând pilda
înălţătoare a religiei creştine, care se bazează pe cea mai largă iubire a aproapelui,
şi socotind că omul nu este numai o iinţă care, în mijlocul celorlalte vieţuitoare nu
urmăreşte de cât un rost cât mai îmbelşugat în viaţă, Biserica a înţeles şi s-a pătruns
de adevărul că iinţa umană, cu conştiinţa, superioară pe care o poseda, are menirea
şi datoria să ie de ajutor şi altor semeni ai săi, mai ales celor slabi şi neputincioşi,
celor neajutoraţi şi nesprijiniţi, celor săraci şi părăsiţi.
Noua instituţie ilantropică fu pusă de iniţiatorii ei sub scutul Bisericii,
deoarece prin însăşi natura ei Biserica este chemată în prima linie a da mână de
ajutor celor nenorociţi, a svânta lacrimile orfanilor şi văduvelor, şi a-i lua sub
părinteasca sa ocrotire; de altă parte, prin organizarea ei, Biserica este mai lesne
în stare a ala, unde într-adevăr este lipsă de ajutor, prin organele ei poate mai uşor
215
aduna în jurul său, întocmai ca o mamă bună, pe copilaşii rămaşi fără tată şi fără
sprijin, şi alându-se în strânsă legătură cu şcoala, le poate da mai bine acestora
creşterea trebuincioasă şi-i poate face cu timpul membrii folositori ai societăţii
omeneşti. Şi autoritatea bisericească solicitată îşi înţelese imediat însemnătatea
situaţiei, ce-şi cerea dezlegarea cu atâta stăruinţă, şi fără amânare şi luă măsurile
necesare pentru întruparea instituţiei atât de reclamate de împrejurări. Încă în cursul
sărbătorilor Naşterii şi ale Botezului Domnului – şi cum se puteau cinsti mai bine
aceste sărbători – Consistoriul arhidiecezan hotărî îniinţarea unui orfelinat pe
seama copiilor ostaşilor căzuţi pe câmpul de luptă sau ajunşi incapabili de muncă
şi de câştig, şi spre acest scop decretă deschiderea unei colecte pentru adunarea
fondurilor necesare. <<E vorba de un orfelinat românesc şi creştinesc>>, zice
neuitatul Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Meţianu, în apelul său către preoţime, unul
din cele din urmă acte ale vieţii sale, – <<ce Consistorul nostru plenar a decretat să
îniinţăm şi susţinem aici în Sibiu, şi încă cu posibilă grabă. Orfanii după cei căzuţi
în război ridică mâinile lor nevinovate către Tatăl cel ceresc şi reclamă ajutor. Cine
le va putea da creştere, hrană, îmbrăcăminte, dacă nu Biserica, şi prin ea totalitatea
iilor ei rămaşi în viaţă, cu puţină avere şi cu dare de mână? Cine îi va putea ocroti
mai ales pe aceia, care au rămas câte 4-5-6 sub grija unei mame văduvite, slăbită
trupeşte şi istovită de durere, – dacă nu noi, ceice suntem datori să im milostivi
şi cu îndurare faţă de cei nenorociţi şi în dureri? – Iată deci, onorată preoţime, un
nou teren, ce ni se deschide de a face binele, de a ocroti şi milui pe toţi ceice azi au
pierdut pentru Tron şi patrie pe părintele lor iubit>>363.
Menţionăm aici faptul că şi protopopiatul ortodox al Reghinului şi-a adus
contribuţia sa la întemeierea acestui orfelinat. Protopopul Vasile Duma convoacă
conferinţe preoţeşti şi învăţătoreşti din protopopiatul Reghinului pe 29 februarie/13
martie 1916, la ora 2 p.m. în Reghin pentru a discuta problema orfelinatului, iar
în urma acestor discuţii s-au făcut donaţii importante din partea protopopiatului
Reghin pentru orfelinat364.
De asemenea se cer date de copii orfani din zona aceasta pentru orfelinat,
pentru a i trimişi la orfelinat. Preoţii din cadrul protopopiatului Reghin întocmesc
liste cu copii orfani pe care le înaintează orfelinatului. Cu siguranţă că şi unii copii
orfani din această zonă vor i fost duşi la orfelinatul de la Sibiu pentru a i crescuţi
şi educaţi acolo.
Se cuvine să mai amintim aici faptul că se trimite circular către oiciile
parohiale şi protopresbiteriale din Transilvania, prin care se solicită ajutor pentru
orfelinatul din Sibiu (1916).
363 Andrei Bârseanu, Orfelinatele noastre, în Transilvania, nr. 1-6, 1916, p. 4-5.
D. 1120/1916, f. 67.
216
La 23 decembrie 1915, Dionisiu Radu, paroh în Mureş Cuieşd înştiinţează

că „s-au trimis la Cassa Consistorială Arhidiecezană în favorul copiilor orfani
… cor 14,60. Donaţiunea s-a făcut din partea preotului, învăţătorului, biserica şi
unii dintre poporeni.
Obiecte: cojoc, peptar.
În favorul văduvelor şi orfanilor cor. 16”365.
La 13 martie 1919, se trimite de la Sibiu o adresă protopopului Reghinului,
Vasilie Duma, prin care mitropolia conirmă primirea sumei de 810 coroane 70
ileri colectată în parohiile din tractul Reghinului în favorul orfelinatului din
Sibiu366.
Rezultă aşadar că, iată, şi preoţii şi credincioşii din zona Reghinului şi din
împrejurimi şi-au adus darul şi jertfa lor la realizarea orfelinatului din Sibiu pentru
a-şi găsi alinare suferinţelor cei care au rămas orfani şi pentru ca aceştia să poată
beneicia de creştere şi educaţie moral creştinească. Un gest nobil!
Concluzia care se desprinde din cele prezentate este limpede: preoţimea din
zona Reghinului a fost alături de popor în momentele de răscruce ale istoriei sale,
sprijinindu-i aspiraţiile spre o viaţă mai bună, mai omenească, s-a zbătut ca enoriaşii
săi să aibă cele necesare unui trai decent.
Charitable activities of the priests of the Romanian Orthodox

Archpriestship Reghin during the second half of the XIX century
and the early years of the XX century
Summary
The clerics from Romanian Orthodox Archpriestship Reghin helped the

poor in different ways ,some were helped with money because they had suffered
the destructive effects of loodings , ires, hail or other calamities,their dwellings
being no longer habitable. In this meaning the fraternal solidarity is remarcable ,
the manner in which the Church through its sons rushed to help those of the same
kind and belief. Compassion is one of the basic virtues for a christian and it has to
come from the heart and be charaterized by love and humbelness. Many widows , of
priets, of teachers,simple people were helped according to possibilities, with money
, a dwelling to live in, because many priestesses remained widows quite young with
littte children not having where to go.
365 Ibidem, f. 15.
366 Idem, D. 1122/1918, f. 23.
217
The priests of the Church understood that they had to help also those who were
ighting for freedom and independence to consolidate and strengthen in the soul of
the defenders the courage and manliness , the conidence in their victory and in the
justice of the cause they were defending.They embraced enthusiastically the right
cause of the people, supporting those who took the determined decision to be the
masters of their own destiny , to be free and independent .The actions through which
the Church and clerics , from the highest ones to those serving in villages, proved
their love through moral and material support , were different and multiple.Through
divine services and prayers to God in churches for the victory of the Romanian ,
through impulse and charity actions for the soldiers on the front , through gifts for
those who were wounded , through charity towards the discomfort and the troubles
of those who remained at home, through the services done by military priests on
the battle ield, as well as heroic deeds of some priets on the battleield , the Church
showed her servitude towards its believers and the people it belonged to.The clerics
from the Romanian Orthodox Archpriestship Reghin contributed substantially to the
building of the metropolitan cathedral from Sibiu..
The priests from the Reghin area were alongside Romanian people in the
hard circumstances of the irst World War , ighting on the battle ield ,praying in the
churches for the victory of the Romanian Army ,encouraging those who remained
at home , organizing money collection and products for those affected by the war
or the orphans ,the old ,the sick , widows The Mitropoly addresed permanently
circular letters and pastorals for the priests and protopopes encouraging to be
alongside the people in dificult moments.We can also notice circular letters through
which the metropolitan encourages priests to make collections for those ‚’affected
by the war ‚’to collect money and products on the subscription lists opened for
this purpose for sending them to those affected by the war. These demans were
immediately answered by the priests and they gathered everything required. The
priests following the impulses from the Mitropoly , were the ones who mobilized
people to help the families or those who left for the battlefront ,to keep up with
the work of the ield , to harvest the crops from the ield and to plant the seeds for
next year.Thus the priests leading the believers helped the poor ones affected by the
war , supported their families to harvest the crops in order to survive and to keep
up with the works of the ield.We also mention here the fact that the priests from
Romanian Orthodox Archpriestship brought their contribution to the foundation of
the orthodox orphanage from Sibiu where many orphans were raised .The general
conclusion is clear; the priests were together with Romanian people in the decisive
moments of its history , supporting its aspirations for a better ,more human life , it
strove for her believers to have a decent life.
218
ÎMPRUMUTUL MAGHIAR DIN ANUL 1895 „ZIS AL PORŢILOR DE

FIER” ŞI PROBLEMA RAMBURSĂRII LUI DUPĂ 1920
Tudor RĂŢOI
În cele următoare vom supune atenţiei unul dintre aspectele semniicative

ale problematicii Dunării aşa cum s-a cristalizat ea la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi în primele decenii ale celui următor. Este vorba despre împrumutul maghiar în aur
cu dobândă de 3% zis şi al „Porţilor de Fier” sau „Obligaţiunile Porţilor de Fier”,
contractat în anul 1895, în numele Ungariei, de către monarhia bicefală, pe fondul
sporirii traicului comercial prin acest tronson dunărean şi al susţinerii inanciare a
absolut necesarelor lucrări de regularizare a căii navigabile în cel mai diicil dintre
sectoarele luviului367.
Împrumutul a fost contractat, de asemenea, în condiţiile generate de efectele
Congresului de la Berlin din 1878, care, după cum se ştie, a prilejuit Austro–Ungariei
adjudecarea dreptului de a executa, singură, lucrările tehnice şi de a percepe taxe pe
tronsonul Porţile de Fier, drept pe care, în 1879, guvernul de la Viena l-a transferat
Ungariei, iar aceasta l-a conservat până la sfârşitul Primului Război Mondial.
Pe baza prevederilor Tratatului de la Berlin, în 1883 Ungaria a deinitivat
planul lucrărilor de la Porţile de Fier, punerea lor în operă începând în septembrie
1890368. Era pentru prima dată când se depăşea nivelul declaraţiilor de intenţii,
după încercări eşuate datând din anii 1857, 1871 şi 1873-1874, iniţiate ca efecte
ale conferinţelor internaţionale precedente. Timp de aproape un deceniu, în anii
1890-1898, Ungaria a desfăşurat lucrări care, deşi n-au întrunit toate exigenţele
tehnice ale timpului, au adus îmbunătăţiri sensibile navigaţiei, dar au fost exploatate
discriminatoriu de către partea ungară, mai cu seamă după 14 iulie 1899, când au
fost puse în aplicare cinci regulamente cu privire la navigaţia şi perceperea de taxe
în sectorul Porţile de Fier, toate în avantajul net al părţii maghiare369.
367 În acest sector, greutăţile principale erau provocate de stânci, adâncimea variabilă a apei şi
viteza curenţilor (de la 0,3 la 50 m/sec.) – vezi Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria popo-
rului român, Editura Ştiinţiică, Bucureşti, 1972, p. 93.
368 Ibidem, p. 94. După alţi autori, lucrările hidraulice au început în anul 1895 şi s-au terminat
în 1899 – vezi Paul Gogeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale,Bucureşti, Editura Politică, 1970,
p. 156.
369 Aceste regulamente au fost: Regulamentul taxelor de navigaţie şi taxelor de remorcaj de
perceput pe sectorul Dunării între Moldova Veche şi Turnu Severin, Regulamentul pentru stabilirea,
perceperea şi ţinerea în evidenţă de către autoritatea regală ungară de navigaţie a Dunării de Jos a
taxelor de navigaţie, de remorcare şi pilotaj de perceput de la vasele circulând între Moldova Veche
şi Turnu Severin, Regulamentul de organizare a autorităţii regale ungare de navigaţie a Dunării de
Jos, Dispoziţiile speciale pentru politica de navigaţie pe porţiunea de Dunăre supusă supravegherii
superioare de către autoritatea regală ungară de navigaţie la Orşova şi Regulamentul serviciului
219
Acest regim a suferit schimbări în cursul Primului Război Mondial,

periclitând şi mai grav interesele statelor riverane mici şi mijlocii - printre ele
şi România -, pe fondul poziţiei privilegiate a Puterilor Centrale în sud-estul
continentului. La sfârşitul războiului, situaţia s-a modiicat în favoarea puterilor
victorioase ale Antantei, şi ele interesate în a-şi asigura supremaţia pe luviu.
Comandamentul trupelor aliate a împărţit Dunărea în mai multe sectoare, iar acestea
au fost puse sub controlul unei Comisii Interaliate a Dunării, organism militar creat
ad-hoc, cu sediul la Budapesta370. Tronsonul Porţilor de Fier şi Cataractelor a intrat
în sectorul ce se întindea, în principiu, de la Orşova până la Ulm, şi care s-a alat sub
comanda amiralului englez Troubridge. În poida noilor realităţi politice şi naţionale
din regiune, după 1918 Troubridge a păstrat la Porţile de Fier şi Cataracte vechea
administraţie maghiară, pe care a sobordonat-o Comisiei Interaliate, nesocotind
aproape tendenţios interesele noilor state riverane sectorului, România şi Regatul
Sârbo-Croato-Sloven, pe care nici măcar nu le-a consultat în legătură cu modul în
care înţelegea să administreze porţiunea luviului de sub autoritatea sa.
Până la stabilirea statutului deinitiv al Dunării, în 1921, Comisia Interaliată
a luat şi alte măsuri care au echivalat, practic, cu scoaterea sectorului Porţilor de Fier
şi Cataractelor de sub jurisdicţia riveranilor şi punerea lui sub control străin, de fapt
sub controlul Puterilor Aliate. O serie de chestiuni importante privind acest tronson
şi care-i interesau direct pe riverani, cum a fost organizarea serviciilor la Porţile
de Fier, au fost discutate în lipsa acestora. România a protestat energic, inclusiv la
Conferinţa Păcii de la Paris, împotriva acestor decizii ce fuseseră luate de Comisia
Interaliată în două şedinţe, din 29 noiembrie şi 2 decembrie 1919, desfăşurate la
Belgrad, apreciind măsurile iniţiate ca iind cel mult provizorii, până la deinitivarea
regimului Dunării.
La rândul lor, cele două Mari Puteri Aliate şi-au menţinut poziţia de până
atunci, justiicând deciziile luate prin preţul pe care riveranii erau datori să-l plătească
pentru internaţionalizarea inevitabilă şi completă a Dunării371.
Până la urmă, din fericire, Comisia Interaliată a trebuit să-şi încheie misiunea
şi să ie desiinţată, în mai 1920, urmare a ratiicării de către Germania, în ianuarie
1919, a Tratatului de la Versailles, care prevedea, între altele, şi crearea Comisiei
Internaţionale a Dunării372.
Pe de altă parte, sectorul Porţilor de Fier şi Cataractelor a intrat şi sub
incidenţa prevederilor Tratatului de la Trianon, din iunie 1920, dintre Puterile Aliate
şi Ungaria, unde, la articolele 287-289, s-a prevăzut scoaterea lui de sub mandatul
de pilotaj stabilit la Porţile de Fier şi la alte cataracte de la Dunărea de Jos – vezi Paul Gogeanu,
op.cit., p. 154.
370 Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, op.cit., p. 127.
371 Ibidem, p. 137-138.
372 Prima reuniune a acesteia s-a deschis în iunie 1920 la Paris.
220
maghiar, bunurile, instalaţiile şi toate celelalte amenajări puse aici în slujba navigaţiei
trecând în administrarea Comisiei Internaţionale a Dunării.
S-a sperat acum, ca şi mai înainte, că tronsonul în discuţie va intra, în sfârşit,
sub controlul ţărilor care ar i trebuit, de drept, să-l stăpânească, România şi Regatul
Sârbo-Croato-Sloven. Dorinţei celor două state i s-au opus, însă, atât unele state
aliate neriverane, cât şi unele state riverane învinse, îndeosebi Ungaria. Iată de ce
prevederile menţionate, din Tratatul de la Trianon, n-au adus împlinirea acestei
dorinţe. În acelaşi spirit, prin articolul 350 al Tratatului de la Versailles, deşi s-a
reiterat scoaterea Porţilor de Fier de sub mandatul încredinţat Ungariei, tronsonul în
discuţie n-a fost atribuit, nici prin acest tratat, statelor riverane, ci, în mod provizoriu,
cum spuneam, Comisiei Internaţionale a Dunării (C.I.D.), care a înlocuit Comisia
Interaliată ce o precedase. Ulterior, după ixarea, în 1921, a statutului deinitiv al
Dunării, potrivit articolelor 32 şi 33 din tratatul încheiat în acest scop, s-a stabilit
ca la Porţile de Fier să se constituie şi să se organizeze servicii speciale pentru
administrarea acestui sector, ca sarcină comună a României, Regatului Sârbo-Croato-
Sloven şi C.I.D., sediul administraţiei iind aşezat la Orşova. Din păcate însă, deşi a
însemnat un progres sensibil faţă de situaţia anterioară, punerea în aplicare a acestor
dispoziţii a întârziat, pe de o parte din cauza C.I.D., iar pe de alta şi din cauza unor
asperităţi apărute între cele două state riverane373.
A urmat o perioadă de mai bine de un deceniu, caracterizată, concomitent,
de insistenţele României pentru rezolvarea problemei serviciilor la Porţile de Fier
şi Cataracte prin exercitarea unei administraţii bilaterale, româno-sârbe, în acest
sector, dar şi de ezitări şi de amânări repetate din partea regatului vecin, deşi, în
principiu, acesta împărtăşea poziţia României. Asperităţilor româno-sârbe li s-a
adăugat opoziţia C.I.D. şi mai ales a unor state precum Anglia, Ungaria, Italia şi chiar
Franţa la teza românească. Această opoziţie a sfârşit prin a determina Belgradul să
iasă din expectativă şi, în anul 1925, după tratative bilaterale desfăşurate în capitala
sârbă, s-a ajuns să se semneze un proiect de convenţie privind serviciile pe sectorul
în discuţie374.
Proiectul semnat a stârnit din nou reacţia negativă a adversarilor tradiţionali
ai suveranităţii riveranilor în regiune, astfel că în decembrie 1925 C.I.D. a decis
rediscutarea şi modiicarea acordului româno-sârb. După mai multe runde de
negocieri, în care România a refuzat constant să accepte diluarea drepturilor sale
la Porţile de Fier, cum cereau mai cu seamă Marea Britanie şi Ungaria, în martie
1927, în urma unei sesiuni a C.I.D. desfăşurată la Strassburg, susţinerile engleze
şi maghiare au fost respinse, ajungându-se la un acord care recunoştea caracterul
interriveran al serviciilor preconizate a se îniinţa, dreptul riveranilor de a executa
373 Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, op.cit., p.289-290.

374 Ibidem, p. 293.
221
lucrările, de a-şi numi personalul, de a arbora un pavilion special, de a folosi limbile

română şi sârbă ca limbi oiciale etc. Cu titlu de compensaţie acordată celor ce
apăraseră vechile teze referitoare la astfel de servicii, C.I.D. era însărcinată cu
supravegherea activităţii acestora, cu avizarea lucrărilor şi a cuantumului taxelor, cu
numirea şeilor de servicii etc.
După aprobarea, în 1928, a acordului realizat, la 28 iunie 1932, Comisia
Internaţională a Dunării, întrunită în sesiunea de la Semmering, a adoptat în
unanimitate acordul pentru îniinţarea serviciilor speciale de la Porţile de Fier.
Împreună cu un regulament de aplicare pendinte, acordul a prevăzut modul de
organizare a serviciilor bilaterale româno-iugoslave, raporturile lor cu C.I.D.,
condiţiile de executare a lucrărilor în deileul Dunării, supravegherea şi poliţia
navigaţiei, taxele de navigaţie şi, în general, tot ceea ce se subsuma aspectelor de
natură administrativă.
Organismul creat prin acordul de la Semmering a purtat denumirea de
„Administraţia Porţilor de Fier şi Cataractelor” (A.P.F.) şi a avut sediul central la
Orşova, în timp ce Serviciul lucrărilor a fost ixat în dreapta luviului, la Tekja, ca
expresie a egalităţii perfecte în drepturi a celor două state.
Acordul de la Semmering, din 28 iunie 1932, a avut darul de a încheia o
perioadă nedreaptă pentru statele din regiune, România şi Iugoslavia intrând,
în sfârşit, în drepturile lor ireşti, suverane, asupra acestui sector375. El a pus, de
asemenea, bazele unei colaborări bilaterale româno-iugoslave cu bune rezultate,
administraţia comună a celor două ţări durând până la declanşarea celui de-al Doilea
Război Mondial şi la ocuparea Iugoslaviei de către trupele hitleriste.
Pe tot acest parcurs în care s-au luat decizii organizatorice de felul celor
menţionate, printre problemele care au intrat în atenţia organismelor dunărene,
având tangenţe şi cu coniguraţia relaţiilor postbelice dintre ţările regiunii, s-au
numărat şi cele generate de monarhia bicefală şi, în numele ei, de Ungaria, înainte
de 1914, când tabloul Europei centrale era cu totul altul comparativ cu cel de după
Conferinţa Păcii. Este vorba, din acest punct de vedere, despre obligaţiile şi datoriile
asumate de monarhia bicefală – şi, în spiritul Tratatului de la Berlin, în mod concret,
de partea maghiară - în regularizarea cursului Dunării la Porţile de Fier şi Cataracte,
obligaţii şi datorii a căror stingere a dat naştere după război unor vii polemici şi
dezbateri de ordin juridic, diplomatic şi politic.
Parte din aceste dezbateri s-a concentrat asupra chestiunilor privind lucrări
începute de irmele particulare şi întinse pe perioade îndelungate, înainte şi după
război. S-a dovedit că decontarea cheltuielilor ocazionate de asemenea lucrări
întâmpina obstacole nebănuite, neputându-se clariica în mod cert proprietatea asupra
lor, asupra materialelor întrebuinţate sau rămase şi, mai cu seamă, în legătură cu cine
375 Ibidem, p. 299-300.
222
avea obligaţia plăţilor. Expresia sintetică a acestei situaţii a fost aşa-numita „Afacere
Freund”, derulată în anii 1922-1925 şi relativă la revendicarea, ca proprietate
privată, de către irma omonimă, a unor bunuri constând în materiale din piatră
folosite la lucrările de regularizare. Revendicarea menţionată intra în opoziţie cu
pretenţiile C.I.D. de a le considera proprietatea sa, ca moştenitoare a statului ungar,
potrivit art. 288 din Tratatul de la Trianon, însă, cum chestiunile rămâneau neclare
sub aspect juridic, iind aproape imposibil să ie procurate dovezi credibile de o
parte sau de alta, restul materialelor nu puteau i întrebuinţate, iar dosarul risca să se
întindă pe un termen nedeinit376. În anul 1924, Serviciul de Navigaţie al Porţilor
de Fier descoperea în arhivele sale şi trimitea Comisiei Internaţionale a Dunării la
Bratislava raportul şefului acestuia, Tompa, odată cu alte două documente din care
rezulta că irma «Freund şi Fiii» încasase în anii 1912 şi 1914 sume importante
din partea statului maghiar pentru lucrările executate la Porţile de Fier şi pentru
materialul strâns şi depozitat în acest sens377, însă mai mult decât atât părea să nu se
poată face nimic. Afacerea a fost, totuşi, lichidată până în anul 1925378.
Un dosar asemănător şi ininit mai important decât cel referitor la „Afacerea
Freund” a fost acela având în centru împrumutul maghiar din anul 1895, în aur şi
cu dobânda de 3%. Problema a ieşit la suprafaţă pentru prima dată în anul 1920, cu
prilejul şedinţei din 4 decembrie a C.I.D., împrejurare în care în atenţia participanţilor
a intrat, în principiu, chestiunea moştenirii obligaţiilor contractate de Ungaria înainte
de război şi a transmiterii lor către statele succesoare ale acesteia la Porţile de Fier,
România şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven379. În septembrie 1923, dosarul a început
să prindă contur după solicitarea «Societăţii de Bancă Elveţiene» pentru clariicări
cu privire la împrumut. Punându-se problema rambursării lui, chestiunea a ajuns în
faţa Comisiei Reparaţiilor care, în martie 1923, a decis ca plata să ie făcută de către
statele succesoare pe teritoriul cărora se alau după război lucrările de regularizare,
respectiv de România380. La 10 aprilie 1924, în şedinţa Comitetului executiv al
C.I.D. de la Praga, reprezentantul Cehoslovaciei pe lângă Comisie a ridicat din
nou problema împrumutului 3% al „Porţilor de Fier”. S-a alat atunci că Ungaria
făcuse acest împrumut în anul 1895, la valoarea de 45 de milioane coroane aur şi că
serviciul său fusese transferat în 1923, de către Comisia Reparaţiilor, României, ca
376 Arhivele Naţionale Drobeta-Turnu Severin, fond Administraţia Porţilor de Fier şi Catarac-
telor Orşova, dosar nr. 62/1922, f. 116-119 şi nr. 65/1923, f. 31-32; (vezi şi Tudor Răţoi, Regimul
Dunării la Porţile de Fier şi Cataracte (1891-1924). Documente. Vol. I. Craiova, Editura ALMA, p.
123-130).
377 Ibidem, dosar nr. 105/1924, f. 458-461; (Ibidem, p. 179-182).
378 Ibidem, dosar nr. 120/1925, f. 110-111.
223
stat succesor al Ungariei la Porţile de Fier381. Încercând să pună mai bine în lumină
amănuntele afacerii, Constantin Contzescu, reprezentantul României la C.I.D.,
şi Vilfan, reprezentantul Regatului sârbo-croato-sloven, constatau diicultatea
întreprinderii şi informau la 16 aprilie acelaşi an Comisia cu privire la greutăţile
întâmpinate în cercetarea arhivelor Serviciului Porţilor de Fier, absolut necesare în
clariicarea problemelor relative la împrumut. În parte, aceste greutăţi decurgeau din
pierderea parţială a documentelor în timpul războiului, însă nu mai puţin pernicioasă
era şi lipsa de cooperare a părţii maghiare în identiicarea arhivaliilor evacuate din
cauza evenimentelor militare. În opinia celor doi reprezentanţi era urgentă angajarea
a doi ingineri, unul român şi altul sârb, pentru traducerea documentelor redactate în
limba maghiară382, ceea ce s-a şi acceptat în şedinţa Comitetului executiv din 23-24
aprilie 1923383. Cu acest prilej, reprezentantul Cehoslovaciei a readus în discuţie
problema cadrului de analiză şi a competenţelor în soluţionarea litigiului, motiv
pentru care în iunie-iulie 1924, Seeliger, reprezentantul german pentru Bavaria la
C.I.D., ca preşedinte de şedinţă al Comitetului executiv al Comisiei, s-a adresat
şi Comisiei Consultative şi Tehnice a Comunicaţiilor şi Tranzitului de pe lângă
Societatea Naţiunilor pentru lămuriri cu privire la împrumutul maghiar 3% în aur
numit “Obligaţiile Porţilor de Fier” şi la sarcinile pendinte ale României384. Până
să se primească un punct de vedere oicial, în şedinţa Comitetului executiv al C.I.D.
din 17 iulie 1924 s-a hotărât lansarea unui chestionar al documentelor de identiicat
vizând regimul maghiar şi internaţional în domeniu, situaţia şi regulamentul
conturilor de cheltuieli şi aspectele de natură juridică, inanciară, administrativă,
economică şi tehnică ale împrumutului, scontându-se că desluşirea acestor aspecte
era de natură să clariice întreaga problematică a stingerii obligaţiilor menţionate
de către ţările succesoare ale Ungariei la Porţile de Fier385. Până la sfârşitul anului
1924, au mai intrat pe ordinea de zi priorităţile, din punctul de vedere al şefului
Serviciului, Tompa, la traducerea în limba franceză a documentelor administraţiei
maghiare din perioada 1889-1918386, operă ce implica delimitarea precisă a
atribuţiilor celor doi ingineri traducători387 şi subordonarea preferenţială, în poida
atitudinii potrivnice a unor delegaţii, cum era acea engleză388, a muncii de traducere
necesităţii de lămurire a tuturor aspectelor pendinte împrumutului.

382 Ibidem, f. 115-116; (Ibidem, p. 173-176).
383 Ibidem, f. 100-102; (Ibidem, p. 176-179).
384 Ibidem, f. 150-153; (Ibidem, p. 187-189).
385 Ibidem, f. 154-158; (Ibidem, p. 199-202).
386 Ibidem, dosar nr. 105/1924, f. 463; (Ibidem, p. 258-259).
387 Ibidem, dosar nr. 85/1924, f. 162, 171, 174-180, 221-222; (Ibidem, p. 212-224).
388 Ibidem, f. 162, 171, 174-180; (Ibidem, p. 212-221).
224
Desfăşurarea afacerii în primii ani postbelici arăta, aşadar, diferenţe majore

de interpretare juridică a acesteia din partea statelor membre ale C.I.D., problematica
dezvoltată în jurul împrumutului rămânând în suspensie în primii patru ani de după
Tratatul de la Trianon. Începând cu anul 1925, documentele pun în evidenţă că,
în mai acelaşi an, problema rambursării intrase în vizorul Asociaţiei Naţionale a
Deţinătorilor Francezi de Valori Mobiliare şi Lloyds Bank Limited389 şi că demersul
întreprins în aplicarea deciziei din iulie 1924 a Comitetului executiv al C.I.D. a
primit un răspuns negativ. La 2 februarie 1925, Tompa, şeful Şerviciului Porţilor
de Fier, îi scria reprezentantului C.I.D. la Orşova că în arhiva Serviciului nu se
găsea nici un document referitor la împrumutul maghiar 3% aur, « zis al Porţilor de
Fier »390. De menţionat, însă, că activitatea de căutare şi identiicare a unor astfel de
documente întâmpina diicultăţi serioase, din cauza redactării lor în limba maghiară.
Dacă pentru depăşirea impasului, în anul 1924, se hotărâse traducerea documentelor
în limba franceză, în anul următor s-a constatat că activitatea s-a împotmolit aproape
deinitiv. Nemulţumiţi de salariul primit, în august 1925, traducătorii şi-au încetat
activitatea391, fapt ce l-a determinat pe şeful Serviciului să propună înlocuirea lor
cu interpretul său oicial, Breg, urmând ca acesta să ie plătit la nivelul care-i făcuse
pe traducători să se retragă392.
În paralel, serviciul rambursării împrumutului maghiar a continuat să aibă
o derulare incertă. O chestiune pendinte a fost, totuşi, clariicată în anul 1925 şi
anume aceea a băncilor unde urmau să ie păstrate fondurile de rulment, de rezervă
şi fondul special de rezervă constituite pentru serviciul amintit. Astfel, potrivit
hotărârilor din 24-26 februarie 1925 ale Comitetului executiv al C.I.D., fondul de
rulment al împrumutului trebuia să ie depus, în cont curent pe bază de lei şi dinari,
pentru cheltuieli previzionate pe timp de patru luni, până la concurenţa sumei de
25000 de franci elveţieni, la Banca « Timişoreana » şi la sursala ei din Orşova,
iar restul fondului de rulment la Banca Naţională a României; fondul de rezervă
trebuia depus la Banca Franco-Sârbă din Belgrad, iar fondul special de rezervă la
una dintre băncile care ofereau cele mai bune condiţii393. Pe parcurs, rambursarea
împrumutului a întâmpinat, cu siguranţă, diicultăţi, ceea ce a dus la intervenţia
Comisiei Reparaţiilor. Un memorandum şi rezoluţii adoptate de C.I.D. în cea de-a
23-a ei sesiune plenară394, desfăşurată în 1929, fac vorbire depre schimburi de scrisori
intervenite la 27 iulie şi 25 ocotmbrie acelaşi an între C.I.D. şi Comisia Reparaţiilor
pe tema împrumutului. C.I.D. informa cu acest prilej că nu uitase să examineze
389 Ibidem, dosar nr. 120/1925, f. 230-231.
390 Ibidem, dosar nr. 126/1925, f. 92-93.
391 Ibidem, f. 418, 420-422.
392 Ibidem, dosar nr. 120/1925, f. 340.
393 Ibidem, f. 142-179.
394 Ibidem, dosar nr. 154/1927, f. 54, 56-57, 64; dosar nr. 23/1928-1929, f. 112, 116.
225
cu cea mai mare atenţie considerentele expuse încă din 18 mai 1924, pe această
temă, de către Comisia Reparaţiilor, care stabilise că sarcina achitării împrumutului
maghiar de 3% aur, « zis al Porţilor de Fier », revenea, indiscutabil, României. Statul
român încercase să conteste această obligaţie, însă Comisia Reparaţiilor se opusese,
pe temeiul convenţiei din 23 iulie 1927 potrivit căreia guvernul român şi celelalte
guverne semnatare aveau a ţine cont că, chiar de la contractarea împrumutului, taxele
de navigaţie percepute pe sectorul Porţilor de Fier fuseseră destinate să reprezinte
sursa de bază a achitării împrumutului, iar România era principalul beneiciar al
acestor taxe. Era ceea ce şi făcuse C.I.D., alocând produsul net pe taxele percepute
la Porţile de Fier serviciului împrumutului. Modalităţile de vărsământ al acestui
produs au fost ixate prin acordul din 27 aprilie 1927, elaborat şi pus în aplicare sub
egida Comisiei Reparaţiilor şi cea a asociaţiilor deţinătorilor de titluri la împrumutul
menţionat. La 11 iulie 1929, Comisia Reparaţiilor informa C.I.D. că împărtăşea teza
ce susţinea acoperirea serviciului împrumutului din taxele în discuţie, considerate
suiciente în această direcţie. În context, C.I.D. observa, însă, că plata dobânzilor
anuale şi cea a amortismentelor la împrumut fusese garantată în trecut nu numai
prin produsul taxelor de navigaţie, pe care guvernul regal maghiar fusese autorizat
să-l preleveze, dar şi prin alte venituri ale statului. Se crease astfel o situaţie de drept
în legătură cu produsul taxelor serviciului împrumutului, care nu putea i schimbată
de faptul substituirii statului maghiar. Nici un stat substituent n-avea dreptul să
ignore obligaţiile ce i se transmiteau ca stat succesor şi a căror respectare decurgea
în ordinea prevederilor Tratatelor de Pace şi a deciziilor Comisiei Reparaţiilor.
România şi Iugoslavia au consimţit să respecte această situţie de drept semnând
acordul bilateral din 28 aprilie 1927, prin care îl recunoşteau şi ratiicau pe cel
semnat în ziua precedentă.
Din întreaga jurisprudenţă astfel constituită, s-au desprins necesitatea
ineluctabilă a respectării stricte a obligaţiilor generate de acordul din 27 aprilie
1927 şi în egală măsură nevoia activităţii de supraveghere a acoperirii cheltuielilor
cu întreţinerea şi administrarea sectorului Porţilor de Fier. În decursul anilor, deşi
o astfel de jurisprudenţă n-a fost eludată, totuşi, probabil din cauză că achitarea
anuităţilor a avut la bază exclusiv produsul net înregistrat pe perceperea taxelor
de navigaţie iar acesta a fost insuicient, rambursarea împrumutului a acumulat un
deicit asupra căruia, în iulie 1929, Comisia Reparaţiilor s-a simţit datoare să atragă
atenţia. Că achitarea scadenţelor n-a fost în nici un fel neglijată, este un fapt dovedit
de documente. Nu este exclus ca, pentru mărirea veniturilor acumulate din taxele de
navigaţie în perspectiva achitării ratelor împrumutului, dar şi din alte raţiuni, să i fost
avută în vedere o majorare a taxelor, aşa cum par să sugereze consideraţiile semnate
de trei funcţionari ai Serviciului Porţilor de Fier care, folosind tabele comparative ale
tarifelor navale şi C.F.R. practicate pe traseie comune, în 1925, au abordat metoda
226
de urmat în identiicarea posibilităţilor de mărire moderată a tarifelor de navigaţie

corespunzătoare percepute în zona de competenţă a Serviciului395. Cum majorarea
tarifelor a rămas în faza de studiu, iind discutată, fără rezultat, şi în 1928, de această
dată în Comitetul executiv al C.I.D.396, în paralel, s-a procedat ca şi până atunci,
adică, vărsându-se, periodic, prin Serviciul Porţilor de Fier, în contul împrumutului,
sume reprezentând produsul net la taxele de navigaţie încasate. Exempli gratia, în
anul 1926 s-a depus suma de 567459,59 franci elveţieni397, aferentă tarifelor încasate
pe întregul an, în 1928 suma de 90000 de franci elveţieni, doar ca aconto la serviciul
împrumutului398, în 1929 suma de 75000 de franci elveţieni, tot ca aconto399,
iar în anul 1930 suma de 150000 de franci, cu acelaşi regim, în contul anului
respectiv400. Urmare a ratiicării, la 28 aprilie 1927, a acordului din ziua precedentă,
în septembrie 1928, Casa Comună cu sediul la Paris a Deţinătorilor de Obligaţiuni
Publice Austriece şi Ungare emise înainte de război a anunţat că renunţa la reluarea
serviciului cupoanelor întârziate la plată şi că acestea erau lichidate începând cu data
de 10 august 1928401. Ar mai i de adăugat, tot în legătură cu constituirea resurselor
subsumate împrumutului Porţilor de Fier, că, începând cu ianuarie 1927, lunar, la
Banca Naţională a României, au fost transferate sume reprezentând excedentul
bugetar estimat pe patru luni şi care au contribuit la alimentarea fondului de rulment
al împrumutului402. Alte sume s-au prelevat şi vărsat în contul fondului special de
rezervă al împrumutului, cum este atestat pentru luna august 1925, când secretarul
general al C.I.D. îi scria din Bratislava reprezentantului său la Orşova, Etling, cu
privire la suma de 450905,24 de franci elveţieni plătită fondului special constituit
395 Ibidem, dosar nr. 119/1925, f. 79-84.
396 Ibidem, dosar nr. 2/1928, f. 9, 14-16.
397 Ibidem, dosar nr. 154/1927, f. 3, 9.
398 Ibidem, dosar nr. 24/1928, f. 4; dosar nr. 27/1928, f. 5, 8, 12, 17, 21, 23, 31, 37, 42, 52,
55, 60, 62, 65, 68, 71, 96, 110, 113, 125, 131, 139, 167, 192, 221, 256, 290, 295, 296.
399 Ibidem, dosar nr. 154/1927, f. 41, 46-47.
400 Ibidem, f. 68, 70, 73.
401 Ibidem, dosar nr. 2/1928, f. 86, 89.
402 În decembrie 1926 a fost vărsată suma de 45000 de franci elveţieni (Ibidem, dosar nr.
170/1927, f. 12, 13, 15), în ianuarie 1927 suma de 30000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 56, 58, 59),
în februarie 30000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 149), în martie 35000 de franci elveţieni (Ibidem,
f. 190, 192-194), în aprilie 40000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 223, 225, 227-228), în mai 80000 de
franci (Ibidem, f. 25-28), în iunie 100000 de franci elveţieni (Ibidem, dosar nr. 171/1927, f. 55-56,
59-60), în iulie 80000 de franci (Ibidem, f. 127-129, 131), în august 100000 de franci (Ibidem, f.
198-200, 202), în septembrie 100000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 285-286), în npiembrie 100000
de franci elveţieni (Ibidem, f. 432-433, 435), în mai 1928 suma de 15000 de franci elveţieni (Ibidem,
dosar nr. 21/1928, f. 116-118), în iunie 40000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 235-238), în iulie 60000
de franci elveţieni (Ibidem, f. 339-340, 344), în august 40000 de franci (Ibidem, f. 431-432, 434), în
septembrie 50000 de franci elveţieni (Ibidem, dosar nr. 20/1928, f. 1, 2, 7), în octombrie 40000 de
franci (Ibidem, f. 138-19, 146-147), în noiembrie 40000 de franci elveţieni (Ibidem, f. 367-368, 374).
227
pentru serviciul ulterior al împrumutului maghiar. Suma nu trebuia luată în calcul la

alcătuirea bilanţului mensual al Serviciului Porţilor de Fier403. De asemenea, este
atestat că, în august 1927, s-au vărsat 567459, 58 de franci elveţieni la Casa Comună
a Purtătorilor de Titluri Austro-Ungare din Paris404, după cum, pentru ianuarie 1925,
un alt arhivaliu, printre cele mai interesante prin conţinutul său, documentează în
legătură cu raportul înaintat de delegaţia României Comisiei Internaţionale a Dunării,
la Bratislava, cu privire la bunurile rămase pe teritoriul maghiar şi adjudecate prin
Tratatul de Pace de la Trianon în favoarea României. Raportul era trimis la cererea
guvernului de la Budapesta şi era menit să constituie o piesă importantă a dosarului
constituit cu privire la despăgubirile maghiare, ţinând seama că valoarea amintitelor
bunuri se cifra la 37484557 coroane aur, valuta anului 1914, adică atingea un nivel
relativ apropiat cuantumului împrumutului maghiar « zis al Porţilor de Fier »405. Pe
capitole, suma de mai sus era formată din 36602557 coroane aur – bunuri imobile
(iar dintre acestea, printre cele mai semniicative componente igurau: clădirile de la
Orşova ale Serviciului Porţilor de Fier – 202 255 de coroane aur, cheiul Orşovei – 1
963 013 coroane aur etc.) şi bunuri mobile – 982000 de coroane aur406.
În concluzie, la începutul deceniului patru al secolului trecut, rambursarea
împrumutului maghiar din 1895, zis al « Porţilor de Fier » era în plină desfăşurare.
Conform prevederilor Tratatelor de Pace această obligaţie trecuse asupra României
şi se baza, ca şi înaintea războiului, în principal, pe veniturile nete rezultate din
taxele de navigaţie. Insuicienţa acestora a avut ca efect acumularea unui deicit
semniicativ al serviciului rambursării, însă, ca parte componentă a relaţiilor
internaţionale având în centru Dunărea şi sud-estul Europei, România a făcut în aşa
fel încât să-şi onoreze ritmic obligaţiile, atitudinea ei, cristalizată în consens cu cea
a ţărilor din componenţa C.I.D., contribuind la prevenirea dezvoltării unui posibil
factor de criză în regiune.
THE HUNGARIAN LOAN FOR «THE IRON GATES» FROM 1895 AND
ITS PAYMENT AFTER 1920.
Abstract
The article deals with an interesting topic for the historiography of the
Danube at the Iron Gates and Cataracts. It concerns the loan that the Austro-
Hungarian monarchy contracted in 1895, on behalf of Hungary, for the regulation
of the Danube’s navigable waterway in its most dificult section at Moldova Veche
403 Ibidem, dosar nr. 126/1925, f. 492.
404 Ibidem, dosar nr. 171/1927, f. 127-129, 131.
405 Ibidem, dosar nr. 120/1925, f. 102-105.
406 Ibidem.
228
and Gura Văii. Contracted to a value of 45 million gold crowns, after World War I
the loan payment gave rise to a lively debate on who to repay it, considering that
the bicephalous monarchy was gone. The quasi-unanimous opinion was that the
payment was due, as an obligation, by the successors of Austria-Hungary at the Iron
Gates, i.e. Yugoslavia and Romania, although the legal and diplomatic settlement
was not the easiest.
ISTORICUL SOCIETĂŢILOR PETROLIERE

„ALPHA”, „COLOMBIA” ŞI „AQUILA”
ÎNTRE 1904-1930
Ionela NIŢU
Dan-Ovidiu PINTILIE
După apariţia în România a Legii minelor din 1895 se constată o

pătrundere a capitalurilor străine, interesate de sectorul petrolier, la început mai
puţine, până în 1903, apoi într-un număr din ce în ce mai mare putându-se vorbi şi
de o colaborare cu capitalurile româneşti, precum şi de ajutorul şi cooperarea unor
oicialităţi româneşti, în special din PNL407.
Dacă valoarea capitalurilor româneşti investite cresc de la 12.800.000
lei în 1903 la 31.000.000 lei în 1908, capitalurile străine investite cresc şi ele
spectaculos de la 46.000.000 lei în 1903 la 191.000.000 lei în 1908408. Pe locul întâi,
în 1903 era capitalul german cu 87,5 milioane lei, apoi cel francez cu 33 milioane
lei, olandez cu 22 milioane lei, american cu 15 milioane lei, italian cu 13 milioane
lei, belgian cu 7,9 milioane, englez cu 6 milioane lei şi austro-ungar cu 5 milioane
lei.
Din anul 1904, câteva capitaluri franceze vin în România după ce
Compania franceză „Desmarais Frères” (constituită în 1861) era deja interesată de
sectorul petrolier şi rainarea de petrol pentru piaţa Franţei409. În 1905, capitalul
francez constituie societatea Colombia, iar în 1906, grupul „Desmarais Frères”
constituie societatea Aquila Franco-Română cu un capital de 3.000.000 lei şi care
repede va ajunge la 6.000.000 lei410. Cu capitaluri mai mici au fost create şi alte
societăţi cum ar i Alpha (1905), Gallia, Steaua Franco-Română, Independenţa
Franco-Română411.
407 Monitorul Petrolului Român, nr. 1 din 1905, p. 25.

408 Industria Petrolului în România în 1908, p. 287.
409 Monitorul Petrolului Român, nr. 9 din 1904, p. 278.
410 Idem, nr. 33 din 1905, p. 949-950; nr. 1 din 1908, p. 11.
411 Idem, nr. 1 din 1908, p. 6, nr. 2 din 1908, p. 42-43.
229
Societatea petrolieră franco-română Colombia, constituită în

noiembrie 1905 cu concursul societăţii Crédit Foncier d’Algérie et de Tunisie şi
Banca Louis Hirsch et Cie pentru exploatarea terenurilor petrolifere în judeţul
Prahova, la Buştenari, Bordeni, Băicoi şi Moreni-Ţuicani412. Constituirea societăţii
s-a hotărât în 22 octombrie 1905, iar Actul constitutiv şi Statutele au fost publicate în
„Monitorul Oicial” în 16 decembrie 1905413. Societatea avea ca obiect de activitate
explorarea şi exploatarea de terenuri petrolifere şi „toate operaţiunile relative la
industria şi comerţul petrolului”. Capitalul său era la început era de 1.200.000 lei
divizat în 2.400 de acţiuni la purtător la câte 500 lei iecare.
Principalii acţionari ai societăţii au fost de la început următorii:
1. Firma Ruzicka, Elias & Taubes – industriaşi, Bucureşti, care primea
2000 de acţiuni. Firma aducea ca aport la societate conform inventarului din 22
octombrie 1905, puţuri, 5 sonde, trăsuri, căruţe şi terenuri la Buştenari şi Telega;
2. Banca Marmorosch Blank & Co, Bucureşti care primea 40 de acţiuni;
3. Emil Samuel – rentier, Paris care primea 12 acţiuni;
4. Robert Schumann – bancher, Paris care primea 238 acţiuni;
5. Stanislas Badel – bancher, Paris care primea 62 acţiuni;
6. Louis Hirsch – bancher, Paris care primea 38 acţiuni;
7. Achille Levy-Strauss – rentier, Paris care primea 10 acţiuni.
Societatea a fost înregistrată la Tribunalul Ilfov, Secţia Comercială, sub
nr. 2.458/1905. Actul constitutiv a fost transcris la nr. 286 din 1905, iar în registrul
societăţilor a fost înregistrată la nr. 125 din 1905.
Primii administratori pe patru ani au fost desemnaţi: Achille Levy-
Strauss, Herman Spayer şi Lazare I. Elias414. Preşedinte a fost ales Achille Levy-
Strauss, administrator delegat Lazare I. Elias iar cenzori Leon Ruzicka, Marcel Hisch
şi M. Pragel. Supleanţi au fost aleşi Victor Raţiu, Armand Taubes şi A.G. Carissy415.
În anul 1907, preşedinte al consiliului de administraţie era Barbu Ştefănescu
Delavrancea, iar Dumitru Zarifopol şi Achille Levy-Strauss, vicepreşedinţi. Membri
în consiliu erau Lazare I. Elias, S. Rosenthal. H. Spayer şi A. Blank. Director al
societăţii era francezul D.G. Many profesor de Poduri şi Şosele care a predat atât la
Paris cât şi la Bucureşti.
În primii ani exerciţiul inanciar a fost stabilit între luna octombrie şi
luna aprilie a anului următor.
412 Serviciul Judeţean Argeş al Arhivelor Naţionale (în continuare SJAN Argeş), fond Socie-
tatea Colombia, dosar 9/1931-1944, f.n.
413 Monitorul Oicial nr. 206 din 16 decembrie 1905, p. 7010-7011.
414 Ibidem.
415 Monitorul Oicial, 7 iunie 1906, p. 2143.
230
În august 1906 s-au mai cumpărat alte terenuri la Buştenari sporindu-

se capitalul la 2,8 milioane lei, exploatând un număr de 17 sonde. Apoi capitalul a
fost sporit prin depuneri succesive la 3,5 milioane lei, iar apoi la 5.000.000 lei iind
rambursat în proporţie de 90%.
Alături de societăţile petroliere Steaua Română, Româno-Americană şi
Aurora, în anul 1908, Colombia participă la crearea societăţii petroliere „Distribuţia”
destinată distribuirii produselor petroliere pe piaţa internă din România.
Din anul 1905 până în anul 1912, activitatea societăţii a mers în creştere
continuă, datorită activităţii rainăriei construită între 1905 şi 1907, dar care va i
distrusă în timpul războiului şi reconstruită în 1919-1920. De asemenea, societatea a
beneiciat de legea pentru încurajarea industriei conform jurnalului nr. 1014 publicat
în „Monitorul Oicial” nr. 28 din 6/19 mai 1919. Rainăria se ala la o distanţă de
2.100 metri faţă de Gara Sud Ploieşti având linii de garaj având linii de garaj cu
ecartament normal în lungime de 3.609 metri416.
La începutul existenţei sale, societatea a achiziţionat concesiuni în
apropierea vechilor sale proprietăţi precum şi în alte regiuni în special la Moreni-
Bana, Cricov, Băicoi, Ţintea, Runcu-Scorţeni, Păcureţi, Copăceni. A instalat pe
concesiunile sale sonde care au forat 26.000 metri precum şi rezervoare, ateliere,
clădiri, depozite de produse şi materiale.
Anul 1912 a fost de o prosperitate excepţională, societatea dominând
cu producţia ei piaţa petrolului din România. Sonda nr. 1 din Moreni, răzbită în acel
an, a dat timp de 10 luni cca. 1.000 tone pe zi iar producţia totală a acestei sonde a
atins aproape 40.000 vagoane417. Beneiciul brut al exerciţiului 1912-1913 a fost de
peste 13.000.000 lei aur, ceea ce era o cifră foarte importantă faţă de cele 5.000.000
lei capitalul social. Producţia societăţii „Colombia” a reprezentat în 1914, 13% din
producţia totală a României.418
În anul 1913 conform bilanţului societăţii, capitalul social era de
5.000.000 lei iar valoarea terenurilor, sondelor, cai, trăsuri, puţuri, rezervoare,
maşini, conducte, vagoane cisternă, imobile, instalaţii se ridicau la 1.517.050 lei419.
Producţia societăţii reprezenta 18% din producţia totală a României. Producţia
societăţii ocupa locul 4 din totalul societăţilor, societatea Alpha, locul 9 iar societatea
Aquila locul 12, reprezentând 15,4% din totalul producţiei obţinute de România420.
416 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 1/1930, f.n.
417 Ibidem, dosar 9/1931-1944, f. 108.
418 Balkan Compas, teil I, Rumänien , 1914-1915, Wien, 1914, p. 236-237.
419 Monitorul Oicial, nr. 59 din 18 iunie 1913, p. 2727.
420 Daniela Buşă, Investiţiile străine de capital în economia României la începutul secolului
XX.
231
În 1913, mobilizarea armatei române a făcut ca cea mai mare parte

a personalului societăţii să ie chemat sub drapel. Ca urmare, lucrările de foraj şi
exploatare au fost suspendate astfel că multe sonde au fost oprite din activitate.
La sfârşitul mobilizări, exploatările au început să-şi reia activitatea normală până
la sfârşitul lunii iunie 1914, când declanşarea războiului european a exercitat
asupra societăţii o inluenţă defavorabilă în sensul că unii ingineri, funcţionari şi
muncitori străini au fost chemaţi în ţările lor, iar cei români, în cea mai mare parte,
la concentrări.
Cu toate acestea, societatea „Colombia” continuă să se dezvolte până
în anul 1916, începând numeroase şi importante lucrări de foraj şi exploatare în
regiunile Moreni, Gropi şi Buştenari, îşi asigură concursul rainăriei „Traian”, din
Cernavodă, din 1913 care aparţinea Societăţii „Alpha”, precum şi al rainăriei din
Plopeni, îşi procură vagoane-cisternă şi rezervoare necesare înmagazinării produselor
sale, la Constanţă, în vederea exportului. Staţia de Export Constanţa a fost îniinţată
în anul 1904, de către Societatea „Aquila Franco-Română”, iind preluată în anul
1928 de „Colombia”. Tot la Constanţa a funcţionat până în anul 1931, o fabrică
de bidoane care ulterior a fost demontată şi vândută, iar până în 1922 o fabrică de
ambalaje din lemn421.
Pentru depozitarea produselor petroliere, în anul 1916, avea închiriate
de la stat, pe 25 de ani un număr de trei rezervoare cu o capacitate de 10.000 m.c.
Avea de asemenea, spaţii de depozitare particulare în cantitate de 26.300 m.c.
pentru depozitarea ţiţeiului. Pentru transportul ţiţeiului şi produselor petroliere a
cumpărat şi închiriat vagoane-cisternă care au crescut de la un număr de 9 în 1908
la 174 în 1916, iar numărul acestora va continua să crească în anii următori422. În
sfârşitul anului 1930, societatea transporta pe calea ferată produsele petroliere cu
318 vagoane423.
La începutul războiului, societatea este defavorabil inluenţată de
evenimentele politice. O mare parte din lucrători şi din personalul tehnic este
mobilizat, producţia scade în mod simţitor din cauza unor accidente survenite la
sondele nr. 1 şi 2 din Moreni, care cereau reparaţii diicil de executat precum şi piese
de schimb.
Deteriorarea continuă a situaţiei militare şi pierderea a 2/3 din teritoriul
ţării a impus o evaluare rapidă a şanselor României de a păstra petrolul pentru
nevoile ei şi ale Antantei. Ideea de a distruge sondele, pentru a nu mai i folosite de
inamic era susţinută în mod special de Anglia care era direct interesată ca germanii
421 SJAN Argeş, fond Societatea „Colombia”, dosar 10/1932, f. 13-15; dosar 1/1930, f.n.
422 Gh. Ivănuş, I. Ştefănescu, Şt. Mocuţa, Şt. Stirimin, M.P. Coloja, Istoria petrolului în Ro-
mânia, Editura AGIR, Bucureşti, 2004, p. 164-172.
423 SJAN Argeş, fond Societatea „Colombia”, dosar 9/1931-1944, f. 94.
232
să nu mai dispună de carburantul necesar, mai ales pentru submarine424. Dându-se

garanţii de către guvernul englez, că România va i despăgubită pentru pierderile ce
urmau să rezulte din această măsură, s-a trecut la incendierea sondelor, depozitelor
şi „să se distrugă rainăriile (…), pe care inamicul ar putea să le utilizeze”425. De
distrugerile instalaţiilor petroliere s-a ocupat Batalionul de specialităţi comandat de
locotenent colonel Ştefan Botez, însărcinat de Comisia pentru Industria Petrolului
pentru a experimenta şi studia modul de utilizare a benzinei volatilizată cu aparatele
„Schilt”. Pentru a întrebuinţa această tactică, comandantul urma să se deplaseze
cu compania de „aruncători de gaze” în misiuni speciale, după ce experimentul
era terminat426. La distrugerile din zilele de 20-21 noiembrie şi 3-5 decembrie
1916 au participat şi comandanţii Comisiei de distrugere şi anume: coloneii englezi
Christopher Thompson, ataşatul militar la Bucureşti şi John Grifiths, inginer şi
genist, Norton Grifiths, Thomas Masterson, Philippon şi căpitanul George Valentin
Bibescu, detaşat pe lângă oiţerii britanici „pentru a supraveghea distrugerea grâului
britanic şi petrolului”, prin adresa nr. 13.999 din 29.12.1916 a Marelui Cartier
General427.
Pentru iecare regiune mai importantă, Comisia de supraveghere
a numit însărcinaţi cu conducerea lucrărilor pregătitoare. Astfel, pentru regiunea
Buşteanri a fost numit inginerul A. Puşcariu, pentru Băicoi, Ţintea şi Filipeştii de
Pădure, inginerul I. Dinu, pentru Moreni, Ochiuri, Gura Ocniţei, ing. Ţânţăreanu,
V. Tacit pentru conducte şi distrugerea stocurilor de petrol, ing. Stoica pentru zona
Târgovişte, ing. Iorgovici pentru regiunea Arbănaşi şi Buzău, dr. C. Zamirescu
pentru rainării, ing. Mazarie pentru Vega şi dr. Bossel, directorul rainăriei Aquila
Franco-Română428.
Cu ocazia retragerii armatei, societatea a suferit pierderi foarte însemnate
din cauza distrugerilor făcute atât la schele cât şi la rainăria din Cernavodă care se
ala în zona ostilităţilor. S-au distrus maşini, motoarele au fost sparte cu lovituri de
ciocan, staţiile de pompare, uzinele de gaz, centralele electrice, sondele productive
şi sondele în sapă care au fost înfundate. Toate articolele de pielărie, sârmă, bronz,
alamă, cupru au fost demontate de la piese şi de la motoare şi au fost transportate
cu motoarele şi aparatele de rezervă în magaziile şi schelele fabricilor din Moldova.
424 A. Pandea, Arde Valea Prahovei! Îndeplinirea unei hotărâri dramatice (1916), în “Lupta
întregului popor. Revistă Română de Istorie Militară”, Bucureşti, nr. 3, 1987, p. 15.
425 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti (în continuare
C.S.P.A.M.I. Piteşti), fond 949, dosar 716/1916, f. 207.
426 C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond Marele Stat Major, Comandamentul General al Etapelor, dosar
87/1916-1917, f. 71.
427 Ibidem, dosar 28/1916-1917, f. 6, 193;
428 Ibidem, f. 93-97.
233
Totul a fost distrus şi ars pe loc în afară de cablurile de oţel care au

slujit apoi la reluarea exploatărilor. Direcţiunea şi majoritatea personalului tehnic
au urmat armata română în Moldova şi timp de 2 ani, schelele societăţii au rămas
părăsite în mâinile inamicului.
În timpul ocupaţiei, „Colombia” a fost pusă sub sechestru şi toate
bunurile ei au fost vândute societăţii „Erdoel Industrie Anlagen Gesellschaft”, creată
de germani pentru cumpărarea tuturor întreprinderilor petroliere cu capital aliat şi
lichidate de inamic. Aceste instalaţii vor i reconstruite, iar materialele şi sondele
rămase vor i puse în exploatare.
După bilanţul din 28 februarie 1919 valoarea activului la această dată
cuprindea:
Terenuri petrolifere …………………………………. 9.515.090 lei
Sonde şi puţuri ……………………………………… 27.222.084 lei
Rezervoare, conducte, clădiri, maşini etc. ………….. 784.743 lei
Rainăria de la Cernavodă ………………………….. 285.867 lei
Total 37.807.785 lei
Din această sumă, pasivul reprezenta 7.807.785 lei429.
Producţia de ţiţei obţinută de societate în perioada 1906-1919 a fost
următoarea:
1906 28.059 tone
1907 30.718 tone
1908 26.280 tone
1909 34.333 tone
1910 26.708 tone
1911 18.211 tone
1912 209.630 tone
1913 226.770 tone
1914 26.084 tone
1915 34.710 tone
1916 39.309 tone
1917 4.259 tone
1918 13.630 tone
1919 1.667 tone
Rainăria societăţii de la Cernavodă a prelucrat în 1913 – 47.067 tone,

în 1914 – 31.769 tone iar în 1915 – 24.742 tone430.
Principalele produse obţinute din prima distilare au fost următoarele
(în tone):
Anul Benzină Petrol distilat Uleiuri Reziduri
1913 11.372 10.827 2.935 20.075
1914 7.149 6.937 2.588 13.885
1915 8.333 7.472 4.168 20.255
429 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 9/1931-1944, f.n.
430 Ibidem.
234
Rezultatele inanciare în lei au făcut ca societatea să obţină următoarele

beneicii în lei:
Anul Beneiciu (lei)
1905-1906 57.096
1906-1907 301.763
1907-1908 401.662
1908-1909 501.260
1910-1911 591.175
1911-1912 255.529
1912-1913 12.000.636
1913-1914 1.314.003
1914-1915 1.113.681
1915-1916 1.141.000
1916-1919 (28 februarie) 1.359.192
În februarie 1919, „Colombia” a putut reintra în posesia bunurilor sale,

activitatea ei mergând din nou, în mod crescând când, graţie avansurilor şi creditelor
acordate de societatea franceză „Omnium International de Petroles”. Dacă în anul
1922 datoriile la societatea franceză erau de 12.347.393 lei (pentru achiziţii de
terenuri, sonde, maşini, materiale etc.), în anul 1927 aceste datorii se vor ridica
la 38.780.234 lei. Sumele disponibile în valută erau depuse de către societate la
băncile Creditul Român, Marmorosch Blank, Banca Românească, Banca Centrală
din Ploieşti şi Banca Comercială Română. Operaţiunile cele mai numeroase, precum
şi disponibilul cel mai mare era depus la Banca Creditul Român ale cărei acţiuni,
în majoritate, erau deţinute începând cu 1920 de Banque de Paris et des Pays-Bas
(Parisbas). În cursul anului 1921 se va încerca crearea unei bănci noi mai puternică
şi mai echilibrată rezultată din uniicarea Băncii de Credit cu Banca Comercială
Română a căror acţiuni erau deţinute în proporţie de 30% de Banque de l”Union
Parisienne (BUP), a doua mare bancă din Franţa după Banca Parisbas. Cu toate
tratativele şi intervenţiile făcute, uniicarea va cădea datorită opoziţiei BUP de a
intra în negocieri cu Parisbas. De asemenea, aceasta din urmă, controla în România
Banca Marmorosch şi Banca Berkowitz.
La terminarea războiului, guvernul român trebuia să plătească pentru
distrugerile de război din industria petrolieră, efectuate în 1916. Sumele au fost
repartizate în proporţie de 40% pentru societăţile grupate în „Grupul sinistraţilor
francezi din industria petrolieră din România” şi 60% pentru statul francez. La
propunerea lui Léon Wenger (mandatat din partea guvernului francez, în calitatea
sa de reprezentant al Ministerului Comerţului din Franţa să discute şi să trateze
direct cu Guvernul României), din cei 40% acordaţi sinistraţilor, se scădea 5%
235
pentru operaţiuni curente şi nevoi ale grupului. În iunie 1930, sumele vor i împărţite
astfel: 1.093.000 lire sterline societăţilor sinistrate şi 657.300 lire sterline statului
francez, reprezentat prin Oiciul Naţional al Combustibililor Lichizi îniinţat în
10 ianuarie 1925 şi condus de Louis Pineau. La 5 iunie 1930, Societatea „Aquila
Franco-Română” va primi 194.250 lire sterline, Societatea „Colombia”, 111.500 lire
sterline, iar Societatea „Alpha”, 16.250 lire sterline431.
În data de 28 mai 1920 prin fuziunea între societăţile Alpha şi Colombia
se constituie noua societatea franco-română Colombia. Iniţiativa a aparţinut unui grup
inanciar franco-belgian care cuprindea Banque de Paris et des Pays-Bas, Societe
d’Etudes et d’Entreprises, Societe des Petroles de Roumanie, Banca Mirabaud şi
Louis Hirsch. Acest grup era reprezentant de Omnium International des Petroles
care deţinea majoritatea acţiunilor.
La data fuziunii, Colombia care avea un capital de 30.000.000 lei a
primit 60.000 acţiuni a câte 500 lei iecare prin contribuţii de la Societe Francaise
et Roumaine de Petroles. Societatea Alpha, cu tot pasivul greu ce greva inventarul
averii deţinute, avea un capital de 13.500.000 lei şi a primit 27.000 acţiuni a câte
500 lei iecare. Restul de 13.000 acţiuni valorând 6.500.000 lei a fost subscris de
membri fondatori conform actului constitutiv şi a statutelor, respectiv de Omnium
International des Petroles432.
Capitalul societăţii, prin aporturi succesive va creşte la 100.000.000
lei (divizat în 200.000 acţiuni a câte 500 lei iecare), apoi la 120.500.000 lei în mai
1921, la 138.000.000 lei în mai 1922 (prin atribuirea de către societatea Omnium a
sumei de 10.577.000 franci francezi) şi la 175.000.000 lei în 1927433.
Pe exerciţiul inanciar 1919-1920 care cuprindea 22 luni, societatea
a avut un beneiciu de 64.170.689 lei şi s-au acordat dividende în valoare de 20%.
Cursul acţiunilor în 1921a oscilat între 340 lei şi 750 lei, iar pe primul semestru din
1922 între 331 lei şi 875 lei.
După anul 1920, rainăria de la Cernavodă prelucrează pentru societatea
Colombia 28.900 tone şi în 1923, 40.000 tone ceea ce era mult sub capacitatea
acesteia. Acest lucru se va repeta şi în anul 1924 când se va ajunge la o producţie
de 58.500434. Pentru extinderea rainăriei consiliul de conducere va aproba în anul
1925 cumpărarea unui teren de 15.000 m.p. conform actului autentiicat sub nr. 282
din 29.09.1925 a Judecătoriei de Ocol Cernavodă, transcris la Tribunalul Constanţa
sub nr. 2738 din 30.09.1925.
431 Ibidem, dosar 9/1930-1933, f. 5-6; dosar 11/1931-1940, f. 10-11.
432 Ibidem, dosar 55/1942-1949, f. 34.
433 Ibidem, dosar 55/1942-1949.
434 Monitorul Petrolului Român, nr. 11/1921, f. 521; nr. 12/1924, f. 956.
236
Începând cu anul 1926, rainăria va ajunge pe locul 10, producţia

acesteia aproape dublându-se la o capacitate de 435.000 tone faţă de 209.566 tone
în 1916. La 4 noiembrie 1926 se va pune în funcţiune o instalaţie de cracare Dubbs,
prima de acest fel din Europa pentru prelucrarea păcurii. Prin intermediul societăţii
Omnium International şi după unele oferte venite din Cehoslovacia, se va ajunge
la o colaborare cu renumita irmă americană „Universal Oil Product” din Chicago,
Illinois care se va ocupa de montarea instalaţiei sub supravegherea unui inginer
american. Aceeaşi irmă va monta instalaţia Dubbs, în 1936 la rainăria societăţii
de la Ploieşti, instalaţie care va începe să funcţioneze în 1938435. Capacitatea de
prelucrare a rainăriei de la Cernavodă va ajunge la 95.700 tone în 1928 şi care
coroborată cu cantităţile rainate la Ploieşti, care puteau ajunge la 216.000 tone pe
an, făceau din Colombia o societate foarte puternică, iar din grupul Standard Oil-
Parisbas unul din marii producători mondiali de petrol. Cu toate acestea, începând cu
anul 1929, rainăria de la Cernavodă nu a mai produs nimic şi rămasă fără producţie
va i desiinţată.
Conform statisticii industriale din data de 31 decembrie 1930 înaintată
Regiunii a 3-a Industrială cu sediul la Galaţi, rainăria a fost oprită în iunie 1929
iind în curs de demontare. Valoarea totală a investiţiilor se ridicau la 17.246.110
lei. Situată la 2 km de portul şi gara Cernavodă, fabrica avea două linii de garaj
în lungime de 1139 metri. Puterea motrică era asigurată de 9 maşini cu abur şi
combustie internă cu o putere de 208 CP. Existau 7 cazane în demontare, precum
şi 2 motoare electrice şi 4 generatoare electrice. Mai erau trei funcţionari tehnici
administrativi şi 10 lucrători necaliicaţi. Salariile personalului administrativ erau
între 6000 lei minime şi 18.000 lei maxim, iar al lucrătorilor necaliicaţi, plătiţi cu
ziua, între 90 şi 200 lei. Se demontau, pe lângă cele 7 cazane de distilaţie amintite,
cu o capacitate de 5 vagoane iecare, 3 rectiicatoare pentru benzină cu o capacitate
de 4 vagoane iecare şi 4 agitatoare pentru rainat, tot de 4 vagoane iecare. Fabrica
mai poseda şi locuinţe pentru 24 de familii436.
În anul 1922, după fuzionarea cu societatea Alpha, Colombia s-a situat
pe locul al optulea între societăţile producătoare de petrol din România437.
Colombia va i prima mare societate petrolieră care va respecta
prevederile art. 32 şi 33 din Legea Minelor din 1924 astfel încât la 15octombrie
1924, Adunarea generală extraordinară a hotărât naţionalizarea societăţii prin
sporirea capitalului social de la 138.000.000 lei la 300.000.000 lei şi cooptarea a şase
membri noi, români, în Consiliul de administraţie. Au fost aleşi dr. I. Cantacuzino ca
preşedinte, iar membri G. Balş, C. Argetoianu, V. Antonescu, C. Alimănişteanu, V.
436 Ibidem, dosar 1/1930, f.n.
437 Analele Minelor din România, nr. 10/1923, p. 759.
237
Goldiş438, prin mărirea numărului de membri la 21 şi modiicarea art. 12 din statute.

Vicepreşedinte va deveni E. Mercier, iar administrator delegat colonel M. Andriot.
În şedinţa Consiliului de administraţie din 4 iunie 1925 se arăta că în
urma primirii de la Stat în concesiune a două perimetre petrolifere pentru exploatare
de 10 ha iecare la Moreni, şi Runcu-Chiciura, din cele 43 ha ale statului român care
întruneau aproximativ 500 ha439.
Omnium International era dispusă să acorde societăţii un împrumut de
10.000.000 franci francezi care se putea ridica şi la 15.000.000 franci francezi dacă
se mai primeau şi alte perimetre. Se dorea în schimb, după stabilirea redevenţelor
datorate statului şi a impozitelor miniere care priveau tot societatea, o redevenţă
de 7% din tot petrolul extras, pe toată perioada exploatării. Pe lângă redevenţă,
dobânda datorată societăţii franceze se păstra la aceeaşi valoare urmând ca la de 1
ianuarie 1928 să se plătească semestrial dobânda şi amortismentul în 10 ani440. De
pe perimetrul de la Moreni unde au fost instalate 11 sonde producţia a fost în total de
72.000 tone care au acoperit sumele cheltuite cu forajul apoi debitul lunar a scăzut
la 6 tone pe zi şi de sondă441.
După 1929, societatea va primi de la stat noi perimetre la Ceptura,
Gorgota şi Tocilele, iar în anul 1933, prin Decretul regal nr. 1600 din 26.05.1933,
reînnoit în 7 octombrie 1939, în zona Voineşti-Aninoşani-Cândeşti.
În anul 1927, concesiunile societăţii se alau la Gura Ocniţei,
Apostolache, Glodeni, Urlaţi, Băicoi-Ţintea, Telega, Moreni, Gorgota, Buştenari,
Chiciura. Au fost construite trei „uzine” de degazolinare la Chiciura, Moreni şi
Mislea. Gazolina recuperată de pe şantierul Moreni a fost de 203 tone în 1925, 99
tone în 1926 şi 186 tone în 1927 şi 7 tone în 1928. Iar de pe şantierul de la Mislea
abia în 1928 s-au recuperat 754 tone de gazolină. Din totalurile indicate de noi,
cantităţile obţinute includ şi cele obţinute de Aquila şi 70% (1.009 tone) din totaluri
au revenit societăţii „Gazolina”442.
Din toate şantierele, producţia societăţii s-a limitat aproape exclusiv
la două terenuri din Moreni şi Gura Ocniţei din care numai Gura Ocniţei producea
56% din producţia totală. Prin reţelele de conducte se transportau aproximativ
350.000 tone produse petroliere, cantităţi care vor creşte la peste 448.000 în anul
1931. Sondele societăţii erau legate între ele, cu rainăria din Ploieşti şi cu Staţia
438 Monitorul Petrolului Român, nr. 20 din 15 octombrie 1924, p. 1642-1643; nr. 22 din 15
noiembrie 1924, p. 1808-1809.
439 Gheorghe Buzatu, România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929, Editura
Junimea, Iaşi, 1981, p. 183.
440 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 1/1920-1942, f. 33.
441 Ibidem, dosar 9/1931-1944, f. 126.
442 Ibidem, f. 115; Monitorul Petrolului Român, 13 iunie 1931.
238
de încărcare din Gara Băicoi unde se găseau rezervoarele statului. De aici existau
conducte care duceau produsele spre conducta Constanţa sau spre Giurgiu. Numărul
total al salariaţilor societăţii era la sfârşitul anului 1928 de 1.170 persoane.
Pentru refacerea drumurilor Băicoi-Moreni-Gura Ocniţei, precum şi
pentru construirea conductei la Constanţa, societatea va acorda sume mari de bani şi
va ixa o super-taxă de 10 lei/tonă pentru conductă. În 1925, erau în producţie între
18-20 sonde noi care dădeau o producţie zilnică de 280 tone, iar în 1928 erau peste
79 sonde din care în mare parte în producţie iar restul în sapă.
Între anii 1921 şi 1930 nu s-au acordat dividende. Acţiunile societăţii
erau cotate la bursele din Bucureşti, Paris şi Anvers.
Între anii 1920 şi 1928 cantităţile de ţiţei produse şi prelucrate de
societate, au fost următoarele443:
Anul Producţia de ţiţei (tone) Prelucrare ţiţei (tone)
1920 12.918 -
1921 27.148 -
1922 74.820 -
1923 87.620 -
1924 82.420 58.000
1925 106.720 85.640
1926 95.880 95.930
1927 133.440 92.414
1928 219.860 263.910
Principalele produse obţinute la rainăria din Ploieşti erau: benzine,
petrol, motorină, păcură şi cocs.
Afară de producţia sa proprie, societatea a mai prelucrat şi cantităţi mari
de ţiţei cumpărate. În baza unui contract încheiat cu societatea Foraky Românească
a preluat spre prelucrare şi vânzare o parte din producţia acestei societăţi. Graţie
legăturilor comerciale deţinute de societatea franceză Omnium International,
societatea a făcut export în Franţa şi bazinul mediteranean, în Anglia şi în ţările
din Imperiu, Italia, Germania, Spania, Austria, Belgia, Olanda, Argentina, Marina
Franceză444 etc. Exportul se făcea prin porturile Constanţa şi Giurgiu, în special cu
ţările cu devize libere, dar şi în ţările cu devize convertibile sau pe bază de clearing.
În şedinţa Consiliului de administraţie din 5 ianuarie 1926, ţinută
la Paris, societatea Omnium International a hotărât să lase posibilitatea societăţii
Colombia ca în operaţiunile sale comerciale, să facă vânzări mai ales în dolari sau lire
sterline. Vânzările numai în franci francezi, impuse la începutul activităţii societăţii
în 1920 au redus partea de participare a societăţii franceze care era interesată acum
de orice sume în dolari sau lire sterline care erau puse la dispoziţia ei. Ca urmare,
de la 1 ianuarie 1926 s-a întocmit un cont curent unic numai pentru dolari unde
443 Ibidem, dosar 9/1931-1944, f. 95.
444 Ibidem, f. 101.
239
s-a trecut soldul evaluat la 31 decembrie 1925, la suma de 785.670 dolari. Toate
sumele care urmau să ie primite în diverse monede şi care reprezentau debite sau
credite, se vărsau în acest cont unic, transformarea în dolari făcându-se la cursul
zilei depunerilor445. Atunci când avea nevoie, societatea franceză putea să solicite
conversiunea în acţiuni a unei părţi din creditul său. Valoarea creditului pe care îl
declara că vrea să-l convertească în acţiuni urma să ie împărţit la cursul mediu al
dolarului, al acţiunilor Colombia la Bursa din Paris în timpul a 90 de zile şi micşorat
cu 15%. Rezultatul rotunjit urma să dea numărul de acţiuni pe care Colombia trebuia
să le predea societăţii Omnium.
În 12 mai 1927 se sporeşte capitalul social de la 138.000.000 lei la
175.000.000 lei prin emiterea a 74.000 acţiuni a câte 500 lei iecare şi care se vor
preda societăţii franceze pentru stingerea unei părţi din datorii.
În şedinţa din 26 mai 1926, se decide constituirea unui Comitet Special,
compus din administratorii rezidenţi în România, precum şi din administratorii
delegaţi, care „să aibă în vedere susţinerea şi mai mult a unor relaţii particulare între
societate şi autorităţile publice române”446. Pentru plata serviciilor corespunzătoare
acestor atribuţii se aloca comitetului suma globală de 1.000.000 lei, anual împărţită
între membri comitetului, preşedintele urmând să primească echivalentul a doi
membri din comitet.
Beneiciile realizate de societate în perioada 1926-1928 au fost
următoarele447:
Anul Beneiciu (lei)
1926 23.169.897
1927 18.213.007
1928 49.396.878
În şedinţa din 2 noiembrie 1928 ţinută la Bucureşti, Consiliul de
administraţie hotărăşte în unanimitate uniicarea societăţilor Colombia şi Aquila
prin încorporarea activului şi pasivului acestei din urmă societăţi şi emiterea a
unui număr de 334.375 acţiuni Colombia a câte 500 lei iecare. În urma absorbţiei
capitalului societăţii Aquila, capitalul societăţii Colombia va creşte la 380.000.000
lei împărţit în 760.000 acţiuni. Din acestea, 344.375 acţiuni reveneau societăţii
Aquila şi 415.625 rămâneau societăţii Colombia.
Deoarece majoritatea capitalului societăţii Aquila era deţinut de
Compagnie Français des Petroles, în urma fuziunii, Consiliul de administraţie al
societăţii Colombia în 5 decembrie 1928, aprobă ca cele 344.375 acţiuni ale societăţii
445 Ibidem, f. 34-38.

446 Ibidem, f. 37.
447 Ibidem, f. 113.
240
Aquila să ie cesionate societăţii Omnium International de Petroles la preţul de

1260 franci francezi de iecare acţiune ceea ce însemna suma de 433.912.500 franci
francezi dintr-o singură lovitură448. Societatea Colombia hotărăşte trimiterea în
Franţa la Banca Parisbas a unui număr de 20.625 acţiuni a câte 500 lei iecare.
Totodată, în şedinţa din 5 decembrie 1928, sub preşedinţia lui I.
Cantacuzino, Consiliul de administraţie, în conformitate cu art. 18 din statute sunt
cooptaţi în consiliu: A. Brisson, P. Fenaille, Th. Ficşinescu, G.A. Mavrocordat, E.
Saladin, J. Vidal şi V. Meganck care vor deveni administratori în noua societate.
Conform art. 19 din statute, Th. Ficşinescu şi E. Saladin devin şi directori ai
societăţii: J. Coulon – director tehnic, A. Bonafous – director comercial şi Soutzu –
secretar general.
Activitatea societăţii va continua şi după anul 1928 până în anul 1948
graţie unor ingineri şi tehnicieni de excepţie, absolvenţi ai Academiei de Mine din
Freiburg şi a Şcolilor Politehnice şi de Arte şi Meserii din Paris, Liège, Bucureşti,
Timişoara, Saint Etienne şi Charlottenburg. Din păcate, personalul tehnic francez
va i expulzat la mijlocul anului 1940 din cauza războiului cu Germania. Amintim
pentru pentru perioada de până la 1928 pe: H. Bouteloup, E. Chappelet, E. Wechsler,
F. Thiers, L. Simulin, A. Maratier, Guigue, Giraz, precum şi personal românesc:
Marinescu, Georgescu, Vorunca, Strat şi dr. Roseanu. Aceştia au activat atât pe
şantiere cât şi la rainării.
În 1928, preşedinte al Consiliului de administraţie era dr. I.
Cantacuzino, vicepreşedinte E. Mercier şi colonelul M. Andriot, administrator
delegat. Admnistratori erau: Josse Allard449, Victor Antonescu, C. Argetoianu,
G. Balş, M. Champin, P. Chapuy, J. Chevalier, Lazare I. Elias, N. Hiott, A. Levy-
Strauss, I.M. Waterkeyn, D.G. Zairopol, Al. Zănescu. Director general era Th.
Ficşinescu, absolvent al Şcolii de Mine din Liège, iar J. Coulon, director tehnic,
absolvent al Şcolii Politehnice din Paris, iar I. Soutzu, secretar general, absolvent al
Şcolii Superioare Naţionale de Mine din Paris450.
Societatea „Alpha”–Româno-Belgiană de Petrol a fost fondată în
ianuarie 1906 de către Société Belge Petroles de Roumanie şi de către Banca Josse
Allard din Bruxelles pentru exploatarea unui complex de drepturi miniere aferente
448 Ibidem, dosar 1/1920-1942, f. 48.

449 Josse Allard (9 mai 1868 - 26 aprilie 1931), bancher şi ilantrop belgian, a fost unul dintre
cei cinci fondatori ai societăţii belgiene inanciare de transport şi întreprinderi industriale (SOFI-
NA), administrator la numeroase societăţi, membru în numeroase consilii, el apărea ca un mare
animator al societăţilor inanciare din lumea întreagă, în asociaţie cu capitalurile franceze care lu-
crau cu întreprinderile lor, apud Marie-Thérèse Bitsch, La Belgique entre la France et l’Allemagne,
1905-1914, Publications de la Sorbonne, 1957, p. 134.
450 SJAN Argeş, fond Societatea Colombia, dosar 9/1931-1944, f. 133-134.
241
terenurilor situate în regiunea Ţintea451. Grupul belgian reprezentat de Josse Allard

după ce a constituit în 1911 L’Omnium International des Pétroles în 1911 a ajuns să
deţină în România, alături de francezi două „implantări” majore şi anume: societăţile
Colombia, care exploata concesiunile de terenuri petrolifere şi Alpha care deţinea o
rainărie la Cernavodă.
În 15 septembrie 1899, Consiliul comunal Cernavodă atribuie o
suprafaţă de teren de 5 ha domnului C. Langeveld pentru construirea „unei fabrici
de distilare a petrolului”, nimeni alta decât viitoare rainărie. Acesta vinde la rândul
său terenul pentru rainărie Societăţii „Helios” din Cernavodă. La rândul ei, în anul
1900, societatea a vândut terenul şi construcţiile societăţii olandeze „Cernavodă”
care se va desiinţa în 1902.
Rainăria numită „Traian” construită în 1901 este vândută în anul 1903
societăţii Hagianoff & Câmpeanu îniinţată în 1898 cu un capital de 2.000.000 lei
şi care deţinea un teren petrolifer la Poiana-Câmpina452. De aici, ţiţeiul extras se
transporta cu vagoane cisternă pe calea ferată până la rainărie. Proprietarii se ocupă
de completarea rainăriei ce avea numai aparate de distilat, o instalaţie de rainat
petrol şi benzină şi alta pentru fabricat uleiuri minerale începând să funcţioneze în
anul 1904453. Rainăria era amplasată într-un mic golf devenit „găzărie” ce producea
10.000 vagoane derivate pe an care erau livrate cu navele pe Dunăre spre diferite
puncte sau la Constanţa454. Atunci când Dunărea îngheţa vasele româneşti şi străine
iernau în micul golf petrolier care avea amenajate dane de acostare. Ani de-a rândul
rainăria a prosperat, a plătit salarii bune angajaţilor şi a adus prosperitate oraşului.
Rainăria era un complex imens pentru acele vremuri, care se va
extinde de la 5 ha la 10 ha, având conducte de suprafaţă, cazane sub presiune, pompe
de distilare, de distribuţie, de decantare, depozite, clădiri administrative, inclusiv o
centrală telefonică proprie. Directorul rainăriei a fost dr. ing. Rosenfeld-Roseanu,
tatăl multiplei campioane mondiale de tenis Angelica Roseanu455.
În anul 1906 exploatarea rainăriei se va face de societatea română
de petrol „Traian” în statutele căreia era prevăzut exploatarea fabricii „Helios”,
Hagianoff & Câmpeanu. Conform statutelor, capitalul social aparţinea lui
Marinovschi Blarik şi I.N. Hagianoff.
Fiind una din cele mai moderne rainării, a ocupat locul 5 în anul
1908 şi locul 7 în anul 1909 în cadrul rainăriilor din România456. În anul 1911,
451 Monitorul Oicial, ianuarie 1906, p. 7408.
452 Gh. Ivănuş, ş.a., Op.cit., p. 103, 118, 127.
453 Monitorul Petrolului Român, nr. 1/1903, p. 55, nr. 11/1903, p. 332, nr. 12/1903, p. 367.
454 Nicolae Petrescu, Cernavodă: De la stăpânirea turcească până în zilele noastre, p. 6.
455 Stăvaru Teodorof Vasile, Puntea dintre zări – Cernavodă, dragostea mea, Editura Dobro-
gea, Constanţa, 1996, p. 27.
456 Gh. Ivănuş, ş.a., Op.cit, p. 118.
242
societatea Traian intră în lichidare iar rainăria este cumpărată în 1913 pentru
preţul de 2.000.000 franci plătibil 800.000 în numerar şi 1.200.000 în acţiuni de
grupul inanciar francez care deţinea societăţile Colombia şi Alpha457. Rainăria a
funcţionat şi pentru societatea Alpha până în 1920 când societatea va i absorbită de
Colombia. Aprovizionarea cu ţiţei se făcea prin conducta naţională Băicoi-Constanţa
iar prelucrarea anuală a fost în 1920 de 98.000 tone ţiţei.
Capitalul său a fost la început ixat la 1.000.000 lei, apoi a crescut
în martie 1911 la 2.500.000 lei iar apoi la 4.500.000 lei. Principalii creditori erau
Banca Generală Română şi Societe de Petroles de Roumanie.
La 31 decembrie 1909 se obţinea un beneiciu de 104.337 lei din care
12.016 se raporta pe anul 1910. Din suma rămasă de 92.320 lei se repartiza toată
pentru amortizări, societatea deţinând terenuri, imobile, sonde, atelier, magazin.
Director al societăţii era Louis Schaffers, iar contabil şef Leon Guttmann458.
Domeniul minier pe care societatea îl exploata avea o suprafaţă totală
de 34,3148 ha care forma concesiunea C. Langeveld şi de 8,7567 ha la Ţintea şi
Băicoi concesionate în 1907 de la Herescu. Concesiunea Herescu cuprindea o
suprafaţă globală de 13 ha terenuri cumpărată cu preţul de 500.000 franci urmate de
numeroase proprietăţi de 17 ha (concesiunea) Hamilton, 48 ha la Proviţa de Jos, 374
ha la Poseşti, 550 ha la Nucet, 15 ha la Bana-Ograda în locul numit Cricov.
Activul societăţii cuprindea de asemenea un parc de 106 vagoane
cisternă pentru transportul ţiţeiului. S-a luat în concesiune pe 20 de ani începând cu
19 ianuarie 1906, o conductă de la Moreni la Ploieşti, rezervoare şi o conductă de
la Recea la Ţintea pentru captarea apei necesare funcţionării atelierelor de reparaţii,
birourilor şi magaziilor. În anul 1916 deţinea spaţii de depozitare a produselor
petroliere în cantitate de 5.354 mc459. În decembrie aceste instalaţii au fost incendiate
din iniţiativa misiunii franco-britanice. În timpul ocupaţiei germane activul a fost
pus sub sechestru, lichidat şi vândut societăţii „Erdöl Industrie A.G.” care a primit
şantierele în exploatare.
La 28 februarie 1919, valoarea acestui activ era format din:
Terenuri petrolifere …………………………………. 4.923.430 lei
Sonde şi puţuri ……………………………………… 7.932.551 lei
Rezervoare, conducte, clădiri, maşini etc. ………….. 488.593 lei
Rainăria de la Cernavodă ………………………….. 1.525.120 lei
Vagoane cisternă …………………………………… 500.000 lei
Total 15.369.695 lei
Din această sumă, pasivul constituia între 1.869.695 lei şi 13.500.000
lei.
457 Monitorul Petrolului Român, nr. 35/1911, p. 1343; nr. 34/1912, p. 1427.
458 Monitorul Oicial, nr. 53 din 10 iunie 1910, p. 2342-2343.
459 Gh. Ivănuş, ş.a., Op.cit., p. 166-167.
243
Producţia, în tone, între 1906 şi 1919 a fost următoarea:

1906 -
1907 4.612
1908 19.852
1909 20.870
1910 28.301
1911 16.528
1912 16.402
1913 27.888
1914 14.973
1915 31.626
1916 30.630
1917 2.605
1918 14.653
1919 1.122
Rezultatele inanciare în lei ale societăţii au fost următoarele460:

Anul Beneiciu (lei)
1907 Pierderi 37.229
1908 Pierdere 172.268
1909 Pierdere 104.337
1910 Pierdere 262.678
1911-1912 10.304
1912-1913 340.864
1913-1914 1.055.004
1914-1915 599.161
1915-1916 818.512
1916-1919 399.205
La data de 28 februarie 1920, în urma hotărârii Adunării Generale

Extraordinare, societatea Alpha cu un capital de 13.500.000 lei va i absorbită de
societatea Colombia. Ea va aduce ca aport la noua societate îniinţată rainăria de
la Cernavodă „Traian” 106 vagoane cisternă şi terenuri petrolifere în Băicoi, Gropi,
Chiciura, Copăceni şi la Valea Portarului461.
Ambele societăţi erau controlate inanciar de societatea Omnium
Internationl de Petroles. Această societate era la rândul ei controlată de Banca
Parisbas fondată în 1872 şi care din 1914 avea câteva participări de mică anvergură
în România. Din 1919 ea a pus la punct o reală politică petrolieră prin preluarea a
două societăţi petroliere româneşti: Colombia şi Steaua Română.
Societatea petrolieră „Aquila Franco-Română”, cu sediul în
Bucureşti, strada Alexandru Lahovari, nr. 11, a fost fondată de irma „Desmarais
Freres” în anul 1904, alături de capitaluri româneşti administrator delegat şi director
461 Ibidem, f. 104.
244
general iind timp de 25 de ani Eugen Saladin462. A fost Cavaler al Legiunii de

Onoare, Oiţer al Stelei României şi Mare Oiţer al Ordinului Coroana României.
Societatea pe care a condus-o cu multă pricepere a avut o activitate foarte însemnată
şi a fost societatea cu capital francez dintre cele mai importante de la noi din ţară. El
a creat la Constanţa o staţie de export importantă iar la Ploieşti – Plopeni o rainărie
înzestrată cu instalaţii moderne şi o reţea de conducte din cele mai complete.
Grupul „Desmarais Freres” şi-a exercitat controlul asupra societăţii
Aquila printr-o altă societate membră a grupului şi anume Compagnie Française des
Petroles.
Aquila, a fost una din cele mai vechi întreprinderi de petrol din ţară
care a dezvoltat o importantă activitate atât sub raportul forajului, a exploatării cât
şi sub cel al prelucrării ţiţeiului brut. A obţinut pentru produsele sale medalia de aur
la Expoziţia Internaţională din 1905 de la Liège şi diploma de onoare la Expoziţia
Generală Română din 1906 de la Bucureşti. La început capitalul social a fost de
12.000.000 lei după care a fost sporit la 48.000.000 lei, divizat în acţiuni nominative
a câte 500 de lei iecare.
Societatea nu deţinea perimetre de la stat. Din prima distribuţie a
perimetrelor de explorare, statul le-a atribuit două, unul la Runcu şi altul la Ochiuri
care însă au fost refuzate463. A solicitat din nou, alte două perimetre, care însă nu
i-au fost acordate, restul iind cumpărate de la particulari.
Societatea a prelucrat ţiţeiul cumpărat de la rainăria din Plopeni pe
care a luat-o în arendă de la societatea Petrolul Românesc fostă societate Belgo-
Română464. Dorind să prelucreze cât mai mult ţiţei, conducerea societăţii a hotărât
să construiască o rainărie la Ploieşti, numită „Colombia” care în 1911 îşi va
mări capacitatea de prelucrare de 141.000 tone pe an la 235.000 tone pe an prin
transformarea sistemului de distilare discontinuă în sistem continuu465. Director
al rainăriei era inginerul şi profesorul Theodor Ficşinescu care după preluarea
societăţii de către Colombia, în 1928, va lucra în cadrul acesteia. Theodor Ficşinescu
este cunoscut şi ca creatorul în anul 1929 a primului Club Rotary din România.
Staţia de export de la Constanţa avea o capacitate de depozitare de
aproximativ 23.500 tone, multe din rezervoarele sale iind închiriate altor societăţi.
462 . Născut în anul 1871, la Breslau, ia parte la fondarea, în 1904 a Societăţii „Aquila Fran-
co-Română” a cărui administrator-delegat şi director general a fost timp de 25 de ani. Cetăţenii
francezi din România l-au ales preşedinte al coloniei lor. El a creat „Casa Francezilor” şi „Uniunea
Francezilor din România” instituţii menite să strângă relaţiile dintre membrii lor, precum şi să între-
ţină legături din ce în ce mai cordiale cu România.
464 Monitorul Petrolului Român, nr. 10/1905, p. 293 şi nr. 22/1906, p. 612.
465 Gh. Ivănuş, ş.a., op.cit, p. 124.
245
În anul 1916 închiriase de la stat pe 25 de ani un număr de 4 rezervoare cu o capacitate

de 16.250 mc şi deţinea de asemenea 13 rezervoare particulare cu o capacitate de
32.000 mc. Pentru transportul ţiţeiului ajunsese să deţină 213 vagoane cisternă de
la un număr de 98 câte avea în anul 1908466. Deţinea o fabrică de bidoane şi una de
lăzi, staţia din port iind legată de conducta Băicoi-Constanţa.
Societatea a întreprins cu succes lucrări de exploatare în regiunile
Buştenari, Chiciura, Gropi, Moreni, Bordeni şi Arbănaşi pe perimetre luate de la
particulari, operând cu 7 sonde. Abia prin petiţiile nr. 1099 din 2 iulie 1927 şi 1154
din 4 iulie 1927 adresate Inspectoratului III Minier Târgovişte, în conformitate cu
dispoziţiile Legii minelor, art. 33 şi în speranţa că va primi perimetre bogate în ţiţei
de la stat cum au primit de altfel şi alte societăţi a dat dispoziţiile necesare pentru
naţionalizarea capitalului său467.
Cu toate că s-a adresat în diferite rânduri la ministerul de Industrie,
declarând că va respecta şi se va conforma art. 32 şi 33 din Legea minelor, societatea
nu a putut obţine decât promisiuni „că i se va acorda un perimetru de exploatare
îndată ce unul din perimetrele alate în exploatare va i pus în valoare prin lucrările
întreprinse”468. Perimetrele solicitate se alau în regiunea Ochiuri-Gorgota
(Dâmboviţa) în suprafaţă de 40 ha.
Exploatarea de la Moreni era legată de Rainăria Ploieşti printr-o
conductă de 6 ţoli având pompele necesare pentru satisfacerea unui debit de până la
140 de vagoane pe zi. Depozitele de materiale de la Băicoi şi Moreni erau înzestrate
cu toate materialele necesare unei exploatări în stil mare.
Din 1919 şi până în 1928, deşi posedând foarte puţine terenuri,
societatea a forat 20.000 metri şi a produs circa 270.000 tone ţiţei. În anul 1922 s-a
situat pe locul al 10-lea între societăţile producătoare de ţiţei din România cu un
capital de 72.000.000 lei469.
Societatea a beneiciat de ajutoare inanciare importante acordate de
Grupul „Desmarais Freres”, Omnium International de Petroles, Banque de Paris et
des Pays Bas, Societe d’Etudes et de Participation Industrielles et Commercialles,
Fenaille et Despeaux, G. Lesieur & Fils, Societe Générale des Petroles de Marseille,
Rafinerie des Pétroles du Nord, Dutch etc., irme foarte serioase şi puternice care
de la îniinţare au susţinut şi dezvoltat patrimoniul societăţii.
466 Ibidem, p. 164, 166, 170, 172.

468 Ibidem, f. 359-360.
469 Gheorghe Buzatu, Op.cit., p. 80 şi Monitorul Petrolului Român, nr. 3/1923, p. 159-160.
246
Situaţia inanciară a societăţii la 31 octombrie 1928 era următoarea:
Depozite în numerar la bănci ……… 22.250.278 lei

Materiale noi în magazii …………... 97.101.172lei
Stoc de produse …………………… 44.933.280 lei
Total 164.284.730 lei
Adunarea generală extraordinară din data de 5 decembrie 1928, a

hotărât să mărească capitalul, cu ocazia fuziunii cu Societatea „Colombia”, de la
225.000.000 lei (divizat în 600.000 acţiuni nominative în valoare de 350 lei iecare)
la 347.187.500 lei.
Avantajul acestei fuziuni a fost concentrat spre o singură direcţie şi
anume de a reduce cheltuielile generale şi de a permite societăţii să dea un nou
impuls exploatării şi activităţii sale comerciale. Prin această fuziune, tot inventarul
mobil şi imobil al acesteia a trecut în posesia Societăţii „Colombia”, inclusiv rainăria
„Aquila” din Ploieşti.
În 1928, consiliului de administraţie era format din următorii: preşedinte
– G.P. Olănescu (care a decedat iind înlocuit tot de un român), Eugen Saladin –
administrator delegat (francez), G.A. Mavrocordat470, generalul G. Cantacuzino,
Ion Pillat, Al. Zănescu, membri, români şi Andre Brisson, Jaques Vidal, Pierre
Fenaille471 şi Edomnd Paix472, membri francezi.
Directorul rainăriei Aquila era Pierre Bouvier, administrator Paul
Brissot iar ingineri şei Raul Chapellet şi Jean Lensseigne.
Uniicarea celor trei societăţi şi continuarea activităţii de către
societatea Colombia a fost gândită de către investitorii francezi ca o eicientizare a
activităţii, reducerea cheltuielilor de personal, precum şi a investiţiilor şi canalizarea
acestora spre mai multe direcţii: explorare, foraj, exploatare şi vânzarea produselor
spre Franţa. Cu toate că societatea Colombia s-a declarat în 1924 ca societate
„naţionalizată”, în toate documentele încheiate în cursul activităţii ea apare ca o
societate cu capital majoritar francez, proporţia celui românesc iind extrem de mică.
Din păcate, înfrângerea şi ocuparea Franţei a făcut ca societatea să
treacă sub control german iar exportul spre Franţa să ie aproape stopat. Dacă până în
470 A fost preşedinte al societăţii pentru multă vreme, având un spirit clar şi mare experineţă
în afaceri. A făcut parte şi din Consiliul de Administraţie al societăţii Colombia până la decesul din
martie 1939.
471 Pierre Fenaille (1888-1937), industriaş francez, întemeiază Societatea Anonimă „La
Pétroléenne” ca va fuziona cu l’Economique şi apoi cu Standard Oil în 1936 formând Standard
Francais des Petroles, iar în inal cu ESSO. Vezi şi Fenaille et Despeaux, societate franceză de
distribuţie.
472 Edmond Paix, industriaş francez, întemeiază societatea Paix et Cie, deţinând rainăria de
la Douai. În 1918, societatea reprezenta 7,46% din livrările toatele de petrol în Franţa.
247
vara anului 1941, Franţa avea nevoie de aproximativ 6.000.000 tone de petrol anual,
Guvernul de la Vichy va importa cu aprobarea autorităţilor germane aproximativ
600.000 tone în total până la sfârşitul războiului. Cercetările făcute în laboratoarele
societăţii, produsele obţinute prin activitatea inginerului chimist George Boldescu,
demonstrau capacitatea societăţii de a obţine produse noi care ar i fost cerute pe piaţa
internaţională şi care ar i dus la o perspectivă de dezvoltare deosebită a societăţii.
Anul 1948 va însemna sfârşitul activităţii acestei societăţi care a avut
un rol hotărâtor în dezvoltarea industriei petroliere din România.
THE HISTORY OF THE OIL COMPANIES “ALPHA”,

“COLUMBIA” AND “AQUILA” BETWEEN 1904-1930
Summary
Following the promulgation, in Romania, of the mines’ Law, in 1895,

the foreign oil and bank companies, interested in the oil sector, have reached the
country, fewer initially, by 1903, and increasingly, starting with 1904.
The situation applies also to the French groups (such as: Alpha,
Colombia and Aquila), that have founded several oil companies with the aim of
exploiting, reining and, in the end, selling the raw oil and oil products. These will
exist, separately, by 1928, when they will join to form a strong company, Columbia,
owned entirely by the French groups Omnium Francaise de Petroles and Societe
Francaise et Roumaine de Petroles, by 1940.
The company’s shares will be owned further by the German company
Kontinentale Oel AG Berlin, by 1944, and starting with 1945, by the soviets within
the company Sovrompetrol. The company, that will play an important role in the oil
sector in Romania, by providing production, export, research and reine activities,
will dissolve in 1948.
248
DATEN BETREFFEND DIE REGELUNG DES REGIMES DES

EIGENTUMS DER DEUTSCHEN BEVÖLKERUNG IN RUMÄNIEN IN
DER ZEITSPANNE 1944-1948 473*
Peter MOLDOVAN
Nach einer Neutralitätsperiode von mehr als einem Jahr schloß sich Rumänien
im Oktober 1940 den Achsenmächten an und trat an ihrer Seite im Juni 1941 in
den Krieg ein mit dem Ziel, wenigstens die von der Sowjetunion besetzten Gebiete
zurückzugewinnen.
Nach mehr als drei Jahren Kriegshandlungen gegen die Sowjetunion, trat Rumänien
am 23. August 1944 auf die Seite der Allierten, während die sowjetischen Truppen
schon in der Moldau waren, und brach die Beziehungen zu Deutschland und seinen
Satelliten ab. Am 12. September 1944 schloß die rumänische Regierung in Moskau
das Waffenstillstandabkommen mit dem Vertreter des Allierten (sowjetischen)
Oberkommandos. Durch das Waffenstillstandsabkommen wurde Rumänien wie
ein besiegter Staat behandelt und es wurde ihm eine Kriegsentschädigung von
300 Millionen Dollar auferlegt. Der rumänsiche Staat wurde verplichtet mit allen
Kräften mit den Allierten am Krieg zur Niederwerfung Deutschlands und Ungarns
mitzuwirken. Durch den Friedensvertrag von Paris vom Jahre 1947 bestätigten die
Vereinten Nationen den Status Rumäniens als besiegter Staat, und verweigerten
Rumänien - beeinlußt durch die Sowjetunion - die Eigenschaft eines mit-
kriegsführenden Staates.
Nach der Wende von 1989, als die Archive in Osteuropa stufenweise
geöffnet wurden, wurden umfangreiche Forschungen unternommen betreffend die
Geschehnisse, die die deutsche Bevölkerung in Rumänien in den letzten Monaten
des Zweiten Weltkriegs und in der darauf folgenden Zeit direkt betrafen. Es wurden
Abhandlungen veröffentlicht, einige auf Erinnerungsberichte gegründet, andere
auf Archivdokumente, betreffend die Evakuierung der deutschen Bevölkerung, die
Deportation zur Zwangsarbeit in der Sowjetunion der Siebenbürger Sachsen oder
über die Enteignung der deutschen Bevölkerung als Folge der Agrarreform vom
Jahre 1945.
In unserer Mitteilung werden wir auf einen bisher weniger behandelten
Aspekt eingehen und zwar werden wir die gesetzgeberischen Maßnahmen
vorstellen, die der rumänische Staat unter dem Druck der Bestimmungen des
Waffenstillstandsabkommens getroffen hat betreffend die Verwaltung der Güter der
*
473 Publiziert, ins Rumänisch, in: Partide politice şi minorităţi naţionale din România în
secolul XX, Band VI, Cluj-Napoca, 2011, S. 53-64.
249
Untertanen oder Staatsbürger der Staaten mit denen Rumänien sich im Kriegszustand
sowie betreffend die Güter der ehemaligen prohitleristischen Organisationen, die
auf dem Gebiete Rumäniens bis zum 23. August 1944 bestanden.
Als Fallbeispiel werde ich die Lage im Judetz (Kreis) Großkokeln untersuchen,
dessen Vorort Schäßburg war474. Gemäß den Angaben der Bevölkerungszählung vom
Jahre 1941 hatte das Judetz Großkokeln eine Bevölkerung von 164.646 Einwohnern,
von denen mehr als ein Drittel, nämlich 60.141 Bürger deutscher Volkszugehörigkeit
waren. In dieser Arbeit werden die unveröffentlichten Quellen namhaft gemacht, die
im sich Archivbestand des Judetzes Großkokeln beinden, die bezeugen, wie die
rumänische Regierung die Bestimmungen des Waffenstillstandabkommens erfüllte.
Ein Teil dieser Quellen sind Normativakten und sind für die Forscher unerläßlich
zum Verständnis der Tätigkeit jener Strukturen, die der rumänische Staat durch
Sondergesetze ins Leben rief, die im Gesetz als „Feindesgüter“ eingestuften Güter
zu verwalten oder die Güter der ehemaligen Deutschen Volksgruppe in Rumänien
zu liquidieren.
Durch einige Rumänien aufgezwungene Bestimmungen des
Waffenstillstandabkommens wolte die Sowjetunion sicherstellen, daß der rumänische
Staat den Zugang der deutschen Kräfte zu Ressourcen blockieren werde, und sie zum
Nutzen seiner neuen Verbündeten verwenden werde, und daß der rumänische Staat
die deutsche Propaganda, die von den prohitleristischen Organisationen unterstützt
wurde, unterdrückte. Zu diesem Zweck gründete die rumänische Regierung zwei
Sonderstrukturen; die Kasse für die Verewaltung und Überwachung der feindlichen
Güter (CASBI) und das Generalkommissariat für die Verwaltung und Liquidierung
der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien.
Die Kasse für die Verwaltung und Überwachung der feindlichen Güter (CASBI)
Die Existenz und die gesamte Tätigkeit der CASBI475 war gegründet auf die
Bestimmungen des Artikels 8 des Waffenstillstandabkommens476 Dieses bestimmte:
„Die rumänische Regierung und das Rumänische Oberkommando verplichten sich,

474 Nach der Abtretung von Nordsiebenbürgen an Ungarn auf Grund des Zweiten Wiener
Schiedsspruches vom 30. August 1940, wurde das Judetz Großkokeln teilweise Grenzgebiet zu
Ungarn und sein Gebiet wurde durch die Übernahme von 9 Ortschaften aus dem früheren Judetz
Oderhellen erweitert.
475 - Dekret-Gesetz betreffend die Gründung der Kasse zur Verwaltung und Überwachung der
feindlichen Güter (Gesetz Nr. 91) veröffentlicht M.O. Nr. 33, 10. Februar 1945, S. 941 - 944.
476 Waffenstillstands-Abkommen zwischen der rumänischen Regierung einerseits und den
Regierungen der Sojetunion, des Vereinigten Königreichs ind der Vereinigten Staaten von Amerika
andererseits, veröffentlicht M. O. Nr. 219, 22. September 1944, S. 6372 - 6374
250
nicht zu gestatten die Ausfuhr oder die Enteignung in jeder Form von Eigentum
(einschließlich Wertgegenstände und Münzen die Deutschland und Ungarn und
ihren Staatsbürgern gehören, an Personen mit dem Wohnsitz auf ihrem Gebiet,
oder in den von ihnen besetzten Gebieten, ohne die Genehmigung des Allierten
(sowjetischen) Oberkommandos. Die rumänische Regierung und das Rumänische
Oberkommando werden diese Güter in den Bedingungen aufbewahren, die künftig
vom Allierten (sowjetischen) Oberkommando festgesetzt werden“.
Im Sinne des Artikels 8 war vor allem das Gebiet von Nordsiebenbürgen
angesprochen, das früher zu Rumänien gehörte und von Ungarn im September 1940
auf Grund des Zweiten Wiener Schiedsspruches besetzt wurde, und das schließlich
von Deutschland im Frühjahr 1944 militärisch besetzt wurde477. Konkret konnten
in die Bestimmungen des Artikels 8 des Waffenstillstandabkommens diejenigen
Güter von rumänischen Staatsbürgern - unabhängig von ihrer Volkszugehörigkeit
- eingegliedert werden, die am 12. September 1944 ihren Wohnsitz im feindlichen
Gebiet oder in dem vom Feinde besetzten Gebiet hatten478. Damit wurden sowohl
jene Personen verstanden, die das Landesterritorium mit den deutschen Truppen
verlassen hatten, die sich nach dem 23. August 1944 auf dem Rückzug befanden, als
auch jene, die nach dem 30. August 1940 nach Nordsiebenbürgen lüchteten.
Der rumänische Staat hatte schon in der vorherigen Zeit eine Reihe von
Gesetzen erlassen, die Güter blockierten, nachdem die Untertanen der Staaten mit
denen Rumänien sich im Kriegszustande befand, gezwungen wurden ihre Güter
aller Art zu erklären (Aktiengesellschaften, bewegliche und unbewegliche Güter,
Wertgegenstände, Aktien, Kapital usw.)479 Was die Effekte betrifft, brachten diese
Gesetze zur Blockierung der Güter der Untertanen der Staaten mit denen Rumänien
sich im Kriegszustand befand, sowohl während des Ersten Weltkrieges auch
während des Zweiten Weltkrieges Vorteile und Einkünfte für den rumänischen Staat.
Die Struktur CASBI war jedoch von Anfang an den Interessen der Sowjetunion
untergeordnet, d.h. die blockierten und bewahrten Güter der deutschen Staatsbürger,
477 Durch den Friedensvertrag von Paris vom Jahre 1947 wurde die Rückstellung Nordsie-
benbürgens an Rumänien festgeschrieben.
478 Zuschrift der Waffenstillstandskommission an das Ministerium für Landwirtschaft und
(Staats-)Domänen.
Staatsarchiv Neumarkt am Mieresch, Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565,
Blatt 266 - 267.
479 Dekret-Gesetz betreffend das Regime der Güter der Untertanen der Staaten mit denen
Rumänien sich im Kriegszustand beindet (Gesetz Nr. 498), veröffentlicht im M.O. Nr. 152, 3.
Juli 1942, S. 5406 - 5408; Dekret-Gesetz betreffend das Regime der Untertanen mit denen sich
Rumänien sich im Kriegszustand beinder (sic) (Desetz Nr. 443), veröffentlicht im M.O. Nr. 202, 2.
September 1944, S. 6234
251
einschließlich die Safes mit Wertgegenständen sollten in den Staatsschatz der

Sowjetunion übergehen480. Diese Bestimmungen wurden bestätigt durch die
Beschlüsse der Potsdamer Konferenz, wo festgelegt wurde, daß die deutschen
Aktiva auf dem Gebiete Rumäniens in das Eigentum der Sowjetunion übergehen481.
Die Übergabe der deutschen Güter aller Art und jeden Wertes erfolgte auf Grund der
von der CASBI erstellten Inventare. Es gab jedoch zahlreiche Fälle, in denen die auf
dem Gebiete Rumäniens beindliche Sowjetarmee durch Übergriffe einige Güter
direkt übernahm, die unter die Bestimmungen des Artikels 8 ielen.
Nach dem 23. August 1944 wurden einige Unternehmen, in deren
Verwaltungsräten deutsche und ungarische Staatsbürger waren, unter die Verwaltung
und die Kontrolle des rumänischen Staates gestellt. Dieser setzte zwangsweise
Verwalter ein mit der Begründung, dies im Interesse der Volkswirtschaft zu tun482.
Im Dezember 1944 gründete die rumänische Regierung - in die auf Befehl von
Moskau auch Kommunisten aufgenommen wurden - das Generalkommissariat
für die Übernahme, Bewahrung, Kontrolle, Verwaltung und Liquidierung einiger
Unternehmen und Güter483. So wurde der gesetzliche Rahmen dafür geschaffen,
daß einiges Privateigentum unter die Kontrolle des Staates gestellt wurde. Die
Prozedur kann auch mit einer Nationalisierung gleichgesetzt werden, die der
allgemeinen Nationalisierung vom 11. Juni 1948 vorausging484. Nach dem Wortlaut
des Gesetzes wurden die von den deutschen oder ungarischen Staatsbürgern - die
man später „Absenteisten“ (= Abwesende) nannte - verlassenen Unternehmen
und Güter zum Staatsaeigentum erklärt. Die Art der Gesetzgebung zeigt einen
deutlichen sowjetischen Einluß, und in ähnlicher Weise wurde auch in anderen von
der Sowjetunion betzten Gebieten vorgegangen, wie zum Beispiel in Albanien und
Ostdeutschland.485
Das Gesetz Nr. 826/1946486 sah die Rückstellung einer Reihe von beweglichen
480 Dekret-Gesetz betreffend das Verbot für feindliche Untertanen, Panzerkassen (Safes) zu
verwenden (Gesetz Nr. 453), veröffentlicht M. O. Nr. 209, 11. September 1944, S. 6285.
481 Dekret-Gesetz betreffend die Übergabe der deutschen Aktiva, die auf Grund der
Beschlüsse der Konferenz von Potsdam Eigentum der UdSSR geworden sind (Gestz Nr. 182),
veröffentlicht im M.O. Nr. 70 vom 23. März 1946, S. 2656 - 2657.
482 Dekret-Gesetz betrefffend die provisorische Verwaltung einiger Aktiengesellschaften
(Gesetz Nr. 478), veröffentlicht M. O. Nr.231, 6. Oktober 1944, S. 6531 - 6532.
483 Dekret-Gesetz betreffend die Gründung des General-Kommissariats für die Übernahme,
Konservierung, Kontrolle, Verwaltung und Liquidierung einiger Unternehmen und Güter (Gesetz
Nr. 615), veröffentlicht M. O. Nr. 281, 3. Dezember 1944, S. 7863 - 7864.
484 Vgl die Abhandlung von Bartos Zoltán, Naţionalizarea în fostul judeţ Mureş. 11 iunie
1948, Cluj-Napoca, 2008, 372 S.
485 Bartos Zoltán, a.a.O., S. 14 - 15.
486 Dekret-Gesetz betreffend die Feststellung des Regimes der Güter die jenen Personen
gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Kriegshandlungen, ihren
252
und unbeweglichen Gütern oder die Einstellung der Verwaltung durch die CASBI
vor, nahm davon aber die Handels- und Industrieunternehmen aus. Diese blieben
unter der Kontrolle des Staates, der sie ausbeutete, indem er sie durch öffentliche
Ausschreibungen verpachtete. Eine spätere Ergänzung dieses Gesetzes nahm
von dieser Ausnahme die ungarischen Staatsbürger aus487. Nach einem Jahr
kam auch der gesetzliche Rahmen, durch den die Rückstellung der Handels- und
der Industrieunternehmen auf dem Gebiete Rumäniens an die Eigentümer, die
ungarische Staatsbürger waren488. Die deutschen Staatsbürger waren von dieser
Regelung gemäß den oben erwähnten Bestimmungen der Konferenz von Potsdam
ausgenommen.
Durch den Beschluß zur Gründung der CASBI, die nicht zufällig dem
Finanzministerium unterstellt war, waren in einem einzigen Gesetz zusammengefaßt
die Bestimmungen betreffend die Verwaltung der Personen mit deutscher oder
ungarischer Staatsbürgerschaft oder von anderer Staatsbürgerschaft, die in
Deutschland oder in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten
wohnten. So übernahm und beschlagnahmte der rumänische Staat kurzerhand das
Eigentum der Personen von deutscher und ungarischer Staatsbürgerschaft und
anderer, die ihre Unternehmen in den Dienst der Wirtschaft von Nazideutschland
gestellt hatten.
Die CASBI wurde eine Behörde mit vermehrter Macht, die die
uneingeschränkte Unterstützung anderer Staatsbehörden hatte: Präfektur, Handels-
und Industriekammer, Staatsanwaltschaft, Gerichte usw. Auf lokaler Ebene arbeitete
die CASBI durch die Kreisämter für feindliche Güter489. Diese Ämter wirkten
anfangs als Außenstellen des gewesenen Generalkommissariats für feindliche
Güter, das inzwischen aufgelöst wurde, Diese Kreisämter hatten die Aufgabe, die
Personen und Güter festzustellen, die unter die Bestimmungen des Artikels 8 des
Waffenstillstandabkommens ielen, und zwar die Deutschen, die Ungarn und die
sogenannten „präsumptiven oder mutmaßlichen Feinde”, das waren jene Personen,
Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten
(Gesetz Nr. 826), veröffentlicht im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946, S. 11226 - 11230.
487 Dekret-Gesetz betreffend die Änderung einiger Bestimmungen aus dem Gesetz Nr. 826
veröffentlicht im M.O. Nr. 243 vom 30. November 1946 für die Feststellung des Regimes der Güter
die jenen Personen gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Krieg-
shandlungen, ihren Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten
Gebieten hatten (Gesetz Nr. 998), veröffentlicht im M.O. Nr. 278 bis vom 30. November 1946,
S.12460 - 12461
488 Gesetz betreffend die Ergänzung und Veränderung der Gesetze Nr. 826/1946 und
998/1946 (Gesetz Nr. 333), veröffentlicht im M.O. Nr. 236 vom 13. Oktober 1947, S. 9186 - 9189.
489 Journal des Ministerrates Nr. 238 betreffend die Gründung der Kreisämter für feindliche
Güter, veröffentlicht im M.O. Nr. 37 vom 15. Februar 1945, S. 1067.
253
die aus Rumänien nach Nordsiebenbürgen gelüchtet waren in der Zeitspanne vom
30. August 1940 bis zum 23. August 1944. Dann sollten diese Ämter diese Güter
verzeichnen und schätzen, wie sie am 12. September 1944 beschaffen waren, am Tag
der Unterzeichnung des Waffenstillstandabkommens. Nichts wurde ausgelassen.
Jeder Gegenstand wurde in die Listen der Rezensoren eingetragen. An städtischen
Gütern wurden beschlagnahmt Gebäude, Grundstücke im Weichbild der Stadt,
Möbel, Teppiche, Bilder, Rundfunkempfänger, Nähmaschinen, Bettwäsche und
Leibwäsche, Geschirr und Besteck, Lebensmittel, bewegliche Güter, Edelmetalle,
Schmuckstücke usw.
An ländlichen Gütern wurden beschlagnahmt490 landwirtschaftliche
Flächen oder Ackerland, Wiesen, Weinberge, Wälder, Ställe, Keller, bäuerliche
Mühlen, Ölpressen, Branntweinkessel, Krempelmaschinen, Sägewerke, Zug- und
Mastvieh, landwirtschaftliche Maschinen und Geräte, Weinkeller und Lagerräume
für landwirtschaftliche Produkte. Die von den Kreisämtern übernommenen Güter
wurden Kustoden und Verwaltern übergeben, die sie bewahren sollten491. Die
von der CASBI ernannten Verwalter beuteten die Liegenschaften aus, indem sie
sie vertragsmäßig vermieteten. Die Zuständigkeiten der Kreisämter für feindliche
Güter waren jedoch beschränkt, denn die Kontrolle über die Handels-, Industrie-,
Bank- und andere Betriebe aller Art ielen in die Zuständigkeit der CASBI492.
Im Zusammenhang mit der Niederwerfung Hitler-Deutschlands gab es
verschiedene Situationen, die eine Änderung der Vorgangsweise der CASBI
notwendig machten. Da gab es Rückkehrer ins Land, die in der deutschen Armee
gedient hatten, oder Staatsbürger, die mit den deutschen Truppen das Land verlassen
hatten, ebenso kam ein Teil der deportierten Juden zurück, dann war es auch das Gesetz
über die Agrarreform, die Änderungen bedingten. Im Oktober 1946 genehmigte die
sowjetische Regierung auf Intervention der rumänischen Regierung, daß die gemäß
Artikel 8 des Waffenstillstandabkommens blockierten Güter deblockiert wurden
und den rechtmäígen Eigentümern zurückgestellt werden konnten493. Es gab aber
490 Die feindlichen Güter die unter die Bestimmungen des Gesetzes Nr. 187 betrfffend die
Durchführung der Agrarreform ielen, veröffentlicht im M.O. Nr. 68/23. März 1945, bzw. des Re-
glements zum Gesetz über die Durchführung der Agrarreform nr. 187 von 1945 (Reglement Nr. 4),
veröffentlicht im M.O. Nr. 85 vom 12. April 1945, S. 2980 - 2982, ielen nicht in die Zuständigkeit
der Verwaltung und der Kontrolle durch die CASBI.
491 Beschluß der CASBI Nr. 4501 betreffend die Verwaltung der unbeweglichen Güter, die
feindliches Eigentum sind, veröffentlicht im M.O. Nr. 93 vom21 April 1945, S. 3346 - 3347.
492 Befehl CASBI Nr. 5822, 25. April 1945: Instruktionen betreffend die Gründung und
Tätigkeit der Kreisämter für feindliche Güter. (Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier
3565, Blatt 183 – 186.
493 Dekret-Gesetz betreffend die Feststellung des Regimes der Güter die jenen Personen
gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Kriegshandlungen, ihren
254
auch Ausnahmen, die die deutsche Bevölkerung Rumäniens direkt betrafen. Und
zwar wurden von der Rückstellung ausgenommen und blieben unter der Kontrolle
des Staates bzw. in der Verwaltung der CASBI die Güter jener Personen, die sich
freiwillig zum Dienst im deutschen Heer oder in den paramilitärischen deutschen
Organisationen gemeldet hatte.
Das Generalkommissariat für die Verwaltung und Liquidierung der Güter der
Deutschen Volksgruppe in Rumänien.
Am 30. August 1940, gleichzeitig mit dem zweiten Wiener Schiedsspruch,

zwang Deutschland Rumänien und Ungarn zur Unterzeichnung einiger Verträge
betreffend die Behandlung der Volksdeutschen. Das mit Rumänien abgeschlossene
Protokoll sah vor, daß Rumänien die Volksdeutschen auf allen Gebieten den
Rumänen gleichstellen werde. Die Einführung des Antonescu-Regimes in Rumänien
am 14. Oktober 1940 erleichterte die Anwendung des Wiener Protokolls494. Durch
das Gründungs-Gesetz vom 21. November 1940 wurde die Deutsche Volksgruppe
in Rumänien (künftig angekürzt: DVR) als juridische Person anerkannt495. Das
gleiche Gesetz gestattete die Gründung und die Tätigkeit der Nationalsozialistischen
Deutschen Arbeiterpartei der DVR. Gleichzeitig mit dem Bestreben, zum einzigen
Führungsfaktor der Sachsen und aller Deutschen in Rumänien zu werden, schuf die
DVR sich auch eine solide materielle Grundlage. Durch das Gesetz zur Aufhebung
des Gesetzes über die Bildung und Funktionsweise der DVR vom November 1944
wurde der rumänische Staat Eigentümer aller Güter der aufgelösten DVR496.
Zur Verwaltung und zur Liquidierung der Güter der DVR gründete die
rumänische Regierung schon im November 1944 eine eigene Behörde497 Die
Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten (Ge-
setz Nr. 826), veröffentlicht im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946, S. 11226 - 11230. Siehe auch:
Dekret-Gesetz betreffend die Änderung einiger Bestimmungen aus dem Gesetz Nr. 826 veröffent-
licht im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946 für die Feststellung des Regimes der Güter die jenen
Personen gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit der Kriegshandlungen,
ihren Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten
(Gesetz Nr. 998), veröffentlicht im M.O. Nr. 278 bis vom 30. November 1946, S.12460 - 12461.
494 Vasile Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918 - 1944, Sibiu
2001, S. 236 - 237.
495 Dekret-Gesetz betreffend die Bildung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien,
veröffentlicht im M.O. Nr. 275 vom 21. November 1940, S. 6530.
496 Dekret-Gesetz betreffend die Aufhebung des Gesetzes Nr. 830 vom 21. November 1940
betreffend die Bildung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (Gesetz Nr. 485), veröffentlicht im
M.O. Nr. 233 vom 10. Februar 1945, S. 941 – 944.
497 Dekret-Gesetz betreffend die Abänderung einiger Artikel aus den Gesetzen betreffend die
255
Kontrollezuständigkeiten über diese Güter wurden eine kurze Zeitspanne vom

Generalkommissariat für die Übernahme, Konservierung, Kontrolle, Verwaltung
und Liquidierung eniger Unternehmen und Güter ausgeübt, bis Anfang Januar 1945
die neue Behörde ihre Tätigkeit aufnahm, deren ausschließlicher Zweck es war, die
Güter der DVR zu nationalisieren bzw. zu verstaatlichen: das Generalkommissariat
für die Verwaltung und Liquidierung der Güter der DVR498. Die Regierenden
gaben sich Rechenschaft, daß die Güter der DVR nicht unter die Bestimmungen
des Waffenstillstandsabkommens ielen und als „feindliche Güter“ betrachtet
werden konnten, weil diese Güter einer Organisation gehört hatten, deren
Mitglieder rumänische Staatsbürger waren. Daraus erwuchs die Notwendigkeit
der Gründung einer besonderen Behörde, die die Güter der DVR verwalten und
liquidieren sollte im Einklang mit den Bestimmungen eines anderen Artikels des
Waffenstillstandabkommens, auch wenn das nicht ausdrücklich erwähnt wurde.
„Art. 15. Die rumänische Regierung verplichtet sich, sofort alle pro-hitleristischen
Organisationen von faschistischem Typ auf dem Gebiete Rumänien aufzulösen,
sowohl die politischen, militärischen und paramilitärischen, sowie alle andern
Organisationen die Propaganda gegen die Vereinten Nationen und besonders
gegen die Sowjezunion betreiben, und wird auch in Zukunft das Bestehen solcher
Organisationen nicht gestatten.“
Die Regionalverwaltung mit dem Sitz in Schäßburg - dem Vorort des Kreises
Großkokeln - war diejenige Behörde, die vor Ort im Namen des Generalommissariats
wirkte, und hatte in ihrer Zuständigkeit fünf Kreise. Bis zu ihrer Gründung war es
die Gendarmerie-Legion mit ihren lokalen Posten, im Zusammenwirken mit den
Verwaltungsbehörden499, die auf höheren Befehl, für die Inventarisierung und
die Versiegelung der Güter der DVR500. Die Regionalverwaltung übernahm diese
Tätigkeit mit zusätzlichen Zuständigkeiten. Sie hatte auch die Plicht, die Archive
der örtlichen Organisationen der DVR sicherzustellen, die inzwischen noch nicht
Organisation der Ministerien (Gesetz Nr. 575), veröffentlicht im M.O. Nr. 264 vom 14. November
1944, S. 7344 – 7345.
498 Dekret-Gesetz betreffend die Gründung des Generalkommissariates zur Verwaltung und
Liquidierung der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien (Gesetz Nr. 2) veröffentlicht im
M.O. Nr. 2 vom 3. Januar 1945, S. 16 – 17.
499 Zuschrift der Präfektur des Kreises Großkokeln an die untergeordneten Behörden
betreffend die Inventarisierung aller beweglichen und unbeweglichen hinterlassenen Güter von
Deutschen, Ungarn, Schwaben und Rumänen, die das Land mit den feindlichen Truppen verlas-
sen haben. 24. November 1944, Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier
3456, Blatt 132.
500 Kreisstaatsarchiv Mureş, Prefectura Târnava Mare, Dossier 3458, Blatt 329.
256
vernichtet worden waren. Die Regionalverwaltung sollte Inventare der beweglichen

und unbeweglichen Güter erstellen, die Eigentum der gewesenen DVR waren501. Es
wurde eine Kommission von Fachleuten gebildet, die alle Kategorien von Gütern
schätzten502.
Es gibt eine reichhaltige Archivüberlieferung betreffend die Behandlung der
Güter der gewesenen DVR auf dem Gebiet des Kreises Großkokeln. Die Behörden
sammelten zuerst Informationen über die Leiter der örtlichen Organisationen der
DVR503 und verlangten dann Ausweise über die kulturellen, Sport- und Hilfsvereine,
die im Rahmen der DVR gewirkt hatten504. Die Gendarmerieposten sammelten
aus den Sitzen der DVR in dem Zuständigkeitsbereich der Regionalverwaltung
das sogenannte hitleristische Propagandamaterial und verbrannten es. Es wurden
verbrannt 908 Hitler-Bilder, 4568 verschiedene Broschüren und 8098 Fotograien, was
einen großen Archivverlust darstellt505. Die Geldkonten der DVR bei verschiedenen
Bankinstitutionen wurden blockiert. Das Generalkommissariat verlangte, daß ihm
der Kontostand der Bankkonten der DVR und der ihr unterstehenden Gruppierungen
und Vereinen bei den Banken am 23. August 1944 mitgeteilt werden sollte506.
Zahlreiche Güter, die ehemals Eigentum der DVR waren, wurden sehr gesucht.
Einige Institutionen oder Organisationen waren daran interessiert, sie zu mieten oder
zu kaufen. Zu diesen Kategorien gehören die Schreibmaschinen507, Fahrzeuge508,
Kinoprojektoren509, sowie Möbel. Einige sächsische Gemeinden widersetzten sich
der Abgabe der Projektionsapparate510. Die Organe des Generalkommissariats
behandelten diese Gegenstände als gewesene prohitleristische Propagandamittel.
501 Instruktionen des Generalkommissariats betreffend die Feststellung der beweglichen und
unbeweglichen Güter sowie auch aller Verplichtungen oder Einkünfte bewirkende Verträge und
Obligationen, die das Patrimonium (Vermögen) der Deutschen Volksgruppe in Rumänien bildeten
(April 1945). (Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3456, Blatt 249 -
250).
502 Die Einsetzung der Kommission zur Schätzung von Gütern bei der Regionalverwaltung
Schäßburg, veröffentlicht im M.O. Nr. 73 vom 19. Oktober 1946, S. 11225 - 11230. Kreisstaatsar-
chiv Muresch, Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic Gernan, Dossier 3456, Blatt 240 - 250.
503 Kreisstaatsarchiv Muresch, Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic Gernan, Dos. 3456,
Blatt 84.
504 Ebenda, Dossier 3456, Blatt 334, 364 - 368; Dossier 3458, Blatt 22 - 26, Blatt 192 - 194;
Dossier 3459, Blatt 102 - 104.
505 Ebenda, Dossier 3456, Blatt 76.
506 Ebenda, Dosier 3458, Blatt 158 - 273, Blatt 278 - 279, Blatt 285, Blatt 306, Blatt 328.
507 Ebenda, Dossier 3458, Blatt 11, Blatt 12, Blatt 61, Blatt 128, Blatt 174, Blatt 326, Blatt
330, Dossier 3459, Blatt 149 - 151.
508 Ebenda, Dossier 3456, Blatt 26, Blatt 126.
509 Ebenda, Dossier 3458, Blatt 15 - 19, Blatt 37, Blatt 79 - 80, Blatt 120 - 121, Blatt 123.
510 Ebenda, Dossier 3456, Blatt379 - 380; Dossier 3458, Blatt 9.
257
Die vom Staat übernommenen Liegenschaften und Gebäude wurden verwaltet

durch Vermietung, Verkauf oder durch Übergabe in Kustodie an natürliche oder
juridische Personen511. Später, nachdem die Kommunisten die ganze Macht in
Rumänien übernommen hatten, wurden diese Güter in die kostenfreie Benützung
einiger Ministerien, Institutionen oder linksgerichteten politischen Organisationen
übergeben512. Die wöchentlichen Berichte über die Inventarisierungstätigkeiten
der Güter in den Städten Mediasch und Schäßburg, die von den Beamten
der Regionalverwaltung verfaßt wurden, sind ergiebige Quellen, weil sie die
übernommenen Güter beschreiben513.
Der Gleichstellung der konfessionellen evangelischen Schulen mit Gütern der
DVR, und als solche ihre Überführung in das Eigentum des Staates wurde von der
Evangelischen Kirche widersprochen. Die Vertreter der Kirche erklärten, daß die
konfessionellen evangelischen Schulen niemals grundbücherliches Eigentum der
ehemaligen DVR geworden sind, sie wurden ihr nur zur Nutznießung übergeben,
Eigentümer blieb die Evangelische Kirche A. B. in Rumänien. Die Staatsbehörden
begründeten ihre Maßnahme mit dem Gesamtabkommen das zwischen dem
Volksgruppenführer Andreas Schmidt und den Vertretern der Evangelichen Kirche
Wilhelm Staedel und A. Scheiner am 11. August 1942 abgeschlossen wurde514.
Gemäß diesem Gesamtabkommen übergab die Evangelische Kirche der Volksgruppe
die von der Kirche erhaltenen und geführten Schul- und Erzeihungsanstalten515.
Die gesetzliche Grundlage dafür, daß die DVR das Recht erhielt deutsche Schulen
aller Kategorien zu gründen und durch ihr eigenes Schulamt anzuleiten bot das
Gesetz betreffend die Organisierung des deutschen Schulwesens in Rumänien, das
im Jahre 1941 angenommen wurde516. Die Streitfrage wurde endgültig durch das
kommunistische Regime auf brutale Art gelöst, als im August 1948 das gesamte
konfessionelle Unterrichtswesen nationalisiert bzw. verstaatlicht wurde517. Die
511 Ebenda, Dossier 3457, Blatt 173 - 174, Blatt 252 - 263, Blatt 309, Blatt 415 - 416.
512 Ebenda, Dossier 3457, Blatt 11 - 13, Blatt 20, Blatt 29 - 30, Blatt 56, Blatt 58 - 59.
513 Ebenda, Dossier 3458, Blatt 46, Blatt 111, Blatt 142, Blatt 143, Blatt 162 - 164, Blatt 187,
Blatt 210 - 212, Blatt 284; Dossier 3459, 84, Blatt 85, Blatt 90, Blatt 94, Blatt 130, Blatt 184.
514 Gesamtabkommen für die Regelung der Beziehungen der Evangelischen Landeskirche
Augsburger Bekenntnisses zur Deutschen Volksgruppe in Rumänien (11. August 1942) (Bestand:
Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3457, Blatt 560 - 565).
515 Die Landeskirchenversammlung der Evangelischen Kirche hatte am 2. Juni 1942 be-
schlossen, das ganze Schulwesen an die DVR zu übergeben. Vgl. Der Übergang der Schulen (
Grund-, Sekundür- und Normal-Schulen) von der Autorität und der Leitung der Evangelischen
Kirche A.B. in Rumänien unter die Leitung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, veröffentlicht
im M.O. Nr. 188 vom 14. August 1942, S. 6776 - 6780.
516 Dekret-Gesetz betreffend die Organisation des deutschen Unterrichtswesens in Rumänien
(Gesetz Nr. 977), veröffentlicht im M.O. Nr. 266 vom 8. November 1941, S. 7000 - 7001.
517 Dekret Nr. 175 betreffend die Reform des Unterrichtswesens, veröffentlicht im M-O. 177
258
beweglichen und unbeweglichen Güter der konfessionellen Schulen wurden in das

Eigentum des Staates übertragen518. Die evangelischen deutschen Schulen, die
Lehrerwohnungen und die deutschen Gemeindesäle wurden in die Verwaltung des
Ministeriums für öffentlichen Unterricht überführt519.
Eine Reihe von Bestimmungen des Gesetzes über die Agrarreform vom
Jahre 1945 führten zur einer anderen Form der Enteignung für einen Teil der
deutschen Bevölkerung Rumäniens. Der große Umfang und die Vielschichtigkeit
des Problemkomplexes damit im Zusammenhang erfordern jedoch eine besondere
Untersuchung, weshalb wir sie in unserer Abhandlung nicht auch behandelt haben.
Die Gesetzgebung betreffend die Kasse zur Verwaltung und Überwachung der
feindlichen Güter (CASBI), die im Amtsblatt Rumäniens (Monitorul Oicial =
M.O.) veröffentlicht wurde.
• Dekret-Gesetz betreffend das Regime der Güter der Untertanen der Staaten
mit denen Rumänien sich im Kriegszustand beindet (Gesetz Nr. 498),
veröffentlicht im M.O. Nr. 152, 3. Juli 1942, S. 5406 - 5408.
• Dekret-Gesetz betreffend das Regime der Untertanen mit denen sich
Rumänien sich im Kriegszustand beinder (sic) (Desetz Nr. 443),
veröffentlicht im M.O. Nr. 202, 2. September 1944, S. 6234.
• Dekret-Gesetz betreffend das Verbot für feindliche Untertanen, Panzerkassen
(Safes) zu verwenden (Gesetz Nr. 453), veröffentlicht M. O. Nr. 209, 11.
September 1944, S. 6285.
• Waffenstillstands-Abkommen zwischen der rumänischen Regierung
einerseits und den Regierungen der Sojetunion, des Vereinigten Königreichs
in der Vereinigten Staaten von Amerika andererseits, veröffentlicht M. O.
Nr. 219, 22. September 1944, S. 6372 - 6374.
• Dekret-Gesetz betrefffend die provisorische Verwaltung einiger
Aktiengesellschaften (Gesetz Nr. 478), veröffentlicht M. O. Nr.231, 6.
Oktober 1944, S. 6531 - 6532.
• Dekret-Gesetz betreffend die Gründung des General-Kommissariats für die
Übernahme, Konservierung, Kontrolle, Verwaltung und Liquidation einiger
vom 3. August 1948, S. 5322 - 6324.
518 Dekret Nr. 176 betreffend den Übergang in das Staatseigentum der Güter der Kirchen, der
Kongregationen, der Gemeinden oder der Privatpersonen, die zur Funktionierung der allgemeinen,
technischen und Lehrlingsschulen gedient haben, veröffentlicht im M.O. Nr. 177 vom 3. August
1948, S. 6324 .- 6355.
519 Kreisstaatsarchiv Muresch, Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German,
Dossier 3456, Blatt 64 - 66, Blatt 77, Blatt 79 - 79, Blatt 80, Blatt 85 - 92.
259
Unternehmen und Güter (Gesetz Nr. 615), veröffentlicht M. O. Nr. 281, 3.

Dezember 1944, S. 7863 - 7864.
• Dektret-Gesetz zur Ergänzung des Gesetzes Nr. 498 vom 3. Juli 1942
betreffend das Regime der Güter der Untertanen von Staaten, mit denen
Rumänien sich im Kriegszustand beindet, der Gesetzes Nr. 453 vom 11.
September 1944 betreffend das Verbot für feindliche Untertanen, über
Panzerkassen (Safes) zu verfügen, und des Gesetzes Nr. 478 vom 6 Oktober
1944 betreffend die provisorische Verwaltung einiger Aktiengesellschaften
(Gesetz Nr. 644) veröffentlicht M.O. Nr. 294, 19. Dezember 1944, S. 8240
- 8242.
• Dekret-Gesetz betreffend die Organisation der Rumänischen Kommission zur
Anwendung des Waffenstillstandes zwischen Rumänien und den Vereinten
Nationen (Gesetz Nr. 454), veröffentlicht M.O. Nr. 298, 23. Dezember 1944,
S. 8372 - 8373.
• Dekret-Gesetz betreffend die Gründung der Kasse zur Verwaltung und
Überwachung der feindlichen Güter (Gesetz Nr. 91) veröffentlicht M.O. Nr.
33, 10. Februar 1945, S. 941 - 944.
• Journal des Ministerrates Nr. 238 betreffend die Gründung der Kreisämter
für feindliche Güter, veröffentlicht im M.O. Nr. 37 vom 15. Februar 1945,
S. 1067
• Gesetz Nr. 187 betreffend die Durchführung der Agrarreform, veröffentlicht
M. O. Nr. 68, 23. März 1945.
• Anwendungsordnung für die Durchführung der Agrarreform Nr. 187 von
1945 (Reglement Nr. 4), veröffentlicht M. O. 85, 12. April 1945, S. 2980 -
2982.
• Verwaltung durch Konvention der Liegenschaften im Stadtgebiet, die
feindliches Eigentum sind, durch den Städtischen Finanzkredit Bukarest,
veröffentlicht M.O. Nr. 110, 18. Mai 1945, S. 4062 - 4063.
• Reglement für die Reglementierung der Staatsbürgerschaft der Bewohner
von Nordsiebenbürgen (Reglement Nr. 12), veröffentlicht M. O. Nr. 182, 13.
August 1945.
• Dekret-Gesetz betreffend die Übergabe der deutschen Aktiva, die auf Grund
der Beschlüsse der Konferenz von Potsdam Eigentum der UdSSR geworden
sind (Gestz Nr. 182), veröffentlicht im M.O. Nr. 70 vom 23. März 1946, S.
2656 – 2657.
• Gesetz betreffend die Ergänzung und Veränderung der Gesetze Nr. 826/1946
und 998/1946 (Gesetz Nr. 333), veröffentlicht im M.O. Nr. 236 vom 13.
Oktober 1947, S. 9186 - 9189.
260
• Dekret-Gesetz für den Übergang der Kasse für die Verwaltung und
Überwachung der feindlichen Güter zum Ministerium für Volkswirtschaft
(Gesetz Nr. 127), veröffentlicht M.O. Nr. 90, 1. April 1947, S. 3085.
• Dekret-Gesetz für den Übergang der Kasse für dieVerwaltung und Überwachung
der feindlichen Güter zur Rumänischen Verbindungskommission mit der
Allierten Kontrollkommission (Gesetz Nr. 194), veröffentlicht M. O. Nr.
134, 16. Juni 1947, S. 4848.
Unveröffentliche Instruktionen und Rundschreiben betreffend CASBI, die

sich im Kreisstaatsarchiv in Neumakt am Mieresch beinden
• Befehl CASBI Nr. 5822, 25. April 1945: Instruktionen betreffend die
Gründung und Tätigkeit der Kreisämter für feindliche Güter. (Bestand
Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 183 - 186).
• Befehl CASBI Nr. 1188/1. Juli 1945 betreffend die Feststellung von
landwirtschaftlichen Produkten und Lebensmittel, die feindliche Güter sind.
Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 192 - 193).
• Instruktionen betreffend die Anwendung der Inventarisierungsmaßnahmen
und Verzeichnung der Güter von ungarischen Staatsbürgern aus
Nordsiebenbürgen 3. Juli 1945. (Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI,
Dossier 3565, Blatt 230 - 232).
• Instruktionen für die Organisation der Erfüllung des
Waffenstillstandsabkommens (1. Oktober 1945). Bestand Prefectura Târnava
Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 270 - 285).
• Zuschrift der Rumänischen Waffenstillstandkommission, betreffend die
Güter gemäß Artikel 8 des Waffenstillstandabkommens, die Gegenstand
des Artikels 3 des Gesetzes für die Agrarreform (Oktober 1945) (Bestand
Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 266).
• Rundschreiben Nr. 3940 vom 18. April 1947 betreffend die Auslegung
der Bestimmungen der Gesetze Nr. 826/1946 und 998/1946, betreffend
die Freistellung der Güter der abwesenden rumänischen Staatsbürger, im
Zusammenhang mit den Bestimmungen des Gesetzes für die Agrarreform
(Bestand Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 10).
• Instruktionen betreffend die Strafklagen der CASBI (März 1948). (Bestand
Prefectura Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 35 - 39)
• Instruktionen betreffend die Anwendung der Gesetze 182/1946, 826/1946,
998/1946 und 333/1947, zwecks Übergabe der deutschen Güter an die
UdSSR, die Freistellung der anderen Güter und ihre Unterstellung unter
die Kontrolle des Staates (April 1948) (Bestand Prefectura Târnava Mare,
261
CASBI, Dossier 3565, Blatt 50 - 55).

• Arbeitsvorschriften für die Durchführung der Bestimmungen des Artikels
8 des Waffenstillstandsabkommens (ohne Datum), (Bestand Prefectura
Târnava Mare, CASBI, Dossier 3565, Blatt 61 - 62).
Die Gesetzgebung betreffend die Verwaltung der Güter der Deutschen

Volksgruppe in Rumänien, die im Amtsblatt Rumäniens (Monitorul Oicial =
M.O.) veröffentlicht wurde.
• Dekret-Gesetz betreffend die Bildung der Deutschen Volksgruppe in

Rumänien, veröffentlicht im M.O. Nr. 275 vom 21. November 1940, S. 6530.
• Dekret-Gesetz betreffend die Organisation des deutschen Unterrichtswesens
in Rumänien (Gesetz Nr. 977), veröffentlicht im M.O. Nr. 266 vom 8.
November 1941, S. 7000 - 7001.
• Der Übergang der Schulen ( Grund-, Sekundär- und Normal-Schulen) von
der Autorität und der Leitung der Evangelischen Kirche A.B. in Rumänien
unter die Leitung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, veröffentlicht
im M.O. Nr. 188 vom 14. August 1942, S. 6776 - 6780.
• Dekret-Gesetz betreffend die Aufhebung des Gesetzes Nr. 830 vom 21.
November 1940 betreffend die Bildung der Deutschen Volksgruppe in
Rumänien (Gesetz Nr. 485), veröffentlicht im M.O. Nr. 233 vom 10. Februar
1945, S. 941 - 944.
• Dekret-Gesetz betreffend die Abänderung einiger Artikel aus den Gesetzen
betreffend die Organisation der Ministerien (Gesetz Nr. 575), veröffentlicht
im M.O. Nr. 264 vom 14. November 1944, S. 7344 – 7345.
• Dekret-Gesetz betreffend die Gründung des Generalkommissariates zur
Verwaltung und Liquidierung der Güter der Deutschen Volksgruppe in
Rumänien (Gesetz Nr. 2) veröffentlicht im M.O. Nr. 2 vom 3. Januar 1945,
S. 16 – 17.
• Dekret-Gesetz betreffend die Änderung einiger Bestimmungen aus
den Gesetzen über die Organisierung der Ministerien (Gesetz Nr. 188),
veröffentlicht im M.O. Nr. 69 vom 24. März 1945, S. 2218 - 2220.
• Die Einsetzung der Kommission zur Schätzung von Gütern bei der
Regionalverwaltung Schäßburg, veröffentlicht im M.O. Nr. 73 vom 19.
Oktober 1946, S. 11225 - 11230.
• Dekret-Gesetz betreffend die Feststellung des Regimes der Güter die jenen
Personen gehören, die am 12. September 1944 oder später, während der Zeit
der Kriegshandlungen, ihren Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den
262
von diesen Staaten besetzten Gebieten hatten (Gesetz Nr. 826), veröffentlicht
im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946, S. 11226 - 11230.
• Dekret-Gesetz betreffend die Änderung einiger Bestimmungen aus dem
Gesetz Nr. 826 veröffentlicht im M.O. Nr. 243 vom 19. Oktober 1946 für
die Feststellung des Regimes der Güter die jenen Personen gehören, die am
12. September 1944 oder später, während der Zeit der Kriegshandlungen,
ihren Wohnsitz in Deutschland, in Ungarn oder in den von diesen Staaten
besetzten Gebieten hatten (Gesetz Nr. 998), veröffentlicht im M.O. Nr. 278
bis vom 30. November 1946, S.12460 - 12461.
• Dekret-Gesetz betreffend die Aulösung des Generalkommissariates für die
Verwaltung und für die Liquidierung der Güter der Deutschen Volksgruppe
in Rumänien (Gesetz Nr. 1022), veröffentlicht im M.O. Nr. 278 bis vom 30.
November 1946, S. 12474 - 12475.
• Dekret Nr. 175 betreffend die Reform des Unterrichtswesens, veröffentlicht
im M-O. 177 vom 3. August 1948, S. 5322 - 6324.
• Dekret Nr. 176 betreffend den Übergang in das Eigentum des Staates der
Güter der Kirche, Kongregationen, der Gemeinden oder der Privaten, die für
den Unterhalt und für die Instandhaltung der Lehranstalten für allgemeinen,
technischen oder berulichen Unterricht gedient haben, veröffentlicht im
M.O. Nr. Nr. 177 vom 3. August 1948, S. 6324 - 6355.
Unveröffentlichte Instruktionen und Rundschreiben betreffend die

Verwaltung der Güter der Deutschen Volksgruppe in Rumänien, die sich im
Kreisstaatsarchiv von Neumarkt am Mieresch beinden
• Gesamtabkommen für die Regelung der Beziehungen der Evangelischen

Landeskirche Augsburger Bekenntnisses zur Deutschen Volksgruppe in
Rumänien (11. August 1942) (Bestand: Prefectura Târnava Mare, Grupul
Etnic German, Dossier 3457, Blatt 560 - 565)
• Rundschreiben der Präfektur des Kreises Großkokel an die untergeordneten
Behörden betreffend die Inventarisierung aller beweglichen und
unbeweglichen Güter, die von Deutschen, Ungarn, Schwaben und Rumänen
geblieben sind, die das Land mit den feindlichen Armeen verlassen haben
(24. November 1944). (Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic
German, Dossier 3456, Blatt 132).
• Die Zuständigkeiten der Rumänischen Kommission für die Anwendung
des Waffenstillstandes (Januar 1945). (Bestand: Prefectura Târnava Mare,
Grupul Etnic German, Dossier 3457, Blatt 538 - 539).
263
• Instruktionen des Generalkommissariats betreffend die Feststellung der

beweglichen und unbeweglichen Güter sowie auch aller Verplichtungen
oder Einkünfte bewirkende Verträge und Obligationen, die das Patrimonium
(Vermögen) der Deutschen Volksgruppe in Rumänien bildeten (April 1945).
(Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3456,
Blatt 249 - 250).
• Instruktionen des Generalkomissariats betreffend die Übernahme und
Inventarisierung der unbeweglichen und beweglichen Güter swie der
Außenstände (Schuldforderungen) der gewesenen Deutschen Volksgruppe
in Rumänien (19. Mai 1945). (Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul
Etnic German, Dossier 3457, Blatt 511 - 513).
• Rundschreiben des Generalkommissariats im Zusammenhang mit den
Zuständigkeiten der regionalen Verwalter betreffend die Evidenz des
Physischen und rechtlichen Zustandes der Güter, die Abschließung und
Beendigung von Verträgen, Evidenz des jährlichen Einkommens, die
Liquidation der beweglichen und unbeweglichen Güter (21. Juli 1945),
(Bestand Prefectura Târnava Mare, Grupul Etnic German, Dossier 3457,
Blatt 490 - 492).
DATE PRIVIND REGLEMENTAREA REGIMULUI PROPRIETĂŢII

POPULAŢIEI GERMANE DIN ROMÂNIA ÎN ANII 1944-1948
-Rezumat-
La 23 august 1944 statul român şi forţele sale armate au trecut de partea

Aliaţilor, rupând relaţiile cu Germania şi sateliţii săi. Prin Convenţia de Armistiţiu,
încheiată cu Puterile Aliate la Moscova, la 12 septembrie 1944, România a fost
tratată ca un stat învins. Astfel i s-a impus o despăgubire de război către URSS şi
obligaţia de a participa cu toate forţele sale alături de Puterile Aliate la războiul
pentru înfrângerea Germaniei şi a Ungariei.
Prin unele condiţii impuse României prin Convenţia de Armistiţiu, URSS dorea
să se asigure că statul român va bloca accesul la resurse a forţei germane, întorcând-le
pe acestea în folosul noilor săi aliaţi şi că va sugruma propaganda germană susţinută
de organizaţiile pro-hitleriste. În acest scop guvernul român a îniinţat două structuri
speciale: Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI) şi
Comisariatul General pentru administrarea şi lichidarea bunurilor Grupului Etnic
German.
264
Prezentul studiu face o introducere în măsurile legislative pe care statul

român le-a luat, sub presiunea prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, în privinţa
administrării bunurilor supuşilor statelor cu care România se ala în război şi în
privinţa bunurilor fostelor organizaţii pro-hitleriste ce au funcţionat pe teritoriul ţării
până la 23 august 1944. Ca reper s-a utilizat situaţia judeţului Târnava Mare care şi-a
avut reşedinţa la Sighişoara.
FACTORI POLITICI ŞI INSTITUŢIONALI ÎN JUDEŢUL BISTRIŢA-

NĂSĂUD ÎN PERIOADA 1989-1992. PARADIGME ALE SCHIMBĂRII
Adrian ONOFRERIU
1.1. Consideraţii generale.
Reconstituirea faptelor din judeţul Bistriţa-Năsăud în timpul desfăşurării
lor începând cu luna decembrie 1989 este greu de realizat din punct de vedere
documentar. Aceasta se datorează mai multor factori.
Primul este cel al cantităţii inime de documente păstrate. Înţelegem aici
documente scrise, elaborate în acele zile de principalii „actori” implicaţi, pe de o
parte, autorităţile constituite pe baza derulării procesului de la nivel central520, pe
de altă parte, mărturii scrise ale diferitelor persoane izice sau juridice, constituite
şi activând în această perioadă şi care au elaborat apeluri, manifeste, proclamaţii şi
alte documente programatice.
Alături de aceste surse – reduse cantitativ –în completare putem menţiona
informaţiile conţinute în presă, care relectă transformările acelei perioade.
Suntem convinşi că fără accesul la documentele create de instituţiile statului
de atunci, cu referire directă la miliţie, armată, organele informative, ale căror
documente sunt protejate sub diferite forme prin reglementări legale, nu se poate
reconstitui decât parţial, la nivelul secvenţial al accesului la informaţie modul în
care s-au derulat evenimentele.
520 Deşi reglementări au fost făcute încă în acele zile. În adresa – nedatată, dar pe care o pu-
tem localiza la începutul lunii februarie 1990 când s-au constituit primăriile comunale – a Primăriei
comunei Rebrişoara - se preciza că aceasta „depune dosarul Frontului Salvării Naţionale de pe lân-
gă primărie, la dispoziţia Frontului Salvării Naţionale Judeţean, iind solicitat de D-vs”; Consiliul
Judeţean Bistriţa-Năsăud, fond Consiliul Judeţean al Frontului Salvării Naţionale Bistriţa-Năsăud,
dosar corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale comune, municipii, oraşe; în continua-
re, C.F.S.N. B-N, dosar…
265
De aceea încercarea de creionare a modului în care au decurs evenimente are

ca bază ceea ce s-a păstrat şi este cunoscut luând în considerare gradul limitat de
acces la informaţia acelei perioade şi analiza transformărilor petrecute la nivelul
instituţional şi impactul asupra acţiunii mentalului colectiv, care au avut ca punct
determinat reşedinţa judeţului, oraşul Bistriţa.
2.1. Mutaţii la nivelul instituţional. Consiliul Frontului Salvării Naţionale.
După Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22
decembrie 1989 în care erau expuse principiile programatice ale evoluţiei ţării521,
la nivelul judeţului s-a constituit Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale
Bistriţa-Năsăud. Potrivit presei, acesta s-a constituit nu întâmplător, totul a fost
organizat, şi nu oricum, până în cele mai mici amănunte. Sarcina noii structuri
a fost de a coordona activitatea social-politică din judeţ, până la organizarea de
alegeri libere, democratice. Populaţia judeţului şi armata erau chemate să urmeze
acest consiliu, să respecte măsurile stabilite, în vederea menţinerii ordinii, liniştii şi
a desfăşurării normale a tuturor activităţilor.
Aceste cerinţe generale se regăsesc în Apelul adresat cetăţenilor din
municipiul Bistriţa şi judeţul Bistriţa-Năsăud. Documentul – nedatat – preciza că
„pentru stabilizarea ordinei de care depinde soarta revoluţiei noastre, facem un apel
călduros ca să vă adunaţi la locurile dumneavoastră de muncă, unde se vor desfăşura
alegerile pentru constituirea Comitetului provizoriu Judeţean al Frontului Judeţean
al Salvării Naţionale”. Alături de aceste îndemnuri, era solicitat concursul pentru a
păstra disciplina pe stradă, să nu se consume nici un fel de băuturi alcoolice, „pentru
a nu da prilej criminalilor să destabilizeze reuşitele tinerei noastre democraţii. Acum
este timpul vigilenţei de iecare clipă – concluziona documentul – zi şi noapte. Ţara
are nevoie de noi. Să răspundem cu toată forţa noastră chemărilor ei”522.
Cerinţe oarecum asemănătoare s-au regăsit în Apelul studenţilor liberi din
România din data de 22 decembrie 1989. Printre puţinele documente datate şi
păstrate ale acelor zile, apelul - adresat „către colegii noştri studenţi, elevi, tineri
de bună credinţă din municipiul şi judeţul nostru” - chema la „a aduce contribuţia
la normalizarea vieţii sociale, economice şi culturale din această zonă a ţării. Să
păstrăm liniştea şi ordinea publică, să canalizăm întreg efortul nostru în scopuri
constructive. Tot ceea ce facem, facem de acum înainte pentru noi”. Documentul se
încheia prin asumarea răspunderii pentru conţinut, în numele „studenţilor liberi din
Bistriţa” şi cu o formulare care va deveni consacrată în acele zile, trăiască România
liberă523.
521 „Monitorul Oicial al Românei”, anul I, nr. 1, 22 decembrie 1989; în continuare, „M.O”.
522 C.F.S.N. B-N, dosar corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale comune, muni-
cipii, oraşe.
523 Ibidem.
266
În documentul-apel publicat în 23 decembrie 1989 de către Consiliul Provizoriu

Judeţean al Frontului Salvării Naţionale, erau anunţate direcţiile de acţiune care
cuprindeau: 1. apelul la populaţie, pentru a păstra calmul, ordinea şi disciplina; 2.
evitarea provocărilor care impuneau intervenţia justiicată a forţelor de ordine; 3.
asigurarea desfăşurării în bune condiţii a activităţilor economice; 4. solicitarea celor
cu funcţii de conducere de a participa la normalizarea în mod democratic a vieţii
social–politice, a pazei şi ordinii în unităţi şi localităţi; 5. organizarea comitetelor
cetăţeneşti de autoapărare, recunoscute după banderola tricoloră purtată pe
braţ; 6. asigurarea concursului armatei, miliţiei şi securităţii; 7. apelul la vigilenţa
cetăţenilor; 8. informarea corectă şi reală a populaţiei prin intermediul presei şi
celorlalte mijloace de informare în masă; 9. apelul ca populaţia să ajute la păstrarea
ordinii şi liniştii publice, identiicarea şi neutralizarea elementelor rău intenţionate;
10. cetăţenii să transmită comitetului toate propunerile şi cererile lor în scris, prin
reprezentanţi aleşi de aceştia524.
Nu aceeaşi percepţie s-a realizat la nivel instituţional. Pe data de 28 decembrie
1989 a avut loc şedinţa de lucru a Consiliului Judeţean Provizoriu al Frontului
Salvării Naţionale; această nouă instituţie a fost constituită „şi prin voinţa maselor,
şi prin încrederea în el a acelor tineri, oameni ai muncii, care au participat la
declanşarea sau la susţinerea acţiunii de înlăturare a dictatorului”, iar modul de lucru
era deinitoriu pentru întreaga perioadă ce a urmat. „Vă propunem să rămânem cu
cei care i-am propus în consiliu şi în comitetul de sprijin – menţiona documentul –
şi să acţionăm ulterior, pe baza precizărilor care vor mai veni”525. În acelaşi timp
erau exprimate şi speranţele în evoluţia ulterioară, prin încrederea că „ziua de 22
Decembrie 1989 ne-a adus libertate, democraţie, speranţa într-un viitor la care de
multă vreme aveam dreptul”526.
În acelaşi timp, pentru încetarea acţiunilor teroriste, comunicatul Consiliului
Frontului Salvării Naţionale din 26 decembrie 1989 stabilea constituirea în capitală
şi toate judeţele ţării a tribunalelor militare extraordinare, care judecau după o
procedură de urgenţă toate actele de terorism iar executarea sentinţelor se făcea
imediat; termenul limită pentru încetarea acţiunilor teroriste a fost ixat pentru data
de 28 decembrie 1989527.
524 Apel semnat de Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale, în „ Ecoul Nou”, Bistri-
ţa, nr. 1, 23 decembrie 1989, p. 1. Ca şi caracteristică a materialelor apărute în primele numere din
ziarul Ecoul Nou, menţionăm faptul că acestea nu erau semnate în nume propriu, ci în numele unor
instituţii sau organisme nou create !; formarea legală a noului organism a fost înregistrată la data
de 6 ianuarie 1990 când a avut loc sesiunea de constituire la nivelul judeţului; C.F.S.N. B-N, dosar
corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale comune, municipii, oraşe.
525 C.F.S.N. B-N, .dosar corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale.
526 Idem, dosar procese-verbale de şedinţă ale Primăriei Judeţene.
527 Idem, dosar alegeri conducători de unităţi.
267
Două zile mai târziu, Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale

revenea cu „probleme de rezolvat pentru etapa imediat următoare”, document în
care în 10 puncte se cerea: respectarea apelurilor şi a sarcinilor comunicate prin
radio şi televiziune de către Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale;
muncitorii să dea dovadă de calm, disciplină şi să-şi aducă aportul la îndeplinirea
sarcinilor de plan; constituirea de pichete de apărare din gărzi patriotice şi întregul
personal de la locurile de muncă; conducătorii să se preocupe de asigurarea tuturor
componentelor pentru desfăşurarea normală a activităţii economice; raportarea
zilnică, prin telex, până la ora 19, respectiv 21, a situaţiei iecărei unităţi; asigurarea
produselor strict necesare la valoarea cotelor de plan stabilite anterior şi cel puţin
cu 15% suplimentat; asigurarea energiei, gazului şi apei necesare locuitorilor;
organizarea activităţii în perioada Crăciunului în unităţile cu foc continuu; asigurarea
condiţiilor de funcţionare în fermele agricole; poşta trebuia să instaleze în locuri
mai frecventate (pieţe, artere principale) megafoane, pentru a comunica hotărârile
Consiliului judeţean al Frontului Salvării Naţionale - care erau transmise şi prin
reţelele de radio-ampliicare ale întreprinderilor şi instituţiilor - cât şi comunicatele
difuzate prin radio528.
Apelul a fost preluat de unităţile industriale ale oraşului Bistriţa. La aceeaşi
dată Comisia Provizorie a Frontului Salvării Naţionale din Întreprinderea Mecanică
Bistriţa chema - „în aceste momente deosebit de ierbinţi pentru naţiunea noastră,
când a luat naştere România Liberă, şi tirania a fost înlăturată” – muncitorii,
maiştri, tehnicienii, toţi oamenii muncii, indiferent de naţionalitate, vârstă, religie
şi apartenenţă politică să asigure „desfăşurarea producţiei la iecare loc de muncă
în bune condiţii, în vederea normalizării cât mai repede a vieţii social-economice
interne” şi să aibă deplină încredere „în Comisia Frontului Salvării Naţionale pe care
aţi ales-o, într-adevăr democratic”, care va avea ca bază a activităţii sale „decretele
şi hotărârile Comitetului Frontului Salvării Naţionale şi a legislaţiei rămase în
vigoare”529.
La fel au fost făcute precizări în Hotărârea Comitetului de Sprijin al Frontului
Salvării Naţionale din cadrul Institutului de cercetare ştiinţiică şi inginerie
tehnologică pentru electrotehnică – I.C.P.E. – iliala Bistriţa. „În consens cu toată
sularea românească – se sublinia în hotărâre – întregul colectiv de specialişti,
muncitori, tehnicieni, ceilalţi oameni ai muncii, îşi exprimă libera şi deplina
adeziune la platforma-program prezentată poporului de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale”, continuând cu precizarea că „în aceste clipe de veritabilă inlexiune (sic
!) a istoriei noastre, ne angajăm fără rezerve şi preget, ca parte a detaşamentului
528 „Ecoul Nou”, nr. 3, 26 decembrie 1989, p. 1.
529 C.F.S.N. B-N, dosar corespondenţă Consiliile Frontului Salvării Naţionale comune, muni-
cipii, oraşe.
268
cercetării ştiinţiice naţionale, să contribuim prin truda minţii şi braţelor noastre la

renaşterea României libere şi democrate”530.
La data de 8 ianuarie 1990 prin hotărârea Consiliului Judeţean al Frontului
Salvării Naţionale s-a constituit Comandamentul Judeţean pentru primirea,
transportul, depozitarea şi distribuirea ajutoarelor din străinătate, în care au fost
incluşi – pentru gestionarea şi distribuirea acestora - reprezentanţi ai Comitetului
Judeţean al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ministerului Apărării
Naţionale, Poliţia, Crucea Roşie, Direcţia Sanitară, Inspectoratul Teritorial pentru
Finanţe, Direcţia Comercială Judeţeană, I.C.R.A., I.C.R.M., I.C.R.T.I, Insepctoratul
Învăţământului, Direcţia Agricolă, Oiciul Naţional de Turism, Căile Ferate Române,
Intreprindera de Transporturi Auto, ROMTRANS, Vama531.
Reglementarea constituirii şi funcţionării Consiliului Frontului Salvării
Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale s-a făcut prin
decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989. După ce în preambul se aratau principiile
de acţiune în viitor erau ixate atribuţiile la nivel naţional şi în teritoriu, La articolul
4 erau enumerate comisiile pe domenii de activitate. La articolul 6 se preciza că,
în unităţile administrativ–teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale
se constituie Consilii ale Frontului Salvării Naţionale, organe ale puterii locale,
subordonate ierarhic Consiliului Frontului Salvării Naţionale. La articolul 7 se
preciza componenţa acestora, astfel: la nivel judeţean, între 35–51 de membrii;
consiliile municipale, între 15 şi 27 de membrii; consiliile orăşeneşti, între 11 şi 21 de
membrii; consiliile comunale, între 9 şi 15 membrii. Dintre membrii acestor consilii
se alegea un birou executiv, format din 1 preşedinte, 2 vice-preşedinţi, 1 secretar şi
3–5 membrii; preşedintele consiliului era şi preşedintele biroului executiv. Atribuţiile
acestor noi organisme erau deinite în articolul 8, care preciza că „răspund pe plan
local de organizarea şi desfăşurarea activităţii economice, comerciale, de ocrotire
a sănătăţii populaţiei, de învăţământ şi cultură, edilitar-gospodăreşti, precum şi
de apărarea avuţiei poporului, de ocrotirea drepturilor cetăţeneşti, de asigurarea
legalităţii şi menţinerii ordinii publice în unităţile administrativ – teritoriale în care
sunt constituite”. Pentru realizarea acestor atribuţii, consiliile adoptau hotărâri,
care erau luate cu majoritatea simplă a voturilor membrilor acestora; îşi desfăşurau
activitatea în sesiuni, precum şi prin comisii de specialitate. O prevedere interesantă
– relectând ideea de continuitate în plan funcţional a instituţiilor principale
economico-sociale şi culturale – era cuprinsă în alineatul următor, care preciza
că „aparatul propriu al comitetelor şi birourilor executive ale fostelor consilii
populare, cel al organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat, precum
530 Ibidem.
531 C.F.S.N. B-N, dosar organizatoric – Consiliul Frontului Salvării Naţionale.
269
şi al instituţiilor social–culturale locale, îşi vor desfăşura activitatea în actuala lor

structură”532.
În acest mod şi prin prevederile ultimului alineat al acestui punct - „sunt
şi rămân dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial” – se
separa latura administrativă, care a fost încredinţată instituţiilor şi autorităţilor de
specialitate de latura politică, rezervată Consiliilor Frontului Salvării Naţionale.
În acelaşţi timp, activităţile economice administrate de fostul Comitet judeţean
de partid (Partidul Comunist Român) au fost trecute prin decizia Primăriei judeţului
Bistriţa-Năsăud nr. 55 din 9 martie 1990 în administrarea Trustului Întreprinderii
Agricole de Stat Bistriţa – pentru activitatea agroindustrială (fermele Monari
şi Budurleni, atelierul de blănuri şi confecţii din piele şi cantina), Întreprinderea
Judeţeană de producţie prestaţii „Rapid” – sectorul mecanic, transporturi şi prestări
industriale, Oiciul Judeţean de Turism – hotelul şi bufetul din incinta acestuia533.
Procesul de constituire a noilor structuri politico-administrative la nivelul
judeţului Bistriţa-Năsăud s-a derulat în două etape distincte.
Prima, în perioada 22-23 decembrie 1989 când au fost constituite comitete
locale ale Frontului Salvării Naţionale, ie prin adunări ad-hoc cetăţeneşti, ie prin
întocmirea unor tabele nominale de înscriere în aceste comitete, pe baza Platformei
Program a Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989534.
A doua etapă, după 24 decembrie 1989, a fost cea a activităţii elaborate, cu
acte concepute pe baze legale şi redactate corect din punct de vedere administrativ-
juridic. Aceasta s-a datorat şi existenţei la nivelul iecărei localităţi a Îndrumarului
privind desfăşurarea activităţii consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării
Naţionale, transmis de Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale. Acesta
arăta că urmau să se constituie consilii locale cu participarea locuitorilor din toate
satele aparţinătoare comunelor şi că acestea trebuiau să constituie următoarele
comisii de specialitate: dezvoltare economică, agricolă şi industrială; organizatorică
şi pentru administraţia locală de stat; învăţământ, cultură, ştiinţă, tineret, sănătate şi
ocrotiri sociale.
Pe baza acestui îndrumar s-au constituit consilii locale ale Frontului Salvării
Naţionale. La Bistriţa s-a constituit în data de 25 decembrie 1989 Consiliul Municipal
Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale, format din 18 membri; la 9 ianuarie 1990
componenţa acestuia a fost lărgită la 27 de membri, număr conirmat prin hotărârea
532 „M.O.”, nr. 4, 27 decembrie 1989, p. 2-3.
533 C.F.S.N B-N, doasr procese-verbale ale Primăriei Judeţene.
534 Este interesant cazul localităţii Sânmihaiul de Câmpie, unde au fost identiicate mai multe
asemenea tabele, tipărite şi completate în baza platformei-program a Frontului Salvării Naţionale
din 22 decembrie 1989. Au mai fost identiicate asemenea tabele pentru localităţile Rebrişoara,
Rebra.
270
nr. 1/9 ianuarie 1990 prin care era creat Consiliul Municipal al Frontului Salvării
Naţionale, cu un birou executiv format din 7 membri.
La nivelul localităţilor judeţului s-au constituit consilii locale după cum
urmează: 23 decembrie 1989, Chiuza, Urmeniş; 24 decembrie: Braniştea, Budeşti,
Cetate, Ilva-Mică, Nuşeni, Romuli, Salva, Zagra; 25 decembrie: Petru-Rareş; 31
decembrie: Ilva-Mare, Telciu; 3 ianuarie: Năsăud; 4 ianuarie 1990: 7 ianuarie: Leşu,
Parva, Rebra, Urmeniş; 8 ianuarie: Ciceu-Giurgeşti, Dumitra, Josenii-Bârgăului,
Lechinţa, Măgura-Ilvei, Monor, Prundu-Bârgăului, Sângeorz-Băi, Şieu-Măgheruş
; 9 ianuarie: Beclean, Chiochiş, Galaţii-Bistriţei, Livezile, Maieru, Miceştii de
Câmpie, Milaş, Nimigea, Şieu, Şieuţ, Teaca, Zagra; 15 ianuarie: Tiha-Bârgăului;
18 ianuarie: Feldru; 20 ianuarie: Miceştii de Câmpie; 21 ianuarie: Lunca-Ilvei;
22 ianuarie: Silivaşu de Câmpie; 29 ianuarie: Rebrişoara; 30 ianuarie: Şieuţ.
Majoritatea celor constituite în perioada 22-24 decembrie 1989 au fost reconstituite
după 8-9 ianuarie 1990535.
2.2. Organe locale ale administraţiei de stat.

În ceea ce priveşte constituirea organelor locale ale administraţiei de stat, deşi
prin decretul Consiliului Frontului Salvării Naţionale nr. 1/26 decembrie 1990 s-a
numit primul-ministru al guvernului536 acesta nu avea guvern! Abia prin decretul
aceluiaşi organism nr. 10/31 decembrie 1989 s-a constituit şi organizat Guvernul
României537.
În 7 ianuarie 1990, prin decretul-lege nr. 8 s-a reglementat organizarea şi
funcţionarea organelor locale ale administraţiei de stat. Potrivit acestui act normativ
la nivelul judeţelor, a municipiului Bucureşti, oraşe şi comune s-au constituit
primării, ca organe locale ale administraţiei de stat538. Decretul prevedea atribuţiile
acestora: exercitarea atribuţiilor administraţiei de stat, pe baza hotărârilor consiliilor
teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale; rezolvarea problemele economiei locale,
sociale, culturale, de învăţământ, sănătate, comerţ, asistenţă socială, muncă, asigurări
sociale, inanciare, gospodărire comunală, transport local. Componenţa lor era, la
nivel de judeţe, 1 primar, 1 vice-primar, 1 secretar şi 6 membrii; la nivel municipii,
535 Este interesantă şi denumirea noilor organisme create; la Nuşeni s-a constituit „Consiliul
Provizoriu Sătesc al Frontului Salvării Naţionale, la 24 decembrie 1989; la Rusu de Sus, Consiliul
Sătesc al Frontului de Salvare Naţională, la data de 24 decembrie 1989; la fel în Mălin, Beudiu, în
data de 24 decembrie 1989; C.F.S.N. B-N., dosar procese-verbale ale Primăriei judeţene; dosar
Consilii Comunale ale Frontului Salvării Naţionale – oraşe, municipii, comune.
536 „M.O”, nr. 5, 27 decembrie 1990, p. 1.
537 Ibidem, nr.9, 31 decembrie 1989, p. 3-4.
538 Fără a „sonda” realitatea interbelică, decretul prevedea constituirea de primării, la nivelul
judeţelor; acestea au funcţionat până la 19 iulie 1990, când prin Legea nr. 5/1990, s-au creat la
nivelul judeţelor, prefecturile; „M.O.”, nr. 92/20 iulie 1990.
271
1 primar, 1 vice-primar, 1 secretar şi 4 membrii; la nivel de oraşe şi comune, 1

primar, 1 secretar şi 3 membrii. O prevedere importantă avea ultimul alineat al art.
4, care preciza că „primarii, vice-primarii, secretarii şi membrii organelor locale ale
administraţiei de stat nu pot i membrii ai consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării
Naţionale. Această cerinţă era anulată însă de următoarele prevederi, stipulate în
art. 5-6, care subordonau activitatea lor consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării
Naţionale, ce stabileau componenţa pe funcţii şi în faţa cărora membrii primăriilor
erau răspunzători539.
Pe baza acestui act normativ şi bazat pe prevederea din Îndrumarul amintit
– care întărea prevederea că funcţionarii primăriilor nu puteau i membrii ai
consiliilor locale ale Frontului Salvării Naţionale - s-au organizat organele locale
ale administraţiei de stat în judeţ.
La nivelul municipiului Bistriţa primăria s-a organizat prin hotărârea nr. 3/10
ianuarie 1990 a Consiliului Municipal al Frontului Salvării Naţionale şi a avut în
componenţă 1 primar, 1 vice-primar şi 1 secretar; prin hotărârea nr. 5/6 februarie
1990, componenţa s-a lărgit prin cooptarea a 4 membrii.
În localităţile judeţului s-au organizat, prin decizii ale consiliilor locale ale
Frontului Salvării Naţionale primării, după cum urmează: 2 ianuarie 1990: Nuşeni;
Milaş; 7 ianuarie: Salva, Urmeniş; 8 ianuarie: Ciceu-Giurgeşti, Dumitra; 9 ianuarie:
Budeşti, Braniştea, Zagra; 10 ianuarie: Galaţii-Bistriţei; 11 ianuarie: Leşu; Petru-
Rareş; 13 ianuarie: Chiuza; 14 ianuarie: Prundu-Bârgăului; 17 ianuarie: Josenii-
Bârgăului; 20 ianuarie: Miceştii de Câmpie, Rebrişoara; 25 ianuarie: Cetate;
Galaţii-Bistriţei; 30 ianuarie: Şieuţ; 1 februarie: Sânmihaiul de Câmpie540.
Constatăm că atât în plan politic – prin crearea consiliilor teritoriale ale Frontului
Salvării Naţionale – cât şi în plan administrativ – prin crearea primăriilor, organe
ale administraţiei de stat, uneori – am preciza noi, nu întâmplător – evenimentele
au luat-o înaintea reglementărilor legale; chiar şi aşa însă, nu s-au abătut de la două
din caracteristicile perioadei: îndrumarea şi controlul de la centru – transmise de
la Bucureşti la Bistriţa - şi inerţia, speciică perioadei, care conserva trecutul, din
frică şi neştiinţă faţă de ce va aduce viitorul !
În plan practic, prin decretul-lege nr. 38/22 ianuarie 1990 „privind abrogarea
Legii nr. 2/1989 referitoare la organizarea administrativă a teritoriului ţării”541
s-a repus în vigoare Legea nr. 2/1968 iar anexa acesteia s-a modiicat în mod
corespunzător; judeţul avea 3 oraşe şi 53 de comune542.
539 Ibidem, nr. 4, 8 ianuarie 1990, p. 4-5.
540 Pentru reconstituirea acestor aspecte s-au utilizat fondul documentar Consiliul Judeţean
Bistriţa-Năsăud, păstrat la Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud.
541 „M.O.”, nr. 14, 23 ianuarie 1990.
542 Direcţia judeţeană de Statistică a judeţului Bistriţa-Năsăud, Recensământul populaţiei –
1992.
272
Ulterior, la nivelul unităţilor administrative de bază – comunele – se produc

transformări, prin desprinderea unor localităţi care au devenit noi comune. S-au
îniinţat comunele Dumitriţa543, Negrileşti544, Poiana-Ilvei545, Ciceu-Mihăieşti şi
Runcu-Salvei546.
2.3. Consiliile Provizorii de Uniune Naţională.

În plan legislativ, prin decretul-lege nr. 81 s-a modiicat componenţa Consiliului
Frontului Salvării Naţionale prin cooptarea, pe baze paritare, a jumătate dintre
membrii consiliilor existente şi jumătate, din reprezentanţii partidelor politice. Astfel
realcătuit, noul organism a fost numit Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională547.
Prin decretul-lege nr. 82/13 februarie 1990 a fost stabilită componenţa acestuia, a
biroului executiv şi a comisiilor de specialitate548.
După aceleaşi proceduri ca şi la constituirea consiliilor locale ale Frontului
Salvării Naţionale s-au constituit Consilii Provizorii de Uniune Naţională la nivelul
întregului judeţ. Activitatea lor s-a desfăşurat până la adoptarea legii privind
administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea de
alegeri locale, nr. 5/19 iulie 1990. Conform articolului 1, pe data intrării în vigoare
a legii, Consiliile de Uniune Naţională constituite provizoriu la nivelul unităţilor
administrative–teritoriale, îşi întrerupeau activitatea. Până la formarea viitoarelor
organe locale, ca rezultat al alegerilor, administrarea unităţilor teritoriale urma să ie
realizată de către prefecturi - la nivel de judeţe - şi primării, la nivel de municipii,
oraşe şi comune. Misiunea acestora era consta în a rezolva – în condiţiile legii
– problemele privind dezvoltarea economico-socială a unităţilor administrativ-
teritoriale, să urmărescă respectarea cadrului legal, să asigure gestionarea bugetelor
locale şi să asigure menţinerea ordinii publice. Prefecturile erau constituite din 1
prefect, 2 sub-prefecţi, 1 secretar şi 7 membrii, iar primăriile, la nivel de oraşe, din
1 primar, 1 vice-primar, 1 secretar şi 4 membrii, iar la nivel de comune, 1 primar, 1
secretar şi 3–4 membrii, în funcţie de numărul locuitorilor. Numirea şi eliberarea din
funcţie se făcea de primul–ministru, la propunerea Direcţiei Administraţiei Locale
din cadrul Secretariatului General al Guvernului549.
543 „Legea nr. 537 din 24 septembrie 2002”, în „Monitorul Oicial”, nr. 707/2002.
544 „Legea nr. 530 din 3 octombrie 2002”, în Ibidem, nr. 720/2002.
545 „Legea nr. 262 din 13 iunie 2003”, în Ibidem, nr. 434/2003.
546 „Legea nr. 67 din 23 martie 2005”, în Ibidem, nr. 251/2005. Vezi pentru detalii şi Ioan
Bâca, Adrian Onofreiu, „Evoluţia teritorial-administrativă a judeţului Bistriţa-Năsăud”, în „Revista
Bistriţei”, Bistriţa, XX, 2006, pp. 368-371.
547 Ibidem, nr. 27, 10 februarie 1990, p. 8; CJ. B.-N., doasr procese-verbale ale Primăriei
Judeţene.
548 „M.O.”, nr. 28, 14 februarie 1990, p. 1.
549 Ibidem, nr. 92, 20 iulie 1990, p. 1-2.
273
2.4. Consiliul Judeţean.

Prin legea administraţiei publice locale nr. 69/26 noiembrie 1991 a fost
statuat principiul autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în problemelel
locale de interes deosebit. Au fost create, ca organe ale autonomiei locale consiliile
locale – ca autorităţi deliberative – şi primării – ca autorităţi executive; la nivelul
judeţului, urma să se constituie Consiliul Judeţean, care trebuia să coordoneze
activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes
judeţean550.
În baza articolelor 17 şi 18 din această lege, la data de 11.04.1992, prin
hotărârea nr. 3 s-a constituit Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud551. Atribuţiile
şi funcţionarea noului organism au fost stabilite prin hotărârea nr. 6 din 15 mai
2002 privind aprobarea Regulamentului de funcţionare al Consiliului Judeţean552.
În temeiul articolului 59, litera k din aceeaşi lege a fost adoptat Regulamentul de
funcţionare a aparatului de execuţie a Consiliului Judeţean. Delegaţia permanentă
avea rolul de a îndruma şi coordona întreaga activitate a direcţiilor din subordine:
administraţie locală; control–comercial, buget-inanţe; urbanism, amenajarea
teritoriului şi lucrărilor publice; biroul relaţii cu publicul şi mass-media553.
În acest mod s-a încheiat procesul de reglementare a organizării, funcţionării
şi stabilirii atribuţiilor autorităţilor la nivel central şi local, proces care a evoluat
de la elementele spontane din decembrie 1989, trecând prin primele reglementări
legislative din 1990 şi apoi, din anul 1992 - aplicarea principiului eligibilităţii
autorităţilor la nivel local - comună, oraş şi judeţ - pe baza legii 69 din 1991.
POLITICAL AND INSTITUTIONAL FACTORS IN BISTRITA-

NĂSĂUD COUNTY DURING 1989-1992. PARADIGMS OF CHANGE
Abstract
The changes determined by the events that took place in December 1989 had
inluenced the political and institutional forme at the county levels. The investigation
reveals the evolution of these transformations in the county of Bistriţa-Năsăud
between 1989 and 1992, bringing forward the main role that Bistriţa had.
550 Ibidem, nr. 233, 28 noiembrie 1991, p. 1-11.
551 C.F.S.N. B-N, secretariat, registru hotărâri, nr.1/1992, textul a fost publicat şi în „Monito-
rul Oicial” al Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud”, anul 1, nr. 1, p. 3-4.
552 Textul în „Monitorul Oicial” al Consiliului Judeţean…p. 7-20.
553 C.F.S.N. B-N, - administraţie locală, dosar nr.1/1992.
274
DOCUMENTE
275
276
PAVEL JUMANCA - AMINTIRI DIN CĂTĂNIE
Laurenţiu Ovidiu ROŞU
Pavel Jumanca s-a născut în data de 3 noiembrie 18861, după calendarul

vechi, ca iu al Ilenei şi al economului Ioan Jumanca, din Caransebeş.
Pregătirea şcolară a lui Pavel Jumanca începe la şcoala românească,
frecventată de copiii din familii cu condiţii materiale modeste. Continuă cu cele
patru clase elementare la Şcoala Ungurească din Caransebeş, iar apoi, la îndemnul
unchiului său, Tata Gheorghe, care fusese şi el învăţător scurt timp, a intrat la Institutul
Pedagogic Diecezan din Caransebeş. Aici şi-a atras, în scurt timp, aprecierea şi
dragostea profesorilor, poate şi pentru modestia şi altruismul său, însuşiri potrivite
pentru un viitor învăţător.
După absolvirea Institutului Pedagogic Diecezan din Caransebeş, este
repartizat ca învăţător la Şcoala Confesională Ortodoxă din Maciova2, unde
funcţionează între 10 octombrie - 17 decembrie 1907.
La scurt timp este ales de către Sinodul Parohial Ortodox Român din
Caransebeş, cu 220 de voturi din 240 exprimate, învăţător la Şcoala Primară
Confesională Ortodoxă din Caransebeş. Aici, tânărul învăţător Pavel Jumanca
începe una dintre cele mai rodnice activităţi de apostol al culturii româneşti, pe
lângă activitatea şcolară, unde s-a remarcat printr-o seriozitate deosebită, se implică
activ şi în activităţile extraşcolare3.
Astfel, în anul 1909 îniinţează un curs seral de alfabetizare, iar în anul 1910
o cantină şcolară şi o Tovărăşie pentru asigurarea vitelor, în care s-au înscris peste
250 de membrii. Ca învăţător confesional a condus cantoratul bisericii ortodoxe
din Caransebeş până la plecarea pe front, în anul 1914. În anul 1912, contribuie
la îniinţarea unei secţii Astra, sub conducerea protopopului Andrei Ghidiu, care
devine şi preşedinte al acesteia, ajutat ca secretar de către profesorul Moise Ienciu şi
de meşteşugarul Simion Mageriu, cu local propriu, bibliotecă şi ziare.
Încă de la începerea războiului, din anul 1914, îl găsim soldat la un regimentul
de honvezi, dar numai până la 17 octombrie 1915, când a dezertat, trecând Carpaţii
în România4.
1 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş Severin Fond Familial Boşcaiu, Oţelu
Roşu , dosar F55/f.d., f. 1. În studiul Pavel Jumanca o viaţă închinată cu modestie neamului şi
şcolii profesorul Ion Fiat precizează ca dată a naşterii 15 noiembrie 1887.
2 Ibidem, f. 2.
3 Dacia, Timişoara, sâmbătă, 3 aprilie 1943, p. 3. (Colecţia personală Liviu Groza Caran-
sebeş)
4 Ibidem, p. 3
277
Pavel Jumanca funcţionează ca învăţător la Coşovăţ până la 1 decembrie

1915, când pleacă la Bucureşti, de unde trebuia să ajungă la Armăşeşti, în judeţul
Ialomiţa, ca învăţător, sperând ca, cu ajutorul consulatului, să-şi poată aduce în
România soţia şi cei doi copii. Cu sprijinul lui Cassian Munteanu este angajat la o
pulberărie a armatei din Lăculeţe, în apropiere de Târgovişte. Aici lucrează într-un
atelier de confecţionare a grenadelor câte 11 ore pe zi.
La 5 octombrie 1915 apar trupele ruseşti venite în ajutorul românilor. Sunt
întâmpinate cu urale şi cu lori, speranţa renăscând în suletele tuturor, dar în 2
noiembrie se ală vestea că frontul românesc a fost rupt la Jiu şi că duşmanul a intrat
adânc în Oltenia şi, în plină iarnă, începe retragerea..
Timp de 3 luni, cât a durat retragerea spre Moldova, cei evacuaţi din
pulberăria de la Lăculeţe, le-au petrecut în vagoane de marfă deschise, acoperite
pe apucate cu scânduri înţesate cu dârze, împotriva unui ger cumplit. Au fost trei
luni de mizerie, de foamete incredibilă, de infern. Abia în preajma datei de 1 martie
1917 fabrica s-a instalat în nordul Moldovei, la Dângeni, iind anexată la Pulberăria
armatei de la Budeşti.
Întors acasă, în toamna anului 1918, este numit învăţător la Şcoala Primară
Urbană de Stat din Caransebeş5.
Între 1923-1926 funcţionează că subrevizor şcolar de control în cadrul Preturii
Plasei Caransebeş6, după care demisionează, iind ales deputat în parlament7.
În anul 1933 este numit din nou subrevizor de control, funcţie pe care o va
deţine până la 15 octombrie 1937, când îşi dă demisia8.
În anul 1938 este numit inspector şcolar general pentru învăţământul primar
din cadrul Inspectoratului Regiunii I Şcolare Timişoara9, pe care o va deţine până la
data pensionării, 1 martie 1943.
Din punct de vedere al activităţii publicistice, Pavel Jumanca a întemeiat
şi redactat revista „Şcoala Bănăţeană”, organ oicial al Asociaţiei Învăţătorilor din
judeţul Caraş Severin, între 1922-1924 şi apoi al Asociaţiei Învăţătorilor Bănăţeni,
între 1924-1930 şi a întemeiat şi condus revista „Învăţătorul Bănăţean”, organ oicial
5 Notiţe autobiograice ale învăţătorului Pavel Jumanca. (Colecţia personală Liviu Groza
Caransebeş)
6 Decizia Revizoratului Şcolar al Judeţului Caraş Severin nr. 2.154/9 august 1923. (Colec-
ţia personală Liviu Groza Caransebeş)
7 Dacia, Timişoara, sâmbătă, 3 aprilie 1943, p. 3; Notiţe autobiograice ale învăţătorului
Pavel Jumanca. (Colecţia personală Liviu Groza Caransebeş)
8 Copia adresei Ministerul Educaţiunii Naţionale, Direcţiunea Învăţământului Primar -
Normal nr. 185.411/4 decembrie 1937, certiicată conform cu originalul de către inspectorul şcolar
Tiberiu Stan. (Colecţia personală Liviu Groza Caransebeş)
9 Dacia, Timişoara, sâmbătă, 3 aprilie 1943, p. 3. (Colecţia personală Liviu Groza Caran-
sebeş).
278
al Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Severin, între 1937-1938.

În colaborarea cu Gheorghe Neamţu a publicat: „Almanahul învăţătorilor pe
anul 1930”, Lugoj, 1929, „Carte de cetire pentru clasa I-a a şcoalelor de ucenici”,
Tipograia Diecezană Caransebeş, „Geograia judeţului Severin”, Scrisul Românesc,
Craiova, iar cu Dănilă Iliţescu „Geograia judeţului Caraş”, Scrisul Românesc,
Craiova. În colaborare cu S. Spulbereanu, I. Popescu-Teiuşan, Vasile Niculescu
şi Ion Cioată au întocmit „o serie întreagă de manuale pentru şcoalele primare”,
publicate la Editura Scrisul Românesc din Craiova10.
De la data pensionării şi până la data morţii, 1 aprilie 1975, în liniştea casei
sale redactează cu multă grijă şi migală cele câteva mii de pagini de amintiri din
frământata sa viaţă11.
În acest material voi prezenta memoriile învăţătorului despre cele 56 zile de
instrucţie militară, pe care erau obligaţi să le urmeze învăţătorii în acea perioadă,
dar mai ales despre atmosfera care domnea între naţionalităţile conlocuitoare din
cadrul Imperiului Austro-Ungar. Fără nicio îndoială, acestea sunt caracterizate prin
puternice accente naţionaliste, pe care nici perioada în care au fost scrise, probabil
între anii 1954-1956, nu a reuşit să le risipească.
În vacanţa anului 1908, mi-am făcut cele 56 de zile de instrucţie militară,

câte se cuvenea să le facă învăţătorii şi profesorii pe acele vremi. N-am avut noroc
să iu împărţit la infanteria comună a împărăţiei austro-ungare, ci am căzut la
armata teritorială ungurească. Făceam serviciul la Caransebeş şi într-o atmosferă
mai curată, mai lipsită de şovinismul sălbatic, care se practica în toate instituţiile
statului ungar.
Ne-au adunat la Lugoj, pe învăţătorii recruţi din divizia de la Seghedin,
făcând parte din regimentele 5 din Seghedin, 6 din Szabadka, 7 din Vârşeţ şi 8 din
Lugoj. Eram în număr de 56, opt români, şase sârbi, un slovac şi restul şvabi şi
unguri, cam egal la număr.
Ne-au echipat în cazarmă. Îmbrăcămintea noastră era compusă din ce era
mai rău. Ni s-au aruncat acolo, de către plutonierii companiilor, toate efectele
grămadă, bucată cu bucată. Nici habar n-aveam noi de rosturile lor. Au venit soldaţii,
ni le-au legat între ele şi ni le-au pus în spinare, cum împovărezi măgarii. Ne uitam
unul la altul şi nu ştiam să râdem sau să plângem, când ne vedeam îmbrăcaţi că
pare că ieşiserăm dintr-o hală de vechituri şi aveam înfăţişarea unor sperietoare
de păsări, de pe câmpul cu semănături. Petru Bizerea, învăţătorul meu de la şcoala
10 Pavel Jumanca, Organizaţii şi instituţii învăţătoreşti, Imprimeria Editurii Vrerea, Tipogra-
ia Victoria, Timişoara, 1944, p. 72-73.
11 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş Severin Fond Familial Boşcaiu, Oţelu
Roşu , dosar F55/f.d., f. 9.
279
de aplicaţie, mă pune să-i număr petele de pe pantalonii albi de pânză, cu care era
îmbrăcat. Erau în număr de 33. Din întregul de odinioară nu mai rămăsese nimic.
Echipaţi cum ne găseam, ne-au încolonat şi ne-au trimis la barăcile de sub
„Dealu Viilor”. Ne-au adăpostit în două cămări ale barăcii cu numărul unu. Aveam
iecare patul său de ier cu salteaua umplută cu paie, o perină tot cu paie şi o pătură
de lână. Între câte două paturi aveam o măsuţă şi câte un lighean de spălat. Eram
îndeajuns de bine aşezaţi.
Comandant aveam pe un locotenent Iovanovicz, sârb de origine de prin
părţile Vârşeţului. Acum făcea parte din Regimentul 8 din Lugoj. Nu era om rău,
dar era cam urâcios şi... era oiţer de honvezi, cu porunci şi rânduieli după croiala
celor de la Budapesta. Era simţitoare deosebirea între mediul ce stăpânea la armata
austro-ungară şi cel de la honvezi. Acolo tratamentul era cu mult mai civilizat,
atmosfera mai familiară, mai apropiată de suletul omului - cel puţin aşa era la
regimentul din Caransebeş. Dincoace totul mai rigid, mai aspru, mai străin de
sentimentele omeneşti. Ungurii se sileau să prefacă armata lor teritorială într-o
maşinărie mai precisă, mai lipsită de individualitatea omenească, într-un automat
perfect, lipsit de conştiinţă.
Ne veniră instructori de la iecare regiment, care trimisese aici recruţi.
Aveam un sergent venit de la Regimentul 5 din Seghedin. Îl chema Szabó, deşi era
neamţ de origine. De meserie era bărbier. De înălţime mijlocie, blond şi frumos la
chip, era bun instructor şi foarte cum se cade. Cu dânsul venise de la Seghedin un
alt Szabó, ungur mic, negru; acesta era caporal, blând domol şi de-o bunătate rară.
N-ar i fost în stare să ridice glasul sau să ocărască pe cineva.
De la Regimentul din Szabadka, Subotiţa de azi, ne venise un caporal înalt, de
origine slavă din aşa numiţii bunicvăţ. Avea nasul turtit şi era tare repezit şi nervos.
Era trăznit rău, dar nu avea răutate într-însul. Regimentul de la Vârşeţ ne fericise
cu un caporal neamţ, Müller, îngâmfat, răutăcios şi greu de ire. Inteligenţă nu se
prea găsea în capul său de şvab. Ţi se punea pe nervi cu felul său de a i. Lugojul ne
trimisese un instructor român Mihai Ciolac, un băiat înalt, oacheş frumos la chip
şi un corp minunat zidit. Foarte inteligent şi bun instructor militar, în acelaşi timp
foarte cum se cade şi cu sulet românesc.
Dintru început nimerisem în „grupa căprarului Müller”. Eram îndemânatic
în mişcări şi nu-mi prea găsea motiv de ocară. Se nimerise să mi se dea de la
magazie, o pereche de bocanci nepotrivită. Cel din piciorul stâng era cu vreo două
degete mai lung şi când mi se comanda poziţie de drepţi stângul se părea că e
mai înainte. Mi-l împingea şi atunci era călcâiul meu mai în urmă şi înjura şvabul
meu. Dar ce era să fac. Cu greu s-a putut dumiri, care e cauza acestei mici, dar
„importante” abateri. Se nimerise cu mine în grupă Petru Bizerea. Scurt la vedere
280
era cu „ţvicării” pe nas şi legaţi la un capăt cu un şnur, de un nasture al hainei. La

toată mişcarea îi cădeau şi înjura neamţul de se prăpădea. Bizerea făcea anume ca
să-l necăjească. Când dădea comanda „drepţi”, Petru mormăia „brânză”, o vorbă
pe care o folosea adesea când era în voie bună, profesorul Bălan de la pedagogia
noastră din Caransebeş. Şi noi, care cunoşteam înţelesul cuvântului, izbucneam în
râs, nu ne puteam stăpânii şi Müller al nostru turba.
În îngâmfarea lui, instructorul nostru spunea multe prostii: „Nu numai când
vorbeşti cu mine să stai în poziţia de drepţi, ci şi când pândeşti la mine”. Şi când
aveam repaus, deodată se punea câte unul în poziţie de drepţi.
- Ce te-a apucat?
- M-am gândit la dumneata. Înţelegea neamţul ironia şi făcea spume. Avea
ce avea cu prietenul meu Moise Băcilă. Se cam legăna în mers şi ţinea capul plecat
într-o parte, aşa cum umbla el întotdeauna. Îi făcea mereu mizerii. Odată, într-un
repaus, îi spune lui Moise: „Dacă dumneata crezi, un aşa om cum sunt eu, atunci
eşti un mare măgar...” Am izbucnit într-un hohot de râs cu toţii şi bietul nostru
căprar n-a înţeles de ce râdeam, el n-a putut pătrunde dublul înţeles al frazei şi noi
luasem partea opusă de la ce vroise el să spună.
Într-un rând ne spusese: „Cu cătane ca voi nu m-aş duce la război în
ruptul capului. Voi sunteţi toţi nişte domnişoare fricoase, voi nu sunteţi ostaşi de
îndrăzneală şi fapte ostăşeşti.”
Peste câteva zile, ne găseam în marginea taberei, pe care se alau barăcile.
Soarele era la scăpătat. Grupurile toate se alau în repaus. Noi nu ne mai găseam
în grupă lui Müller. Instructorul nostru era acum Mihai Ciolac. Grupa lui Müller
era chiar lângă gardul barăcilor, cu spatele spre gard. Müller, cu puşca pe umăr, le
spunea ceva, de bună seamă vreo laudă de-a lui. Dinspre „Moara şpănească”, venea
ciurda de vaci a lugojenilor. Doi tăuraşi, cam de vreun an, se jucau, alergându-se pe
câmpie. Trece prin faţa noastră, de-a dreptul către căprarul Müller. Nu cu porniri
războinice, doar în joc, că erau încă viţei.
Bizerea strigă: „Honvéd, fül a feie, jör a hida” (Honvezi, sus în prun, că
vine bica).
Era o veche poveste că un regiment întreg de honvezi fugise din faţa unui
taur înfuriat.
Müller al nostru, când s-a trezit cu tăuraşii în spatele său, n-a mai avut
vreme să raţioneze, a luat puşca în mână şi s-a repezit, ca o vijelie, prin gardul de
spini deşi al barăcilor, zburând ca o săgeată peste şanţul lat şi plin de apă.
A fost un hohot de râs. Au râs şi gradaţii ceilalţi, râdea cu hohot şi
locotenentul. Şi bietul nostru erou, stătea dincolo de gard şi se uita prostit la lumea
care hohotea în chicote zgomotoase.
281
De atunci i s-a tăiat piuitul lăudărosului nostru şvab. Când începea să

ocărască pe cineva, să facă gură sau să se laude cum avea obiceiul, dintr-un colţ
îi venea pe neaşteptate duşul rece: „Fozedos ùr, jöna, hika” (Domnule căprar, vine
bica). Scrâşnea din dinţi, înjura. Din ce înjura, lumea mai mult râdea. Şi nu-l mai
lua nimeni în seamă.
Deja în a doua săptămână a instrucţiei, locotenentul a făcut din noi, românii
un grup şi ne-a pus sub comanda caporalului Mihai Ciolac. Acesta nu ştia ungureşte.
Doar cunoştea comanda, dar explicaţiile ce se cuvenea să le facă nu putea să le facă
pe ungureşte şi nu putea i înţeles. Le făcea pe româneşte şi de acea ne-a dat pe noi
elevi, ca să-l putem înţelege.
Eram opt români în această unitate.
Profesorul Enache Ţepeneag de la şcoala civilă din Modor, comitatul Pojon,
originar din Mehadia.
Moise Băcilă, originar din Petroşniţa, făcuse cu doi ani înaintea mea
pedagogia din Caransebeş şi era învăţător la Duboz, în Timiş.
Teodor Savescu, caransebeşean, absolvent al pedagogiei noastre şi învăţător
la Macedonia, în comitatul Torontal.
Mihai Vlăduceanu, originar din Mehadia, învăţător la Domaşnea.
Dimitrie Petcu, terminase institutul pedagogic din Arad şi era dascăl la
şcoala confesională Beucesul Român.
Petru Bizerea, învăţătorul nostru de la şcoala de aplicaţie. Bizerea s-a dus...
la comisia de supra revizitaţie de la Seghedin şi a fost reformat pentru vedere slabă.
Mai târziu a venit Cornel Mircea, care - nu ştiu din ce pricină - rămăsese cu
instrucţia militară incompletă şi venise să şi-o isprăvească.
Al optulea român era Constantin Răcădeanu. Făcea parte din regimentul
5 din Seghedin, era în altă sală şi nu era cu noi în grupa lui Ciolac. Ceilalţi eram
toţi din regimentul 8 al Lugojului. Răcădeanu era originar din comitatul Aradului
şi funcţiona la o şcoală aşezată pe cursul Mureşului, în Hunedoara. Era un om bun,
blând, harnic dascăl şi cu bun cuprins gospodăresc.
Am nimerit la dânsul când eram inspector regional şi Hunedoara ne
aparţinea nouă, Inspectoratului Regional de la Timişoara. Întâlnindu-mă la
inspectoratul şcolar judeţean din Deva, a stăruit să mă duc la dânsul, să-i văd
familia şi gospodăria.
Instrucţia era grea, programa încărcată. În 56 de zile trebuia să învăţăm
de toate. Ne sculam la 4 dimineaţa şi ne osteneam până către 12 şi o porneam pe
la două după amiaza până la şase. Mie nu-mi cădea aşa de greu, eram antrenat la
muncă.
282
Mihai Ciolac, instructorul nostru avea un deosebit dar de a ne stimula.

Mânuia arma împreună cu noi, ne arăta mereu şi ne îndemna. „Nu vă lăsaţi să vă
întreacă şvabii şi ungurii. Să le arătăm că noi, românii nu ne dăm pe ei, că suntem
mai iscusiţi la toate şi mai bune cătane.” Şi ne reuşise. Eram mereu daţi pildă
de către locotenentul nostru. Făcea bună treabă şi micul căprar Szabó cu liniştea
şi răbdarea lui. Şvabul ocoş Müller şi trăznitul de bunicvăţ Tanerik erau mereu
ocărâţi de comandant: caporal Müller, vă mişcaţi par-c-aţi i nişte babe. Uită-te la
băieţii aia români, cum lucrează ei... Luaţi pildă de la dânşii. Şi Müller se înfuria şi
ieşea şi mai rău.
Mâncare aveam bună şi suicientă, mâncare fără pretenţii, dar hrănitoare şi
mâncam cu poftă după mişcarea care-o făceam toată ziua în aer liber şi soare.
Seara aveam câteva ceasuri libere. Dacă nu aveam de spălat şi de cârpit
sau alte îndatoriri, să ne punem la rând echipamentul, ne adunam pe iarba din jurul
barăcii şi stăteam de vorbă. De obicei eram numai între noi, românii. Şvabii şi ungurii
aveau o conduită duşmănoasă faţă de noi şi ne ţineau la distanţă. Era o vreme de
mari şi încordate lupte politice în ţară. De câţiva ani românii intraseră în activitate,
se constituise, în dieta ungurească „blocul parlamentar al naţionalităţilor”, din
români, sârbi şi slovaci. Ziarele duceau o luptă vijelioasă şi foarte învolburată
împotriva legilor asupritoare de naţionalităţi. Legea şcolară „Apponyiană”, era în
prima sa frământare, în cel dintâi început de haos şi rătăcire.
În sala noastră se nimerise să im români şi şvabi. Rătăcise doar un sârb
şi vreo doi unguri. Şvabii au început prin a ne interzice să vorbim între noi în
româneşte. Nu i-am ascultat. Cum era s-o facem? Nici nu ne puteam închipui ca doi
români să vorbim între noi altă limbă decât a noastră.
„Vorbeam într-o zi, în baracă cu Moise Băcilă, care era cu patul lângă mine.
Cum se poate ca într-o baracă militară ungurească să se vorbească altă
limbă decât cea ungurească? - izbucneşte şvabul Fucks Iános, care avea patul în
rândul din faţa noastră. Nu se poate admite ca în Ţara ungurească, un învăţător să
vorbească altă limbă, decât limba statului maghiar!
Cunoşteam cântecul, era mereu cântat de toţi ungurii şi ungurizaţii. Nemţii
noştri, învăţători ai satelor şvăbeşti, mulţi din ei plătiţi de comună, vorbeau între ei
numai ungureşte. Nicio singură vorbă nemţească nu şi-ar i adresat.
Fucks Iános era un tânăr bine legat şi frumos, cu o mustaţă neagră încârligată
spre ochi şi foarte băţos. Nu m-am pus cu el în discuţie, i-am răspuns doar scurt:
„Du-te în... mânta.”
- Cum? Mi-a ripostat el - mă înjuri, crezi că eu nu ştiu româneşte?
- Dacă ştii româneşte cu atât mai bine. Îţi spun mai odată să te duci în...
mânta şi să-ţi astupi gura. Dacă voi nemţii sunteţi nişte ticăloşi şi vă negaţi neamul
283
vostru, e destul de ruşinos, dar e treaba voastră, nu ne priveşte pe noi. Noi însă
nu vom i niciodată aşa de păcătoşi să ne ie ruşine sau teamă să ne vorbim limba
noastră. Avea acest drept şi nu ni-l puteţi voi interzice. Ar i bine să vă băgaţi minţile
în cap şi să nu vă mai legaţi de noi, că daţi de dracu.
I le-am spus toate pe româneşte şi le-a înţeles. N-a mai zis nimic atunci,
dar au mai încercat altădată şi el şi alţii, cu acelaşi rezultat. Fucks Iános era
învăţător pe vremea aceea în Sat Chinez, lângă Timişoara. Au trecut anii, uitasem
de el. Vijeliile cumplite sociale au făcut dreptate neamului românesc. Mă găseam în
Timişoara în scaunul de inspector general al învăţământului primar al regiunii. Mă
trezesc în birul meu cu Fucks. L-am recunoscut îndată, deşi era ras, nu mai purta
mustaţă frumos îmbârligată de odinioară. m-a recunoscut şi el. M-a salutat cu toată
cuviinţa, m-am purtat şi eu la fel cu dânsul. Fireşte, am vorbit amândoi româneşte,
tot limba statului... nu schimbase nimic în concepţia graiului. Dar îşi schimbase
conduita cetăţenească. Acum nu era devotat iu al statului român, cum fusese al
celui ungar, acum era fanatic „hitlerist” şi venise la mine în numele organizaţiei să
discute anumite chestiuni oiciale şcolare. Îl chema Iohan Fucks şi avea rol mare în
organizaţia lor şcolară şi culturală. Şi aşa au fost toţi ceilalţi şvabi. Statul român
i-a lăsat liberi să-şi cultive limba şi credinţele, le-a redat ce li se luase cu forţa de
unguri şi ei au rămas tot cu bunele lor sentimente faţă de zbirii lor de ieri şi pentru
noi n-au avut decât ură şi dispreţ. Bunătatea noastră a fost considerată de laşitate.
Lui Iohan Fucks nu i-am amintit nimic din ideile şi convingerile lui Fucks
Iános, din baraca ostăşească din Lugoj. Ar i fost inutil. Nimic nu s-ar i schimbat
în suletul său. Purtarea ostilă a ungurilor şi şvabilor ne împrietenise cu sârbii şi
slovacul. Ne adunam în iecare zi. Eram nevoiţi să vorbim între noi ungureşte, că nu
ne cunoşteam nici unii graiul celorlalţi. Fără să vrem împlineam dorinţa colegilor
noştri şvabi - vorbeam limba statului ungar. Şi nu ne prea simţeam la locul nostru.
Îmblăteam împreună toate frământările politice din ţara noastră. Şi unii şi alţii
le cunoşteam bine şi nutream aceiaşi ură pentru stăpânirea atât de vitregă şi de
neomenoasă.
Cel mai fanatic dintre noi era slovacul. Îl chema Kneazevics Mihai şi era
din comuna Pivniţa, din Bacicaşi bun prieten cu politicienii naţionalişti slovaci. Îi
venea zilnic, la baracă, prin poştă, ziarul naţionalist slovac - numele îmi scapă - îl
citea şi retraducea câte una din el şi comentam împreună cele citite. Poşta ni se
distribuia seara, la porunci. Într-o zi locotenentul i l-a rupt în faţa frontului. Şi de
aici încolo nu i l-a mai dat. A protestat imediat, dar fără folos. Şi atunci a scris să
nu i se mai trimită.
Când i s-a rupt ziarul, prietenii noştri unguri şi ungurizaţi, au izbucnit în
urale vijelioase, iar noi, o mână de oameni, am scrâşnit din dinţi. După „ruperea
284
rândurilor” s-a pornit cearta între noi şi ei,... ceartă urâtă de tot. Ne-au acuzat de
trădare de patrie, de tot ce-au crezut că am i. Dar nu ne-am lăsat. Eram doar 14, ei
erau vreo 42, dar noi eram în Lugoj, eram „acasă”. Cu noi în barăci erau vreo 400
de români din regimentul 8 honvezi, concentraţi pentru manevre.
„Domnule învăţător, ne spunea întruna bucătarul nostru, dacă ungurii ăştia,
ai dumneavoastră nu-şi bagă minţile în cap, spuneţi-mi numai mie, mă duc la fraţii
noştri din celelalte barăci şi-i aduc de-i facem praf pe toţi.”
Dascălii noştri, aşa de înfocaţi, patrioţi simţeau atmosfera neprielnică din
jurul lor şi nu-şi duceau prea departe îndrăzneala. Dacă am i fost la Seghedin se
schimba situaţia. Eram noi nevoiţi să im mai mici de gură.
Conlictele erau zilnice între noi. În ceasurile libere mereu ne hărţuiam. Nu
erau toţi aşa de războinici. Se mai găseau şi dintre unguri şi dintre şvabi, de cei
care nu-şi băteau capul cu problema de stat şi de drepturi cetăţeneşti. Aveam şi noi
de aceştia. Mihai Vlăduceanu nu se amesteca niciodată, dar într-o acţiune comună
se solidariza cu noi. Asemenea o făcea şi Cornel Mircea. Profesorul Ţepeneag,
Dimitrie Petru, Moise Băcilă şi eu, însă ne ţineam dârzi pe poziţie şi mereu eram
în războire. Pe mine şi pe Moise ne urau mai mult. Ne credeau fraţi, aşa de bine
semănam în îndârjirea noastră. Şi umblam tot amândoi. Statura noastră la aceaşi
înălţime, ne aşezase unul lângă altul şi la instrucţie.
În alinierea pe două rânduri a plutonului, eu mă găseam pe la mijloc la
dreapta mea se găsea „soldatul din mijloc”, cum ar i româneşte, traducând cuvântul
unguresc, după care ne aliniam când se făcea adunarea. Îl chema Weber Ferencz.
Era un om bine legat, domol în mişcări, blând şi tăcut. Nu-şi bătea capul cu nimic,
cu atât mai puţin cu chestiuni politice. Era cu patul în faţa noastră şi toată noaptea
scârţâia din dinţi.
La stânga mea, în alinierea plutonului se găsea un ungur, tip de mangal,
capul mare, umerii obrajilor ieşiţi, rotund la faţă, buzat, nasul turtit şi mustaţa
rară, roşcată cu perii ţepoşi... Scurt la vorbă, dar fanatic şi răutăcios, mândru de
originea sa veche ungurească, pe care o airma la toate ocaziile - ne arunca vorbe
înţepătoare şi jignitoare nouă românilor. Când a fost întrebat de scriitorul ce venise
de la batalion să ia anumite date personale, de ce naţionalitate e, a răspuns cu
îngâmfare:
- Magyar, mág pedig töngyökes... (Ungur şi încă din veche rădăcină). Că erau
unguri numeroşi şi poate cei mai mulţi dintre ei, care se făcuseră în cursul timpului,
sensuri ale tuturor neamurilor conlocuitoare. Prin lege li se făcuse o uşurare mare
pentru isprava asta. Înaintau o cerere simplă, fără niciun act oarecare şi cereau
schimbarea numelui pe ungureşte. Pe cerere se punea un timbru de o coroană. Toţi
aceşti unguri fabricaţi se numeau în batjocură „egyhoronás magyar”, unguri de o
285
coroană, unguri care-şi cumpăraseră „originea etnică” cu preţ de o coroană. Şi

ungurul din stânga mea arătase că el e „tösgyökeres” şi nu „egykoronés”. Cât
erau ei de şovinişti, cât se străduiau să facă unguri şi din lemne şi pietre, totuşi le
era ruşine să ie crezuţi fabricaţi artiicial şi se străduiau să dovedească vechea lor
origine chiar dintre cei mai proaspeţi ieşiţi, în urma coroanei plătite pentru timbru.
Cu ungurul meu de veche origine am ajuns în conlict, în cursul instrucţiei
în mânuirea armei. Din greşeală l-am atins cu cotul. A ripostat imediat numindu-mă
„Vad choh” batjocura lor de predilecţie la adresa neamului nostru. Adică „valah
sălbatic”. Şi m-a înjurat cum numai ungurii ştiu s-o facă. Nu i-am rămas dator:
- Nu-ţi arăta sălbăticia asiatică, gunoi adus de vânturi. Şi i-am recitat în
ureche primele cuvinte din poezia, pe care o cetise deputatul naţionalist Alexandru
Vaida Voievod în Casa ţării din Budapesta, chiar de curând: „Ne-am da lepădătură
şi scursură murdară, nici aceea nu ştiţi de unde aţi venit”.
Şi „prietenul meu” ungur vărsa foc şi înjura turbat de tot.
În spatele meu, în rândul al doilea se găsea Moise Băcilă.
„Lasă-l Pavele, că acum îl chichesc eu de biserică.”
Cum se comandă mânuirea armei pentru tragere, Moise trebuia să arunce,
la comandă arma printre mine şi ungur. Face o „greşeală” voită şi-l pocneşte cu ea
în cap. Ungurul se clatină, întoarce ochii pe dos, gată să cadă. Îl sprijinim cei din
jur, ireşte Moise îl prinde cu tot devotamentul.
Sergentul Szabo, care comanda plutonul vine la noi. „E greşeală”. Moise
îşi cere toate scuzele, ungurul însă nu le acceptă. Îl acuza că l-a lovit intenţionat.
Sergentul, ca să împace lucrurile spune sentenţios: „Facem acum stânga-mprejur,
vei i dumneata în rândul al doilea, loveşte-l acum dumneata pe dânsul. S-a dat
comanda în felul acesta, dar n-a îndrăznit s-o facă. Era prea cusută cu aţă albă,
prea pe faţă.
Am amintit că ne găseam 14 opoziţionişti în faţa grosului de patrioţi turbaţi.
De fapt eram 15, dar prietenul nostru, caransebeşeanul Teodor Sevescu, absolvent
al Institutului Pedagogic din Caransebeş şi învăţător la o şcoală confesională
românească trecuse de partea lor. Vorbea numai ungureşte, umbla numai cu ei,
purta un jurnal în care îşi însemna evenimentele zilnice, tot pe limba ungurească.
Sinţii Petru şi Pavel, după vechiul calendar ortodox, ne găsesc în barăcile
din Lugoj. Căzuseră într-o duminecă. După amiază eram liberi, dar nu puteam
părăsi barăcile. Bizerea era Petru, eu Pavel, se mai nimerise şi un sârb, cu numele
de Petru. Ne-am adunat toţi cei 14 la cantină să prăznuim acest moment din viaţa
noastră.
La o altă masă se adunaseră vreo 15 unguri şi şvabi şi Sevescu era cu dânşii.
Cântau doine de ale lor tărăgănate şi duioase. Au început apoi să cânte tot mai cu
286
chef, tot mai zgomotos. Au ungurii o cântare fără nicio valoare muzicală şi aproape
fără text, dar minunată pentru chefuri monstre. Totul se mărgineşte la două nume:
„Hajmási Péter. Hajmái Pál”. Se cântă de mai multe ori întregi aceste nume. Se
lasă apoi afară cuvântul „Péter”, se revine la acesta, lăsând afară cuvântul „Pál”.
Rămâne apoi pe dinafară cuvântul „Hajmási”, cântându-se numai Péter şi Pál. În
locul cuvintelor eliminate se mormăie numai, cu gura încleştată. Regula este că cel
ce greşeşte şi rosteşte fără să vrea numele, e dator să plătească un litru de vin. Au
greşit de-a valma şi vinul curgea din belşug. Cheful lua proporţii. Urlau în toate
tonurile. Sevescu ţinea cu dânşii la toată această orgie. Plătise vreo 4-5 litri de vin.
Noi ne vedeam de-ale noastre. Cântam noi doine de-ale noastre şi sârbii ne
acompaniau în surdină, fără cuvinte sau cântau ei, iar noi le ţineau isonul. Eram
liniştiţi şi ne simţeam bine. Nici nu luam în seamă hărmălaia din vecini.
Deodată ne trezim că Sevescu e luat la bătaie de un grup de comeseni de-ai
lui, în unanima aprobare a celorlalţi. N-am ştiut cum s-a pornit vijelia şi nici dânsul
nu ne-a mai spus. Am sărit instinctiv de la locurile noastre, noi nu eram beţi şi l-am
scos din ghearele semenilor săi înfuriaţi. Au strigat, au înjurat, dar nu s-au ridicat
de la masă, cu greu ar i putut-o face. Pe Sevescu l-am scos afară şi l-am dus la
baracă ca să se culce.
Învăţătorul Teodor Sevescu, toată viaţa sa a fost un „mare ticălos”. S-a
însurat cu o învăţătoare tot din Caransebeş. Cehă de origine, dar cu sentimente
ungureşti şi mai ticăloasă ca dânsul. A părăsit credinţa ortodoxă, s-a maghiarizat,
luându-şi numele de familie „Szávai” şi s-au mutat împreună la o şcoală din secuime.
Când pribegeam, în retragerea armatei române înspre Nordul Moldovei, nu mai ştiu
în care staţie de cale ferată de prin Buzău sau Râmnicu Sărat, am întâlnit un refugiat
de prin părţile locului, care mi-a istorisit cum organele jandarmeriei ungureşti, din
vina soţilor Sevescu, la denunţul lor, au arestat şi dus în faţa justiţiei militare, un
biet popă român şi, în temeiul declaraţiilor lor, a fost spânzurat sub acuzaţie de
spion.
Când s-a întors stăpânirea românească asupra Ardealului, soţii Sevescu au
refuzat depunerea jurământului de credinţă faţă de statul român şi s-au refugiat
la Caransebeş, unde funcţiona încă aparatul de stat ungar. În vacanţă, cu numele
schimbat, revenit la matca veche, s-au dus la cursul de profesori de la Cluj şi au
venit, numiţi de Consiliul Dirigent profesori la şcoala civilă din Caransebeş.
Profesori slabi, ocrotiţi de mai marii zilelor şi toleraţi de tembelismul şi
laşitatea opiniei publice, au nenorocit serii întregi de copiii, cu incapacitatea lor
profesională şi adunându-şi avere frumoasă din mituirile şi plocoanele, pe care le
pretindeau sistematic şi cu o lăcomie diavolească. Clasiicarea elevilor se făcea
după valoarea darurilor ce li se aduceau cu braţele pline.
287
Oportunişti, egoişti şi preocupaţi numai de interesele lor au fost şi sunt şi

astăzi preocupaţi de cele mai mârşave fapte. Le-am înşirat acestea aici, drept pildă
doveditoare a păcătoşeniei noastre născute din toleranţă şi laşitate. Numărul celor
ce au făcut ca dânşii e mare de tot şi creşte mereu în nenorocita noastră viaţă
socială.
În prima lună a cătăniei noastre nu puteam părăsi barăcile. În ceasurile
libere, înspre seară, stăteam la umbra salcâmilor atât de numeroşi aici. Povesteam,
cântam, adeseori ne jucam ca copiii.
Se nimerise, între unguri, un tânăr bine legat şi vânjos, învăţător pe undeva
prin câmpia Tisei. Luptător de seamă, mereu invita la trântă pe câte unul şi-l
biruia. Într-o după amiază frumoasă de duminecă şedeam grupuri, grupuri, în faţa
barăcilor şi admiram lumina apusului de seară. Vine la noi căprarul Ciolac şi se
adresează către profesorul Ţepeneag: „Domnule profesor, uite ungurul acela s-a
luat la trântă cu o mulţime de unguri şi de nemţi şi pe toţi i-a biruit. Mai înainte
se agăţă de un sârb şi-l izbi de pământ, aşa pe vrute, pe nevrute. Tare mă tem că
o să lege şi de careva dintre românii noştri. Vrei, nu vrei te cuprinde în braţe şi te
prăvăleşte: pe nesimţite te trezeşti jos. Ia-te dumneata cu el la luptă, că eşti cel mai
voinic dintre noi românii. Că altfel ne face neamul de ruşine”.
Nu trece mult. A doua sau a treia zi, cum eram adunaţi toţi românii în grup
şi stăteam de vorbă, ne trezim cu bătăuşul lângă noi. Hei, voi valahilor, aveţi curajul
să vă luptaţi cu un ungur? Voi popor de iobagi şi slugi, laşi şi fricoşi... Ne venea
să sărim împotriva lui, să-l fărâmăm în mici bucăţele. Dar cu aceasta n-am salvat
onoarea neamului, ci tocmai dimpotrivă. Căprarul Ciolac priveşte rugător spre
Ţepeneag. Ne uităm şi noi. Era de aceiaşi statură, cu provocatorul, vânjos ca şi
dânsul. Prietenul nostru se ridică liniştit, se duce în faţa ungurului şi spune: Haide,
iacă valahul! Se uită cu dispreţ la dânsul şi apoi se încleştează amândoi. În jurul
lor se face un gol mare. Toţi se adună din toate părţile. E în joc onoarea a două
neamuri, învrăjbite între ele. Lupta e cumplită şi dureroasă. Deodată, românul
nostru îl prinde de mijloc pe duşman, îl ridică şi-l izbeşte de pământ cu toată furia.
În cădere, nimereşte cu capul de un pietroi ascuns în iarbă şi rămâne ameţit jos.
Parcă Dumnezeu rânduise piatra aici, ca să mai domolească mândria exagerată a
unui încrezut îngâmfat.
Într-o vreme, războinicul nostru se ridică clătinându-se. Ciolac se repede
la dânsul şi-i dă pe o ungurească stricată: Hai şi cu mine acu... Să vezi dumneata
ce poate românul... A plecat viteazul nostru legănându-se, fără să mai rostească o
singură vorbă, umilit şi ruşinat. Iar noi românii - minus Sevescu - sârbii şi slovacul
jubilau în strigăte şi urale. Pe Ţepeneag l-am ridicat pe sus. Şi cel mai fericit era
caporalul nostru Mihai Ciolac.
288
Instrucţia era grea şi obositoare. Dintru început, mă dureau toate

încheieturile, de nu eram în stare dimineaţa, să mă ridic din pat. Cu trecerea zilelor
m-am obişnuit. Nu mai simţeam nicio oboseală. De multe ori ne aducea elogii
locotenentul, nouă românilor pentru precizia cu care executam mişcările. De vreo
câteva ori ne-a scos, pe Ţepeneag şi pe mine, să facem mânuiri de armă, în faţa
plutonului, ca exemplu de preciziune.
În schimb eram neîndemânatic în îngrijirea efectelor militare. N-am fost în
stare să-mi leg mantaua deasupra raniţei. Pe vremea aceea aveam raniţa din piele
de viţel, cu părul în afară. Nu intra apa în dânsa oricât ar i plouat.
Într-o zi, nu ştiu ce necaz avea locotenentul nostru, nu-i plăcea cum ne
mişcam şi cum executam comenzile. Făceam exerciţii de pluton şi comanda
sergentul Szabó. Locotenentul Iovanovici nu ne-a comandat niciodată. Sergentul
avea comandă bună şi lucram bine. Dar oiţerul nu era mulţumit. Ordona alergări
şi culcări. De la o vreme ne-am lăsat în nepăsare, le făceam toate de mântuială. S-a
supărat şi a plecat. Credeam că i-a trecut necazul, dar a fost tocmai dimpotrivă. Ne
cocea răsplata.
Îndată după prânz ne-a dat ordin să desfacem toate curelele şi părticele
efectelor, să le curăţim şi să le lustruim. Eu mă temeam de ceva aşa prin instinct. Ne-
am desfăcut curelele, am căutat să le lustruim cum se găseau. Când toţi ne găseam
în toiul lucrului. Când toate mărunţişurile erau înşirate pe jos - ne dă alarmă. În
zece minute să im toţi echipaţi şi încolonaţi înaintea barăcii. Se porneşte o goană
nebună, o frământare de oameni grăbiţi, o zăpăceală cumplită.
Eu nu aveam de făcut mult. Toate se găseau la locul lor. Dar în enervare nu-
mi puteam împătura mantaua. Cum o făceam nu era bine, nu se potrivea. Trecură
cele zece minute, gradaţii strigau, oiţerul înjura. Mai rămăseserăm vreo câţiva,
care nu eram încă gata. Ne-a alungat afară şi ne-au mai rânduit alţii sarcina din
spate, ca să im şi noi în rând cu ceilalţi.
Ne-au dus peste Dealul Viilor şi culmea numită de dânşii „Cucuibă”. Printre
tuişuri cu spini şi alte svinzi de arbuşti, ne-au frământat de ne ieşea suletul. Eu
ştiam că în oboseli mari, în căldură, îmi pornea sângele pe nas. În alergările ce ni
se comandau fără oprire mă tot loveam peste nas cu mâna. Într-o vreme sângele a
pornit. L-am lăsat să curgă. Când m-a văzut locotenentul a oprit instrucţia şi m-a
trimis la o fântână în vale să mă spăl. M-am spălat la vălău. Îmi ardea gâtul de
sete, dar fântâna n-avea găleată. Am băut din vălău, aşa iartă cum era, de căldura
soarelui. Au venit şi ceilalţi, ne-au dat repaus, au adus apoi de undeva o vadră şi o
sfoară, am scos apă şi ne-am astâmpărat setea, care ne ardea pe toţi.
Când s-a împlinit luna din timpul instrucţiei noastre, am depus jurământul.
Ne-au trimis la biserică în oraş, iecare după confesiunea lui. Slovacul nostru n-a
289
vrut să se ducă cu cei câţiva şvabi luterani, la biserica lui. A venit cu noi şi cu sârbii
la cea ortodoxă. Ne-am întors la cazarmă, am depus jurământul în faţa colonelului
comandant, toţi deodată în grup şi apoi am plecat la barăci. De acum eram cătane
după toată rânduiala. Şi ni s-a dat voie în oraş. Nu ne duceam decât dumineca.
Pe vremea aceea grădina „Concordia” era în toată plina sa strălucire. Venea aici
loarea românilor lugojeni. Noi, cătanele, nu aveam aici intrare. Când am intrat
prima dată ne-au întâmpinat chelnării:
- Aici nu-i pentru cătane. Dincolo, în birtul mic.
- Dar noi vrem aici
Ne aşezăm la o masă.
- Să ne aduceţi câte un păhar de bere.
- V-am spus că aici nu-i pentru cătane. Vă duceţi dincolo. Acolo-i păharul de
bere cu şase creiţari. Aici e scumpă, e cu zece creiţari.
- Noi vrem de aia scumpă.
- Banii înainte.
Am scos banii şi i-am plătit înainte. Am râs şi noi şi au râs şi ei când au
alat - prin nu ştiu ce împrejurare - că suntem învăţători. De aici încolo ne duceam
regulat şi ne primeau cu toată dragostea că ne arătam şi noi „galanţi”.
N-o duceam rău. Condiţiile erau acceptabile, mâncarea era bună. Zilnic ni
se dădea supă şi carne şi încă un al doilea fel, o legumă oarecare: fasole, cartoi,
orez... Dimineaţa primeam cafea neagră, iar seara o legumă oarecare, fără carne.
Cei nemulţumiţi, mai completau; la cantina din barăci se găseau de toate. De două
ori pe săptămână ni se servea felul al doilea tăieţei cu zahăr şi cu mac sau nuci.
Marţea la prânz nu primeam supă. Ni se servea un singur fel de mâncare - probabil
de provenienţă ungurească, că lor tare le plăcea - un amestec de carne, fasole,
cartoi, găluşte... Se numea „ţoc-moi”. Când ne-au dat-o prima dată am aruncat-o.
Mi-a cerut-o de aici încolo un ungur şi i-o dădeam în iecare marţi.
Pâinea o primeam pe cinci zile înainte, cunoscuta pâine cătănească, numită
„prefant”, neagră, sănătosă şi hrănitoare. Mie îmi plăcea. Tot pe cinci zile înainte
ni se plătea şi solda de cinci creiţari pe zi.
Cu toate mă împăcam, dar dorul de casă mă omora. Parcă eram copil mic.
Eu nu mai părăsisem niciodată căminul părintesc. Acum plecasem pentru prima
dată. Când vedeam de pe câmpia de lângă barăci, munţii noştri de la Caransebeş,
îmi venea o obidă suletească de mă sufocam. Scriam mereu acasă. Şi odată a venit
Taica să mă vadă; să mă vadă şi pe mine, dar să vadă locurile pe unde cătănise şi
el, cu 30 de ani mai înainte, că tot aici la honvezi fusese şi dânsul.
Eram învăţători, toţi oameni tineri şi voinici. Şi cu toate astea se întâlneau
printre noi, oameni cu felurite slăbiciuni şi scăderi. Când am fost vaccinaţi împotriva
290
vărsatului, doi de-ai noştri au leşinat, un şvab şi un sârb.

Odată pe săptămână ne duceau la tragere, la poligon. Se găseau printre noi
de cei ce tremurau să tragă cu arma; oameni intelectuali se purtau ca nişte tăntălăi.
Între ei se nimerise şi slovacul nostru Knezevici. Nu vrea să tragă, îl prindea o
tremurare nervoasă şi nu era în stare să pună mâna pe puşcă. Sergentul Szábo, de
meserie bărbier, dar foarte bun psiholog, îl lua cu binişorul.
- Uite, domnule Knezevici. Hai să încercăm cu cartuşe de lemn, cu care
lucrăm noi toată ziua, măcar să te chinuieşti să ocheşti igurile ce sunt înaintea
dumneatale. Se culcă lângă el pe platformă, îi potriveşte arma şi-i vorbeşte mereu.
Trage de câteva ori în cer. Îi pune printre cartuşele acestea unul adevărat. Îl
sprijineşte, îi ixează bine arma... trage în sec, o dată, de două ori, a treia oară arma
bubuie, slovacul nostru se uită tâmpit, îşi revine, începe să râdă şi de aici încolo se
lecuieşte.
Eu nu mă temeam de armă, deşi nu mai trăsesem cu drăcii de astea. Fixez
bine puşca, aşa cum ne învăţaseră, o strâng bine, ţintesc şi trag cele cinci gloanţe,
dar nu nimeresc nimic. În schimb patul armei îmi învineţise umărul, Când mă duc
cu rezultatul iscusinţei mele de trăgător, însemnat pe foaia mea de către caporalul
instructor, la semnalele ce se arătau, de la observatorii igurilor, locotenentul mă ia
în zelemea:
Asta-i vrednicia dumneatale? Toate dumneata le-ai tras? Să-ţi ie ruşine! Nu
eşti în stare să nimereşti ţinta aceasta cât o casă.
Ieşisem cel mai prost din tot plutonul.
La a doua tragere iau puşca lui Moise Băcilă. Mi se părea mie că a mea
avea ceva defect. Ies printre cei dintâi. Oiţerul se minunează şi-mi aduce laude.
Peste câteva zile se face controlul armelor de către pismoastăr-ul batalionului. Se
constată că puşca mea are ţeava mult lărgită şi nu mai ştiu ce. Se dresează proces
verbal.... Dar mi-a rămas până la urmă, nu mi-au mai schimbat-o. La tragere mă
foloseam de arma lui Moise.
Aveam cu noi un profesor de liceu. Îl chema „Oblath”. Zicea că-i ungur,
dar Dumnezeu mai ştie de ce neam va i fost. Numele nu-i era unguresc, în toată
comportarea sa se dovedea a i evreiască, minus iscusinţa negustorească. Nu ştiu
cum a ajuns el să facă cătănie. Când lua poziţia de „drepţi”, era atât de strâmb,
de-ţi venea să râzi cu hohote. Mic, slab, un biet corp deşirat, pieptul ajungea
deasupra unui şold, cea mai reuşită caricatură a unui soldat tăntălău. Când mergea
se îndoia, de parcă era o suioară bătută de vijelie. Nu cred să i avut mai mult de 40
de kilograme. Ungurii şi şvabii îşi băteau joc de dânsul; înşişi gradaţii îl făcuseră
obiect de râs. Se alipise de noi, românii, ca o iinţă nenorocită, huiduită de toată
lumea. Îl ocroteam şi-l primeam cu drag între noi, ne era milă de el. Era profesor
291
de matematică şi avea o cultură foarte vastă. Ce folos, dacă era lipsit de voinţă şi
de energie. Cu toată această laşitate atât de evidentă, i-a spus odată oiţerului, că
are să-şi impună, după ce va pleca de aici, să uite şi faptul că a fost odată cătană,
nu numai zbuciumul şi necazurile prin care a trecut. Zilnic ne spunea, în secunde,
cât mai are de stat la cătănie. Şi când, la inea instrucţiei ne-am fotograiat în grup,
bietul Oblath s-a ascuns în spatele nostru. Ca să nu-i rămână nici chipul lui în ţoale
cătăneşti.
Aveam cu noi un evreu „rasă pură”. Iscusit la vorbă, îndrăzneţ, obraznic şi
aici se ocupa de afaceri. Era învăţător la o şcoală din Budapesta. În viaţa mea n-am
mai auzit înjurături tipice ungureşti ca la acest om. Nu ştiu cum se nimerise, că nu
era bine văzut între unguri şi ungurizaţi. Direct îl alungau din societatea lor. Ne da
mereu târcoale nouă. Nu-l respingeam, dar nici dragoste nu-i arătam. Nu ne era pe
plac caracteristica sa obrăznicie, dar totuşi ne purtam cu dânsul omeneşte.
Începuserăm instrucţia de proporţii mai mari, pe dealurile din vecinătatea
oraşului şi mai departe, chiar spre satele din jur. Ungurii şi prietenii lor nemţii cântau
marşuri cătăneşti felurite. Întreg Lugojul ştia că suntem învăţătorii de la barăci. Noi
nu cântam cu ei. Odată, oiţerul ne spuse, nouă, românilor, să cântăm „Pe o stâncă
neagră”. O cunoşteam că o cântau adeseori ostaşii români ai regimentului unguresc,
când se întorceau de la instrucţie, căci numai româneşte cântau. Niciodată nu le-a
reuşit să-i înveţe ceva pe ungureşte. Nu puteau sau nu vreau. Când am început noi
- la dorinţa oiţerului - să cântăm „Pe o stâncă neagră”, gloata fanaticilor noştri
colegi a început să luiere în degete. Am tăcut, ne-au copleşit. Au început apoi ei
şi noi, împreună cu dânşii am început să şuierăm şi să urlăm. Şi „concertului”
acestuia i-a pus capăt locotenentul, care ne-a comandat „pas de deilare” şi bătând
talpa am intrat în barăci.
Cu înaintarea timpului, relaţiile dintre noi se încordau tot mai mult. Ura
îşi ajunsese culmea. Mereu ne provocau cu vorbe tăioase de batjocură, la adresa
demnităţii noastre naţionale. Ne stăpâneam şi noi şi sârbii, cu toată irea lor atât
de impulsivă. În amurgul serii intonam în surdină „Deşteaptă-te române”, sau alte
cântece naţionale, iar sârbii de ale lor. Auzeam mereu refrenul unui cântec războinic
al lor „Hai Drina Drina”.
Către sfârşitul cătăniei noastre de 56 de zile, disciplina se mai muiase. Ne
duceam departe de barăci, executam teme de luptă şi aveam repausuri mai lungi.
Într-o zi frumoasă ne găseam pe o câmpie din dreptul abatorului. Stăteam la masă
de vorbă. Odihna ne cădea aşa de bine. Câţiva unguri se ridică în picioare şi încep
să cânte „Doina lui Kosuth”. Toată gloata se ridică în picioare şi cântă cu toată
sinţenia. Noi nu ne ridicăm şi nici fraţii noştri sârbi şi slovacul. Sevescu era cu
ungurii. Năvălesc cu gurile pe noi. „Cum?” Se poate să nu ne ridicăm când se cântă
292
doina celui mai mare patriot al ţării ungureşti. Nu răspundem. Privim doar la dânşii
cu zâmbete sidătoare şi nu ne sculăm.
Înfuriaţi, încep să cânte „imnul naţional maghiar”, prescris şi în şcolile
noastre confesionale şi pretutindeni, la toate manifestaţiile naţionale şi oiciale
publice. Ridicarea în picioare şi cinstirea acestui imn era obligatorie prin lege.
Ungurii credeau că ne-au găsit leacul. Vrând, nevrând trebuia să ne ridicăm. Dar
nu ne-am ridicat nici acum. Ci, dimpotrivă, ne-am culcat, în mod provocator şi cu o
încăpăţânare nesocotită pe iarbă. Nu ne gândeam la urmări, ci numai la demnitatea
noastră naţională pusă în joc.
Uraganul de ură s-a pornit. Au pus mâinile pe arme şi au năvălit asupra
noastră. Ne-am ridicat cu iuţeala fulgerului, am apucat armele de ţevi, gata să
lovim pe româneşte, cu patul. Nu ştiu dacă ne-ar i biruit cu mulţime lor. Strânşi,
spate la spate, aşteptam cu resemnare şi fără nicio teamă, să izbim la mir. Nu ne mai
cugetam la nimic.
Ne-a dezmeticit pe toţi glasul locotenentului: Sòrvakòzò. Văzând nebunia a
comandat adunarea şi i-a pus capăt. Am i ajuns de poveste.
Acestea erau sentimentele generale ce călăuzeau neamurile conlocuitoare
din „fericita” Ţară ungurească, stăpânită de şovinismul scrântit al celor ce
conduceau destinele statului. În locul unei colaborări frăţeşti pentru binele tuturor,
care erau rânduiţi de soartă să trăiască împreună, cei mari au semănat ură şi tiranie
şi au secerat ce au semănat. „Cei ce seamănă vânt, seceră furtună” spunea o veche
şi înţeleaptă vorbă românească.
După câteva zile , s-a terminat instrucţia noastră şi am plecat. Ne-am risipit
pe toate meleagurile ţării şi cei mai mulţi nu ne-am mai întâlnit niciodată.
Căprarul nostru, Mihai Ciolac, a isprăvit în toamnă serviciul militar, s-a
eliberat şi în anul următor, a plecat în America. De acolo mi-a scris. Am purtat cu
dânsul corespondenţă şi apoi... am încetat. Mai păstrez şi astăzi două scrisori de la
dânsul12.
Paul Jumanca - souvenirs de l’armée

Entre les fonds personnels ou familiaux et les collections conservées dans les
(dépôts) entrepôts du Département des Archives Nationales de Caras Severin , le
fond personnel Paul Jumanca de Caransebes est remarquable par sa valeur historique
mai aussi celle littéraire des informations pour l’histoire locale et nationale à partir
du début du XX-e siècle.
Issu d’une famille paysanne dans Caransebes, Paul Jumanca réussit grâce au
12 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Caraş Severin, Fond Personal Pavel Jumanca,
caiet 4, f. 1250-1275
293
travail acharné, de surmonter sa condition et à bâtir une carrière fructueuse en

matière d’éducation.
Après l’école nationale et hongroise d’Etat, il poursuit ses études à l’Institut
pédagogique diocèse de Caransebes. Il a commencé sa carrière comme professeur
de religion à Maciova pendant deux mois, puis il a été élu enseignant à l’école
confessionnelle de Caransebes. Il va à la guerre dans l’armée austro-hongroise,
mais il désert et revient en Roumanie, où il s’enrôle dans l’armée roumaine.
Retourné à Caransebes il reprent l’activité d’enseignant, il occupe le poste
d’inspecteur scolaire, il est élu au parlement pour deputé et entre 1938-1942, est
nommé inspecteur général de l’école primaire dans le comté, de Severin et après
pour la region de Timisoara.
Sorti à la retraite, il s’ocuppe d’écrire des memoires, en réussissant à écrire des
dizaines de cahiers de souvenirs.
En cette matière je vais vous présenter des informations inédites sur les 56 jours de
formation militaire, menée par le professeur Paul Jumanca l’été de 1908, obligatoires
pour les enseignants dans ces moments, sur les relations humaines, mais surtout sur
ceux des nationalités appartenant à l’ Empire austro-hongrois avant 1914.
294
IUSTIN HANDREA „OMUL FAPTEI BUNE”

ÎN DOCUMENTELE DE ARHIVĂ ( I )
(Părinţii, copilăria, şcoala)
Aurelia DIACONESCU
Motto:
„Dacă mă va întreba cineva ce am dat satului meu, voi
răspunde - cu seninătate olimpiană – i-am dat sfatul cel
mai bun : drumul către virtute, către adevăr, drumul
muncii al jertfei şi al cinstei; i-am dat sulet din suletul
meu”13
Iustin Handrea
Iustin Handrea s-a născut în com.Vălenii de Mureş (Porceşti) satul Maioreşti

jud. Mureş la data de 12 aprilie 1905, iind primul din cei patru copii ai lui Mihai
şi Anghelina, agricultori. ”Satul Maioreşti este cel mai mic de pe Valea Mureşului
în zona Reghinului de Sus, cu 110 familii. Este aşezat de-a lungul a două pâraie,
cu o mică deschizătură în centrul ei, care numără câteva străzi. Sătenii se ocupă
cu agricultura şi creşterea vitelor”14 Este aşezat la ieşirea Mureşului din deileul
Topliţa-Deda, pe drumul naţional (DN15) la km.124, la o altitudine de 419 m. Are o
suprafaţă (cu terenurile din împrejurimi) de 4128 km.p.15
De-a lungul timpului satul a purtat mai multe denumiri : anul 1461 – Hadac,
1473 – Hodak,16 176o – Maros Hodac, 1762 – Maroslak, (Conscripţia Buccow din
anii 1760), 1762, 1805 – Maros Laka, (Conscripţia Dosa) 1824 – Marus Hudak,
Huduk. La origine se ală cuvântul slav Hod – cale, drum. (Huduc – satul de sub
râpă.) În anul 1918 după Marea Unire primeşte denumirea de Maioreşti.
„Aici (la Maioreşti n.n.) am văzut lumina zilei, aici m-am jucat în ţărână cu
copiii satului, aici am început să cunosc viaţa; cu copiii m-am înfrăţit în lupta vieţii,
la munca câmpului, la lucrările de la munte, la păscutul oilor şi vitelor (...) pentru
satul acesta am trăit o viaţă întreagă(...) până în adâncul suletului meu, lor le-am
dat dragostea mea, timpul meu, bănuţul de iecare zi, încât am preferat să rămân
nemâncat şi neâmbrăcat, întocmai ca o mamă iubitoare care se bucură că mănâncă
copiii chiar dacă rămânea ea lămândă. Viaţa mea s-a confundat cu viaţa satului
(...) Pentru satul acesta am fost o permanentă dăruire. Ziua şi noaptea la voi m-am
13 Arhivele Statului Direcţia Judeţeană Mures, Fondul I.Handrea, Dos.73, f. 5, 284
14 ASDJM, Fond cit, Dos.74, f. 357
15 B. I .Maior „Monograia satului Maioreşti” Ed. Bunavestire, Blaj, 2008, p.9
16 C.Suciu, „Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania” vol I. Ed. Academiei p.376
295
gândit. Oriunde m-am dus în ţară la voi m-am întors cu bucuria suletului plin de
mireasma întâlnirii şi revederii cu sătenii dragi”17
„Când mă gândesc la satul meu amintirile roiesc în capul şi inima mea ca un
stup (roi) de albine în jurul stupului”18 Din copilărie asculta cu plăcere povestirile
sătenilor care „ iubeau foarte mult focul. Le plăcea mai ales să stea tolăniţi în jurul
unui foc clădit din lemne lungi de fag amestecat cu brad care aruncă scântei în jur,
la adăpostul unui brad chipeş în nopţi liniştite cu cer înstelat, până noaptea târziu,
să povestească (...) întâmplări din viaţa de păstor, plutaş pe Mureş sau să cânte din
luier. Pentru iecare din ei era o adevărată bucurie, o recreaţie suletească (...) seri
care rămâneau mult timp în amintirea lor”19
„Tata a fost mulţi ani primcurator la biserică. Pe atunci era preot în sat unul
Chinezu, care din cauză că jecmănea sătenii sub toate aspectele posibile şi pentru că
avea un comportament care nu se încadra vieţii de preot, a ajuns în ceartă cu satul
întreg, aşa că toată lumea a vrut să scape de satul de el. Dar pentru că nimeni n-a
avut curajul să-i spună acest lucru, tata a încuiat uşa de la biserică (pentru) ca preotul
să nu intre, aşa că a plecat singur.”20
„În sat (tata) era socotit ca un duh al binelui. Era bine văzut de toată lumea,
a iubit adevărul şi dreptatea şi în faţa necazurilor oamenilor niciodată nu l-a lăsat
inima să stea nepăsător, ci a căutat să-i mângâie măcar cu o vorbă bună dacă n-a
putut să-i ajute altfel.”21 (...) Era un priceput gospodar, când nu avea ce lucra acasă
în gospodărie, mergea la lucrările de la pădure, la tăiat brazi, la dat buştenii pe canal
din fundul muntelui (...) Era nobil în suletul lui, sătenii mai în vârstă îşi amintesc
cu drag de el (...) Dacă vre-o văduvă bătrână îi cerea să-i aducă de la pădure nişte
lemne, se ducea şi-i aducea (...) i le descărca în curtea casei (...) îi mai şi tăia câteva
braţe de lemne (...) i le punea sub sobă fără să-i ceară nimic. Pentru el era o plăcere
să-i ajute pe nevoiaşi”22
„Când m-am născut tata văzând că primul copil este băiat, de bucurie a trimis
pe lelea Cătălina (moaşa n.n.) în puterea nopţii să caute în albia pârâului bgicaş
(piatră n.n.) de cremene albă (pe) care mi-a pus-o în palmă şi mi-a închis palma
peste ea ca să iu tare ca piatra şi tot atunci în puterea nopţii s-a dus la crâşma satului
şi-a adus o damigeană cu vin (pe) care l-a băut cu inul Nechita, vecin de curte
cu care era prieten, de bucurie că are fecior (...) Lelea Lucreţia îşi aduce aminte
17 .Dos. 48, f. 149
18 Dos. 74, f. 324
19 Dos. 74, f. 389
20 Dos. 74, f. 325
21 Dos. 74, f. 327
22 Dos. 74, f. 336
296
cum atunci când se juca (cu mine n.n.) mă lua de subsuori şi mă ridica în sus (...)
mă sorbea de drag ce îi eram, mă arunca în sus şi spunea „hopa copilul, feciorul
meu”(...) îi scânteiau ochii de bucurie şi spunea „şcolarul tatii, şcolar”(...) şi n-a
apucat să mă vadă şcolar (...) Când eram elev la Şcoala Normală de la Tg.Mureş şi
veneam în vacanţă (...) adeseori îmi spunea Precup Lazăr, un sătean onorabil – „dacă
te-ar vedea Mihai, tatăl tău acuma, ar muri din nou de bucurie „23
La câţiva ani după căsătorie, când avea 4 copii „mergând la slobozit buştenii
de brad, de pe o coastă, unul din buşteni l-a atins cu partea dinapoi (...) şi de aici
a urmat moartea lui spre regretul satului întreg”24 „După cum spun sătenii tata era
un monument de iubire ilială (...) era o personalitate (...) plin de o neprefăcută
sinceritate în gândire, cuvinte şi fapte, mai mult tăcut, dar când era nevoie capabil
să izbucnească în lăcări de mânie, având pătrundere de fulger în rostul lucrurilor. Îi
plăcea adevărul. Deşi iute din ire uita repede ce a fost neplăcut şi nu purta nimănui
sâmbetele. Ura necinstea şi exploatarea şi tocmai de aici a plecat şi conlictul cu
preotul satului (...) În sat domnea credinţa că cine se ceartă cu preotul, Dumnezeu o
să-l încerce în fel şi fel de pedepse”25
„La Maioreşti sunt cele mai apropiate rubedenii. La Porceşti (Vălenii de
Mureş) şi Pietriş am rubedenii dragi, la Filea, Ruşii Munţi alte rubedenii. Aceste
nume de sate au fost pentru mine timp de ani, numele întregii geograii a lumii,
cuprinsul, chipul şi hotarul universului. Trăiesc încă în aceste sate oameni cu care
m-am jucat pe uliţi, cu care am desluşit abecedarul, oameni cu care am tremurat de
frig pe băncile aceleiaşi şcoli, cu care m-am scăldat în bălţile părăului Handreşti
(...) cu care am aprins împreună nenumărate focuri pe miriştile galbene să coacem
ştiuleţi de porumb, când ieşeam cu vitele la păşune. Şi mai trăiesc aici oameni cu
care am dus plute pe Valea Mureşului, cu care am muncit la pădure, cu care am fost
la coasă, plug, hora satului şi la şezători în plăcutele seri de toamnă şi de iarnă”26
Mama – Anghelina Moldovan era din Solovăstru. De mică rămâne orfană
de tată. Mama ei se recăsătoreşte în comuna Porceşti (Vălenii de Mureş) de unde la
vârsta de 17 ani tânăra Anghelina s-a căsătorit cu Mihai Handrea a Niţii în satul
Maioreşti (Huduc). Toată viaţa a avut nostalgia locului natal şi având încă rude la
Solovăstru, de care era tare mândră, le vizita. Era neştiutoare de carte, pentru că iind
din familie de oameni săraci, în loc să frecventeze şcoala era trimisă să pască vitele.
Aşa cum singură mărturisea când trecea pe lângă şcoală i se frângea inima de durere
şi vărsa lacrimi când vedea copiii de vârsta ei că mergeau la şcoală.
23 Dos. 74, f. 337
24 Dos. 74, f. 336
25 Dos. 74, f. 339
26 Dos. 48, f. 359
297
Nu cunoştea cifrele decât până la 10 şi asta numai după însemnările care

i se făceau în carnetul de vânzare a laptelui. Peste această limită nu le mai cunoştea
pentru că niciodată nu a dus la lăptărie mai mult decât 10 litri de lapte .27 Mama
Anghelina, aşa cum au numit-o de-a lungul anilor prietenii lui Iustin Handrea, era o
femeie voinică, vioaie, activă ; cât era ziua de mare nu cunoştea odihna. I.Handrea
recunoaşte faptul că „pentru mine nutrea o afecţiune deosebită. Mă menaja pentru
că în copilărie am fost irav, plăpând (...) pentru aceasta îmi punea în blid ce era mai
bun, mai gros, mai gustos şi mai consistent din iecare mâncare”
„Nicăieri nu mă alu într-o atmosferă de odihnă şi de pace ca la mine în
sat, ca în casa părintească. Mama îmi ţinea odaia mea curată şi veselă, pat curat,
cu saltea de paie aşezată pe scândură tare dar care îmi făcea impresia că-i cel mai
moale din lume, aerisit şi totul în rânduială. Rar uita să-mi pună pe masă într-o cană
de apă sau măcar într-un pahar de sticlă sau o ceaşcă câteva loricele (...) ca să-i
împrospăteze atmosfera şi să-i dea aer de sărbătoare. Aici când mă culc mă lasă
gândurile, iar odihna mă ia în mrejele ei binefăcătoare până mă fură somnul adânc
şi întremător, iar dimineaţa mă scol odihnit, vesel, plin de viaţă şi cu puteri înzecite
de muncă.”28
„Nici nu pot spune ce mamă neasemuită a fost mama. Ea a fost cea
mai mare binevoitoare a mea şi pot să mărturisesc că niciodată în toată viaţa n-am
auzit-o spunând lucruri fără de rost şi fără temei. Niciodată nu i-a lipsit sentimentul
cel mai duios pentru mine şi a suferit cu cea mai mare răbdare atunci când aveam
nemulţumiri de orice fel ar i fost ele. Nu cred că a pierdut odată prilejul să facă o
faptă bună pentru cei din jurul ei (...)
Mă minunez de norocul pe care l-am avut cu o astfel de mamă (...) mi-a fost ininit
superioară prin toate calităţile ei morale unice. De-a lungul vieţii ei mi-a fost sfătuitor
înţelept şi mângâietor, plin de optimism. Fără mama viaţa mi-ar i fost nenorocită.
Ea şi-a câştigat admiraţia şi dragostea tuturor celor din jurul ei.”29
„Nu pot uita corul raţelor, al gâştelor, al găinilor amestecat cu guiţatul
godacilor şi glasul sfânt al mamei care alerga încoace şi încolo pe sub fereastra odăii
mele, căutând să le mulţumească pe toate (...) Mama era în stare să toarcă în furcă
sau să coase pentru bani numai să mă poată ajuta să termin şcoala (...) Toată ziua
trebăluia (...) de nu mai avea răgaz să se odihnească, iar seara cădea de obosită. A-ţi
creşte copiii, a-i face oameni, asta era menirea mamei mele. Era cel mai curat şi mai
sincer rost pe care l-a găsit.”30
27 Dos. 74, f. 343
28 Dos.74, f. 330
29 Dos. 74, f. 328, 329
30 Dos. 74, f. 330, 331
298
„Era bună la inimă şi la sulet. Nu avea pete murdare pe conştiinţa ei de

femeie şi de mamă adevărată. Deşi a fost analfabetă a iubit foarte mult cărţile şi în
iecare seară mă punea să-i citesc istoria lui Alexandru Machedon, basme, snoave
sau povestiri, care o mişcau profund, o fermecau. Iubea foarte mult inegalabilul
nostru folclor. Mă gândesc acum – cu suletul peste măsură de tulburat – că şi dacă
ar i trăit 1000 de ani tot n-aş i putut să-i răsplătesc neţărmurita ei dragoste cu care
mă înconjura când mă înapoiam de pe nesfârşitele mele drumuri.31
(...) Toată viaţa ei a avut o justiicare şi un sens înalt, a trăit pentru noi, pentru
soţ. Cu aceeaşi dragoste şi-a văzut soţul la bătrâneţe cu care l-a privit în tinereţea ei.
Eram carne din carnea ei, iinţa cea mai apropiată. Trebuia să se bucure de bucuria
mea, să facă ce fac eu, să gândească cum gândesc eu. Mama trebuia să se mândrească
faţă de toate mamele din sat şi să le spună că iu ca al ei nu mai există, atât de iubitor,
de înţelegător şi cu atâta carte. De la mama am moştenit gustul pentru frumos, simţul
pentru dreptate, corectitudine, cinste, adevăr, milă, omenie, organizare în muncă (...)
înclinaţia de a face orice lucru de calitate şi atâtea alte calităţi de care nu s-a despărţit
până a închis ochii (...) şi care au fost tot atâtea bucurii pentru mine, care m-am
înălţat suleteşte dându-mi un piedestal sănătos pentru formarea mea morală”32
Clasele primare le-a făcut în sat. De cum a descifrat „misterioasele taine ale
buchiilor” învăţătorul său Laurean Maior a realizat că are în faţă un copil deosebit.
A fost izbit de „caracterul şi de irea ciudată a acestui dolofan pui de ţăran” cu ochii
mari, larg deschişi spre lume. Învăţătorul avea vârsta „cam de 40 de ani, purta surtuc
scurt, cizme şi pantaloni bufanţi după moda ungurească şi chiar căciulă ungurească”
Era căsătorit cu o fată din Sâpla (Goreni) iar din cauza unei căsnicii zbuciumate
(căsătorit cu o fată bogată) „venea la şcoală cu cearta în traistă, enervat şi amărât”(...)
Lua o nuia lungă „jorda” sau „vergaşul”şi-i atingea pe toţi care-i cădeau cam rău sub
ochii lui care scăpărau de mânie” Cu joarda elevii erau bătuţi în palme şi cei mai
mulţi dintre ei plecau acasă cu palmele umlate, sau „le da cioarecii sau izmenele jos
şi-i punea pe burtă pe bancă şi le croia câte 30 la fund pe pielea goală”(...) De felul
lui nu era rău la sulet dar căsătoria l-a nenorocit, altfel „lecţiile le făcea frumos”
folosind material intuitiv. „Soţia învăţătorului se uita ciorcuş şi mai avea şi păcatul
că de la un timp începuse să bea”, iar pentru învăţător „aşa cum i-a fost viaţa i-a fost
şi moartea. S-a otrăvit.”33
Şcoala era construită din lemn şi avea o sală de clasă, un coridor şi două
camere mici destinate locuinţei învăţătorului, camere care se închiriau. Clădirea
era aproape dărâmată, ea fusese construită în timpul Imperiului Austro-Ungar.
„Inainte de a i localul de şcoală copiii învăţau în tinda bisericii şi aveau drept dascăl
31 Dos. 74, f. 7, 8
32 Dos 74, f. 333
33 Dos.74, f. 69
299
cântăreţul de la biserică” În şcoala veche „bruma de carte se făcea vara când era
timpul frumos, pe iarba verde din jurul bisericii, iar când ploua (...) se strângeau
copiii pe culoarul bisericii (...) aici îi învăţa diacul cele câteva buchii, rugăciunile şi
alte câteva învăţăminte de comportare”34
Şcoala se făcea în limba maghiară, de aceea copiii românilor se descurcau
mai greu. „ Eu nici nu ştiam să fac socotelile şi tabla înmulţirii în româneşte, numai
ungureşte. La Maioreşti nu erau unguri de la care să învăţăm, în iecare casă se
vorbea numai româneşte. Cei ce aveau norocul să aibă unul dintre părinţi care să
ştie ungureşte era foarte bine. Mama ştia ungureşte pentru că s-a căsătorit din sat
cu populaţie maghiară (Porceşti) unde iecare copil ştia ungureşte. Şi mai trebuia să
ne descurcăm ungureşte dacă mergeam de pildă la prăvălia din Porceşti (...) dacă pe
drum până acasă ne aţineau calea copiii unguri şi ne întrebau ce avem în traistă trebuia
să le spunem (...) şi dacă nu le nimeream, mâncam bătaie în şoseaua naţională fără
nici o milă”35 Învăţământul era confesional iar preotul era preşedintele comitetului
şcolar din oiciu. În româneşte se studia doar religia, istoria şi istoria Imperiului
Ungar.
„Închiderea anului şcolar consta dintr-un examen sumar (...) învăţătorul ştia
să pună la iecare întrebările după puterile lui, în aşa fel ca toţi să răspundă. La acest
examen participau toţi părinţii şi mai ales satul întreg deoarece după examen era un
fel de serbare care consta în recitări, cântece de cor şi solo şi dacă se putea uneori
chiar câteva jocuri şi câteva exerciţii de gimnastică. Înafară de cărţile ( pe) care le
împărţea (învăţătorul n.n.) sub formă de premii, mai era cununiţa de lori pentru
premiul I. (...) iar şcoala era împodobită cu lori şi verdeaţă. Copiii erau îmbrăcaţi
cu cămăşi curate şi încinşi la brâu cu o mică baieră. (...) Învăţătorul era respectat
în sat „mai ales că făcea parte din neamul bogătaşilor care cereau să ie respectaţi.
(...) Ei se alegeau şi se impuneau unul pe altul şi nu-i putea înlătura nimeni de la
conducere”36
Privitor la calităţile de dascăl ale învăţătorului Laurean Maior, Iustin
Handrea recunoaşte că „mi-a înlorit totuşi suletul cu lucruri frumoase” cu toate
că „iubea îndeosebi clasa din care făcea parte (...), în bancă punea pe cei bogaţi în
faţă, la premii ei erau şi numai dacă mai rămâneau cărţi ne dădea şi nouă, celor care
făceam parte dintre mijlocaşi sau săracii satului. Todeştii ne spuneau că nu făceam
parte dintre ei (noi) sărăntocii satului”
O problemă care l-a marcat pe tânărul elev Handrea a fost inechitatea acordării
premiilor la sfârşitul anului şcolar. „Niciodată la sfârşit de an nu m-am întors acasă
cu braţul plin de cărţi şi cu cununiţa de lori, care fără îndoială mi-ar i adus multă
34 Dos. 74, f. 71, 75
35 Dos. 74, f. 72
36 Dos. 74, f. 72-74
300
bucurie. Nu făceam parte din clasele de săteni care se bucurau de aceste favoruri.
Cei bogaţi primeau premii chiar dacă nu le meritau. Erau protejaţi (...) La sfârţitul
anului şcolar din clasa I-a mie nu mi-a dat premiu, nici cununiţă, nici cărţi, cu toate
că am ştiut şi în cursul anului şi la examen (...) A dat în schimb la nişte copii (...) care
au fost rude cu învăţătorul (...) M-a durut mult această nedreptate şi am început să
plâng. Ca să mă potolească învăţătorul mi-a dat şi mie la urmă o cărţulie de poveşti
cu coperta frumos colorată care mi-a şters lacrimile din ochi”37 Cu siguranţă că
aceste nedreptăţi de la vârsta la care era capabil să aprecieze valoarea iecărui coleg,
precum şi altele în decursul vieţii, l-au marcat pentru că această problemă apare cu
insistenţă în însemnările cu caracter autobiograic, numeroase şi consistente.
Ca elev Iustin Handrea era foarte serios cu colegii de clasă şi de şcoală,
prefera singurătatea şi foarte rar lua parte la jocurile şi zbenguielile copiilor. Dovedea
o maturitate precoce în judecată. Avea inima bună şi îşi ajuta colegii.
„Iarna, iecare elev aducea câte un lemn de pe unde găsea, care era în stare abia
să încălzească preajma unei sobe sparte ce umplea clasa de fum şi să topească fulgii
de zăpadă ce vijelia îi repezea pe ferestrele cele sparte şi ele (...) Când erau zăpezi
mari, viscole, noroi nu frecventam şcoala. Când erau ploi torenţiale sau primăvara
la topirea zăpezilor creşteau apele părăului din gard în gard şi nu se mai putea duce
nimeni la şcoală săptămâni de zile până la scăderea părăului”38. Primăvara la arat
sau la muncile agricole îngrijea acasă doi fraţi mai mici şi se ocupa de animalele din
gospodărie, ca atare „un mare număr de zile în timpul anului şcolar lipseam”
Elevii mai mari erau folosiţi ca monitori la cei mici şi ei trebuia să dea
socoteală de felul cum aceştia învaţă precum şi de comportarea lor. Îşi aminteşte
cum pe pereţii clasei erau atârnate tabele cu alfabetul, câteva hărţi şi pe dulap globul
pământesc.
După primul război mondial învăţământul a început să sărbătorească zilele
naţionale cu program artistic şi patriotic ce umplea inimile de bucurie, atât elevilor
cât şi părinţilor. Se cânta : „Pe-al nostru steag e scris unire” ; „Treceţi batalioane
române Carpaţii” ; „Hora Unirii” ; „Deşteaptă-te române”. „Odată ştiu că am cântat
în timpul regimului austro-ungar „Hora lui Lucaci” ( „Prins îi Lucaci la unguri”...) şi
au lăcrimat cu toţii. S-au operat arestări „pentru că fără îndoială în sat au fost diferiţi
informatori”39
Iustin Handrea termină şcoala primară în anul 1917 şi întrerupe cursurile

pentru o perioadă de 5 ani, din cauza greutăţilor materiale. În tot acest timp a dus o
viaţă asemeni oricărui ţăran din sat. Lua parte la muncile agricole alături de părinţi.
37 Dos. 74, f. 76-81
38 Dos. 74, f. 95
39 Dos. 74, f. 93
301
Mai târziu tatăl vitreg îl lua la munte la lucrul la pădure, la tăiatul şi transportul
lemnului, precum şi la plutăritul pe Mureş.40
În însemnările cu caracter autobiograic, foarte numeroase şi bogate
din „Fondul Iustin Handrea” în depozitele Arhivelor Naţionale Direcţia Judeţului
Mureş,( motiv pentru care am optat pentru preluarea directă a acestor mărturisiri,
mai valoroase decât un comentariu) îşi descrie această perioadă de 5 ani, în care
gândul că trebuie să facă liceul nu l-a părăsit niciodată. Ştia că viaţa lui trebuie să ie
schimbată, „primenită”.
„Când umblam cu vitele la păşune, totdeauna pe lângă bruşul de mămăligă
rece, un pup făcut pe sobă din aluat dospit, cele câteva mere sau prune, mai puneam
şi câte o carte de poveşti. Şi ce fericire pe mine când puteam să citesc în lege, uitam
şi de vite şi de tot ce mă înconjura (...) Cât puteam mergeam singur cu vacile, că dacă
mergeam cu alţi copii, trebuia să ne jucăm de-a porcul, în cuţite, capra, întreceri de
fugă (...) Ca să nu mai port cărţile în traistă le-am ascuns într-o căpiţă mică de fân.
Acolo aveam eu o mică bibliotecă a mea41
(...) Majoritatea copiilor râdeau de mine şi mă împroşcau cu tot felul de epitete
pentru meteahna mea. Câteodată totuşi se adunau în jurul meu şi mă puneau să
citesc tare ca să asculte şi ei. Atunci uitau şi ei de vite (...) Reuşeam să le fur mintea
spre carte”42
La păscutul vacilor de obicei nu mergea fără bici împletit în câte 16-20 de
împletituri, cu pleasnă care pocnea „de-ţi lua auzul”. Avea câţiva metri lungime şi
se asemăna cu un şarpe. Era foarte apreciat de copii la pocnitul biciului, la ţesutul
pânzei de apă ( aruncarea unei pietricele late peste pânza de apă a Mureşului, care
atingea apa de mai multe ori până ajungea pe malul celălalt al râului) la fugă şi la
nimeritul ţintei cu piatra.
„Cărţi de poveşti aveam multe. Pe vremea când eram mic, pe Valea Mureşului
umblau iconari de la Gherla, care aduceau icoane mici pe sticlă (icoane de Nicula
n.n.) de vânzare, lumânări de ceară, cărţi de poveşti şi de rugăciuni. Ei purtau coşuri
în spinare(...)
Aveam doi prieteni care dormeau la noi în iecare drum (...) Pentru că dormeau şi
le dădea mama şi mâncare (...) nu le lua nici un ban, aşa că se simţeau obligaţi să ne
dea câteva cărţulii şi asta era destul de mult pentru noi (...) Pe lângă cele care ni le
da ei gratuit, mai cumpăram, că aveam banii mei în puşculiţă şi astfel an de an îmi
îmbogăţeam biblioteca copilăriei mele (...)
(...) Mica mea bibliotecă o completam cu alte cărţi de pe la vecini sau
rugam pe mama să-mi cumpere de la târg. Eu nu stăruiam să-mi aducă (atunci) când
40 Dos. 72, f. 9, 10
41 Dos. 74, f. 3-4
42 Dos. 73, f. 269
302
mergeau la Reghin, nici turtă dulce, nici bomboane ci numai briceag, cuţitaş şi cărţi
(...) În timpul liber cu vitele ori citeam ori ciopleam şi sculptam (...) Dorinţa mea
pentru carte era un strigăt (pe) care numai mama îl auzea şi îl înţelegea. Ea spunea
adesea <tu numai cărţi vrei, cărţile o să te omoare> cu toate că îmi iubea pasiunea
şi mă ajuta să citesc (...) Mai cumpăram cărţi de poveşti şi de la Târgul Rusului şi
de la Brâncoveneşti. Mama îmi dădea bani să cumpăr turtă dulce şi limonadă şi
renunţam la ele dacă găseam cărţi pe placul meu. După munca istovitoare de peste
zi, în ceasurile de tihnă, o carte bună este un prieten cu care stai de vorbă, care te
înviorează, te povăţuieşte, te îndreaptă, dojenindu-te domol ; o carte bună este ca o
oglindă în care se arată toată curăţenia sau necurăţenia suletului”43
Ca o concluzie la rostul cărţii în formarea sa intelectuală, Iustin Handrea
mărturisea : ”Preferam hrana suletească în locul unei mâncări hrănitoare şi gustoase,
(...) pentru că am fost bogat suleteşte m-am simţit totdeauna deasupra mizeriilor
zilnice”44
În mărturisirile sale întâlnim şi începuturile unei pasiuni de o viaţă – aceea
de colecţionar. „De mic copil m-a stăpânit pasiunea de colecţionar şi de clasiicare.
Puteam să stau ore întregi aplecat asupra celor câteva oale şi icoane vechi cu care
mi-am început opera de muzeograf de mai târziu”45 „Eram copil de şcoală şi chiar
de vârstă mai mică (atunci) când am început să fac primele colecţii”46
Prima colecţie încă înainte de a merge la şcoală a fost de pietricele, de
diferite forme, culori şi dimensiuni, din Pârâul Handreştilor pe care a ascuns-o în
podul casei. Mama sa le-a descoperit şi le-a aruncat în pârâu atrăgându-i atenţia să
nu se mai ocupe de nimicuri. A doua colecţie a fost de coji de ouă, colecţie pe care
a ascuns-o sub o putină în podul casei. Spre dezolarea viitorului muzeograf mama
le-a aruncat în sobă rugându-l să se lase de această meteahnă.
-„Iusti dragă lasă-te de năravul ăsta, că o să ajungi de râsul satului.
- Nu pot mamă să mă las!
- De ce nu poţi dragul mamei ?
- Nu ştiu de ce , nu pot să-ţi explic, de mic îmi vine aşa (…) să strâng
tot ce este interesant.” ( Mama a plecat plângând)
„A mers mama şi la preotul satului şi la învăţător să le spună ce preocupări
am (...) nici unul nu i-a dat dreptate. Ei ştiau ceea ce este un muzeu şi mă apreciau
pentru buna şi frumoasa mea comportare, atât la şcoală cât şi în viaţa satului. Biata
mea mamă pentru care am fost singura dragoste şi adoraţie era aşa de nenorocită.
Totdeauna am sacriicat-o pentru realizarea pasiunilor mele (...) Mama care era aşa
43 Dos. 74, f. 3-8
44 Dos. 74, f. 15
45 Dos. 48, f. 160
46 Dos. 48, f. 341
303
de bună şi ţinea la mine până la adoraţie a ajuns să creadă că-s nebun” Şi aşa mama
Anghelina a ajuns să dea prescuri la 7 preoţi pentru îndreptarea iului ei.47
Cu timpul marele pasionat a ajuns să-şi expună colecţiile „la vedere”. „
In casa dinainte acolo îmi organizam eu muzeul, unde mama trebuia să primească
oaspeţii care ne vizitau (...) Era lipită cu lut galben, strălucea de curăţenie şi mirosea
a busuioc. Casa dinainte era împodobită cu ştergare lungi cu alesătură frumoasă în
război, cu farfurii frumoase de porţelan, cu icoane de tot felul şi fotograii de familie
înrămate în rame încrustate. Pe lângă patul meu mai era un pat în care era aranjată
frumos zestrea cea mare a casei. Aici erau cuverturi frumoase cu alesături înlorate,
scoarţe ţesute, plin de perini înfoiate, puse unele peste altele. Totul era în rânduială
(...) canapelele şi scaunele înlorate (...) Nici astăzi nu aş putea spune precis cum s-a
născut în mintea mea ideea de Muzeu48 Singur spunea ca s-a născut colecţionar. Era
stăpânit de o putere tiranică. De altfel când Iustin Handrea termina Şcoala Normală
avea un muzeu destul de promiţător. Prietenii erau profund impresionaţi de o
trăsătură de caracter a sa – dârzenia cu care urmărea realizarea scopurilor propuse
De la 12 ani când alţi copii îşi trăiesc zburdălnicia copilăriei, din cauza
neajunsurilor în existenţa familiei, I.Handrea merge pentru prima dată la lucrările
forestiere din Munţii Călimani, la cojitul buştenilor de brad, la tăiatul crengilor, când
alţi copii nici nu ştiu bine să folosească securea. I s-a încredinţat munca de paznic
şi gospodar al colibelor de muncitori, activitate desemnată de denumirea de caiman.
Îndatorirea lui era aceea de a curăţa coliba după plecarea muncitorilor la lucru în
pădure, să aprovizioneze coliba cu lemne pentru noapte ( uscături de brad şi fag ) să
aducă apă, să iarbă fasolea muncitorilor şi cartoii. În general se ducea la lucrările
forestiere când nu era nevoie de ajutorul lui la câmp.
„Doamne şi ce bucurie am avut când m-am întors acasă după două săptămâni,
cu o sumă de bani (...) Când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la
mine, m-a sărutat şi a vrut să spună ceva, dar şi-a întors capul cu faţa în altă parte
că-i venea să plângă de bucurie. A fost o zi însemnată din viaţa mea. Eram mare –
aduceam bani în casă”49
Primăvara când era sezonul plutăritului muncea ca ajutor de plutaş pe Valea
Mureşului pe sectorul Gălăuţaş-Topliţa până la Reghin sau Târgu Mureş, iar vara
când începea treieratul cerealelor se angaja la maşinile de treierat să „mâie” caii.
Plata pentru munca efectuată se făcea în natură : grâu, ovăz, orz, cu care îşi duceau
viaţa. Micul Iustin era nădejdea şi ajutorul mamei sale, în acea perioadă tatăl vitreg
era plecat pe front în primul război mondial de unde s-a întors abia după terminarea
47 Dos. 48, f. 164, 167
48 Dos. 73, f. 133-135
49 Dos. 74, f. 85
304
războiului. Fiind un om respectat în sat a fost ales primar şi a participat împreună cu

alţi mureşeni la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.50
Din această perioadă îşi face o idee despre stratiicaţia socială a satului
şi tarele acesteia. Sătenii nu erau la fel de bogaţi din care motiv nu erau nici la
fel de puternici. La Maioreşti familia Todeştilor se socotea singura capabilă de a
conduce treburile satului. Ei aveau cele mai întinse proprietăţi agricole, iind legaţi
de o mentalitate feudală. Neiind doritori de schimbări au încercat să înăbuşe orice
încercare de ridicare a satului, iar masa de săteni era slabă, şovăitoare şi lipsită de
unitate.
„Legile noastre sunt ca nişte pânze de păianjen – musculiţele şi luturaşii
sunt prinşi în ea, dar tăunii ce mari şi răi o rup şi scapă uşor. Dacă un sătean fura un
ştiulete de porumb era pedepsit, dar notarului care secătuia bugetul statului nu i se
întâmpla nimic. La Maioreşti sărăcia era cea mai ruşinoasă dintre boli şi celui care
suferă de această boală i se dau multe sfaturi compătimitoare dar i se închid multe
porţi. Nici cele mai strălucite şiruri de strămoşi n-ar putea ţine în frâu zâmbetele
ipocrite şi dispreţuitoare pentru cel sărac”51
Cu amărăciune Iustin Handrea îşi aminteşte : „De toate locurile legate de anii
frumoşi ai copilăriei îmi voi aminti toată viaţa” dar „niciodată nu m-am putut bucura
de farmecul copilăriei. De mic copil am fost pus să muncesc şi munci destul de grele
care mă depăşeau în puteri”52
A ştiut din experienţă că „o înălţime învinsă mă ducea la poalele alteia pe

care la fel va trebui să o înving (...) Mi-am dat seama că nu mă alu decât la poalele
munţilor şi că mai este mult până la piscurile pe care încerc să le urc (...) Într-un
succes abia obţinut vedeam posibilitatea altui succes mare ; într-o depăşire simţeam
germenii altei depăşiri superioare”53
Cu aceste gânduri la 18 ani, în anul 1922, pentru că în viaţă „toate au un soroc
al lor” învăţătorul satului îi insulă dorinţa de a urma liceul şi un licăr de nădejde a
încolţit în inima sa. Pentru a-şi cîştiga existenţa se angajează ca om de serviciu la
irma „Căprucian et comp.” (import-export) la Reghin unde muncea atât la birou cât
şi la muncile „de jos” ( la frecat duşumeaua, crăpat lemne, spălat geamuri, serviciu
de curierat etc) precum şi acasă la cei trei asociaţi, la curăţat curtea, tăiat lemne,
cumpărături de la piaţă, curăţat maşina, toate acestea contra hrană iar pentru a-şi
asigura dormitul s-a angajat la „Casina Română” (un fel de cămin cultural, club)
unde i s-a îngăduit să-şi pună un pat într-un colţ al unei încăperi mici, timp în care
50 Dos. 74, f. 45-46
51 Dos. 74, f. 59-60
52 Dos. 74, f. 83-84
53 Dos. 74, f. 82, 87
305
s-a înscris la liceul din Reghin ca „particular” (fără frecvenţă). Ziua muncea iar
noaptea învăţa, reuşind să încheie anul cu caliicativele de „bine” şi „foarte bine”,
obţinând un singur caliicativ „suicient”.54 În acea perioadă îşi confecţiona singur
o parte din caietele de şcoală, din ile ale registrelor de la Societatea la care lucra, pe
care le prindea cu sârmă.
În perioada cât a învăţat la Reghin, cu privire la devenirea sa profesională,
o primă dorinţă a fost aceea de a urma o şcoală silvică pentru a deveni brigadier,
având imaginea idilică a unei case de brigadier silvic „în gura unei văi de munte
înconjurată cu brazi, pe marginea unei ape curgătoare limpezi în care trebuie să ie
păstrăvi, iar pe margine plină cu iarbă verde şi ferigă. Pe curtea casei vedeam copii
de-ai mei jucându-se de-a „baba oarba” iar pe coasta văii vedeam 2 vaci (...) şi pe
mine mă vedeam coborând pe coastă (...) cu puşca în mână mergând spre casă să iau
masa.”55
Plecarea la şcoală a fost însoţită de gânduri frumoase cu intenţia de a-şi
croi o altă soartă, iar pentru a-şi atinge acest scop al vieţii şi-a părăsit curtea liniştită
a locurilor natale şi a plecat pe drumul său propriu, fără ca drumul să-i ie netezit
de politică sau de rude. S-a ridicat prin munca lui de om cinstit devotat unei cauze
înalte – de a ajuta la ridicarea sătenilor, cu atât mai mult cu cât în perioada în care
a stat la Reghin şi-a dat seama „că totul se cumpără cu bani, începând de la micul
impiegat de percepţie care te ajută să furi statul de impozite dacă împarţi folosul
cu el, până la înaltul funcţionar care aprobă importul şi exportul dacă îl interesezi
şi pe el de câştig. Notarul ştie ce înseamnă să faci afaceri. Acolo dictează puterea
junglei”56
La 18 ani era un lăcăuaş fără mustaţă, pornit cu dorinţa de a realiza lucruri
mari şi folositoare în viaţă. „Nu se mai pomenise ca un copil de plugar de la noi din
sat, afară de Todeşti să urmeze o şcoală mai înaltă. Cu ce bani să mă i ţinut părinţii
la învăţătură. Cu ce să i luat straie şi cărţi, cu ce să i plătit taxa şi gazda. Nici nu
puteam să aştept aşa ceva”57 Copiii de săteni erau ţinuţi pe lângă casă punându-i
să facă treburi după vârsta şi după puterea lor. Dacă ajungeau să se iscălească se
chema că sunt ştiutori de carte.”Când veneam vara în vacanţă bătrânii satului nu mai
aşteptau să le dau bună ziua. Se decopereau în faţa mea ca în faţa unui domn şi mă
întrebau ce fac şi cum mai sunt. Ca să nu mai îmi dea bună ziua mă grăbeam de la
distanţă mai mare să-i salut eu pe ei.”
Prezenţă activă în viaţa satului participă la toate manifestările tinereşti, vremea
tinereţii sădind sentimente în suletele deschise ale adolescenţilor. Iustin Handrea îşi
54 Dos. 78, f. 5, 6
55 Dos. 74, f. 98
56 Dos. 74, f. 51,52
57 Dos. 74, f. 30-31
306
aminteşte cu nostalgie de acea perioadă în care „ jocul dragostei începe şi la ţară şi

la oraş şi la munte şi la şes înaintea oricărui instinct şi idilele sunt frecvente în lumea
satului. Şi aici spiritul de imitaţie şi vorbele oamenilor mari stimulează uşor fantezia
copiilor şi ideea că unul ar i destinat celuilalt. Şi la mine au apărut idilele de când
am fost încă de 12 ani, mai ales că eram precoce. Dar când m-am smuls de acasă şi
m-am dus la şcoală eram în dragoste cu trei fete din sat, idile care au apărut la vârstă
de-a dreptul adolescentă şi totuşi m-am smuls de lângă ele (...)
(...) Şezătorile în care se nasc de obicei dragostele juvenile le frecventam
cu plăcere, aşa cum le frecventa iecare tânăr din sat şi fetele îmi erau dragi. Cum
sfârâia fusul de tors, aşa îmi sfârâia inima pentru fetele mele dragi (...) Îmi plăcea
hora satului, se înghesuiau fetele să le joc , pentru că ştiam să joc după zicala
ţiganului. Eram băietan zdravăn, chipeş şi frumos şi (...) plăcut la apucături. Nici
acum nu pot să uit pe Carolina cu ochii negri şi obrajii albi şi rumeni. La fete eram
îndrăzneţ, pentru că ele m-au învăţat să fur un sărut, sărutul ierbinte de pe buzele
înroşite ale lor. Nici nu le plăceau cei molatici. Pe noi cei îndrăzneţi parcă ne căutau
cu lumânarea, atât de mult ne doreau (...) De multe ori umblam cu cei mai vârstnici
decât mine care mă învăţau fel şi chip să prind fetele şi să le strâng la piept. Şi
chiar printre cei de o seamă cu mine aş putea spune că aveam un regim privilegiat,
pentru că aveam mai mult ca ei experienţa dragostei cu fetele din sat (...) M-am
rupt din mijlocul tineretului din sat tocmai la vârsta când eram holtei, când să-mi
petrec tinereţea m-am apucat de carte. Plecarea la şcoală la Reghin însemna nici
mai mult nici mai puţin decât despărţirea efectivă de satul copilăriei (...) Nostalgia
jarului tinereţii este persistentă, după părăsirea satului revenind alte şi alte momente
de petrecere şi hârjoană (...) Ce minunate erau clăcile de desfăcat porumb. Aici se
cânta, se spuneau cimilituri, snoave şi la urmă jucam. Ne „rânteam” cu fetele în
pănuşi de le sfârâiau călcâiele (...) Vara îmi plăcea în zilele de sărbătoare să umblu
cu fetele în lunca Mureşului, să căutăm unde era pajiştea mai frumoasă în locurile
cele mai ascunse printre tuişurile de salcie, să ne culcăm pe iarba verde, să ne
spunem vorbe dulci şi să scăpăm câte o sărutare, pe furiş de ochii lumii”58
Iustin Handrea s-a despărţit de sat pentru că a avut dintotdeauna un ţel, o
vocaţie mai înaltă. Consimţământul de a pleca l-a dobândit cu ajutorul preotului
şi învăţătorului care au recunoscut în el acea bună plămadă care va da roade. Din
cauza situaţiei materiale precare tatăl vitreg s-a lăsat foarte greu convins, dar în cele
din urmă a cedat. „Am ieşit greu din sat, dar tot m-am smuls (...) pentru că în mine
ardea dorinţa de carte (...) cum ard zilele lui cuptor”. Îl aştepta o luptă destul de
grea dar ducea cu el un optimism robust o oarbă încredere în victoria voinţei asupra
tuturor piedicilor. „Oamenii din sat ziceau rău de mine când au văzut că am plecat
58 Dos. 74, f. 28-34
307
la Reghin. Nu le plăcea că am părăsit casa părintească şi satul. Pentru ei numai cine

face agricultură şi nu iese din tradiţia satului se poate socoti om.(...) Spuneau despre
mine că am să mă fac boactăr la calea ferată”59
Odată cu plecarea la şcoală la Reghin a început un capitol nou în viaţa
tânărului Iustin Handrea. Este adevărat, aşa cum mărturiseşte în însemnările cu
caracter autobiograic, că la vremea aceea nu ştia ce se va alege de el, dacă poate
sau nu să-şi facă un viitor cu atât mai mult cu cât în acea perioadă nu avea un
contur precis al devenirii sale. „După ce m-am dus la şcoală am început o viaţă plină
de freamăt şi de curiozitate, de perspectivă şi de răspunderi. Mi-am dat seama că
examenul de voinţă abia a început, mi-am dat seama şi mai bine că omul se ridică
ori se coboară (...) şi că mersul vieţii sale poate să ie o ascensiune dacă vrea şi luptă
pentru asta, dacă are încredere în el”60
Cu toate preocupările de viitor , sentimentele îl mai încearcă şi uneori, mai
rar, gândul îi mai zboară la cele trei fete din sat. „ Uneori mă mai gândesc la ele dar
rar se întâmplă lucrul acesta, pentru că eram prea prins, atât de prins cu munca la toţi
stăpânii pe care îi serveam încât şi cu şcoala şi cu lecţiile care le făceam mai mult
noaptea nu mai aveam timp să mă gândesc la ele şi ce dulci erau atât la făptură cât
şi în dragoste. Abia în vacanţa de iarnă când mi-au dat şi mie stăpânii câteva zile
pentru a veni în sat de Crăciun ne-am revăzut şi le-am jucat în hora satului”61
Ca elev la Şcoala Normală proitând de o serbare culturală pe care elevii
acestei şcoli au dat-o la Topliţa, s-a dus şi el la Maioreşti. În scrisoarea adresată unui
prieten îi povesteşte acestuia despre vizita pe care i-a făcut-o unei fete cu care era
„în vorbă”. „Am alat-o acasă curăţind casa dinainte pentru duminica. Însă înainte
de a-i face vizita am alat că a avut peţitor, pe un preot care era din Reghin” rezultând
din cele scrise (nu fără o undă de regret) că ea urma să se logodească „la apucarea
postului următor”62
În noile condiţii create prin unirea Transilvaniei cu România mişcarea culturală

ia un avânt deosebit, putându-se vorbi de o adevărată erupţie creatoare şi pe Valea
Mureşului, ca de altfel în toată Transilvania. Se îniinţează şcoli şi licee româneşti în
toate oraşele. In Tg.Mureş ia iinţă Liceul de băieţi „Al.Papiu Ilarian”, Liceul de fete
„Unirea”, Liceul militar „Mihai Viteazul”, îşi diversiică activitatea conservatorul de
muzică şi artă dramatică şi foarte important pentru ridicarea satelor din Transilvania
sub aspect economic şi cultural este îniinţarea Şcolii Normale. Tinerii învăţători
absolvenţi ai acestei şcoli devin luminătorii satelor mureşene şi nu numai.
59 Dos. 74, f. 36-40
60 Dos. 74, f. 41
61 Dos. 74, f. 42
62 Dos. 130, Caiet 15, f. 325-326
308
Profesori universitari şi mari oameni de cultură, scriitori, vizitează

Tg.Mureşul conferenţiind pe diverse teme de interes general în faţa unui public
numeros. Era o idee generală a intelectualilor români ardeleni sau din alte ţinuturi,
de a demonstra paternitatea românească asupra teritoriilor întregite. Erau căutate
vestigii arheologice, istorice, etnograice, ca argumente ale originii şi etnogenezei
românilor şi bineînţeles aducerea acestora în muzeu unde vor oferi o imagine
veridică şi convingătoare a originii daco-romane , ori şi mai îndepărtate, iliro-tracice
şi a vieţuirii neîntrerupte pe aceste meleaguri
În plan cultural în acea perioadă de după Marea Unire tot mai multe trupe
din Cluj şi Bucureşti prezintă spectacole, au loc concerte simfonice, apar primele
gazete româneşti, apoi reviste. Se petrece o schimbare în modalităţile de abordare
a ideilor şi problemelor, mai mature şi mai elevate, toate demonstrând un potenţial
intelectual şi un elan creator promiţător. Intelectualii români ai acelor epoci aveau o
orientare enciclopedică, însoţiţi de o lacără luministă într-o vreme când asemenea
preocupări nu aduceau nici venituri materiale, nici privilegii. În acelaşi spirit în
ţinuturile mureşene a crescut o nouă generaţie de intelectuali, bine instruiţi şi
talentaţi propagandişti culturali unde se înscriu nume ca Vasile Netea, Nicolae Albu,
Aurel Holircă, Ion Olteanu, Aurel Filimon, fondatorul muzeului din Tg.Mureş cel
ce avea convingerea că „temelia de existenţă şi consolidare a unui Neam, este nu
numai prosperitatea economică, dar şi lumina şi căldura pe care o dă cultura”63 După
absolvirea Şcolii Normale prin întreaga sa activitate şi Iustin Handrea se înscrie în
această pleiadă de intelectuali (aşa cum se va vedea în capitolele următoare) o viaţă
în care a fost un generator de lumină şi căldură în munca desfăşurată pentru ridicarea
satului românesc.
După îniinţarea Şcolii Normale la Tg.Mureş, în anul 1923, Iustin Handrea

reuşeşte să se înscrie şi să obţină o bursă de studii. „Când am auzit că pot să iu
învăţător, am sărit (în sus) de bucurie. Mi-a plăcut şi mai mult această profesiune la
care înainte de a merge la şcoală parcă nici nu puteam să mă gândesc. O credeam
prea înaltă pentru mine, ceva unde nici nu pot să ajung. Acum am început să mă văd
ca învăţător, la o şcoală, înconjurat de copii, am început să-mi fac planuri de viaţă
şcolară şi pentru acestea încă de la început m-am gândit cum să fac pentru săteni
serbări, (cum) o să le dau cărţi să citească. Aveam 20 de ani aşa că mi-am dat seama
ce trebuie să facă un învăţător la şcoala lui”64
Pentru a face faţă necesităţilor legate de anii de studii la şcoala din Tg.Mureş,
Iustin Handrea îşi vinde partea sa de pământ pe care ar i moştenit-o de la părinţi şi în
63 M.Şerban, Prefaţă „Aurel Filimon - consacrare şi destin” Biblioteca Jud. Mureş,
Tg.Mureş, 2001, p. 5-6
64 Dos.74, f. 98
309
iecare vacanţă lucra ca sezonier la Fabrica de cherestea din Lunca Bradului. Pentru
a-şi mai procura bani, necesari unor cheltuieli de şcolarizare (cărţi, caiete, rechizite)
presta „lucru manual” pentru colegii din şcoală şi nu numai. Într-un maculator (în
Fondul Iustin Handrea se păstrează 21 de caiete din timpul şcolii de la Reghin şi
Tg.Mureş) se găseşte o ciornă a unei scrisori din care rezultă categoriile de obiecte
pe care le efectua pentru vânzare: „Onorate Domnule Părinte, după cum am înţeles
de la elevul Lucaci din Gheja D-voastră aveţi nevoie de o casetă pentru toaletă,
căptuşită (...) pirogravată (...) şi vopsită în modele naţionale româneşti. Eu pentru
că sunt băiat orfan şi sărac lucrez şi pentru altul ca să câştig ceva parale să mă pot
întreţine şi eu în şcoală căci cu toate că am bursă îmi trebuie şi rechizite şcolare şi
nu dispun de parale (...) Dacă primiţi v-aş lucra o casetă la fel ca a D-nului Lucaci şi
o căptuşesc (a lui nu este căptuşită) cu 900 de lei.
Mai lucraz cuiere, tăvi pentru servit masa, tăvi mici pentru servit cafea (două
persoane) (...) suport deasupra lavoarului, casete triunghiulare pentru cărţi de vizită,
rame pentru tablouri (trebuie dimensiunile) suport pentru candelă (lucrate traforaj
sau vopsit în modele naţionale) suport de masă pentru tocuri şi creioane, sticle legate
în raie, genţi înnodate din sfoară pentru vânătoare, rame de hârtie colorată ţesute în
modele naţionale etc,etc.”65 Ultimele două vacanţe a lucrat ca funcţionar la Ocolul
Agricol din Reghin.66
În perioada în care a fost elev la Şcoala Normală a fost stăpânit de oroarea
violenţelor de orice fel, rezervat şi politicos, fără prieteni de joc, dar cu pasiunea
lecturii. Citea de multe ori la o lumină palidă ca să nu tulbure somnul colegilor de
dormitor. În timp ce unii dintre colegi făceau scandaluri, se antrenau în bătăi, el se
retrăgea în colţul lui, unde îşi făcea în linişte lecţiile, citea sau făcea lucru manual
(confecţiona rame, casete ) Cel mai adesea îşi învăţa lecţiile plimbându-se în clasă
de-a lungul peretelui (în spaţiul dintre perete şi bănci) Din această cauză colegii
de clasă l-au poreclit „calul”. Cei mai răutăcioşi desenau pe tablă un cal şi scriau
„Handrea” cu scopul de a-l necăji. Handrea se distra împreună cu ei, ceea ce i-a
făcut pe colegi să renunţe la distracţie.67
De altfel de-a lungul vieţii îşi mai atrage şi alte porecle din partea prietenilor. Ne-o
spune o însemnare dintr-un articol apărut după realizarea muzeului din localitatea
Nepos judeţul Bistriţa-Năsăud. „Muzeul Satului din Nepos, îngrijit şi organizat
(...) cu băbească precauţiune de către reprezentantul Fundaţiei (Culturale) Iustin
Handrea, zis „Bacău”, „Ginerele drumului”, „Cingeu”(ştergar n.n.) (...)”68
65 Dos. 130, Caiet 5, f.61
66 Dos. 78, f. 6
67 Dos. 74, f. 113
68 A.Rognean „Muzeul Satului din Nepos” în Vatra, revista învăţătorilor din judeţul Năsăud,
an IV, sept-oct 1938, nr. 8-9, p.152
310
În Şcoala Normală a învăţat cu pasiune, cu stăruinţă, pentru că aşa cum

singur spunea a avut toată vremea conştiinţa faptului că „sunt odrasla unui neam
sărac. Sătenii ştiau că n-am proptele, că trebuie să mă ridic numai prin munca mea”
iar viaţa de elev în această perioadă a fost „o viaţă de răspunderi pe cât de frumoase
pe atât de importante” Atmosfera internatului era închisă şi întunecoasă, cu oameni
puţin interesanţi. Pentru că şcoala abia luase iinţă, clasa era compusă dintr-o
„adunătură de elevi, veniţi din toate părţile ţării şi mai ales din vechiul regat, elevi
care erau repetenţi, corigenţi, eliminaţi (...) toate adunăturile” Caietul nr.6 conţine
o listă cu cei 40 de elevi ai clasei. Din judeţul Mureş-Turda erau doar 10 elevi,
restul din judeţul Turda-Arieş (6), Argeş (5), Dolj (4), Muscel (3), Vâlcea (3), Alba
de Jos (2), Gorj (2), Bacău (2), Cluj (1), Brăila (1), Râmnicu Sărat (1). 69 Era un
lucru de înţeles pentru că totul se petrecea la puţin timp dupăMarea Unire de la Alba
Iulia. Iustin Handrea s-a considerat că a fost „un element receptiv la perceptele de
pedagogie. Mi-a plăcut să le analizez şi să le caut rostul”
Din această perioadă mai consemnăm o mărturie a preocupărilor elevului
Iustin Handrea, privind culegerea de folclor. Scria în caietul de şcoală că este „destul
de lămurit, că este o datorie sfântă faţă de neam şi patrie ca să scoţi în evidenţă ceea ce
este pe cale de a se pierde şi să o pui la îndemâna tuturor. Iubindu-mi patria şi neamul
m-am hotărât să scot în evidenţă cântecele armonioase, cântecele improvizate şi
altele ce se cuprind în masa poporului cunoscute sub numele de literatură populară.
De mult am încercat să săvârşesc această sfântă datorie dar n-am avut posibilitatea
şi totodată nu am avut îndeajuns cunoştinţele necesare. Acum iind ajutat de câţiva
colegi şi în special de D-nul profesor Şanta m-am decis să-mi împlinesc scopul pe
care-l urmăresc de atâta timp Românul e născut poet! El e înzestrat de
natură cu fel de fel de închipuiri frumoase. Are o inimă bună şi un sulet nobil. Toate
închipuirile lui şi le expune în melodii armonioase şi cântece improvizate. Românul
ie că-şi exprimă sentimentele sale faţă de natură, ie că se ală în fericire ie că se
ală în mizerie toate le cântă în poezii frumoase. Aceste poezii ce cuprind frumuseţea
naturii sau sentimentele noastre faţă de natură sau de altceva, sau chiar despre noi
se numeşte poezie populară”70 Caietul conţine doine, hore,cântece. cimilituri,
strigături şi se constituie în „izvorul” acestei preocupări, pe care o putem urmări pe
perioada întregii sale activităţi după îndrumările de mai târziu, cerute şi primite de
la Ion Muşlea.
În caietul cu lucrările scrise la istorie, pentru trimestrul al III-lea subiectul
a fost „Ideea naţională a românilor”. Îşi începe lucrarea prin cuvintele: ”nu este pe
suprafaţa pământului popor mai cu tragere de inimă către neamul lui şi către ţara
69 Dos. 130, Caiet 6, f. 154

70 Dos. 130, Caiet 13, f. 274
311
lui decât poporul român care este plămădit din cele două popoare: Daci şi Romani
(...)” şi pentru că nu termină subiectul încheie: ”Neisprăvit (subiectul n.n.) dar pot
să zic să le ie ţărâna uşoară celor care au contribuit la această formare şi să trăiască
România Mare” 71Obţine nota 8.
Când ajunge în clasa a V-a a Şcolii Normale, în satul natal se stinge din viaţă
învăţătorul său Laurean Maior. Cunoscându-i strădania la învăţătură, consătenii îl
doreau dascăl în sat, dar Iustin Handrea spune : ”nu m-am îndurat să părăsesc şcoala
neterminată, aşa că am rămas în continuare până mi-am terminat cele şase clase”. A
fost o maturitate de gândire pe care a avut-o tânărul elev cu o bogată experienţă de
viaţă până la acea vârstă.72
Cu toate greutăţile şi privaţiunile de care a vut parte în cei şase ani, în anul
1928 îşi ia diploma de învăţător. Numirile în post se făceau la Cluj. Este interesantă
descrierea momentului : „Colegii mei candidaţi în anul 1928 la un post de învăţător
căutau cu înfrigurare pe hartă şi îşi notau comunele fruntaşe, cu şcoală frumoasă,
cu gară-n sat sau în apropiere, oiciu poştal, telefon, dotă învăţătorească, mai multe
avantaje (...) Pe culuarul inspectoratului era zarvă mare (...) din sutele de candidaţi
n-a răspuns nici unul la apelul comisiei să ia postul de la Bozed (Mureş). Eu care
aveam anumite planuri în munca de ridicare a satului, ştiam că voi întâmpina
greutăţi, m-am decis să iau una din comunele cele mai urgisite în care să pot face
prima experienţă (...) Comisia a întrebat de câteva ori dacă cineva doreşte să ia
comuna Bozed (...) Voiam un sat oropsit, necunoscut, cu sau fără şcoală, cu oameni
pe care nu-i cunosc tocmai ca experienţa mea de a-i învăţa pe copii, de a învăţa satul,
de a lupta cu greutăţi de tot felul, să înving.”73
A luat postul de învăţător de la Bozed cu certitudinea că „numai un învăţător
bine pregătit poate da cetăţeni înarmaţi pentru lupta vieţii şi cunoscători ai
drepturilor şi datoriilor lor, care în acelaşi timp să ştie să pună sulet în ceea ce
fac”74, situaţie similară cu a multor învăţători de la începutul secolului XX sau
din perioada interbelică, aşa cum o găsim ilustrată în romanul „Apostol” (Cezar
Petrescu). Pe măsură ce citeşti romanul, viaţa şi activitatea personajului principal
Nicolae Apostol se confundă cu cea a lui Iustin Handrea. În acea perioadă, dascălii
elevilor din Şcoala Normală le cer viitorilor învăţători să îndeplinească ceea ce
trebuie să socotească o datorie şi o misiune a lor : apostolatul în mijlocul satelor.
Ei sunt avertizaţi de greutăţile ce vor urma, prin spusele bătrânului dascăl unui
eminent începător : „N-are să te întâmpine nimeni cu pâine şi sare, nici cu urale şi
lori. Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt de toată ziua (...)
71 Dos.130, Caiet 20, f. 420-422
72 Dos. 74, f. 118-123
73 Dos. 73, f.14-15
74 Dos. 74, f. 15
312
datoria mă face să vă pomenesc numai lucruri frumoase, răspunderi măreţe, o viaţă

model ca pentru o povestire cu morală de abecedar. Când vă văd plecând în lume
însă mi se strânge inima (...) Ştiu ce vă aşteaptă (...) taina, e să nu deznădăjduieşti
de la cea dintâi amăgire şi să n-aştepţi nimic de la nimeni. Nimic, decât de la tine”75
Acest lucru l-a dovedit şi Iustin Handrea într-o viaţă destinată muncii şi realizărilor,
iar întreaga zbatere de-a lungul desfăşurării activităţii sale didactice este asemenea
muncii neostoite a eroului din romanul amintit. In caietul de impresii al Expoziţiei
de artă populară a lui Iustin Handrea din Palatul Culturii din Tg.Mureş (1936), un
vizitator nota: ”Cinste învăţătorului Apostol, care trece peste mizeriile zilei de azi,
luptând pentru biruinţa României de mâine”.76
IUSTIN HANDREA THE “GOOD DEED” MAN

IN THE ARCHIVE DOCUMENTS (I)
(Parents, childhood, school)
Abstract
Iustin Handrea, the “good deed” man, the “soul-stirring” or the “soul
builder”, as he used to be called by the ones who closely knew him, was born in
1905 in the Maioreşti village. This is the smallest settlement on the Superior Mureş
Valley, situated at the exit from the Topliţa – Deda pass. Hr was the irst born among
the four children of the Mihai and Anghelina Handrea family. Very early he lost his
father and his mother re-married.
Because of material dificulties, he had to give up elementary school to help
his parents in the ieldwork, in the woods or working as a rafts man’s help on the
Mureş River in the spring time, on the Topliţa – Deda segment. After ive years,
he returned to his studies and in exchange for different labours, he could study “in
private” (without classroom attendance) at the Reghin high school.
Following the Great Union from the 1st of December 1918, the cultural
movement from Transylvania knew an important evolution. A series of new schools
and high schools was built. In the contemporary frame of educative and cultural
development from 1923, the Regular School from Tg.Mureş is founded; it is here
that Augustin Handrea got a study scholarship. To be able to support himself in
school, he used to carry out manual labour for the school mates and during the
holidays he would ind employment.
Starting yet in the primary school, he collected different pieces, from pebbles
of diverse colours and dimensions and egg shells to real museum objects so that
75 C.Petrescu „Apostol”, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1963, p.4
76 Dos. 73, f. 158
313
up to the graduation of the Regular School he had already gathered a consistent

collection of pieces. As he himself used to say, “as a child I developed a passion for
collecting, I could sit for hours watching some pots and icons, with which I began
my afterwards work as a museographer”.
He earned his teaching degree in 1928 and while other colleagues ardently
sought for jobs in more advantageous localities, Iustin Handrea picked up a village
which no one else would choose (Bozed, Mureş County). He thus wanted to have
his irst professional experience teaching the children and the villagers the good and
useful things in life, to ight against all the hardships and win. He had the irm belief
that “only a well trained teacher could arm people for the battle of life (…) and teach
them put soul in what they do”.
The material exhibited is based on the documentary sources of the Iustin
Handrea fund, held by the Mureş County Direction of the National Archives. In this
fund, the biographical notes are very numerous and rich, reason why we chose to
appeal directly to these valuable confessions.
PRIMELE CULEGERI DE FOLCLOR ALE ELEVULUI

IUSTIN HANDREA
( 1926 )
ALEI CODRULE (Doină)
Alei codrule fărtate,

Totdeauna mi-ai fost frate
Şi de bine mi-ai vorbit,
Şi de dor m-ai lecuit.
Dacă vrei să-mi faci un bine
Chiamă-mi puica lângă mine
Ca să-i cânte lorile
Florile, surorile
Şi mândruţa să le-asculte
Nopţi întregi şi zile multe
Pân-a prinde să-nţeleagă
Cât mi-a fost mie de dragă
314
ALTĂ DOINĂ
De când eram încă mic,

Doină cânt şi doină zic
Căci românul cât trăieşte
Tot cu doina se făleşte
Boii mei când doina
Ară ţelina şi moina
Şi seamănă acel ogor
Cântând doinele cu dor
Doină cânt şi doina-mi place
Şi nimeni n-are ce-mi face.
DUPĂ OCHI CA MURELE
După ochi ca murele

Înconjur pădurile
Ană, Leană şi Marie (bis)
Daţi-mi gură numai mie (bis)
După ochi ca mura coaptă
Înconjur pădurea toată
Ană, Leano gură dulce (bis)
De la tine nu m-aş duce (bis)
După ochi ca mândul soare
Umblu noaptea pe răcoare
Ano, Leano lemn uscat (bis)
Nu gândi că te-am uitat (bis)
315
DIFERITE STRIGĂTURI
1. Drag mi-e jocul românesc

Dar nu ştiu cum să-l pornesc
Şi de nu-l voi porni bine
Lesne voi păţi ruşine
2. Astă noapte am visat

Că mândra m-a sărutat
Mă sculai şi pipăii
Şi nimica nu găsii
Decât dorul inimii
Scris pe faţa perinii.
3. Omu în lume multe vede

La o casă şapte fete
Câinele moare de sete
Cu fântâna sub perete
4. De s-ar ţese pânza-n baltă

Fără iţe, fără spată,
Fără leac de suveicuţă
Ar ţese şi-a mea mândruţă
Suveica şi iţele
Îi mănâncă zilele
5. Nu te uia lele hăi,

Că mi-s cioarecii cam răi
Că am acasă două oi
Şi mi-oi face alţii noi.
316
6. Iu, iu şi bine-mi pare

Că plânge soacra cea mare
Nu plânge după odor
Că plânge după ogor
7. Mândră-i lelea cu cercei,

Dragă mi-e şi fără ei
Mândră-i lelea cu mărgele
Dragă mi-e şi fără ele.
8. Mândra mea de mândră mare

Nici obiele-n cizme n-are
Că se-ncalţă cu hârtie
Ca să-mi ie dragă mie
Mie dragă nu mi-o i,
Că se-ncalţă cu hârtii.
9. Mândruliţo de demult,
Tu mi-ai dat gură-mprumut
Dar deseară vin la voi
Ca să-ţi dau gura-napoi
Că de s-o-ntâmpla să mor
Nu vreau să-ţi rămân dator.
10. Cine-n horă n-o juca

Să-i moară ibovnica
Să vină să-i dau a mea
( Caiet 13)
317
UN DOCUMENT INEDIT PRIVIND EVENIMENTELE DIN

TOAMNA ANULUI 1944 DIN TÎRGU-MUREŞ
LÁSZLÓ Márton
Documentul prezentat este o scrisoare a lui Lányi Oszkár junior, avocat din
Târgu Mureş, şi era adresată lui Felszeghy Margit, o cunoştinţă a lui din Târnăveni.
Scrisoarea este o raritate, prezintă trecerea războiului peste Târgu Mureş, precum şi
perioada ocupaţiei sovietice. Documentul ne oferă o privire asupra modului cum
oamenii simpli s-au adaptat la război şi cum au supravieţuit în greutăţile acelor
vremuri, şi totodată ne oferă date valoroase privind pagubele suferite de către oraşul
Târgu Mureş în perioada războiului, şi circumstanţele acestora.
Scrisoarea face parte din fondul personal Lányi Oszkár junior, păstrat la
Serviciului Judeţean Mureş al Arhivelor Naţionale.
Textul documentului:
Marosvásárhely. 1944. december 20. szerda
Kedves Margit!
[…] Bizony nagyon régen volt, hogy én magyar nyelvű referátumot
küldöttem Neked a Vásárhelyen történtekről! Még abban az időben, amikor Tatánál
az irodában dolgoztam, s akadt egy két szabad öt perc, amikor betehettem a gépbe
a hosszú ívet s vagy befejeztem, vagy nem, ha igen, akkor postára is került, ha
nem, akkor is bekerült a többiek mellé s ma egy érdekes esemény-történeti vázlatát
mutatja az akkori Vásárhelynek. Nemrégen, hogy rendezgettem a régi dolgaimat
akadt egy ilyen csomó a kezembe, az 1911-13-as évekről. De hol vannak ma már az
akkori események: házibálok Seibrigeréknél, Molnár Ella eljegyzése és házassága,
a többi afféle, amire röviden s velősen azt mondaná Villon, a költő, hogy „hol van
már a tavalyi hó?”
Bizony, nagyon el s messze el vagyunk az akkori eseményektől. S emberektől
is. Ma már egy nagy része azoknak nem is él. S a kik még éltek, azok is ma már
más helyen vannak, mert a kritikus órákban nagyobb volt az ijedelmük, mint a
meggondolásuk.
A rokonság első sorban az, amelyről nagyon keveset tudunk. […]
Ami Bánékat illeti: Bandival a nehéz napok elején találkoztam, amikor
feleségestől, s gyerekestől bejött Erdősznetgyörgyről és Osváthéknál szállott meg,
mert Szentgyörgyöt kiürítették s el kellett jöjjön. […] Majdnem szerencsétlenség
is érte, ha nem is őket, de Osváthékat, tudniillik egy gránát becsapott abba az
318
úgynevezett „Domokos szállóba”, a hol most Osváthék laknak az első emeleten.

Áttörte a fedelet, s az első emeleten, az Osváthék ebédlőjébe beesett az asztalra, de
bajt egyebet nem csinált, csak két széket összerongált. De csinálhatott volna bajt:
mert előtte való éjjel még abban az ebédlőben aludtak a leányok. Mikor azonban
a gránát becsapott, akkor már lennt voltak az óvóhelyen. Oda persze nem hatott a
bomba ereje. – Mert abban a környéken nem kevesebb mint 7 ágyúgolyó csapott be.
A németek állítottak fel légerhárítókat a kollégium körül, s erre lőttek az oroszok, s
abban a környékben: a Domokos szállóra, a Pálffyék házára, a régi Baromvásár utca
egyik házára, a kertbe, s 3 gránát a Református Kollégium épületére esett: szóval
jó közel a kollégium előtt felállított ágyúkhoz. Persze, ágyút egyet sem talált, mert
azok jól védve voltak, s leginkább házak védelme alatt állottak. Így például a német
Tigrisek77 a régi Baromvásár utcában állottak, a házak mellett, a kertekben a járda
mellett. Még ma is, ha végigmész, láthatod, hogy a keramit az aszfalt szélén mind le
van tördelve, az Esztikéék szomszédságában lévő kert kerítése – a régi Emmuskáék
kertje – egyszerűen „le van taposva”, s a Tornakert kerítésén óriási űrök tátognak,
amit részben az autók, vagy a tankok, részben pedig a lovak okoztak, amelyek
arrafelé jártak be a kertbe. […]
Az ismerősök közül azonban rengetegen elmentek. Az anyaországból
érkezettek kevés kivétellel majdnem valamennyien. Egyedül a „Hangyások”78 nem
mentek el, azok [majd]nem testületileg itten maradtak a Korparich elnök vezetése
[me]lett, arra tekintettel, hogy a Hangya egész vagyona s működési köre Erdélyre
esett. Azt hiszem azóta nagyon meg is bánta. Mert itten a komoly események előjelét
éppen az mutatta, hogy a Hangyát egy szép pénteken este s éjjel kirabolták s fel is
gyújtották.
Azt mesélik, hogy úgy történt az egész, hogy aznap délután szakadatlanul
jöttek a különféle katonai formációk borért: mert a Hangyának mérhetetlen
mennyiségű bora volt felhalmozva abban a raktárban, amit a nyár folyamán fejeztek
be a volt Bürger gyár helyén, a mely telket a maga egészében a Hangya vett meg. Egy
darabig adta is a Hangya a bort, kinek egy hordót, kinek kettőt, de a mikor a izetésről
valamennyi katonai alakulat megfeledkezett, estefelé, egyszerre csak beszüntették
az adást. Erre az illető katonai formáció eltávozott de pár perc múlva egy pár gránát
csapott le a Hangya épülete mellett: erre valamennyi vezető szertelszaladt, visszajött
a katonaság, bement a pincékbe csapra ütötte a hordókat, s boldog-boldogtalan ivott
s vitte a bort, hordószámra is, s amit nem tudtak elvinni azt kifolytatták s a hordókat
is mind összetörték.
Közben megindult a felső raktároknak a kifosztása, s részben a katonák,
77 Német gyártmányú harckocsik.
78 Az Erdélyrészi Hangya Fogyasztási- Értékesítési és Szövetkezetek Központjának tisztvi-
selői, ennek központja Marosvásárhelyen volt.
319
részben a civilek, elhordották amit lehetett: gyerekfütyülőtől a cipőtalpokig, a

mazsolától gyufáig mindent, s a mit nem tudtak elhordani, s már a szekerekre sem
fért fel: az szépen bennégett a tűzben a mit a németek gyújtottak a Hangya épülete
alá, a mit másnap meg is ismételtek, mikor nem égett le az épület alaposan.
A Hangya székháza, ami a Sándor János79 utcában van, nem szenvedett
aránylag nagyon sokat: az akkor már elszenvedte az elszenvedendőt: mert egy orosz
gránát éppen abba a hídba csapott be, ami a Hangya mellett van, s ott felrobbantotta
azt az aknát amivel a híd alá volt aknázva, s az épület fél fele ablakaiban nagy
pusztítást okozott. Egy gránát becsapott az épületbe is s éppen Korparics lakásán
zúgott végig, de nagy kárt nem csinált az épületben.
Mondom a Hangya tesületileg itt maradt, de a többi hivatalok testületileg
szaladtak el. A megye, a pénzügyigazgatás – utóbbi elsőnek, még mielőtt Ernő
kiadta a rendeletet a menetelre, nagyrészük azért, mert be voltak keveredve a
zsidó leltározásba – a kórház, s mindenféle intézmény, s olyan alaposan, hogy
például hogy az állami kórház mindent elvitt, s a nehéz napokra itt nem maradt
sem kórház, sem orvos. Mindössze 6 orvos látta el a szolgálatot, s azóta a helyzet
csak annyiban javult, hogy egy pár román orvos érkezett, és visszatért egypár zsidó
munkaszolgálatos orvos is.
Hogy ki mindenki ment el Vásárhelyről? Hát először is májusban elmentek,
vagy inkább elvitték a zsidókat. Akkor vitték el Bürger Dezsőt, az édesanyjával,
Sámson doktorékat, s mit soroljam fel egyenként: valamennyi zsidót. Inkább
azt jegyzem fel, hogy kik nem mentek el. Nem mentek el azok első sorban, akik
öngyilkosok lettek: így Takács Manóné s a leánya, aztán Friedmann doktor, Gergely
doktor, Schwartz Móritz s a felesége. És itt maradtak egypáran a kivételezettek: így
Bürger Gyurka, s a felesége, aztán Gyalui Pali s a felesége, Sebestyén az ügyvéd,
Sebestyén László a hírlapíró s a felesége s még egypáran.
Mikor augusztusban megtörtént a romániai puccs: elkezdettek menni az
emberek. Először csak szórványosan, aztán tömegesen. […] Az egyik kórházvonattal
mentek el Kapdebó Kálmánék, Hankóék és Spániel80 doktorék. Erről a vonatról
pedig, illetve a sorsáról, egész rémregényeket hirdettek. A legkese[rv]esebb rémség
volt az, hogy űtközben az orosz repülők megbombázták, s sokan meghaltak, mert
ez a hír aztán oda gomolyodott ki, hogy Hankóék mind meghaltak, Sükösd doktor
is családjával, s Kabdebó Kálmán sebesülten Désen fekszik, s a felesége s ia
Szeretfalvánál várja a csatlakozást, ami nem akar megérkezni, s miután minden
kofferüket elvesztették, gyalog vannak úton Vásárhely felé.
Ugyanez a hír jött Spánile doktorékról. Igaz, hogy annak már majdnem
két hónapja, s így négykézláb is hazaérkezhettek volna, nemcsak gyalog: de hát
79 Ma: Dózsa György utca
80 Más helyen: Spánile
320
rémhír mindig hitelre halál, s talán egyesek még ma is várják, hogy mikor fog
Kabdebó Ilonka is kíséretében gyalog felbukkanni valamelyik városvégen. Mert
természetesen, a kimentekről semmi hír nem érkezett, csak ilyen rémek s rosszak.
De valószínű, hogy valamennyi vonat elérte a rendeltetési helyét, s most az illetők
valahol a Dunántúlról rémüldöznek azon hogy Vásárhely és Dícső föl van égetve, s
utolsó emberig kiirtva.
Hogy mi miért nem mentünk el? Bizony, mikor a nagy rumli volt, s a
szakadatlan ijesztgetés, sokszor megfordult az én fejemben is. De hát hogyan
mehetnék el Mamával? Hiszen ő még hálókocsiban sem bírná az utat. Már pedig
akkor erről már szó sem lehetett. És hova menni? Pestre? És szállodába élni
hónapokon keresztül? És miből? Hiszen ehhez legalább is százezrek kellett[ek]
volna, az pedig nem volt.
Ilyenformán már eleve elintéztem a dolgot: idehaza maradunk, lesz a mi
lesz. […] Mikor aztán közeledett a háború s már nagyon közel dörögtek az ágyúk:
egyebeket is levittem a pincébe, mama szőnyegeit, porcellánokat, ételneműket,
mama asztal s ágyneműit, majd, a mikor látszott, hogy már nem igen fogjuk az
iramot a szobákban kibírni: lassan leköltöztünk éjjelre is. […] Így ment ez egy hétig,
a mikor már erőssen lőtték Vásárhelyt. Akkor jött a város kiürítési rendelet, a mit
azonban nem igen vett senki sem igyelembe. Aki már addig nem ment el, az utolsó
nap nem indult.
Azok között azonban, a kik még ittmaradtak, voltak még ijedség hullámok:
egy ilyen volt az a hír, hogy a román fegyverszüneti feltételek szerint minden nem
román és nem zsidó erdélyit elvisznek Oroszországba. Ezt adta hírül London. De én
ugyanakkor a moszkvai leadást is hallgattam, s az csak azt mondotta: hogy a német
és magyar állampolgárokat internálják. Meg is vigasztaltam egypár embert. […]
Közben megjelent a kiürítési rendelet: de nem sok hatása volt, s maga a
rendelet is nagyon dodonai módon volt fogalmazva s titkokban az ember azt az
utasítást kapta: hogy nem elmenni. Az eső csöndesen csepergett, senki sem mozdult,
még délután 4-kor kinnt mászkáltam, a mikor, úgy 5 óra felé, már idehaza, indult
meg a robbantásoknak a sorozata. Azt már a pincében hallgattuk, a hol akkor meg
voltunk szaporodva. Ugyanis éppen akkor szolgálati ügyben betegen érkezett
haza Nagy Jóska, a lakónk, s Popp Rémusz az ügyvéd megkért, hogy átjöhessen a
pincénkbe, mert az övé nagyon gyarló.
Vele átjött a sógornéja is a kis leányával és az édesapja is később: úgy,
hogy akkor már voltunk a pincénkben: az elsőben mamáék hárman, s a belsőben
nyolcan. Együtt is, ezek vészeltük át a nehéz napokat a pincében, s nagyon jóba
is lettünk. Poppnét addig is ismertem, mert sokat teniszeztünk együtt, s ez is
hozott össze. S nagyon sokat köszönhettünk Popp Rémusznak, mert az orosz
321
bevonulás után nyomban kaptunk egy csendőrt, aki, ha állandóan nem is ült itt, de
napközben sokszor idenézett, s így a ház nem volt felügyelet nélkül. Azért bizony
voltak kellemetlen perceink is: mikor például első reggel az orosz bevonulás után
a kert felül érkezik be egy orosz katona az udvarra: de békés volt, gyümölcsfélét
s paradicsomot gyűjtött a kertekben a tisztjének, s persze a ledöntött korlátokon
keresztül vígan tudott közlekedni. Vagy a mikor a szomszédságban naphosszat
lehetett hallani a géppisztolyozást, sőt, a harmadik szomszédban ágyúzást is, - vagy
amikor éjszaka, lennt a pincében kártyáztunk, egyszerre csak döngő hang fölöttünk,
s a gangon nehéz léptek: hirtelen felmegyünk, hát berúgott román katonát találunk
szemben, aki a bezárt kaput úgy látszik sperrhaknival nyitotta ki. De ő egyedül
volt, mi négyen, Popp dr. tudott jól románul s így ez is elhárult. Azért a biciklimet
mindjárt első nap elrekvirálták, a rádiót be kellett adni, s hogy a disznónkat el nem
vitték, azt csak annak köszönhetem, hogy rettenetesen jóllakattam mindig ipszét, s
így sohasem morgott, mert kétszer voltak bennt az udvaron az orosz s románok, akik
disznót kerestek. Egyszer pedig csak az a két diffon, ami könyvekkel tele van az
eresz alatt, mentett meg attól, hogy nem szállásoltak be orosz szekereket az udvarra.
Akkor vége lett volna a nyugalomnak biztonságnak, s keservesebb napokat láttunk
volna.
A nap legnagyobb részét a pincében töltöttük. Mindig hajnalban 5-kor
keltem fel a disznót megetetni, merészkedtem fel a szobákba s igyekeztem az utcára
egy pillantást vetni, hogy miután meggyőződtem, hogy a saját házunkba éjjel nem
esett gránát, nem-e ütötte le valamelyik szomszéd vagy szembenlevő ház fedelét?
Mert nagyon szorgalmasan hullottak erre a vidékre az ágyúgolyók. Fényes nappal
is esett splitter, egyet még melegen szedtem fel az eresz alattról. Sokszor kellett
hasra verjem magamat, ha a szobában voltam, s közben valamelyik repülőgépről
hallottam a gépfegyver kattogását. S általában nagyon nyugalmas volt az az állapot,
a mikor ki lehetett ülni a pincegrédicsra, s ott olvashatott az ember.
Az első napokban, a míg a robbanások meg nem történtek, volt villany a
pincében, s akkor elég kellemesem teltek az esték, mert a pincében nagyon jól meg
van csinálva a világítás s még minden eshetőségre tekintettel szereltem fel egypár új
égőt.
Az első fennakadás akkor volt, a mikor becsapott a gránát a Hangya előtt levő
hídba, azt aknástól együtt felrobbantotta, s akkor a főgázcső felrobbant, s nem volt
egypár napig gáz. Fánk pedig nem volt. Így hogy ládákat kellett összevagdaljunk,
hogy a konyhán a cseléd főzni tudjon.
A második kellemetlenség akkor ért, a mikor a németek felrobbantották a
gátat s az egész turbinatelepet, s nem volt több villanyunk. Volt kevés petróleumunk,
de nem akartam ott égetni, hogy ne rontsa a levegőt. Így hát gyertyára szorultunk.
322
Gyertyánk csak kevés volt, ellenben és szereztem be előrelátásból stearint s mikor egy
kis csendesebb idő akadt, szorgalmasan öntöttem a gyertyákat. Egyelőre vastagokat,
egy eltört nagy pohárba, később már vékonyabbakat is pléh hab kitolokba. Ezekkel a
gyertyákkal éltük át a pincei estéket s éjszakákat, s azután, mikor fölkerültünk, még
nagyon hosszasan, mert jó két hónapba került, a míg a villanyáramot helyreállították.
Szintén nagy nehézséget okoztt, hogy a turbina felrobbantásával megszűnt a
vízvezetéki vízszolgáltatás, s így kizárólag kútvízre s esővízre voltunk utalva. Még
jó, hogy volt egypár kádunk s csebrünk, amiben lehetett vizet venni, s tőlünk nem
messze, az Arany János utcában volt egy kút, amelynek vize iható volt. Mert persze
Királykútra menni, s hasonlóról, szó sem lehetett. De valahogy az eső sem csapott
be. És ha csak megcsorult is az eresz, akár nappal, akár éjjel volt, első dolgunk:
megtölteni az összes használható edényeket vízzel. A pinceélet után még sokáig
nem volt vízvezetékünk. Most nemrégen indult meg, a hidegek beállta előtt.
Az esővel különben is rettenetes szerencsénk volt. Pont három nappal
azelőtt, hogy a németek elkezdették a robbantásokat s a felgyújtásokat, egy lassú
de tartós eső indult meg. Ez volt egyedül, a mi megtartotta a várost, hogy nem égett
le egészen. Képzeld el, az a nagy komplexum, a hol a petróleumgyár van egyszerre
égett, s szakadatlanul újabb és újabb tartályok robbantak. A piacon a fosztogatás
okozta elővigyázatlanság következtében az Apollóban kigyulladt a Bustya Margit
kalapüzlete, s teljesen kiégett, de csak ez a bolthelyiség.
Meggyúlt a Deutsch drogueria a Felméri házban, s az egész épület kiégett:
de semmi mellett lévő ház nem gyúlt meg. A Sándor János utcában meggyúlt s
kiégett egy mészáros háza, de a közvetlen vele érintkező zsindely fedél nem gyúlt
meg. A Lázár Vilmos utca sarkán, a Városháza háta megett teljesen kiégett a német
csendőrség által kapott épület, de csak ez, és így tovább, és így tovább.
Mialatt mindenki a pincékben volt, folyt a város lövetése, s senki sem gondolt,
vagy gondolhatott az oltásra. Annyira nem is tudtak róla az emberek, hogy mi is csak
napok múlva tudtuk meg. S nem csak mi, hanem például a Révész Ernő házában
a könyvkereskedés, a mit szintén kiraboltak, de csak mérsékelten, csak napok után
tudta meg, hogy egy éjjel a Révész Ernőék lakásának egy része teljesen kiégett, s
a fedél is begyúlt, de annyira nedves volt minden, hogy magában elsenyvedt a tűz.
Hozzánk legközelebb a Mestitz házban a Csillagköz sarkán égett ki egy bolt, de ez
már akkor volt, amikor az oroszok bennvoltak, s némi oltás is folyogatott, de bizony
azon az éjjelen nagyon drukkoltam, mert láttam az egészet.
A Maros partja kapott nagyon sok ágyúgolyótalálatot, s a mi környékünkre is
sok esett. Legközelebb a Sandri háza második szomszédjába, a Fallné házába esett
egy telitalálat. Aztán a Vitális fedele kapott. Breckner gyár kettőt. Malomutcába
esett vagy négy. Az Arany János utca jobb oldalára esett három, egyik éppen a Popp
323
Rémuszék háza fürdőszobájába s konyhájába, de szerencséjükre nem robban[tak]

föl: akkor mikor ők nálunk voltak a pincében lennt. A másik sorra esett 4 lövés. A
Mészáros utcában elől a piacon két találat, s az Iskola utca sarkán egy. Egy csomó a
Ligetbe, s a strand elé.
Mert a német ágyúk a Maros túlsó partján voltak felállítva, és a footballpálya
háta megett. Itt erős nagy mozsarak voltak, amelyek mindig megráztak mindent,
mikor elsütötték. S mindig lehetett hallani fölöttünk az ágyúgolyók fütyülését.
Általában: kártyázás közben esténként mindig kellemetlen mellékfoglalkozás volt,
hogy az ember hallgatózott: ha fütyült az ágyúgolyó, s az ember bírt egy-kettőt
számolni, akkor már nem volt baj, de bizony megtörtént, hogy nyomban a fütyülés
után robbant is, s ilyenkor alaposan rázta nemcsak a házat, de a pincét is. Mikor pedig
robbantások voltak, jól lehetett hallani a pincében, hogyan törnek be az ablakok, s
esik ki belőlük az üvegtábla. […]
A vészes napok kellemetlenségei közül egyik volt az is, hogy a disznónkat
nem tudtuk kihízlalni: már az is kellemetlen volt, hogy nagyon sokszor fütyülő
ágyúgolyók között kellett etetni, de a legkellemetlenebb volt az örökös drukk, hogy
egy szép napon fölfedezik, s elviszik. Így hát, még jó melegben egy szép napon,
csákánnyal beütötte fejét a mészáros, s így hangtalan disznóölést végeztünk rajta.
[…]
A németek egy este vonultak ki, s másnap délelőtt jöttek be az oroszok, s
mindjárt mentek is a Kossuth utcán végig, másnap már jöttek a hídépítő gerendák,
s helyreállították a felrobbantott Bodor hidat. Azután jöttek a német ágyúzások,
Udvarfalva felől, s bizony volt nagyon erős találat: egyik este éppen a gangon
élveztük, hogy a Kakasd felé fellobbanó fény után hány másodpercre süvít a golyó,
s dörren a robbanás, a mikor nagyon közel hallatszottak egyszerre a csattanások:
rohantunk a pincébe, mint a veszettek. Akkor csapott be két gránát a piacra a plébánia
épületébe, s levitte annak a piaci sarkát, azt a kis kiszöggelést. […]
Repülőgépről a várost tulajdonképpen nem is bombázták. Egyszer hullott két
bomba a sátortáborra, egy délután pedig a Szentgyörgy felé haladó szász menekülő
karavánt bombázta sok repülő, akkor volt is vagy 180 halott.81 Egy ízben egy román
gép dobott a piacon, a nagy templom háta mögé két kis kézi aknát, s annak volt
egy halottja, egyszer pedig a Városház háta mögé, s a Sanatorium elé esett egy kis
bomba. Ez volt minden.
81 1944. szeptember 9-én a 16. és 17. óra között a román 6. zuhanóbombázó-osztály 13 né-
met és román felségjelű román Ju 87-es repülőgépe (négy Bf 109-es vadászrepülőgép biztosí-
tása mellett) Marosvásárhely északi részét és a Marosvásárhely-Marosszentgyörgy útvonalon
Szászrégen fele vonuló polgári lakosok – Besszarábiából menekült népi németek – szekéroszlo-
pát támadta. Körülbelül 130 sebesültet szállítottak kórházba, 40-et súlyos állapotban, ezek közül 3
meghalt. (Székely Szó 1944. szeptember 10., 3.; és Déli Hírlap 1944. szeptember 11., 1. ; Hadtörté-
neti Levéltár Gr. 6 Picaj iratanyaga - 324. tekercs 2., 41. o.)
324
Már sokkal több ágyúgolyótalálat érte a Várost, de tulajdonképpen ezek is

csak elenyészően kicsi károkat okozott. Beszélnek 350, aztán 500 találatról, de ez
nem is mind igaz, s nem is mind házakra esett. A piacra kettő esett, mind a kettő
az aszfaltba. A Kollégiumra három: egyik a Tornaterem fedelének vitte le a sarkát,
s kettő a főépület fedelén okozott kisebb kárt. Városháza, vagy Kultúrpalotában
semmi kár nem esett. Bethlen Gábor utcában egyetlen esett. Irma néniék villasorába
semmi. Jókai utcába semmi.
Voltak a keserves napoknak kedves epizódjai is. Mindjárt első napokban:
kopognak a kapun, s előtte áll egy orosz tiszt. Azt hittem szállás kell, mert be volt
jelentkezve, hogy egy szoba tiszt részére készen van. Nagyon titokzatosan érkezik
be, kéri, hogy zárjuk be a kaput. Beviszem az ebédlőbe, a hol az ágy elő volt készítve,
mutatom neki. Int, hogy nem. Leül az asztal mellé, s kezdi magyarázni hogy „pengő”
vagy „lei” vagy „rubel” s mutat a cipőjére. Valahogy megértettem, hogy cipőt akar,
s pedig női cipőt. Hát jó. Gondoltam, a mi van, megmutatom. A cselédnek volt
egy nyári müroston cipője, hirtelen elkérem, s bevittem. Nézi, nézi, de látom, hogy
nincs megelégedve. Mit tegyek: beszaladok a mama szobájába s kiszedem a mi a
nakkasztlijában maradt: egy pár használt félcipő, s egy magas kalucsni. Beviszem. Ez
se. S mind magyarázza hogy „magazin” „magazin”. Micsoda magazin? S akkor jövök
rá, hogy a kapunk mellett, a Nussbaum ház leginnenső boltja egy schuszteráj, s ő azt
hitte, hogy az a bolt idetartozik. Mikor felvilágosítottuk, nagy zavarban volt. Hoztam
cigarettát. Közben Poppné szóval tartotta. Majd bejött a másik szobába, meglátta a
zongorát, megtapogatta, s kért, hogy játszodjunk valamit. Szépen elővettem egypár
kottát, románt, oroszt is volt közötte, 5 orosz népdal, végigjátszottam, borzasztóan
tetszett. Aztán békében elment, a cigarettát is ki akarta izetni, s a pakkot csak akkor
vette el, a mikor megnyugtattam, hogy még marad.
Hát jól van, elment, s az ember boldog volt, hogy nem történt semmi.
Vagy egy órával később, jövök fel a pincéből, hát látom, hogy a szobámban négy
katona van, teljes hadi fegyverzetben, s ezeknek magyaráz valamit Popp doktor. A
mint később mesélte, megjelent a kapunál négy katona, be akart jönni s mind azt
emlegette, csekély román tudással, hogy „la pian”, „la pian”. Később bejött egy tiszt
is. Mint kiderült, ezek hallották, a mikor zongoráztam annak az első tisztnek, s most
bejöttek, hogy nekik is játsszam. Egy jó óra hosszat játszottam nekik összevissza,
Tschajkovszkitól, s Rachmaninofftól a Hej Csicsornáig mindent, közben a tiszt
kívánságára egy Straussz valzert82 is, majd megtanítottak a Volgára, amit egyikük el
is énekelt, s aztán ezek is békében távoztak.
Másnap délutána aztán Kattaroné mesélte, hogy ismét jött egy csomó orosz,
hogy „la pian” „la pian” de aztán Katteroné azt mondotta, hogy el vagyok menve
82 keringőt
325
hazulról, s így nem volt nálam több koncert oroszok részére. Különben nem csoda,
hogy ha kihallatszott az első játék az utcára: a szobában alig volt valami bútor, s az
ablakomon sem üveg, az utcákon halotti csend: azt hiszem, hogy ha jól belevágtam
a zongorámba, lehallatsszott egészen a Marospartig. […]
Most már visszatért a rendes élet. Kezdetben még drukkoltak az emberek,
mert nagyon sokszor megesett, hogy zsákhordásra bizony összeszedték a gyanútlanul
haladó fériakat. De ma már ez a veszély sincsen.[…] A radiókat be kellett adni,
de nem érzem a hiányát: nem izgatnak a hírek, s a mellett, mióta nincsen radió
rendszeresen s sokat gyakorlok. […]
Megvolt a népszámlálás. Eredményét még nem ismerjük. De azt hiszem
mélyen alatta van Vásárhely a néhai 50.000 lakosnak. Vagy 8.000 zsidóból ma alig
jött vissza 1.000. S azért csak akkor látja, hogy ki mindenki elment, hogy ha arra
gondol, hogy hány ismerős arcot nem lát. […]
Már későre jár, zárom is a referádámat, s örülnék, hogy ha rövid időre is
megvigasztalna.
Szeretettel csókollak Mindkettőtöket
Oszika
Traducerea documentului în limba română
Târgu-Mureş, 20. decembrie 1944, miercuri
Dragă Margit! Într-adevăr a trecut mult timp de cînd ţi-am trimis scrisoare
în limba maghiară despre cele întâmplate la Tîrgu-Mureş. În acea perioadă, lucram
la Papa83 în birou, şi găseam una-două cinci minute libere şi puteam să pun o coală
de hârtie în maşina de scris şi dacă terminam puneam la poştă, dacă nu ajungea
lângă celelalte, iar astăzi arată o schiţă interesantă de cronologie faptică a Tîrgu-
Mureşului de altădată. Nu demult am pus în ordine lucrurile vechi şi mi-a ajuns
în mână un teanc din acesta, din anii 1911-1913. Dar unde sunt acele evenimente:
balurile de casă la familia Seibriger, logodna şi căsătoria lui Molnár Ella, şi celelalte
de felul acesta, la care ar zice scurt şi concis poetul Villon „dar unde sunt zăpezile
de altădată?”.
Într-adevăr suntem foarte departe de acele evenimente. Azi o mare parte din
ei nu mai trăiesc. Şi cei care mai trăiesc sunt în altă parte, pentru că în ceasurile
critice le-a fost mai mare sperietura decît cugetarea.
În primul rând rudele, despre care ştim foarte puţin. (...)
83 Lányi Oszkár senior
326
În ceea ce priveşte pe familia Bán: cu Bandi m-am întâlnit la începutul zilelor

grele, când împreună cu soţia şi copii a venit din Sîngeorgiu de Pădure şi s-au cazat
la familia Osváth, pentru că au evacuat Sîngeorgiul şi a trebuit să vină. (...) Aproape
că i-a ajuns o nenorocire, chiar dacă nu pe ei, ci pe familia Osváth, pentru că un obuz
a căzut pe hotelul „Domokos”, unde acum familia Osváth locuieşte la primul etaj. A
spart acoperişul şi a căzut la primul etaj în salonul familiei Osvath pe masă, dar altă
pagubă nu a pricinuit, doar a distrus două scaune. Dar ar i putut să facă pentru că în
noaptea de dinainte în acel salon au dormit fetele. Însă când a căzut obuzul ei erau
deja jos în adăpost. Acolo bineînţeles că puterea obuzelor nu a avut efect pentru că
în acea parte au căzut nu mai puţin de şapte obuze. Nemţii au plasat piese antiaeriene
în jurul colegiului84, şi asupra acestora au tras ruşii şi în acele împrejurimi: hotelul
Domokos, casa familei Pálffy, o casă de pe fosta stradă Baromvásár, în grădină şi trei
obuze au căzut pe clădirea Colegiului reformat, deci aproape de tunurile amplasate
în faţa colegiului. Bineînţeles că nu au atins nici un tun, pentru că acelea erau bine
ferite şi erau cel mai mult sub protecţia caselor. De exemplu Tiger-urile85 germane
staţionau pe vechea stradă Baromvásár, pe lângă case, în grădini, pe lângă trouar.
Chiar şi astăzi, dacă te duci pe acolo, poţi vedea că ceramitul de la bordura asfaltului
este rupt şi la fel şi gardul grădinii din vecinătatea familiei lui Esztike – grădina
veche a familiei lui Emmuska – pur şi simplu este călcată, iar pe gardul grădinii de
Gimnastică sunt găuri enorme, cauzate parţial de maşini sau de tancuri, parţial de
către cai, care pe acolo au intrat în grădină. (...)
Dintre cunoştinţe foarte mulţi au plecat. Cam toţi cei veniţi din patria
mamă86 cu foarte puţine excepţii. Doar cei de la „Furnica” 87 nu au plecat, aproape
toţi au rămas aici sub conducerea preşedintelui Korparich88; nu au plecat şi datorită
faptului că toată averea (Cooperativei – n.n.) „Furnica” şi sfera ei de activitate era
în Transilvania. Cred că de atunci a regretat foarte mult asta. Aici presentimentul
evenimentelor serioase era arătat de faptul că, (depozitul – n.n. ) Furnica a fost jefuit
şi incendiat într-o seară şi o noapte frumoasă de vineri.
Se povesteşte că s-a întâmplat aşa, că în acea dupămasă au venit
neîntrerupt diferite formaţiuni militare pentru vin deoarece Furnica avea cantităţi
foarte mari de vin acumulate în acel depozit, pe care l-au construit în locul fostei
fabrici Burger, a cărui imobil l-a cumpărat Furnica în totalitate. Un timp a şi dat
Furnica vin, la unii un butoi, la alţii două, dar când a fost vorba de plată iecare
84 Colegiul reformat, azi Liceul Bolyai Farkas.
85 Panzer VI Tiger, un tip de tanc nemţesc din al doile război mondial.
86 Ungaria cu graniţele trasate la pacea de la Trianon.
87 Centrul Cooperativelor de Consum, Valoriicare pe părţile Ardeleneşti “Furnica”.
88 Koparich Ede, preşedintele centrului cooperative în anii 1940-1944.
327
unitate militară s-a făcut că uită, iar spre seară au sistat livrarea. La asta unitatea
militară respectivă a plecat, dar peste câteva minute câteva obuze au căzut lângă
clădirea Funica, toţi şeii au fugit, militarii s-au întors, au intrat în pivniţe, au tăiat
cepurile de la butoaie şi toatő lumea au băut şi a luat vinul, cu butoi cu tot, iar ce nu
au putut lua au vărsat şi au spart toate butoaiele.
În acest timp au început să jefuiască şi magazia de sus şi parţial militarii,
parţial civilii au transportat tot ce au putut: de la luier (de jucărie – n.n.) pentru copii
până la talpă de pantoi, de la staide la chibrite tot, şi ceea ce nu au putut să ducă, ori
nu a încăput în căruţe, au ars în focul pe care l-au pus nemţii sub clădirea Furnica,
lucru repetat şi a doua zi, căci clădirea nu a ars destul de temeinic.
Sediul Furnica care este pe strada Sándor János89 nu a suferit relativ mult,
deja suferise cele ce erau de suferit, căci un obuz rusesc a nimerit chiar peste podul
care era lângă Furnica, pod care era minat şi a explodat, şi a provocat o mare pagubă
clădirii căci jumătate din geamuri s-au spart. Un obuz a pătruns şi în clădire şi chiar
a şuierat prin locuinţa lui Korparich, dar mare pagubă nu a făcut.
Îţi zic, (conducerea cooperativei n.n.) Furnica a rămas în întregime aici, dar
celelalte oicii în întregime au fugit. Judeţul90, administraţia inanciară – cea din
urmă prima, chiar înainte ca Erno să i dat ordinul de plecare, cei mai mulţi din cauză
că erau implicaţi în inventarierea evreiască91 - spitalul şi tot felul de instituţii, dar
aşa de temeinic încât, de exemplu, spitalul de stat a luat totul, şi la zilele negre nu a
rămas nici spital, nici medic. În total doar şase medici au muncit şi de atunci situaţia
doar atât s-a îmbunătăţit că au venit câţiva medici români şi s-au reîntors câţiva
medici evrei din lagărul de muncă.92
Cine anume a plecat din Tîrgu-Mureş? În primul rând în luna mai au plecat,
sau mai bine zis i-au luat pe evrei. Atunci i-au luat pe Bürger Dezső cu mama sa, pe
familia doctorului Sámson, şi de ce să-i enumăr unul câte unul, pe toţi evreii. Mai
degrabă consemnez pe cei care nu au plecat. Nu au plecat în primul rând cei care
s-au sinucis: soţia lui Takács Manó cu iica şi doctorul Friedmann, doctorul Gergely,
Schwartz Móritz şi soţia.
Şi aici au rămas câţiva, cei exceptaţi: Bürger Gyurka şi soţia, Gyalui Pali şi
soţia, Sebestyén avocatul, Sebestyén László ziaristul şi soţia, şi încă câţiva.
Când a avut loc puciul românesc în august93 au început oamenii să plece.
Prima dată doar sporadic iar apoi în masă. (...) Cu un tren de spital a plecat familia
89 Azi strada Gheorghe Doja.
90 Administraţia judeţului.
91 Se face referire la inventarierea bunurilor evreilor deportaţi, care dădea ocazia la însuşirea
unor bunuri.
92 În perioada războiului, armata maghiară a constituit detaşamente de muncă în care erau
înrolaţi evrei.
93 23 august 1944.
328
lui Kapdebó Kálmán, familia Hankó şi familia doctorului Spániel94. Iar despre
acest tren, sau mai bine zis despre soarta lui, sau propovăduit întregi romane de
groază. Cea mai mare grozăvie (care s-a spus – n.n.), că în drum a fost bombardat de
avioanele ruseşti şi mulţi au murit, pentru că această ştire s-a ampliicat, că toţi au
murit din familia Hankó şi doctorul Sükösd cu familia, şi că Kapdebó Kálmán zace
rănit la Dej, şi soţia şi copilul său aşteaptă legătura la Sărăţel, care nu mai vrea să
sosească şi că după ce şi-au pierdut toate bagajele, sunt în drum pe jos spre Tîrgu-
Mureş.
Aceeaşi veste a venit şi despre doctorul Spaniel. E drept că de aproape
două luni şi în patru labe ar i putut să ajungă acasă, nu numai pe jos, dar zvonul
e întotdeauna moarte pe credit, şi poate unii se aşteaptă şi astăzi să apară Kapdebó
Ilonka în compania iului ei pe jos la careva capăt al oraşului.
Poate că e normal că despre cei plecaţi afară nu a venit nici o ştire, numai aşa
grozăvii şi rele. Probabil toate trenurile au ajuns la destinaţie, şi acum cei în cauză
undeva de la Dunantul95 se îngrozesc că Tîrgu-Mureş-ul şi Tîrnăveni-ul sunt arse şi
exterminate până la ultimul om.
Şi oare noi de ce nu am plecat? Într-adevăr când era marea harababură şi
marea sperietură de multe ori mi-a trecut şi mie prin cap. Unde aş putea să plec cu
Mama? Pentru că ea nu ar rezista drumului nici măcar într-o cuşetă de dormit. Iar
despre aşa ceva atunci nici nu putea i vorba. Şi unde să pleci? La Pesta? Şi să trăieşti
în hotel luni întregi? Şi din ce? Pentru că aceasta presupunea cel puţin sute de mii,
iar aceştia nu erau.
Aşa că deja de la început am rezolvat treaba: rămânem acasă şi va i ce va
i. (...) Când s-a apropiat războiul şi tunurile bubuiau tot mai aproape am dus şi alte
lucruri în pivniţă: covoarele mămicii, porţelanurile, vesela, cuverturile şi feţele de
masă, iar când am văzut că nu vom rezista ritmului în camere, treptat ne-am mutat
jos şi peste noapte. (...) Aşa a mers o săptămână când au bombardat puternic Tîrgu-
Mureş-ul. Atunci a venit ordinul de evacuare a oraşului, însă nu prea era luat în
considerare. Cine nu s-a dus până atunci, acela nu s-a pornit nici în ultima zi.
Între cei rămaşi au mai fost valuri de spaimă, una era vestea că după condiţiile
de armistiţiu româneşti toţi ardelenii neromâni şi evrei vor i duşi în Rusia. Aceasta a
dat de veste Londra.96 Dar eu concomitent ascultam şi emisiunea de la Moscova şi
aceea doar atât a spus: cetăţenii germani şţi maghiari vor i internaţi. Am şi consolat
câţiva oameni. (...)
Între timp a apărut şi ordinul de evacuare dar nu a avut prea mult efect şi
însăşi ordinul era formulat într-un mod foarte ambiguu şi în secret oamenii au primit
94 În alte locuri Spánile.
95 Partea de vest dinspre Dunăre a Câmpiei Panonice.
96 Staţia de radio din Marea Britanie.
329
dispoziţie să nu plece. Ploaia picura liniştit, nimeni nu se mişca şi chiar dupămasă

pe la patru am hoinărit pe afară, când, cam pe la ora cinci, deja a început şirul
exploziilor. Ascultam deja din pivniţă, unde ne-am înmulţit. Chiar atunci a venit cu
o trebă oicială acasă Nagy Joska, chiriaşul nostru şi apoi Popp Rémusz97 avocatul
ne-a rugat să îl primim şi pe el în pivniţa noastră pentru că a lui era incomodă.
Cu el a venit şi cumnata cu fetiţa mică şi tatăl lui ceva mai târziu, aşa că
eram în pivniţă: în prima mama, trei împreună, în cel dinăuntru opt persoane.
Împreună am parcurs zilele negre în pivniţă şi ne-am şi împrietenit. Pe doamna Pop
o cunoşteam şi până atunci pentru că am jucat mult tenis împreună, şi aşa ne-am
împrietenit. Şi foarte mult putem să-i mulţumim lui Popp Remusz, pentru că chiar
după intrarea ruşilor am primit un jandarm, care chiar dacă nu a stat permanent,
dar în cursul zilei venea de multe ori pe aici şi aşa casa nu a fost fără supraveghere.
Dar am avut şi clipe neplăcute ca de exemplu în prima dimineaţă după intrarea
ruşilor, când dinspre grădină a venit un soldat rus, dar a fost paşnic, doar a cules
fructe şi legume pentru oiţerul său şi bineînţeles că s-a putut deplasa uşor peste
gardurile doborâte. Sau când în vecinătate s-au auzit toată ziua pistoalele automate,
ba chiar în al treilea bubuitul tunurilor, sau când într-o noapte jucam cărţi în pivniţă,
deodată auzim zgomot deasupra noastră şi paşi grei pe culoar; repede ne-am dus sus
şi am dat faţă în faţă cu un soldat român beat, care probabil a deschis poarta cu un
şperaclu. Dar el era de unul singur şi noi patru, şi dr. Popp ştia bine româneşte şi aşa
a fost înlăturat (soldatul – n.n.).
Bicileta au rechiziţionat-o din prima zi şi a trebuit să predăm şi radioul; şi
că porcul nu l-au dus se datorează numai faptului că i-am dat de mâncare îndestul
şi nicioadată nu a guiţat, pentru că de două ori au fost în grădină ruşi şi români care
căutau porc. Iar odată doar cele două difonuri98 care sunt pline de cărţi sub streaşină
ne-au salvat, că nu au amplasat căruţe ruseşti în curte. Atunci s-ar i terminat cu
odihna şi cu siguranţă am i văzut zile mai amare.
Cea mai mare parte a timpului am petrecut-o în pivniţă. Întotdeaun mă
suiam la cinci dimineaţa ca să-i dau de mâncare porcului, mă încurajam să urc
sus în camere şi, după ce mă asiguram că nu a căzut în casa noastră nici un obuz
peste noapte, aruncam o privire asupra străzii să văd dacă nu a fost lovit acoperişul
vreunei case vecine sau de peste drum. Pentru că foarte sîrguincios au căzut obuzele
în imprejurimi. Şi în plină zi au căzut şrapnele, una pe care am luat-o jos de pe
streaşină era chiar caldă. De multe ori a trebuit să mă pun pe burtă în cameră în timp
ce auzeam dintr-un avion răpăitul unei mitraliere. În general au fost şi perioade când
se putea sta pe treptele pivniţei şi putea omul să citească liniştit.
97 Probabil Pop Remus

98 dulapuri
330
În primele zile, până nu au au avut loc exploziile, pivniţa a fost luminată şi

serile au curs destul de plăcut, căci am fost prevăzător şi am montat becuri noi şi
lumina era destul de bună. Prima problemă a fost atunci când obuzul a lovit podul
din faţa (sediului – n.n.) Furnica care iind minat a explodat şi tot atunci a explodat
şi conducta de gaz şi câteva zile nu a fost gaz, iar lemne nu am avut, aşa că a trebuit
să tăiem lăzi ca servitoarea să poată să gătească.
A doua neplăcere ne-a atins atunci când nemţii au aruncat în aer digul şi
bateria de la turbină şi nu am avut electricitate. Am avut puţin petrol dar nu am vrut
să-l ardem înăuntru ca să nu vicieze aerul. Aşa că am ajuns la lumânări. Lumânări
am avut puţine, dar în schimb, prevăzător, am procurat stearină şi când am avut
puţin răgaz de linişte am turnat cu sârg lumânări. La început mai groase într-o ceaşcă
spartă, iar mai târziu mai subţiri în ceşti din tablă. Cu aceste lumânări am petrecut
serile şi nopţile în pivniţă şi chiar după aceea o bună bucată de vreme pentru că a fost
nevoie de nouă luni bune până ce au restabilit curentul electric.
Aruncarea în aer a turbinei a cauzat probleme majore căci s-a întrerupt şi
furnizarea apei prin conducte şi eram forţaţi să folosim exclusiv apă din fântâni
şi cea de ploaie. Ce bine că am avut câteva vane şi ciubere în care am putut să
adunăm apă şi nu departe de noi pe strada Arany Janos era o fântână cu apă potabilă.
Asta deoarece nici nu putea i vorba ca să mergi până la Fântâna Craiului (izvorul
Craiului). Dar cumva nici ploaia nu ne-a păcălit. Şi chiar dacă numai puţin a picurat
la streaşină, ie zi, ie noapte, primul lucru era să umplem toate vasele disponibile.
După viaţa noastră în pivniţe mult timp nu am avut apă în conducte. Acum nu demult
a început înainte de lăsarea frigului.
Dealtfel cu ploaia am avut noroc. Chiar înainte cu trei zile, când nemţii au
început să distrugă şi să arunce în aer a început o ploaie liniştită dar îndelungă.
Aceasta a fost singura care a păstrat oraşul de nu a ars cu totul. Închipuie-ţi complexul
acela mare, unde era fabrica de petrol99, a ars dintr-odată şi noi şi noi rezervoare
explodau neîncetat. În piaţă ca urmare a lipsei de precauţie în urma jafului la Apollo,
s-a aprins prăvălia de pălării a lui Bustya Margit, şi a ars complet, dar numai acest
loc.
S-a aprins drogheria Deutsch din casa Felméri şi toată casa a ars însă nici o
casă de pe lângă ea. Pe strada Sándor János s-a aprins şi a ars casa unui măcelar, dar
acoperişul de şindrilă, care era în contact direct cu ea nu s-a aprins. În colţul străzii
Lázár Vilmos, în spatele Primăriei a ars total casa primită de jandarmeria germană,
dar doar aceasta şi aşa mai departe.
În timp ce lumea era prin pivniţe a continuat bombardarea oraşului şi nimeni nu s-a
gândit sau a putut să se gândească să stingă (focul). Atât de puţine au alat oamenii,
99 Era amplasat În locul gării mari de CFR din Târgu-Mureş.
331
că şi noi abia după mai multe zile am alat. Şi nu numai noi, dar şi de exemplu
librăria din casa lui Révész Ernő, care de asemeenea era jefuită, dar mai puţin, abia
după mai multe zile am alat că o parte din casa lui Révész Ernő a ars complet şi
acoperişul a luat foc, dar aşa de umed era totul încât s-a stins de la sine. Cel mai
aproape de noi la casa Mesitz, la colţ cu Pasajul Stelelor s-a aprins o prăvălie, dar
asta s-a întâmplat când ruşii erau deja intraţi în oraş şi s-au făcut şi ceva stingeri, dar
în acea noapte şi eu mă stresam, pentru că am văzut totul.
Malul Mureşului a primit foarte multe obuze şi prin împrejurimile noastre
au căzut multe. Cel mai aproape la casa doamnei Fall, al doilea vecin de la casa lui
Sándri a primit o lovitură directă. Apoi acoperişul casei lui Vitális. Fabrica Breckner
două. În strada Morii au căzut circa partu. Pe partea dreaptă a străzii Arany János au
căzut trei, una chiar în baia şi bucătăria casei lui Popp Rémusz, dar spre norocul lor
nu a explodat; atunci când ei erau jos la noi în pivniţă. Pe cealaltă parte (a străzii) au
căzut patru lovituri. La începutul străzii Măcelarilor, în pivniţă au fost două lovituri,
în colţul străzii Şcolii una. O grămadă au căzut în Liget, în faţa ştrandului.
Pentru că tunurile nemţeşti erau amplasate de cealaltă parte a Mureşului şi în
spatele terenului de fotbal. Aici erau ceva mortiere mari care de iecare dată scuturau
totul când se trăgea cu ele. Şi întotdeauna se putea auzi deasupra noastră şuieratul
obuzelor. În general seara, în timp ce jucam cărţi aveam o preocupare secundară
neplăcută să ascultăm: dacă şuiera obuzul şi putea omul să numere până la unu-doi,
atunci nu era o problemă, dar s-a întâmplat ca după şuierat să şi explodeze şi atunci
aşa de puternic scutura nu numai casa ci şi pivniţa. Iar când erau explozii se putea
auzi bine şi în pivniţă cum se sparg geamurile şi cum cad sticlele. (…)
Una din neplăcerile acestor zile periculoase a fost că nu am putut îngrăşa
porcul; era neplăcut că de multe ori trebuia să îi dăm de mâncare printre şuierul
obuzelor, dar cel mai neplăcut era stresul continuu că într-o bună zi îl vor observa şi
îl vor lua. Aşa că într-o zi frumoasă şi călduroasă măcelarul o lovit porcul în cap cu
târnăcopul şi aşa am tăiat porcul fără zgomot. (…)
Într-o seară germanii s-au retras, iar în cealaltă zi înainte de masă au intrat
ruşii şi deja au şi mers de-a lungul străzii Kossuth iar în ziua următoare au şi venit
deja grinzile pentru construirea podului şi au refăcut podul Bodor, cel aruncat în
aer. După aceea au venit bombardamentele germane dinspre Curteni şi a şi fost o
lovitură puternică: într-o seară eram pe gang şi ne uitam – după lumina care s-a
aprins spre Văleni – la câte secunde răpăie glonţul şi şuieră explozia, când deodată
se aud de la foarte mică distanţă clănţănirile; fugeam în pivniţe ca nebunii. Atunci
au intrat două obuze în clădirea parohiei din piaţă şi au dat jos acel mic turnuleţ din
colţul dinspre piaţă. (…)
332
Din avion oraşul nu a fost efectiv bombardat. O dată au căzut două bombe
pe tabăra de corturi, iar într-o după amiază mai multe avioane au bombardat coloana
refugiaţilor saşi care se îndrepta spre Sîngeorgiu; atunci au fost circa 180 de morţi.100
Într-un caz un avion a aruncat în piaţă, în spatele bisericii mari două grenade mici şi
aici a fost un mort, iar o dată după primărie şi în faţa Sanatoriului a căzut o bombă
mică. Aceasta a fost tot.
Mai multe obuze au atins oraşul, dar şi acestea au cauzat efectiv pagube
neînsemnate. Se vorbeşte despre 350, apoi 500 de lovituri, dar astea nu sunt toate
adevărate şi nici nu au căzut toate pe case. În piaţă au căzut două, şi iecare pe asfalt.
Pe Colegiu trei: unul a dat jos colţul Sălii de Gimnastică, două au cauzat pagube
mici la acoperişul clădirii principale. Primăria sau Palatul Culturii nu au suferit nici
o pagubă. Pe strada Bethlen Gábor nici una. Pe strada vilelor lui tanti Irma niciuna.
Pe strada Jókai nici una.
Aceste zile amare au avut şi episoade drăguţe. Chiar în primele zile, bătaie
în poartă şi înaintea ei stătea un oiţer rus. Credeam că vrea loc de cazare, pentru că
am fost anunţaţi să pregătim o cameră pentru un oiţer. A venit foarte secretos, ne-a
cerut să deschidem poarta. Îl duc în salon unde era pregătit patul şi îi arăt. El arată
că nu. Stă lângă masă şi începe să explice că „pengö” sau „lei” sau „ruble” şi îşi
arată pantoii. Cumva am înţeles că vrea pantoi şi anume pantoi de femei. No bine,
m-am gândit, îi arăt ceea ce am. Servitoarea avea pantoi de cauciuc, repede îi cer şi
îi duc înăuntru. Priveşte, priveşte, dar văd că nu e mulţumit. Ce să fac; fug în camera
lui mama şi iau ce i-a rămas în dulap, o pereche de pantoi şi una de bocanci. Îi duc.
Nici asta. Şi tot zicea că „magazin”. Ce fel de magazin? Şi atunci înţeleg că lângă
poarta noastră, prăvălia de lângă noi era o pantofărie şi el credea că acel magazin
ţine de noi. Când l-am lămurit era într-o mare tulburare. I-am adus o ţigaretă. Între
timp doamna Popp îi ţinea companie. Iar apoi a venit în cameră, a văzut pianul, l-a
pipăit şi a cerut să-i cânt ceva. Frumos am luat nişte partituri, au fost între ele şi
româneşti şi ruseşti, cinci cântece populare ruseşti, le-am cântat, i-au plăcut enorm.
După aia a plecat în pace, a vrut să plătească şi pentru ţigarete şi nu aluat pachetul
până ce nu l-am liniştit că au mai rămas.
No bine, o plecat şi eram fericiţi că nu s-a întâmplat nimic. Cam peste o oră,
vin sus din pivniţă şi văd că în camera mea sunt patru soldaţi, cu tot cu armament
100 La 9 septembrie 1944, între orele 16 şi 17, treisprezce avioane de tip Ju 87 al Grupului 6.
bombardament în picaj a aviaţiei româneşti, cu însemne romţneşti şi germane, (sub protecţia a patru
avioane de vânătoare de tip Bf 109) au bombardat coloana de căruţe de refugiaţi civili de etnici
germani, care se deplasau pe ruta Târgu-Mureş – Sângeorgiu de Mureş. S-au dus în spital circa 130
de răniţi, dintre care 40 în stare gravă, dintre care 3 au murit. (Székely Szó 1944. szeptember 10.,
3.; és Déli Hírlap 1944. szeptember 11., 1. ; Hadtörténeti Levéltár [Arhivele Militare Ungare]Gr. 6
Picaj iratanyaga [Actele Grupului 6. Picaj]- rola 324. , poziţiile 2., 41.)
333
şi doctorul Popp care le explica ceva. Cum a relatat mai târziu: au apărut în poartă
patru soldaţi, vroiau să intre şi cu puţine cunoştinţe de limba română tot ziceau „la
pian, la pian”. Mai târziu a venit şi un oiţer. Cum s-a adeverit aceştia au auzit cum
am cântat la pian pentru primul oiţer şi acum au venit ca să cânt şi pentru ei. Le-am
cântat un ceas bun toate felurile, de la Tschajkovszki şi Rachmaninoff până la Hej
Csicsorna, totul, şi între timp la cererea oiţerului şi valsuri de Stauss şi apoi m-au
învăţat La Volga, ceea ce unul dintre ei a şi cântat, iar după aceea şi aceştia au plecat
în pace.
A doua zi după masă mi-a povestit doamna Kattero că iarăşi au venit o
grămadă de ruşi, că „la pian, la pian”, dar doamna Kattero le-a zis că sunt plecat
de acasă şi aşa nu a mai fost la mine concert pe gratis pentru ruşi. Dealtfel nu e de
mirare că prima cântare s-a auzit în drum; în cameră de-abia mai era ceva mobilier,
la geam nici o sticlă, pe străzi linişte de mormânt. Cred că dacă băteam bine pianul
se auzea până pe malul Mureşului. (…)
Acum ne-am reîntors la viaţa normală. La început s-au stresat oamenii pentru
că de multe ori au chemat pe bărbaţi să vină la cărat de saci. Dar azi nici acest pericol
nu mai este, (…) radiourile au trebuit predate, dar nu îi simt lipsa; ştirile nu mă incită
şi pe lângă asta de când nu avem radiou exersez mult şi regulat. (…)
A avut loc şi recensământul. Rezultatele nu sunt cunoscute, dar cred că sunt
cu mult sub cei 50.000 de locuitori ai Tîrgu-Mureş-ului. Din 8.000 de evrei azi de-
abia au venit înapoi 1.000. Şi de aceea doar atunci se va vedea cine a plecat, dacă se
gândeşte, câte feţe cunoscute nu mai vede. (…)
Deja este târziu, îmi închei scrisoarea şi aş i bucuros dacă măcar pentru
puţin timp te-ar consola.
Vă pup pe amândoi cu dragoste,
Oszika
SJAN Mures, fond persoanal Lányi Oszkár, dos. 96, ultima scisoare.
334
AN UNPUBLISHED DOCUMENT ABOUT EVENTS FROM THE

AUTUMN OF YEAR 1944 IN TÎRGU-MUREŞ
Abstract
This document is a letter of Lányi Oszkár junior, an attorney in Tîrgu-Mureş,

and it was written to Felszeghy Margit from Târnăveni. This letter is a rarity, it
presented the effect of second world war upon Tîrgu Mureş, and the period of soviet
occupation. It shows us a way how the usualyy people adapted themselves to the
war, and how they survived the hardness of those time. Besides, the document offer
us valuable dates about the deterioration suffered by Tîrgu Mureş in wartime, and
the circumstances of them.
The letter is part of the Lányi Oszkár junior personal records, from the Mures
County Ofice of the National Arhives of Romania.
335
336
ARHIVIŞTI ARDELENI
337
338
IULIU MOISIL
(1859 - 1947)
Cornelia VLAŞIN
“Niciodată în viaţa mea nu m-am gândit la o distincţie aşa mare şi nu-mi

venea să cred că cea mai mare instituţie culturală românească să mă onoreze cu
distinţia de membru de onoare al ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi atunci mi-a
trecut prin minte întrega mea viaţă de 84 de ani – eu iind născut la 19 mai 1859
– cu toate zilele bune şi rele, cu luptele de a mă cultiva, şi cu suferinţele dar şi cu
succesele.
În viaţa mea n-am avut lăcomia de mărire, nici ambiţii de glorie, ci am căutat
numai să fac bine oriunde am activat şi să contribuiesc după putinţă la ridicarea
poporului.», astfel avea să spună cel care este numit patriarhul graniţei năsăudene,
la alegerea sa ca membru de onoare al Academiei Române, la 24 mai 1943.1
Din galeria oamenilor de cultură ai ţinutului năsăudean, se desprinde
personalitatea lui Iuliu Moisil, cu o bogată activitate pe tărâmul didactic, publicistic
şi cultural, dar mai ales ca întemeietor de instituţii culturale.
Născut în celebra familie Moisil, iu al vicarului districtului Năsăud,
Grigore Moisil, cel care s-a preocupat de îmbunătăţirea procesului de învăţământ
din comunele grănicereşti, Iuliu Moisil a venit în contact din copilărie cu ideile
naţionale, dar şi cu cele progresiste.
După terminarea liceului, urmează cursurile Universităţii din Viena, unde
frecventează cursurile Politehnicii, dar şi pe cele ale Facultăţii de Filozoie. Încă
din timpul liceului venise în contact cu ideile junimiste, aşa că era normal ca odată
ajuns aici, să frecventeze societatea „România Jună”. Leagă prietenii ce vor dura
întreaga viaţă cu marele chimist Nicolae Teclu şi cu Ciprian Porumbescu, cel cu care
îniinţează în cadrul societăţii «România Jună», un cerc muzical.
Urmând tradiţia învăţătorilor ardeleni, în anul 1886, trece în România şi intră
în învăţământ, predând până în 1894 la Gimnaziul Real din Slatina. Pregătirea şi
formarea pedagogică, moştenirea familială, la care se adaugă elanul tinereţii, îşi vor
pune amprenta asupra activităţii didactice a tânărului profesor. Ideile pedagogice ale
lui Moisil, pe cât de valoroase pe atât de actuale, le aplică cu succes prin introducerea
în programa şcolară a excursiilor şi experienţelor de laborator şi prin folosirea unor
metodici în predare.
1 Arhivele Naţionale Bistriţa-Năsăud, fond „Iuliu Moisil”, dosar 203 .(în continuare
ANBN, d.)
339
Şcoala era slab dotată, astfel că tânărul entuziast va organiza concerte, baluri,
seri de poezie pentru strângerea unor fonduri necesare achiziţionării materialului
didactic.
La Slatina desfăşoară o bogată activitate şi în cadrul societăţii „Liga pentru
cultura poporului român”, îniinţând aici prima secţie „provincială” a acesteia, pe
care Simion Mehedinţi o numeşte «cea mai vioaie din ţară »2. În cadrul ligii a fost
mereu preocupat de soarta românilor ardeleni, publicând în presa germană articole,
prin intermediul cumnatului său L. Schwennhagen, favorabile cauzei românilor şi
împotriva tendinţelor de maghiarizare ale guvernului ungar.
La cererea sa, Iuliu Moisil a fost numit profesor la Gimnaziul din Tg.-
Jiu, începând cu anul şcolar 1894. O adevărată mişcare culturală este iniţiată
aici împreună cu refugiatul polonez V. Pola Piekarski, Alexandru Ştefulescu,
directorul Şcolii Primare din Tg. Jiu, tipograful Nicu Miloşescu şi inginerul Aurel
Diaconoviciu. Era o copie, după cum spunea el, a «Junimii» de la Iaşi. Iuliu Moisil
se dovedeşte a i printre cei mai activi şi mai plini de iniţiativă. În acelaşi an a
îniinţat Muzeul Gorjului, primul muzeu regional din ţară, care avea la început
«doar » 9 secţii, al căror număr urma să crească. Secţia Istorie cuprindea 2000 de
hrisoave vechi, scrise pe hârtie şi 82 de pergamente, precum şi inscripţii, stampe,
arme. În concepţia întemeietorilor muzeului gorjan, acesta trebuia să devină o bază
de cercetare ştiinţiică pentru studiul multilateral al ţinutului.
Împreună cu aceleaşi colectiv va edita revista « Jiul », al cărei scop era de a
reîmprospăta în « mintea conjudeţenilor memoria bărbaţilor iluştri, mulţi pe nedrept
uitaţi şi a le arăta cine au fost ei , de a desmormânta din negura uitării comorile
tainice de nepreţuite amintiri istorice , legende , datine , monumente şi alte bogăţii
fără seamăn cu care judeţul Gorj se poate mândri
Ca un bun pedagog, Iuliu Moisil îşi dă seama că doar nişte cărţile bune
pot da o educaţie elaborată copiilor, şi gândindu-se la acei copii care nu primesc
în familie o educaţie temeinică, editează, în 1895, revista pentru tineret «Amicul
Tinerimii ». Revista se bucura de colaborarea unor personalităţi ale vremii, ca: G.
Coşbuc, I. Slavici, B. Şt Delevrancea, în ea publicându-se articole de istorie literară,
ştiinţă, noutăţi tehnice şi diferite jocuri, având rolul de a da tineretului «o hrană
suletească, de a forma sulete, caractere mai bune şi oameni mai culţi»3.
Din 1895 i s-a încredinţat directoratul Gimnaziului din Tg.-Jiu, unde, la fel ca
şi la Slatina, introduce metode didactice moderne de predare, după cum spune chiar
el: “ cu entuziasmul etăţii, cu dorinţa de a ridica şcoala, cu dragoste neţărmurită de
ţară şi neam, am început o activitate şcolară, în conformitate cu ideile şi cunoştinţele
2 ANBN, fond „Iuliu Moisil”, d. 131
3 Ibidem , d. 195.
340
ce posedam”.4 Regulamentul de ordine, disciplină şi igienă îl dă “pentru ca iecare

elev să cunoască datoriile faţă de şcoală, de ce trebuie să se ferească şi ce trebuie să
urmeze»5. De asemenea ţinea un Registru de caracterizare a elevilor, a introdus ca
obiect de studiu gimnastica, oina, convoca şedinţe trimestriale şi întocmea rapoarte
anuale privind activitatea gimanziului. A impus, încă din anul 1895, sărbătorirea
zilelor naţionale, iind uimit că acestea erau „desconsiderate”. La nivel naţional
celebrarea sărbătorilor naţionale în şcolile din ţară s-a instituit abia prin Decretul
regal din 24 mai 1897, de către Spiru Haret .6
Una dintre cele mai importante realizări din perioada gorjeană rămâne
îniinţarea, cu ajutorul lui Aurel Diaconovici, a primei Şcoli de Ceramică din ţară,
unde ţăranii gorjeni îşi trimiteau copii să studieze „taina olăritului”, de altfel cu tradiţie
în acest colţ de ţară“ în această şcoală am cultivat în special arta noastră populară,
atât în ce priveşte forma vaselor, cât şi motivele de ornamentaţie românească”7. Aici
s-au format şi desăvârşit ca artişti plastici doi profesori aduşi de Iuliu Moisil de la
Viena, Ioan Wirnstl şi tânărul Ioan Schmidt, acesta din urmă autorul unor renumite
monumente, dintre care cel mai important rămâne cel al lui Eminescu de la Iaşi.
Dorinţa lui era să transforme arta meşteşugărească ceramică într-o prosperă industrie,
vis împlinit de crearea în perioada interbelică a Întreprinderii Clujene “Iris”, după
cum avea să mărturisească într-o scrisoare adresată directorului Fabricii de porţelan
: „Nu pot uita plăcerea ce mi-aţi făcut când ne-am întâlnit în Cluj, comunicându-mi
o veche idee şi dorinţă a mea - îniinţarea unei fabrici de porţelan.”8
Pentru culturalizarea ţăranilor a iniţiat, împreună cu colaboratorii, serbările
populare şi îniinţarea bibliotecilor rurale. Serbările populare aveau un prim rol de
a culturaliza ţărănimea, prin programele artistice prezentate, dar şi un rol practic
iindcă sumele rezultate din colecte, inanţau constituirea bibliotecilor rurale. Prima
bibliotecă a fost îniinţată în 1895, în comuna Bumbeşti, în localul şcolii primare (de
la a cărei inaugurare ni se păstrează o fotograie în fondul «Iuliu Moisil»).
Imboldul de constituire a societăţilor culturale l-a dat tot Moisil . Între 1898-
1902, în Gorj, i-au iinţă două astfel de societăţi. O societate se numea « Luminare
săteanului » cu sediul în Bumbeşti-Jiu, având ca preşedinte pe învăţătorul Gh.
Dumitrescu, care la iniţiativa lui Rola Pierkarski scoate revista “Şezătoarea
săteanului”. O a doua societate « Amicul Poporului », redacta revista « Amicul
4 Ibidem , d. 185.
5 Ibidem.
6 Ibidem, d. 195.
7 Ibidem, d. 8.
8 Ibidem, d. 65.
341
Poporului » . În 1899 aceste reviste fuzionează sub numele de « Lumina satelor ».9
Cercurile societăţilor ţineau conferinţe, aranjau serbări, se preocupau de popularizarea
unor noi metode pedagogice, încurajau învăţătorii să publice. Ministrul Instrucţiunii,
C. Istrati, luând la cunoştinţă de aceste mişcări, intitulează aceste societăţi « cercuri
culturale pentru luminarea poporului » şi propune îniinţarea unor astfel de cercuri
în toată ţara. Cercurile au adus idei noi în lumea satelor, unde încep să se îniinţeze
cât mai multe cooperative, magazine, se vor folosi seminţele selecţionate şi pomii
altoiţi .10
În 1897, Iuliu Moisil îniinţează Banca «Cerbul », cu sediul în Tg.-Jiu, al
cărei preşedinte a fost timp de 5 ani. Lui i se datorează îniinţarea băncilor populare
la sate în Vechiul Regat, având drept model băncile populare din Ardeal. La sfârşitul
anului 1901 erau în judeţul Gorj 15 astfel de bănci populare şi altele în formare, deşi
începutul a fost greu, după cum alăm : «pentru a convinge şi mai mult pe învăţătorii
de importanţa îniinţării de bănci populare, în afară de puterea cuvântului , le-am
dat să citească ceea ce se scria pe atunci în ziarele din Ardeal , mai ales în « Gazeta
Transilvaniei » ... Astfel încetul cu încetul a prins şi ideea unei bănci. Din discuţiile
des urmate, s-au ales în urmă câţiva dintre cei mai inteligenţi şi energici învăţători
şi cu ardoare pentru chestiile culturale şi economice, cu care am putut în ine pune
temelia « Societăţii de împrumut şi păstrare Cerbul »11. Pe acest principiu, Spiru
Haret a dat o lege specială a băncilor populare şi a Casei Centrale, publicată în M.O.
nr. 288 din martie 1903.12
În 1906, datorită unor greutăţi apărute, părăseşte Direcţia Gimnaziului din
Tg.-Jiu şi pleacă la Bucureşti, unde îl găsim bibliotecar la Institutul Geologic din
Bucureşti, iar din 1910, este numit, la recomandarea prietenului său George Coşbuc,
director al muzeului şi bibliotecii Casei Şcolilor.
Şi aici, cu aceiaşi energie, desfăşoară o activitate de pionierat, preocupându-
se de organizarea noii instituţii. Îniinţează, în anul 1911, « Biblioteca pentru elevii
de curs secundar », pentru care tipăreşte două cataloage cu titlurile de cărţi şi
periodice necesare studiului. Secţia de diapozitive o îniinţează, deoarece acestea
sunt «necesare la lecţiile rezumative sau la conferinţe cu profesorii sau învăţătorii,
făcute pentru marele public din oraşe şi sate. »13 De asemenea duce o campanie de
informare a corpului profesoral pentru ceea ce este nou în domeniu, prin conferinţe,
pliante, dar şi prin « Buletinul Muzeului Pedagogic al Casei Şcolilor ».14
9 Ibidem.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
12 Ioan Rusu, „Iuliu Moisil”, în „Figuri de arhivişti”, Bucureşti, 1971, p. 301.
13 ANBN, f. „Filiala Arhivelor Statului”,d. 2
14 Ibidem , d. 6, ila 34.
342
Ieşind la pensie, în anul 1931, după bogata activitate desfăşurată la Slatina,

Tg.-Jiu şi Bucureşti, se retrage pe plaiurile natale, la Năsăud, unde desfăşoară în
continuare o bogată activitate pe tărâmul culturii.
Datorită conjuncturii politice, românii din ţinutul Năsăudului au manifestat
o atitudine mai înţeleaptă faţă de păstrarea arhivelor. În această linie se va înscrie de
acum încolo activitatea lui Iuliu Moisil. Incă din 1928 îi scria canonicului Octavian
Domide , da la Episcopia Unită Cluj : «Arhiva vicarială din Năsăud este într-o rea
stare. Seria de vicari ce au urmat după tatăl meu , au lăsat-o în părăsire şi dacă
nu ve-ţi lua măsuri grabnice, va dispăre- înţeleg partea referitoare la vechime ,
adică de la început până la 1890. Eu îmi aduc aminte de copil , că erau multe
registre vechi şi hârtii , care cuprindeau multe acte relative la istoria Vicariatului
şi prin urmare a grănicerilor. Îmi spunea răposatul Născut, că multe registre, sunt
aruncate în podul casei vicariale. Îţi poţi închipui în ce stare se va i alând. Poate
se va mai putea salva ceva , dacă veţi lua măsuri foarte grabnice , căci cine ştie ce
va i mai târziu ...
Dar, iubite nepoate, nu uita arhiva vicarială, salveaz-o căci salvezi o parte
– şi poate cea mai frumoasă– din istoria de odinioară a Vicariatului Rodnei şi a
grănicerilor. »15.
În aceiaşi idee, Iuliu Moisil îniinţează, la 2 august 1931, împreună cu Iulian
Marţian, Virgil Şotropa, Alexa David şi Artene Mureşan o instituţie care să corespondă
năzuinţelor lor şi anume grija pentru trecut, Muzeul Năsăudean: « ne-am gândit că
ceea ce am adunat în viaţa noastră, cărţi, diferite acte şi documente străine, obiecte
de artă bisericească sau de artă populară, să nu se piardă după moartea noastră, să
le punem laolaltă, să se păstreze pentru viitor şi completându-se mereu de urmaşii
noştri să poată i de folos generaţilor viitoare şi istoriei ţinutului nostru ... Scopul
instituţiei este deci de a aduna, de a păstra şi de a mântui de la pieire tot ceea ce
priveşte trecutul acestui falnic ţinut şi să ie totodată un moment de pioasă amintire
a strămoşilor noştri ... ». Muzeul funcţiona în localul Liceului «George Coşbuc»,
spaţiu pus la dispoziţie de către Comisia administrativă a Fondurilor Grănicereşti.
Duce o campanie de informare şi sensibilizare către diferite instituţii
şi chiar persoane izice cu privire la starea arhivelor şi rolul lor, de asemenea
continuă campania de adunare a materialului arhivistic şi documentar pentru
Muzeul Năsăudean. Multe arhive au fost salvate la insistenţele lui, şi anume arhiva
Prefecturii, arhiva Judecătoriei din Năsăud, arhiva Judecătoriei din Rodna.
Datorită demersurilor desfăşurate de I. Moisil, Direcţia Generală a Arhivelor
Statului a decis îniinţarea la 10 noiembrie 1937, a Subdirecţiei Arhivelor Statului
Năsăud, iar materialul documentar al muzeului Năsăudean este donat de cei ce l-au
15 Dimitrie Gusti, „Iuliu Moisil”, în „Plaiuri Năsăudene”, an I , nr. 2-3, p. 3.
343
îniinţat, acestei direcţii « pentru ca tot ce am adunat şi aranjat în muzeul nostru, nu

se va pierde, ci se va păstra pentru viitor ».
Primul director al acestei instituţii a fost chiar Iuliu Moisil. Sârguinţa activităţii
sale va da rezultate pozitive prin salvarea a numeroase arhive ale instituţiilor din
judeţ, dar şi prin numeroasele donaţii de material documentar depuse la Arhive,
amintim de colecţiile de documente: « Artemiu Alexi », « Florian Porcius »,
« Ioachim Mureşan ».
Entuziasmul de care da dovadă în organizarea noii instituţii va i întrerupt de
fatidicul an 1940, iind acum nevoit să suporte o nouă ocupaţie străină.
După anul 1945, până la moartea sa (28 ianuarie 1947), deţine directoratul
Arhivelor din Năsăud, făcând nenumărate demersuri pentru recuperarea Arhivei
Oraşului Bistriţa, evacuată de armata ungară, în timpul ocupaţiei Ardealului de Nord.
Nu pot să nu amintesc şi de bogata activitate pe tărâm ştiinţiic, lucrările
mai importante iind : « Arta decorativă în ceramica românească », « Românii
Ardeleni din vechiul Regat şi activitatea lor până la Războiul întregirii
Neamului », « Societatea de Împrumut Aurora » şi cea mai valoroasă dintre ele
« Figurile Grănicereşti », în care realizează portretele celor mai ilustre personalităţi
ale graniţei năsăudene.
Cred că recomandarea de primire în Academia Română, făcută de prof.
Dimitrie Gusti, este cea mai potrivită caracterizare a activităţii celui ce a fost Iuliu
Moisil: „Timp de un veac românii din ţinutul Năsăudului au fost militarizaţi, fapt
care le-a întărit şi mai mult sentimentul demnităţii, libertăţii naţionale şi i-a pregătit
pentru faptele ce aveau să le poarte mai târziu împotriva guvernelor ungureşti care
vor căuta să la răpească drepturile şi să la restrângă libertatea de a se cultiva
în spirit naţional. Din acest mediu a ieşit Iuliu Moisil. Iuliu Moisil a dezvoltat o
rodnică activitate ştiinţiică şi culturală în special la Târgu-Jiu unde a redactat
revista „Gorjul” şi „Amicul Tinerimei, a îniinţat primele bănci populare şi a
organizat prima şcoală de ceramică . Trecând la Bucureşti , Iuliu Moisil a îniinţat
şi a condus Muzeul Pedagogic al Casei Şcolilor. După ce s-a retras în Năsăud, Iuliu
Moisil a continuat activitatea culturală prin conferinţe publice, articole de ziar şi
reviste, prin îniinţarea Muzeului Grăniceresc şi a Arhivei Năsăudene care a devenit
apoi subdirecţie a Arhivelor Statului Bucureşti. De asemenea a colaborat foarte
activ la „Arhiva Someşană” îniinţată de Virgil Şotropa. Iuliu Moisil este una din
igurile cele mai venerabile şi reprezentative ale Năsăudului Românesc, un adevărat
patriarh al graniţei năsăudene”.
IULIU MOISIL va rămâne în istorie ca un deschizător de drumuri în multe
domenii, multe din iniţiativele şi conceptele sale iind mai târziu oicializate de către
diriguitorii statului. În domeniul arhivistic se distinge prin demersurile duse pentru
344
sensibilizarea opiniei publice în ceea ce priveşte rolul arhivei, prin lupta împotriva
ignoranţei din domeniu, prin concepţia înaintată în ceea ce priveşte păstrarea
arhivelor şi predarea lor instituţiilor specializate ale statului, precum şi pentru
folosirea ştiinţiică a documentelor.
Fondul arhivistic „Iuliu Moisil” este format din documente personale,
corespondenţa cu familia, corespondenţa cu personalităţile politice, culturale,
ştiinţiice şi culturale, aici amintim doar câteva: Nicolae Teclu, Ion Bianu, Nicolae
Iorga, I. Vâlsan, B. Şt. Delavrancea, Constantin Moisil, C.D. Fortunescu, S.
Mehedinţi etc., iar ultima categorie o constituie manuscrisele creatorului de fond.
Activitatea desfăşurată de Iuliu Moisil, aria geograică largă a activităţii, dar
şi corespondenţa purtată fac ca documentele deţinute să constituie o oglindă a epocii
în care a trăit. Ele arată caracterul multilateral al activităţii sale, complexitatea
personalităţii, dar totodată pot oferi informaţii pentru un istoric, un literat, un
muzeograf, un arhivist, un etnograf, un lingvist.
ION FRĂŢILĂ
(1932-1996)
Viorel VÂNĂTORU
Ne-a părăsit prematur, la 14 septembrie 1996, profesorul Ion Frăţilă, cel care
a condus cu pricepere şi dăruire Filiala Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Statului şi
mai apoi Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale timp de mai bine de
trei decenii.
345
S-a născut la 1 august 1932 la Tiur, judeţul Alba. A urmat şcoala elementară
în satul natal, apoi Liceul pedagogic din Blajul apropiat şi Facultatea de ilologie
a Universităţii din Cluj-Napoca. După terminarea studiilor superioare a funcţionat
ca profesor de limba li literatura română, iar între 1959-1961 ca director al Şcolii
generale din Tiur.
Din anul 1961 Ion Frăţilă începe o carieră rodnică în cadrul Arhivelor
Statului. În calitate de şef al Filialei Arhivelor Statului Deva (1961-1964), al
Serviciului Regional Hunedoara (1964-1969), al Filialei Arhivelor Statului judeţul
Hunedoara (1969-1995) a parcurs drumul greu al organizării şi dezvoltării acestei
instituţii. Activitatea din anii ‚60 a fost consacrată mai ales constituirii bazei
materiale necesare păstrării documentelor. În aceeaşi perioadă a depus mari eforturi
pentru preluarea la Arhivele Statului a numeroase fonduri documentare, multe
alate în pericol de distrugere. Au urmat ani de muncă încordată pentru ordonarea,
inventarierea şi selecţionarea unei mari cantităţi de documente care astăzi stau la
dispoziţia cercetătorilor.
De-a lungul întregii vieţi ca profesor, arhivist şi director Ion Frăţilă a dovedit
înţelegere şi tact faţă de cei din jur, bucurându-se de respectul şi preţuirea semenilor
săi. Colectivul în care a lucrat, ca şi toţi cei care l-au cunoscut, vor păstra în amintire
imaginea luminoasă a omului şi arhivistului Ion Frăţilă.
O vastă activitate a desfăşurat prof. Ion Frăţilă pe tărâmul cercetării ştiinţiice.
Tematica abordată în cărţi, studii, articole este variată şi se axează, în principal,
pe valoriicarea informaţiilor, de cele mai multe ori, inedite, din documentele
fondurilor şi colecţiilor alate în depozitele proprii ale instituţiei pe care o conducea
şi pe care prof. Ion Frăţilă a înţeles că este necesar să le pună la dispoziţia publicului
interesat.
Cel care va avea curiozitatea să parcurgă lista bibliograică citind doar
titlurile lucrărilor va putea sesiza că nu lipsesc referirile la mişcarea naţională şi
luptele politice ale românilor hunedoreni, ie că vorbeşte despre răscoala condusă
de Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784, ie că prezintă momentele importante privind
revoluţia de la 1848/1849 sau mişcarea memoriandistă din 1892-1894 sau actul
Unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918.
S-a aplecat cu atenţie asupra documentelor ce prezintă starea economică a
ţărănimii; s-a preocupat, cu preponderenţă, dat iind caracterul puternic industrializat
al judeţului Hunedoara, de mişcarea muncitorească şi sindicală din Valea Jiului în
perioada interbelică a secolului trecut.
Alături de alţi coautori a întocmit mai multe lucrări dedicate învăţământului
hunedoarean.
346
În sfârşit, nu mai puţină importanţă, a acordat prezentării fondurilor şi

colecţiilor arhivistice în publicaţii de specialitate, ie în Îndrumătorul judeţului
Hunedoara ie în Micromonograia Filialei Arhivelor Statului.
Prezentăm mai jos
LISTA PUBLICAŢIILOR – CĂRŢI, STUDII, ARTICOLE – PUBLICATE
DE PROF. ION FRĂŢILĂ ŞI CARE SE REGĂSESC ÎN BIBLIOGRAFIA
ISTORICĂ A ROMÂNIEI ANII 1969-1994.
Frăţilă Ion: Documente hunedorene din istoria mişcării revoluţionare 1920-1944,
Deva, 1971, 508 p.; (coautor, N. Wardeger).
Frăţilă Ion: Prefectura judeţului Hunedoara (1276-1948) în „Sargetia”, 1971, 8,

p.245-259.
x Îndrumător în Arhivele Statului Judeţul Hunedoara, Bucureşti, D.G.A.S.,
1972, (coautor).
x Deva în preajma răscoalei de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan,
Sargetia, 1969, 6, p. 73-79.
Jivan, Iosif
x 50 de ani de muncă şi luptă activă a tineretului hunedorean (1922-1972),
Deva, 1972, 381 p.
x Noi mărturii documentare privitoare la lupta muncitorimii hunedorene,
condusă de P.C.R., împotriva regimului burghezo-moşieresc (1920-1931), Sargetia,
1971, 17, nr. 2, p. 32-45.
x Aspecte economice şi edilitar-gospodăreşti ale oraşului Deva între anii 1919-
1944, Sargetia, 1969, 6, p. 139-153.
N. Wardeger
x Societatea de istorie şi arheologie a comitatului Hunedoara, în Revista
Arhivelor, 1970, 47, nr. 2, p. 517-524.
x Din istoria învăţământului hunedorean, Deva, 1973, 315 p.
Frăţilă Ion: Acordul antifascist de la Ţebea oglindit în documentele vremii, Sargetia,

1974-1975, 11-12, p. 473-475, a fost publicat şi în „Şttefan Mateş la 185 de ani”,
Cluj Napoca, 1977, p. 379-381.
x Noi documente în Fondul Arhivistic Naţional. Direcţia Generală a Arhivelor
Statului, Galaţi, Hunedoara, Vâlcea, în revista Arhivelor, 1978, 55, nr. 3, p. 302-
308.
347
x Cercetări în arhivele de peste hotare: Anglia, Belgia, Cehoslovacia, Franţa,

Republica Democrată Germană, Republica Federală Germană, Grecia, Iugoslavia,
Turcia, U.R.S.S., în Revista Arhivelor, 1978, 55, nr. 4, p. 449-463.
Frăţilă Ion, Jivan Iosif: Sigiliul oraşului Deva de la 1618, în Sargetia, 1974-1975,
11-12, p. 411-413.
Frăţilă Ion, Ionaş Vasile: Date privind populaţia iobăgească a domeniului

Hunedoara la 1725, Sargetia, 1974-1975, 11-12, p. 373-378.
Frăţilă Ion: File din cronica luptei comuniştilor pe pământul Hunedoarei, Sargetia,
1974- 1975, 11-12, p. 209-211.
Frăţilă Ion: Filiala Arhivelor Statului Judeţul Hunedoara (Micromonograie),

Bucureşti (DGAS), 1483, 68 p.
Frăţilă Ion: Din lupta românilor hunedoreni pentru emancipare naţională până la
1848, în Sargetia, 1979, 14, p. 321-328.
Frăţilă Ion, Ionaş Vasile: Aportul populaţiei din judeţul Hunedoara la Unirea
Transilvaniei cu România, în Sargetia, 1979, 14, p. 465-474.
Frăţilă Ion: Luptele minerilor de la Lupeni în 1929, în Revista Arhivelor, 1979, 56,
nr. 3, p. 308-312.
Frăţilă Ion: Din activitatea lui George Bariţiu între 1867-1893, în „In memoriam
George Bariţiu”, Deva, 1993, p. 27-30.
x Pentru libertate şi unitate naţională. Documente hunedorene: 1848-1920 -

ediţie întocmită de arhiviştii F.A.S. Hunedoara. Cu un cuvânt înainte de prof.univ.
dr. Pompiliu Teodor, Bucureşti (DGAS), 1990, 443 p.
Frăţilă Ion: Adeziunea românilor hunedoreni la Memorandumul din 1892, Sargetia,

1994, 21-24, p. 461-466.
Frăţilă Ion: Românii hunedoreni în lupta pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor

naţionale sub regimul dualist austro-ungar, în Revista Arhivelor, 1990, 67, nr. 4,
p.354-362.
348
Frăţilă Ion: Românii hunedoreni în sprijinul Memorandumului din 1892, în Revista

Arhivelor, 1999, 69, nr. 2, p. 147-152.
Frăţilă Ion: Scaunul săsesc Sebeş, în Revista Arhivelor, 1969, 12, nr. 1, p. 159-166.
Frăţilă Ion: Contribuţii documentare la lupta muncitorimii hunedorene împotriva

fascismului şi războiului, Sargetia, 1968, 5, p. 437-448.
Frăţilă Ion: Date privind situaţia maselor populare din fostul judeţ Hunedoara în
perioada crizei economice din 1929-1933, în Sargetia, 1966, 4, p. 179-192.
De menţionat că revista Sargetia – revista Muzeului Judeţean şi mai apoi a

Muzeului Civilizaţie Dacice şi Romane Deva, este o revistă prestigioasă cu o lungă
apariţie în peisajul istoriograic românesc.
Lista nu cuprinde cele peste 150 de articole publicate în presa locală
hunedoreană respectiv ziarele: „Drumul Socialismului” („Cuvântul Liber” după
1990), ce apărea la Deva şi „Steagul Roşu” din Petroşani (până în 1989).
NICOLAE NISTOR
( 1932-2007)
Alexiu TATU
Se împlinesc anul acesta opt decenii de la naşterea profesorului,

arhivistului şi istoricului Nicolae Nistor, director al Arhivelor Statului din Sibiu
între 1964-1991 şi la această cifră rotundă simţim nevoia să-l readucem succint
în memoria comunităţii sibiene şi a celei naţionale dimpreună cu activitatea sa
349
bogată pe tărâmul arhivisticii româneşti, al istoriei locale şi al celei naţionale. În

reconstituirea personalităţii sale de un real folos ne-au fost documentele alate
la Serviciul Judeţean Sibiu al Arhivelor Naţionale dar şi discuţiile cu o mică
parte din cei cu care a lucrat – doamna Monica Vlaicu, director al Arhivelor
sibiene în perioada 1991-1997 şi doamna profesor Liliana Popa sau cei care i-au
fost prieteni apropiaţi – istoricul Mihai Racoviţan
Născut la data de 17 decembrie 1932 în Sibiu, urmează Liceul Comercial
din Sibiu, iar după terminarea liceului, cursurile Facultăţii de Istorie a
Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.
Funcţionează ca muzeograf la Muzeul Brukenthal între 1 iulie 1957 – 17
februarie 1962, de unde se transferă în sistemul Arhivelor la începutul anului
1962.
Bun cunoscător al limbilor germană şi rusă, Nicolae Nistor este angajat
arhivist la Arhivele Statului din Sibiu din 19 februarie 1962 ca arhivist principal,
cu ordinul 0159 din 01.02.1962, emis de şeful Direcţiei Cadre din Ministerul de
Interne, iar cu data de 01.04.1964, prin ordin al conducerii Direcţiei Generale
a Arhivelor Statului, Nicolae Nistor este numit şef al Filialei Sibiu a Arhivelor
Statului, calitate în care coordonează activităţile de prelucrare arhivistică,
de valoriicare, conservare şi restaurare a documentelor aparţinând Fondului
Arhivistic Naţional.
Activitatea arhivistică, ştiinţiică şi academică a fost una laborioasă şi ea
este reliefată de lista studiilor şi lucrărilor de specialitate (de la inalul acestei
evocări), pe care le-a publicat încă de la începutul anilor ’60 ai secolului trecut
În luna noiembrie a anului 1974, Nicolae Nistor intreprinde o călătorie
de investigare a izvoarelor istorice referitoare la români, în arhivele din Dresda
şi Merseburg, urmată în toamna anului 1975, în perioada 15 septembrie - 15
octombrie de o călătorie de studii în Republica Democrată Germană în vederea
depistării de documente referitoare la istoria României.
În anul 1979 Nicolae Nistor primeşte, în data de 21 februarie,
aprobarea conducerii Direcţiei Generale a Arhivelor Statului pentru a preda
la Universitatea din Sibiu, cursul de Probleme fundamentale de istoria patriei,
începând astfel şi cariera academică.
Personalitate marcantă, dar discretă a vieţii culturale şi ştiinţiice
sibiene, profesorul Nicolae Nistor, desprins parcă din galeria cărturarilor
români patrioţi ai secolului al XIX-lea, s-a bucurat şi a fost onorat de prietenia
unor contemporani de excepţie, universitari, ctitori de instituţii academice şi
culturale etc.: Iuliu Paul, Nicolae Lupu, Cornel Irimie, Carol Gollner, Mihai
Racoviţan, Pamil Matei, Lucian Giura şi mulţi alţii.
350
După o activitate de trei decenii, arhivistul şi istoricul Nicolae Nistor se

pensionează cu data de 1 martie 1991, iar în anul 2007 trece la cele veşnice şi
este înmormântat în Cimitirul Municipal din Sibiu.
Mărturiile contemporanilor, ale celor care au lucrat cu el sau ale celor
care l-au cunoscut conturează proilul unui om special, al unui cercetător şi
camarad de excepţie. Dacă Monica Vlaicu, cea care i-a succedat la conducerea
Arhivelor Statului din Sibiu, şi-l aminteşte ca pe un formator de excepţie, care
încuraja tinerii arhivişti să studieze paleograii străine şi să valoriice cât mai
mult informaţiile din documente, ca pe un participant activ la viaţa culturală
a Sibiului din a doua jumătate a secolului XX şi ca pe un om de o sensibilitate
şi bunătate deosebite (,,nu putea spune nu”), Liliana Popa, care a lucrat ca
arhivist până la pensionarea lui Nicolae Nistor, şi-l aminteşte ca iind orfan de
tată şi cu o mare dragoste pentru mama sa şi pune accentul pe calitatea sa de
bun camarad, de bun profesionist ,,cu care aveai ce discuta meserie”, un om
plăcut care cânta frumos şi ştia să întreţină atmosfera. Bunul său prieten, Mihai
Racoviţan, muzeograf pe atunci (anul 1969), l-a cunoscut în urma vizitelor
pe care Nicolae Nistor le-a făcut la Muzeul Brukenthal şi în urma cărora a
avut loc o împrietenire instantanee, ca urmare şi a faptului că cei doi aveau în
cercetarea istorică multe preocupări comune, care au dus la semnarea în comun
a 15 studii şi articole de specialitate. Preocupat de evul mediu transilvănean şi
de istoria modernă a Transilvaniei, în special de mişcarea politică şi naţională
a românilor ardeleni - Revoluţia română de la 1848, Memorandum, Partidul
Naţional Român, ASTRA, Unirea de la 1918, cu peste 200 de articole de
popularizare şi studii de specialitate, Nicolae Nistor a fost şi un colaborator
preţios la Monograia Săliştii şi cea a Mărginimii Sibiului. Îşi aminteşte Mihai
Racoviţan şi că familia lui Nicolae Nistor a fost pe măsura lui: soţia Raila
(Firuţa), profesor de ştiinţe naturale şi cei trei băieţi. Dar cea mai frumoasă
amintire pe care o are universitarul sibian, este în legătură cu generozitatea de
care a dat dovadă şeful Arhivelor Statului, când i-a pus la dispoziţie scrisorile
lui Alexandru Vaida-Voevod, reprezentant la Conferinţa de pace de la Paris ca
adjunct al prim ministrului Ion I. C. Brătianu, către Iuliu Maniu şi care au stat
la baza tezei sale de doctorat: Alexandru Vaida-Voevod. Conferinţa de pace de la
Paris 1919-1920. După anul 1990 cei doi se reîntâlnesc la Facultatea de Istorie
din Sibiu, ca şi cadre didactice asociate, Nicolae Nistor predând arhivistică,
paleograie slavonă, ştinţe auxiliare ale istoriei, iar Mihai Racoviţan, istoria
modernă a României. După pensionare şi pe fondul schimbărilor rapide ,,care
pe nedrept l-au afectat”, boala de inimă de care suferea s-a agravat, fără însă
ca profesorul Nicolae Nistor să se plângă cuiva. ,,Om cu totul deosebit, calm,
351
blând, nu reuşeai să te cerţi cu el, extrem de sociabil, îl cunoştea toată urbea”,

aşa şi-l aminteşte istoricul sibian pe prietenul său plecat dintre noi la fel de
discret cum a trăit, la 75 de ani, în 17 martie 2007.
Activitatea de cercetare şi valoriicare a informaţiilor din documentele
deţinute de Filiala Arhivelor Statului din Sibiu a fost una specială, ca atare
prezentăm principalele sale contribuţii la istoria medievală, modernă şi
contemporană a judeţului Sibiu, contribuţii care vorbesc cu prisosinţă, de la
sine despre personalitatea lui Nicolae Nistor:
CĂRŢI
1. Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1976, coautor Aurel Dumitrescu –Jippa
2. Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
coautor M. N. Marinescu-Frăsinei
STUDII PUBLICATE
1. Documente sibiene referitoare la revoluţia din 1848, în Revista
Transilvania nr. 5/1973. în colaborare cu Racoviţan Mihai
2. Din trecutul scaunelor româneşti Sălişte şi Tălmaciu, în Studii şi
comunicări nr. 18/1974 a Muzeului Brukenthal
3. Mărturii arhivistice sibiene despre Mihai Viteazul, în Revista Transilvania
nr,.5/1975
4. Odiosul Dictat de la Viena. Un act condamnat de istorie, în Revista
Transilvania nr.8/1975
5. Acţiuni social-politice ale românilor transilvăneni după procesul

Memorandului oglindite în documente sibiene (pentru volumul omagial Ştefan
Meteş 85) - 1975
6. Ioan Lupaş, conducător al Anuarului de Istorie Naţională (1921-1945) –
1980
7. Manufacturile de mătase din Sibiu (1981)
8. Lupta ţărănimii din judeţul Sibiu împotriva dictaturii antonesciene (1940
– 1944) în „ Revista Arhivelor” nr. 3/1984
9. Cronologie de evenimente sibiene 1111 – 1918, material anexă la vol.I-II
Sibiul vechi, Editura Transilvania, 1984
10. Recenzie: Ediţie de documente externe. Vol. I – II, 1918 la români,
editată de DGAS în 1983, pentru Revista Transilvania nr. 2/1984
11. Prezentarea uni document din 10 februarie 1859 semnat de Al. Ioan Cuza,
352
pentru nr. 1/1984 al Revistei Transilvania

12. Prezentarea cărţii Ardealul străvechi pământ românesc, de M. Lehrer,
pentru nr.5/1984 al revistei Transilvania
13. Unitatea – un ideal şi o permanenţă a istoriei noastre, în Revista
Transilvania nr. 12/1985
14. Transilvania în istoria şi conştiinţa românilor, recenzie a volumului
apărut la Iaşi, 1985, în Revista Transilvania nr. 1/1986
15. Mircea cel Mare în conştiinţa posterităţii (600 de ani de la urcarea pe
tron a lui Mircea cel Mare), în Revista Transilvania nr. 8/1986
16. Transilvania în istoria şi conştiinţa românilor, recenzie a volumului
apărut la Iaşi, 1985, sub redacţia lui C. Gheorghe Marinescu, în Revista
Transilvania nr. 1/1986
17. Contribuţii sibiene la procesul de desăvârşire al unităţii noastre naţionale
( 1414 – 1918 ), în Revista Transilvania nr. 11/1988
REFERATE PROFESIONALE
1. Catalogul bibliotecii Arhivelor Statului din Sibiu, Monograia GAC Ocna
Sibiului (1962), Prezentarea fondului ASTRA (1962)
2. Viaţa culturală a românilor transilvăneni (până în anul 1930) oglindită în
fondul ASTRA (1963)
3. Convenţia cu Sibiul din anul 1507 a lui Radu cel Mare. Martori domneşti
şi pecetele lor. Studiu heraldic (1967)
4. Organizarea şi funcţionarea ASTREI Sibiu. Instituţia sodalilor români
(1968)
5. ASTRA. Structuri organizatorice. Actele create şi importanţa lor documentară
(1969)
6. Regimentul întâi românesc de la Orlat 1763-1851, în colaborare cu Aurel
Dumitrescu Jippa (1970)
7. Dezvoltarea industrială a Sibiului în epoca modernă-(1972)
8. Sibiul anului 1848, centru de iniţiativă revoluţionară românească (1973)
9. Aspecte din viaţa economică a Sibiului în sce. XIV-XV. Agricultura, breslele,
comerţul (1973)
10. Judeţul Sibiu în preajma şi în timpul insurecţiei naţionale antifasciste din
august 1944- (1974)
11. Contribuţie la istoria Scaunelor româneşti şi săseşti din sudul Transilvaniei
(sec. XIII-XIX)- 1976
12. Acţiuni social politice ale românilor transilvăneni oglindite în documente
sibiene dintre anii 1895-1902 ( 1976)
353
13. Contribuţia ASTREI la unitatea culturală a Românilor 1861-1918 -(1977)

14. Câteva consideraţii asupra posesiunilor domnitorilor români în Ducatul
Amlaşului şiŢara Făgăraşului (sec. XIV-XVII)- (1977)
15. Cu privire la organizarea politică, administrativăşi judecătorească a
teritoriului colonizat în epocile feudală şi modernă (sec. XIII-XIX)- (1988)
COMUNICĂRI la simpozioane ştiinţiice, sesiuni, mese rotunde

1. Aspecte din viaţa culturală a Transilvaniei oglindite în fondul ASTRA (1861-
1918), la sesiunea organizată de Serviciul Arhivelor Statului Braşov – 1964
2. Sibiul în timpul revoluţiei din 1848 (Societatea de Istorie- sesiune festivă
la 125 de ani, 17.V.1973, sala ASTRA - 1973)
3. Din istoria comunelor şi scaunele ilialelor Sălişte şi Tălmaciu, pentru
volumul „Studii şi comunicări” al Muzeului Brukenthal din Sibiu
4. Sibiul anului 1848 - centru de iniţiativă revoluţionară românească (1 iunie
1973 în cadrul sesiunii 1848 organizată de Direcţia Generală a Arhivelor
Statului Bucureşti şi la Sibiu )
5. Contribuţia unor membri ai Academiei Române la Enciclopedia ASTREI
(la sesiunea organizată de Academia Română la Sibiu în ianuarie 1974)
6. Judeţul Sibiu în preajma şi în timpul insurecţiei naţionale antifasciste
din august 1944, la sesiunea de comunicări organizată de către Direcţia
Generală a Arhivelor Statului Bucureşti, în iulie 1974 la Cluj, cu prilejul
aniversării a 30 de ani de la eliberarea ţării noastre)
7. Mărturii arhivistice despre Mihai Viteazul, la sesiunea Facultăţii de Istorie
din Sibiu – 1975
8. Formarea limbii şi a poporului român. Dovezi de continuitate postaureliană
în judeţul Sibiu, octombrie 1975, Casa Armatei
9.Simpozionul Societăţii de Istorie –Filiala Sibiu din 6 mai 1975, la Casa
Armatei, închinat zilei victoriei şi aniversării a 98 de ani de la proclamarea
Independenţei de stat a României - Semniicaţia Independenţei de stat a
României de la 9 mai 1877
10.Importanţa arhivelor din Sibiu pentru istoria Transilvaniei - la sesiunea
Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, octombrie 1975
11. Semniicaţia Unirii din 24 ianuarie 1859, Casa Armatei, 20 ianuarie 1976
12. Relaţiile politice şi diplomatice între Sibiu şi Ţara Românească în secolul
XV şi începutul secolului XVI – 1976 – comunicare la sesiunea organizată de
Serviciul Arhivelor Statului Vâlcea – 1976
13. Asociaţiunea ASTRA şi lupta pentru unitatea culturală a românilor – la
sesiunea Facultăţii de Istorie din Sibiu, 1978
354
14.Ioan Lupaş – omul şi opera, la aniversarea a 100 de ani de la naştere -

1980
15. Informaţii şi documente privind unele aspecte din istoria României în
arhivele germane din Merseburg – 1981
16. Scaunele româneşti Sălişte şi Tălmaciu în secolele XIII-XIX – 1982
17.Mircea cel Mare – personalitate proeminentă a istoriei româneşti şi universale
– 1986
18. Ecoul internaţional al actului istoric de la 23 august 1944 (la Liceul nr.
6) – 1986
19.Din istoria Sibiului (la Întreprinderea Steaua Roşie) - 1986
20.Lupta pentru libertate şi unitate a poporului român în evul mediu (la
Universitatea politică şi de conducere) – 1986
21.Aniversarea Marii Uniri – în colaborare cu Uzina Mecanică Sibiu – 25
noiembrie 1988
22.Evoluţia gândirii istorice româneşti de la tradiţie cronograică la materialismul
istoric (la Inspectoratul de Interne din Sibiu – mai 1988)
23. Rolul ,,Mărginenilor sibieni în procesul luptei de unitate naţională”

24 . Ideea de unitate naţională în publicaţiile istorice ale ASTREI
25. Acţiuni social – politice ale românilor transilvăneni oglindite în documente
ale Astrei
26. Opera istoriograică a ASTREI şi Ardealul unităţii naţionale şi idealul
unităţii naţionale
27.Unitatea – un ideal şi o permanenţă a istoriei noastre
28.Mircea cel Mare – personalitate proeminentă a istoriei româneşti şi universale
29.Mircea voievod – mare ctitor de ţară şi conducător de oşti.
30.Prezentarea istoricului ilialei ( la Şcoala 9 din Sibiu)
31. Ecoul internaţional al actului istoric de la 23 august 1944 (la Liceul nr. 6
din Sibiu)
32. Din vremea marelui Mircea (la U.M. Auto din Sibiu)
33.Răscoala din 1907 (la Universitatea politică şi de conducere)
34. Lupta pentru libertate şi unitate a poporului român în evul mediu (la
Universitatea politică şi de conducere)
35. Simpozion dedicat zilelor de 8 şi 9 Mai, Inspectoratul de Interne al judeţului
Sibiu, la Uzina Mârşa şi Liceul din Mârşa
36 . Micromonograia comunei Cârţişoara, judeţul Sibiu, susţinută cu prilejul
manifestării Cibinium 74, în comuna Cârţişoara în cadrul simpozionului de
dezbateri asupra moştenirii cultural – artistice din zonă
355
ARTICOLE
18. Revolutionäre - Waffentat, 125 Jahre seit der Schlacht von Dealul Spirii,
in „ Die Woche” nr. 298/ 6 Jahrg. 7 sept. 1973
1. Dokumente zur Geschichte Rumäniens in den Archiven von Potsdam und
Dresden, in Forschungen nr. 1/Ed.16, 1973
2. Expoziţia documentară 1848 de la Muzeul Brukenthal, în Tribuna
Sibiului nr. 1587, 3 aprilie 1973
3. Din gândirea social.- politică a fruntaşilor revoluţiei, în Tribuna Sibiului,
nr. 1607/ 26.IV.1973
4. Semniicaţia Adunării Naţionale de pe Câmpia Libertăţii, în Tribuna
Sibiului nr. 1614/4 mai 1973
5. Unitatea Naţională deziderat major al revoluţiei, în Tribuna Sibiului nr.
1620/ 11 mai 1973
6. Sibiul – un centru de iniţiativă revoluţionară românească în Tribuna
Sibiului nr. 1621/12 mai 1973
7. George Bariţiu – o conştiinţă patriotică ierbinte, în Tribuna Sibiului, nr.
1621 / 12 mai 1973
8. Concepţia despre om şi etică (300 de ani de la naşterea lui Dimitrie
Cantemir) în Tribuna Sibiului, nr. 1758 din 20 octombrie 1973
9. Supplex Libellus Valachorum. Eine Kopie der politischen Denkschrift in
Sibiu entdeckt, în ,,Die Woche”, nr. 269/16 febr. 1973
10. Dimitrie Cantemir evoluţionist, în Tribuna Sibiului, nr. 1731 din 19
septembrie 1973
11. Concepţia despre om şi etică (300 de ani de la naşterea lui Dimitrie
Cantemir), în Tribuna Sibiului nr. 1758 din 20 octombrie 1973
12 . Recenzia volumului: Bărbaţi ai datoriei (1848 – 1849) de Maria Totun,
Petru Florea şi Paul Abrudan (autor sibian), în Tribuna Sibiului din 22
septembrie 1984
13. Recenzia volumului, O zi pentru nemurire, de Mihai Stoian, Tribuna
Sibiului din 15 noiembrie 1984, Roman colaj inspirat din istoria anilor 1939 –
1944.
14. Horea şi epoca sa, în Tribuna Sibiului din 21 octombrie 1984.
15. Momente şi fapte eroice în lupta pentru airmarea înaltelor idealuri de
unitate şi libertate a poporului român, în Tribuna Sibiului nr. 8961/ 25 mai 1986
16. O lecţie de demnitate şi eroism în lupta pentru împlinirea înaltelor aspiraţii
ale libertăţii şi unităţii poporului român în Tribuna Sibiului nr. 8965/30 mai 1986
17. Mircea cel Mare – personalitate remarcabilă în istoria românilor (600 de
ani de la urcarea pe tron) în Tribuna Sibiului nr. 9002/12 iulie 1986
356
18. Viaţa economică în timpul lui Mircea cel Mare (600 de ani) în Tribuna
Sibiului, nr. 9017 din 30 iulie 1986;
19. 1 Decembrie 1918 (68 de ani de la făurirea statului naţional unitar român)
în Tribuna Sibiului nr. 9123/ 30 noiembrie 1986
20. ASTRA – 125 (aniversarea Asociaţiunii) în „În slujba patriei”, nr. 45/ 10
noiembrie 1986
21. Unire, unitate – idealuri supreme, permanenţe ale devenirii noastre. 129
de ani la Unirea Principatelor Române, în Tribuna Sibiului nr. II 9478 /24
ianuarie 1988
22. Istoria unitară a poporului român – istoria unor necontenite lupte pentru
libertate şi dreptate socială ( susţinerea rubricii în serial: 1918 – 1988. Şapte
decenii de la făurirea statului naţional unitar român) în Tribuna Sibiului, II,
nr. 9712 dinn 25 octombrie 1988
23. Unitatea – un ideal şi o permanenţă, în Tribuna Sibiului nr. 9715 din 28
octombrie 1988
24. Horea – un simbol al aspiratorilor de libertate socială şi naţională ale
poporului român, în Tribuna Sibiului, XL, nr. 9720 din 3 noiembrie 1988
25. Mircea cel Mare, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul simboluri ale luptei
pentru libertate, independenţă şi unitate, în Tribuna Sibiului, II nr. 9722 din 5
noiembrie 1988
26. Unirea – actul energic a întregii naţiuni române, în „Tribuna Sibiului”,
XL nr. 9727 din 11 noiembrie 1988
27. Simbolul pentru Independenţă şi românii din Transilvania, în „Tribuna
Sibiului” , XL nr. 9729 din 13.XI, 1988
28. Unirea – act energic al întregii naţiuni (Simpozion la Inspectoratul de
Interne 29 ianuarie 1988 prilejuit de aniversarea Principatelor Române)
29. Desăvârşirea statului naţional unitar român – Contribuţii sibiene (la
simpozionul prilejuit de aniversarea a 70 de ani de la Marea Unire, la Uzina
Mecanică Sibiu, 23 noiembrie 1988
30 Die historische Bedeutung der Ereignisen von 23 August 1944 (I). Die
inmen-und ausenpolitische Lage vor dem Zweiten Weltkrieg, în „Die Woche, nr.
1129, 4 august 1989
31. Die Bündnispolitik der R.K.P. in den Kriegsjahren, in „Die Woche”, nr.
1130, 11 august 1989
32. Krönung des jahrhunderts alten Kampfes der Winderhall im Ausland, în „
Die Woche” nr. 1131, 18 august 1989
În inalul acestei prezentări doresc să mulţumesc în mod special doamnelor
Monica Vlaicu şi Liliana Popa şi domnului Mihai Racoviţan pentru sprijinul
357
acordat în realizarea acestui material, care se doreşte un omagiu modest

Omului şi Profesorului NICOLAE NISTOR, cel care timp de trei decenii a
slujit Arhivele Statului, istoria şi cultura naţională.
AUREL MARC16
(1941-1997)
Liviu BOAR
L-am cunoscut pe Aurel Marc,17 Puiu pentru cei apropiaţi, în anii 80, la
Miercurea – Ciuc, unde eram directorul Arhivelor Statului Filiala Harghita, iar el
era instructor la Comitetul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării
Artistice din Judeţul Harghita. Citisem şi câteva articole semnate de către Aurel
16 O variantă a acestui material a apărut în „SANGIDAVA” (6), Editura NICO, Târgu –
Mureş, 2012, p. 139-147 cu titlul:Un topliţan în fruntea arhivelor harghitene: Aurel Marc
17 Primul articol dedicat memoriei lui Aurel Marc a fost scris de către Marin Radu Mocanu,
la acea dată director în cadrul Arhivelor Statului din Bucureşti, publicat în Revista de arhivistică,
Editată la Cluj Napoca de către Asociaţia Arhiviştilor „DAVID PRODAN” Tom IV, 1998, Nr. 1-2,
p.171. Textul acestuia îl publicăm în Anexă. În anul 2000, în Colecţia Interferenţe, (2) Editu-
ra EUROCARPATICA din Sfântu Gheorghe a publicat volumul AUREL MARC – contribuţii la
istoria judeţului Harghita, Volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan
Lăcătuşu, 131p. Vezi capitolul Repere biograice p. 7-8 scris de Liviu Boar
358
Marc în cotidianul local „Informaţia Harghitei” la care colaboram cu articole având

ca temă valoriicarea documentelor din arhivele harghitene.
Întâmplător eram şi vecini, pe strada Lenin (astăzi Piaţa Libertăţii) din
„buricul târgului”, eu la numărul 23, el la numărul 21, astfel că drumurile noastre se
intersectau la cumpărăturile de la „alimentara din colţ” sau la Piaţa de legume care
era în apropiere.
Nu bănuiam atunci că vom avea destine comune pe tărâmul arhivisticii
româneşti, în speţă harghitene.
A venit acel decembrie 89 care a bulversat viaţa întregii ţări dar şi multe
destine, printre care şi pe cele ale noastre.
La începutul anului 1990, a propunerea conducerii Arhivelor Statului de la
acea dată, respectiv a directorului general Ioan Alexandru Munteanu, general maior,
ulterior profesor universitar, am fost transferat în interesul serviciului ca director de
ilială la Tîrgu – Mureş.
Pentru mine era o promovare la o ilială mare, de gradul I, spre deosebire de
Harghita care era ilială de gradul III.
Mai mult, eu mă întorceam pe meleagurile natale, iind născut în Reghin,
după o perioada de aproape 17 ani petrecuţi în judeţul Harghita, mai întâi ca profesor
în comuna Lunca de Sus,(1973-1978), apoi ca slujitor al Arhivelor Harghitene, 2 ani
(1978-1980) ca arhivist, iar din iunie 1980 ca director al ilialei.
A rămas astfel vacant postul de director al Filialei Harghita, pentru care
trebuia făcută o propunere de numire în funcţie18.
A fost propus şi s-a acceptat numirea lui Aurel Marc la conducerea ilialei,
după ce postul a devenit vacant prin numirea mea la data de 15 mai 1990 la conducerea
Filialei Mureş a Arhivelor Statului.
Ordinul de numire a fost semnat de către adjunctul ministrului de interne de
la aceea dată, generalul – maior Dumitru Penciuc cu data de 25.06.1990.19
18 Conform uzanţelor din aceea perioadă, iind un post de conducere în cadrul Ministerului
de Interne, numirea în funcţie se făcea de către adjunctul ministrului de interne, cu grad de gene-
ral, la propunerea directorului general al Arhivelor Statului, la rândul său având gradul de general.
Generalul Ioan Alexandru Munteanu a fost ultimul director general al Arhivelor Statului cu statut
militar, el iind urmat de profesorul universitar doctor Ioan Scurtu, în anul 1992.
19 Dumitru Penciuc n. 6 august 1925 în Comuna Tudora din Judeţul Botoşani. Oiţer Oiţer de ca-
rieră. Adjunct al Ministrului de Interne. Colaborator la „Revista Jandarmeriei” şi editorul Revistei
„Veteranul” titlul:Un topliţan în fruntea arhivelor harghitene: Aurel Marc
Primul articol dedicat memoriei lui Aurel Marc a fost scris de către Marin Radu Mocanu, la acea
dată director în cadrul Arhivelor Statului din Bucureşti, publicat în Revista de arhivistică, Editată
la Cluj Napoca de către Asociaţia Arhiviştilor „DAVID PRODAN” Tom IV, 1998, Nr. 1-2, p.171.
Textul acestuia îl publicăm în Anexă. În anul 2000, în Colecţia Interferenţe, (2) Editura EURO-
CARPATICA din Sfântu Gheorghe a publicat volumul AUREL MARC – contribuţii la istoria ju-
359
Am efectuat operaţiunile de predare primire a funcţiei şi a gestiunii în

perioada 1-15 iulie 1990.
Aurel Marc s-a născut la 2 septembrie 1941 în localitatea Topliţa, judeţul
Harghita, părinţi iindu-i Aurel20 şi Ana21.
A absolvit Şcoala Medie de 11 ani din Topliţa în prima promoţie a acesteia
în anul 1959, după care a urmat la Regionala Braşov un curs de impiegat de mişcare
(IDM) pe care l-a absolvit în anul 1960, iind angajat până în anul 1965 la Staţia
CFR Topliţa.
Între 1965-1968 a fost angajatul Primăriei din Topliţa ca „responsabil
radioicare”, după care v-a prelua conducerea în calitate de director a Casei de
Cultură din localitate, până în anul 1972, când se va angaja la Combinatul de
Exploatare şi Prelucrare a Lemnului (C.E.P.L.) Topliţa, la Comitetul sindical, mai
întâi ca redactor, apoi ca inspector principal. Aici va lucra până în anul 1975, când
va veni la Miercurea - Ciuc ca redactor la Administraţia Presei Locale până în anul
1978, după care se transferă ca instructor la Comitetul Judeţean de Îndrumare a
Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice din Judeţul Harghita.
În perioada 1973-1977 urmează cursurile Facultăţii de Ziaristică din cadrul
Academiei „Ştefan Gheorghiu”.
A fost membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
S-a căsătorit în anul 1960 cu Maria Moldovan, care i-a dăruit patru fete:
Mirela Simona căsătorită Vulpe, Anamaria Carmen căsătorită Dragne, Diana Octavia
căsătorită Creţu şi Raluca Otilia căsătorită Moldovan.
După angajarea în sistemul Arhivelor Naţionale a urmat o perioadă de
acomodare, telefoanele sunau des între Miercurea –Ciuc şi Tîrgu – Mureş, pentru
clariicarea unor probleme de serviciu inerente unui început de drum.
Era o perioadă de schimbări în arhive, de deschidere către publicul larg, dar
şi de bâlbâieli şi căutări de adaptare la noua orânduire care se contura.
deţului Harghita, Volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan Lăcătuşu,
131p. Vezi capitolul Repere biograice p. 7-8 scris de Liviu Boar
Conform uzanţelor din aceea perioadă, iind un post de conducere în cadrul Ministerului de Inter-
ne, numirea în funcţie se făcea de către adjunctul ministrului de interne, cu grad de general, la pro-
punerea directorului general al Arhivelor Statului, la rândul său având gradul de general. Generalul
Ioan Alexandru Munteanu a fost ultimul director general al Arhivelor Statului cu statut militar, el
iind urmat de profesorul universitar doctor Ioan Scurtu, în anul 1992.
Dumitru Penciuc n. 6 august 1925 în Comuna Tudora din Judeţul Botoşani. Oiţer de carieră.
Adjunct al Ministrului de Interne. Colaborator la „Revista Jandarmeriei” şi editorul Revistei „Vete-
ranul”
20 Născut în 1912 la Topliţa, decedat în 1969, funcţionar, invalid de război
21 Născută în 1915 la Bilbor, decedată în 1999. A lucrat la Cooperativa „Munca Colectivă”
din Topliţa
360
Au apărut o serie de reglementări noi, unele se băteau cap în cap cu cele

după care s-a lucrat până atunci. Dar legea care a marcat activitatea arhivistică în
primul deceniu de la schimbarea de regim politic a fost celebra Lege 18/1991, Legea
Fondului Funciar, care s-a bazat în prima etapă de aplicare pe adeverinţele şi copiile
eliberate de către Arhivele Statului de pe documentele deţinute, în special Registrele
agricole.
Astfel că noul director al Arhivelor Harghitene a făcut ”caliicarea la locul de
muncă” un concept al regimului apus dar atât de actual oricând.
În paralel a fost cuprins în cursurile de iniţiere în arhivistică organizate la
Bucureşti de către Arhivele Statului, denumirea instituţiei la acea dată.22
Nu de puţine ori am purtat lungi convorbiri telefonice cu Puiu Marc pe
probleme de arhivistică şi nu numai, clariicând o serie de situaţii cu care se confrunta
în noua sa meserie.
Din păcate irul vieţii sale s-a curmat ca urmare a unui cancer,care i-a fost
depistat la Tîrgu – Mureş şi în ciuda tratamentului pe care l-a urmat aici precum şi
la Bucureşti.
Ne-am întâlnit la Tîrgu – Mureş imediat după alarea verdictului medicilor
şi într-o lungă convorbire purtată în apartamentul mamei sale din Tîrgu Mureş din
Cartierul Tudor am încercat să-l îmbărbătez. Mi-am dat seama că mă asculta, dar
cuvintele treceau pe lângă el fără să le perceapă semniicaţia.
A plecat la cele veşnice la 13 iulie 1997, locul său la conducerea Arhivelor
Harghitene iind luat de către colega sa, arhivista Ana Dobreanu.23
Pe lângă activitatea strict profesională de arhivist şi de manager al Filialei
Harghita a Arhivelor Statului între 1990 şi 1996, apoi timp de mai bine de un an
a Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor Naţionale, după apariţia Legii 16/1996,
Legea Arhivelor Naţionale, Aurel Marc s-a preocupat şi de valoriicarea Fondului
Arhivistic Naţional, prin manifestări ştiinţiice organizate sub egida arhivelor
harghitene, precum şi prin articole publicate în presa locală.24
Astfel la 22 iunie 1995 a organizat la Miercurea - Ciuc Simpozionul
„MEMORIA ARHIVELOR”, la care au participat din partea Direcţiei Generale
a Arhivelor Statului Virgil Z. Teodorescu, directorii ilialelor judeţene Mureş şi
22 După apariţia Legii 16/1996, ea se va numi Arhivele Naţionale.

23 După dispariţia lui Aurel Marc, conducerea Arhivelor Harghitene a fost preluată de către
Ana Dobreanu, până în anul 2007, când a plecat ca lector universitar la Facultatea de Arhivistică
din Bucureşti, la conducerea Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor Naţionale iind numit arhivis-
tul Daniel Peter Bányai.
24 Vezi Bibliograia publicata în volumul AUREL MARC – contribuţii la istoria judeţului
Harghita, Volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan Lăcătuşu, Editura
EUROCARPATICA , Sfântu Gheorghe, 2000 în Colecţia Interferenţe, (2)
361
Covasna, Liviu Boar respectiv Dan Baicu, muzeograii Szőcs János din Miercurea
–Ciuc şi Ioan Lăcătuşu din Sfântu Gheorghe şi bineînţeles gazda reuniunii Aurel
Marc. Comunicările prezentate au abordat diverse aspecte din istoria sud-estului
Transilvaniei, respectiv judeţele Harghita şi Covasna.
Într-un articol dedicat evenimentului, regretatul ziarist Gheorghe Chiper,
publica pe prima pagină a ziarului „Adevărul Harghitei” din 25 iunie 1996
articolul cu titlul „Simpozionul < Memoria Arhivelor> evocă lacrimile de durere
de pe obrajii românilor de odinioară”.
Ultima manifestare ştiinţiică pe care a organizat-o Aurel Marc înainte de
a pleca la cele veşnice a fost cea din 28 noiembrie 1996 sub genericul „Românii
din Sud – Estul Transilvaniei şi relaţiile lor cu naţionalităţile conlocuitoare de-a
lungul istoriei” la care au participat directorul general al Arhivelor Naţionale din
Bucureşti Corneliu Lungu, directorii direcţiilor judeţene Covasna şi Mureş, Dan
Baicu respectiv Liviu Boar, arhivişti de la Sibiu, Covasna şi Tîrgu Mureş, profesori
şi muzeograi din Miercurea - Ciuc şi bineînţeles gazda manifestării ştiinţiice,
directorul Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor Naţionale, Aurel Marc, care
a prezentat o interesantă comunicare despre meleagurile sale natale intitulată :
”Topliţa în documente din secolul al XVIII- lea”.
„Plecarea sa prea timpurie dintre noi, la 13 iulie 1997, a lăsat un gol în
suletul prietenilor săi, a lăsat pagini nescrise din istoria acestei părţi de ţară care a
avut şi mai are multe de pătimit… Parafrazându-l pe marele istoric C.C. Giurăscu,
putem spune că <timpul, acest judecător inexorabil şi drept… aşază pe iecare la
locul ce i se cuvine>. Locul lui Aurel Marc este întru acei condeieri care au scris,
mai multe sau mai puţine pagini de Istorie adevărată, nealterată de pasiuni politice
sau de altă natură, <sine ira et studio>”25.
Valentin Istrate, consilier superior la Arhivele Harghitene, fost coleg cu Aurel
Marc în perioada 1993-1997, îşi aminteşte cu plăcere de Aurel Marc:
Câteva gânduri despre Omul Aurel Marc
„Am venit la Arhivele Statului – Filiala judeţeană Harghita, la 1 noiembrie

1993, iind primit cu căldură de şeful acestei instituţii, Aurel Marc. Cu răbdare şi
profesionalism, el m-a îndrumat în descifrarea tainelor teoriei şi practicii arhivistice.
Avea un respect deosebit pentru documentul scris, care reprezintă baza pentru
scrierea veridică a istoriei. A reuşit să ne facă să înţelegem, pe noi arhiviştii tineri, că
lucrăm pentru viitor, şi de felul cum noi păstrăm şi folosim documentele, generaţiile
25 Liviu Boar, Repere biograice în volumul AUREL MARC – contribuţii la istoria jude-
ţului Harghita, Volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan Lăcătuşu,
Colecţia Interferenţe, (2) Editura EUROCARPATICA din Sfântu Gheorghe 2000, p. 8
362
viitoare vor avea materia primă, pentru scrierea de lucrări, studii şi articole, care
să relecte istoria acestor locuri. Ne spunea adesea, că un arhivist bun se formează
în timp şi are nevoie de o serie de calităţi: răbdare, rigoare, meticulozitate, o bună
memorie şi cunoştinţe temeinice de istoria şi evoluţia instituţiilor.
Îşi susţinea argumentat ideile, când calm, când vulcanic, încercând să ne
împărtăşească din experienţa sa profesională şi de viaţă, respectând şi părerile
celorlalţi. A fost respectat şi iubit deopotrivă de colegi şi colaboratori, impunându-
se prin profesionalism, obiectivitate şi imparţialitate. Ştia să pretindă, dar în egală
măsură să şi dăruiască, oferindu-le celor din jur căldura suletească, menită să
le aline durerile, necazurile, dar să-i şi convingă că viaţa este frumoasă şi merită
trăită.
Cercetător pasionat al istoriei Transilvaniei şi al relaţiilor şi interferenţelor
stabilite în decursul timpului de către cei care au locuit de o parte şi de alta a
Carpaţilor, Aurel Marc a fost un bun cunoscător şi iubitor al oamenilor şi locurilor
din judeţul Harghita şi zonele învecinate.
Dorinţa lui de a-şi aduce contribuţia la cunoaşterea istoriei meleagurilor
natale, nu-şi avea izvorul în orgolii deşarte sau porniri veleitare, ci avea drept
temei responsabilitatea ce-i revenea intelectualului căruia viaţa îi oferise şansa
cunoaşterii nemijlocite a realităţilor contemporane, dar şi cele din trecut, prin
intermediul graiului speciic al documentelor de arhivă.
S-a implicat total în organizarea a o serie de manifestări cultural-ştiinţiice:
simpozioane şi sesiuni de comunicări, legate de momente majore ale istoriei
românilor. Întotdeauna prelegerile sale erau argumentate ştiinţiic, dar îmbrăcau şi
o formă literară elevată, ştiind să capteze interesul şi atenţia auditoriului.
Este imposibil de surprins în câteva rânduri, complexa personalitate a Omului
Aurel Marc, care timp de 7 ani, din iunie 1990, până în iulie 1997, a condus destinele
instituţiei Arhivelor Naţionale din judeţul Harghita.” Valentin Istrate Miercurea
Ciuc, 1 martie 2012
De asemenea, fostul director general al Arhivelor Statului(după 1996
Naţionale) prof. univ. dr. Corneliu Mihail Lungu, îşi aminteşte cu emoţie despre
omul, arhivistul, colegul şi prietenul Aurel Marc:
În urmă cu mai bine de un deceniu, mai exact în anul 2000, într-o lucrare de
sulet, apărută sub îngrijirea Anei Dobreanu şi a lui Ioan Lăcătuşu, am aşternut pe
hârtie gândurile mele sincere şi curate, despre AUREL MARC - omul şi arhivistul.
Tot ceea ce am mărturisit atunci poate că nu a reuşit să redea în toată mărimea
lor, preţuirea şi respectul ce le-am nutrit permanent faţă de personalitatea lui
ce m-a marcat încă de la venirea sa, în vara ierbinte a lui 1990, între slujitorii
Arhivelor Statului. Competenţele profesionale, dar, mai cu seamă, preocupările
363
comune pe tărâmul cercetării istorice, convingerile neclintite că Adevărul poate i

pus în lumină numai pe baza documentelor de arhivă, participarea la simpozioane
şi sesiuni ştiinţiice organizate pe plan local sau la nivel naţional au contribuit la
legarea unei trainice prietenii, care, iată, este vie şi astăzi.
Am avut prilejul să-l cunosc în toate ipostazele: ca şef al Filialei judeţene Harghita
a Arhivelor Statului, ca cercetător, ca istoric, ca arhivist, dar şi în postura de coleg
şi un împătimit familist. De iecare dată şi-a etalat şi pus în valoare calităţile cu totul
speciale, contopite într-o Personalitate de excepţie. De altfel, această convingere
am avut-o şi în anul 2000, dovadă că scurta evocare de atunci a lui Aurel Marc o
încheiam astfel: ,,discret şi demn cum a trăit toată viaţa, mult prea scurtă, a plecat
întru nemurire. A rămas tot ceea ce a creat şi a iubit, într-un cuvânt, întreaga sa
PERSONALITATE, care nu va putea i răpusă de nimeni şi de nimic”.
Ce poate i mai doveditor că spiritul său a dăinuit şi rămas treaz, decât faptul că
acum, la 15 ani după trecerea sa în neiinţă, cei ce l-au cunoscut, apreciat şi iubit îşi
amintesc de el şi îl omagiază.
Iar noi ne-am alăturat lor, mândri că ne putem exprima satisfacţia ca i-am îndeplinit
ultimele dorinţe pe care ni le-a transmis la 30 mai 1997, cu aproximativ o lună
înainte de a părăsi, pentru totdeauna, meleagurile ardelene ale naţiei române pe
care a iubit-o atât de mult.
Prima dorinţă i-am împlinit-o predându-i destinele instituţiei Arhivelor judeţene
harghitene profesoarei Ana Dobreanu, pe care o considera destoinică, demnă
urmaşă, capabilă să ducă mai departe tradiţia arhivistică locală şi să asigure
integritatea mărturiilor documentare, care, indiferent de limba, sau limbile în
care au fost create, reprezintă parte a tezaurului arhivistic românesc. De cea de
a doua dorinţă, pe care i-am îndeplinit-o, cred că este satisfăcut şi, acolo sus de
unde cu siguranţă priveşte şi veghează, se poate mândri cu mezina lui, Raluca,
cea care îi continuă cariera şi a devenit o femeie aşezată la casa ei, fălindu-se
cu ce realizează în numele şi amintirea ilustrului ei tată .Năpădindu-ne gândurile
şi amintirile despre Aurel Marc, nu putem trece peste sentimentele ce le nutrim
astăzi, când îi simţim lipsa, pentru că de el, spiritualitatea românească ar i avut
nevoie mai mult ca oricând. De oameni verticali, demni, dârji, iubitori de neam şi
patrie are nevoie ţara acum, când se încearcă destrămarea ei şi ştergerea identităţii
naţionale Asemenea oameni ar i capabili să ne scape de: ,,marele nostru blestem,
o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau
pentru o mare idee”, după cum aprecia titanul istoriograiei noastre contemporane,
academicianul Florin Constantiniu, plecat dintre noi în Vinerea Mare a Paştelui,
lăsându-ne ,,mai săraci, mai puţini”.
Corneliu Mihail Lungu Bucureşti 23 aprilie 2012

364
IN MEMORIAM
AUREL MARC (1941-1996)26
Venind în arhivele harghitene pe un teren arhivistic rodnic, fertilizat

profesional de Liviu Boar, Aurel Marc a putut avea, astfel, sentimentul siguranţei
pe care-l doreşte orice intelectual când îşi schimbă sfera de preocupări. Al doilea
element de siguranţă şi-l clădise el în cei 25 de ani de slujitor al culturii harghitene,
timp în care avea să studieze şi să vadă la faţa locului toate monumentele de cultură
româneşti în ruină sau care au rezistat vitregiilor vremii.
Numeroasele sale studii şi articole de istoria culturii apărute în publicaţii
de limbă română şi maghiară l-au conectat din mers la problematica Arhivelor,
instituţie pe care a considerat-o a i tot un inel de legătură al acestui lanţ cultural.
El este cel care-l va descoperi pe Iuliu Maniu în secuime, venit să îi asculte
pe ei şi pe români şi să le canalizeze doleanţele spre un mod de rezolvare, şi care va
schiţa o istoria a Mănăstirii Sf. Prooroc Ilie din Topliţa şi a localităţii Joseni.
Gheorghe Şincai va lua în scrisul său alura unui “titan şi mucenic al
neamului românesc” iar pe Elie Miron Cristea (1868-1939), primul Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române, îl va face cunoscut opiniei publice locale ca “vrednic
şi mare iu al Harghitei”.
Poate fără să vrea neapărat, ca o obsesie, documentele de arhivă îi pun
condeiul în mână îndemnându-l să scrie şi despre deznaţionalizarea românilor din
Ciuc, aşa cum avea să scrie şi despre legăturile românilor din Ciuc cu moldovenii
în secolul al XIX-lea.
Prematura şi regretabila lui dispariţie i-a îngropat proiectul scrierii unei
lucrări despre aşezăminte şi monumentele spiritual-culturale ale românilor din
părţile Harghitei.
Marin Radu MOCANU
26 Revista de arhivistică Editată la Cluj Napoca de către Asociaţia Arhiviştilor „DAVID

PRODAN” Tom IV, 1998, Nr. 1-2, p. 171. Textul a fost publicat şi în lucrarea lui Marin Radu Mo-
canu - „Arhivele şi Cultura”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1998, p.128-129
365
DAN V. BAICU
(1944-2006)
Ioan LĂCĂTUŞU
De la îniinţarea sa, în anul 1953, instituţia Arhivelor Naţionale din judeţul

Covasna a fost condusă de următorii arhivişti: Iosif Arvay (1953-1975), Ştefan Suciu
(aprilie-august 1975), Ernestin Csia (septembrie 1975-martie 1976), Vasilica Szasz
(1976-1986), Dan Vasile Baicu (1986-2006), Ioan Lăcătuşu (2006-2009; în perioada
oct. 2007-iulie 2008 - Adina Foircă(Crişan), 2010 şi în prezent Marius Stoica.1
Iosif Arvay (1916-1975), în cei 22 de ani în care s-a alat la cârma arhivelor
covăsnene, împreună cu prietenul şi colaboratorul său Ernestin Csia, practic a pus
bazele instituţiei, asigurând preluarea şi prelucrarea principalelor fonduri şi colecţii
arhivistice deţinute de Arhivele covăsnene. Este autor a peste 20 de studii şi articole
apărute în revistele de specialitate din Cluj-Napoca, Bucureşti şi Sf. Gheorghe.
Şi-a îndeplinit munca de arhivist asemeni unei vocaţii, cu smerenia specialistului,
activitatea sa iind apreciată de toţi colegii din sistemul arhivistic naţional şi de
istoriograia locală şi regională.2
Timp de un deceniu (1976-1986), conducerea Arhivelor covăsnene a fost
asigurată de profesor Vasilica Szasz, născută Ivaşcu. Principalele priorităţi ale
acestei perioade au fost: preluarea documentelor de la creatorii şi deţinătorii din
judeţ, activitatea de îndrumare şi control şi valoriicarea documentelor în scopuri
ştiinţiice.3
În cele ce urmează, ne propunem să creionăm o schiţă de portret moral şi
profesional a celui care a condus instituţia Arhivelor Naţionale Covasna, timp de
două decenii (1986-2006), respectiv profesorul Dan Vasile Baicu (1944-2006).
Baicu Vasile Dan s-a născut la 15 ianuarie 1944 în localitatea Abrud, judeţul
Alba, din părinţii Mihai - oiţer al armatei române, veteran de război, rănit la
Stalingrad, decorat prin decret regal - şi Emilia - profesoară de limba română, apoi
366
inspector şcolar, căreia i s-a decernat titlul de “Cetăţean de onoare al municipiului

Sfântu Gheorghe”. După ce, împreună cu părinţii şi sora Mihaela şi-a petrecut
copilăria în mai multe oraşe, în anul 1951 s-a stabilit în Sfântu Gheorghe unde a
urmat cursurile şcolii generale si ale liceului. Şi-a petrecut copilăria într-o perioadă
diicilă marcată de ultima etapă a celei de a doua conlagraţii mondiale, episod în
care derularea evenimentelor militare prevestea deznodământul politic cunoscut.
Deşi copil resimte din plin aceste avataruri din primii ani postbelici. Aceste
trăirii sunt şi mai intense având în vedere faptul că părinţii au slujit cu credinţă
două instituţii fundamentale româneşti - şcoala şi armata - ambele lovite de vitregia
vremurilor. S-ar putea spune că Baicu Vasile Dan s-a născut “cu pumnii strânşi” după
cum airma “poetul pătimirii noastre” - Octavian Goga. A învăţat încă din primii
ani că istoria este cu adevărat “învăţătoarea vieţii”. Cunoscându-i personalitatea,
mai ales sentimentele, ni se dezvăluie fără echivoc faptul că aceste episoade ale
copilăriei şi ale adolescenţei i-au îndreptat suletul şi mintea spre studiul istoriei,
mai întâi în templu spiritualităţii ardelene - Cluj-Napoca, iar apoi în capitala tuturor
românilor - Bucureşti.
După terminarea cursurilor generale şi liceale în oraşul Sfântu Gheorghe,
în anul 1965 a absolvit Facultatea de istorie-geograie a Institutului Pedagogic din
Cluj-Napoca, iar în anul 1978, din dorinţa de a se perfecţiona a terminat cu brio
cursurile Facultăţii de istorie-ilozoie din cadrul Universităţii Bucureşti. A lucrat în
învăţământ din 1965 până în 1986 succesiv în următoarele unităţi şcolare din judeţ
(cu scurte popasuri la organizaţia de tineret şi presa locală): Şcoala generală nr. 1
- Târgu Secuiesc, şcolile generale nr. 1 şi 2 din Sf. Gheorghe, în acestea din urmă
îndeplinind şi funcţia de director adjunct. Ca profesor de istorie a obţinut în 1969
gradul didactic deinitiv, iar în 1981 gradul didactic II la centrul de perfecţionare de
pe lângă Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
În perioada când a lucrat efectiv la catedră, a luat parte la toate formele de
perfecţionare profesională, iind şi şef de catedră la unităţile şcolare unde a funcţionat.
În cadrul cercurilor metodice a prezentat referate cu tematică metodologică precum
şi strict de specialitate (istorie). Foştii săi elevi (dintre care, peste ani, unii i-au
devenit colegi la Arhivele Naţionale) au apreciat în mod deosebit, atât calităţile de
profesor, cât şi pe cele de director, iindu-i recunoscători pentru dragostea de istorie
insulată de dascălul lor.
Din 15 mai 1986 este angajat la Arhivele Statului iind numit şeful ilialei
Arhivelor Statului judeţul Covasna. Un obiectiv important în acea perioadă a fost
integrarea într-un termen cât mai scurt în speciicul muncii. A fost deci necesară
atât asimilarea problemelor legate de teoria şi practica arhivistică, cât şi adaptarea
la atribuţiile ce-i revin în calitate de conducător de instituţie. A urmat în prima
367
fază un curs de iniţiere la Direcţia Generală a Arhivelor Statului - Bucureşti, luând

cunoştinţă cu domeniile iecărui serviciu în parte: metodologie şi control, valoriicare,
informatică arhivistică, arhive tehnice, ştiinţe auxiliare, iniţiere ce a fost în măsură
să-i contureze modul de rezolvare a problemelor ce reveneau ilialei. Şi-a început
activitatea într-o clădire deteriorată, care punea în pericol atât documentele alate
în păstrare, cât şi sănătatea personalului direcţiei. Învingând toate piedicile, a reuşit
să convingă factorii abilitaţi şi să înceapă construirea unui sediu nou, la care s-a
lucrat timp de peste şase ani. De fapt, construirea noului sediu al D.J.A.N. Covasna,
reprezintă realizarea principală a activităţii lui Dan Baicu, pe tărâmul arhivisticii
româneşti.
A lucrat cu un colectiv alat la momentul “schimbului de generaţii”. După
plecarea din instituţie a „vechii gărzi”, respectiv a arhiviştilor care trudiseră de la
îniinţarea acesteia, în 1953 - Arvay Josef, Csia Ernestin, Carmen Szekely, Vasilica
Szasz, Paraschiva Crişan - cu perseverenţă, răbdare şi tact, Dan Baicu a asigurat
angajarea şi formarea “noului val”, care activează în prezent în instituţie, constituind
un colectiv bine pregătit profesional, caracterizat prin preocuparea iecăruia de
autoperfecţionare şi adaptare la cerinţele timpurilor prezente şi a celor care vin.
Atât cât timpul şi împrejurările i-au permis, Dan Baicu, s-a preocupat de
punerea în valoare a documentelor alate în păstrarea Arhivelor Naţionale. În studiile
şi articolele sale a abordat teme privind evenimente şi personalităţi importante ale
istoriei naţionale (Mihai Viteazul şi unirea de la 1600, Alexandru Ioan Cuza şi unirea
“cea mică”, instituţii şi personalităţi ale românilor ardeleni şi rolul lor în înfăptuirea
“Marii Uniri”, de la 1 Decembrie 1918 ş.a.). În articolele dedicate istoriei locale, a
tratat subiecte referitoare la istoria românilor din sud-estul Transilvaniei, respectiv
la relaţiile acestora cu Moldova şi Ţara Românească, la rolul bisericii strămoşeşti, al
şcolilor, instituţiilor şi asociaţiilor culturale româneşti pentru păstrarea şi airmarea
identităţii naţionale. Articolele de arhivistică abordează, în principal, problematica
raporturilor dintre instituţia Arhivelor Naţionale şi societatea românească, în istorie
şi contemporaneitate, precum şi prezenţa în spaţiul public a arhiviştilor covăsneni.
Articolele scrise despre Dan Baicu, cât şi cele redactate de acesta, iecare în
parte, şi toate la un loc, vorbesc convingător despre omul, profesorul şi arhivistul
care s-a identiicat cu profesia şi instituţia, la care a trudit timp de două decenii. Dan
Baicu, a venit în sistemul Arhivelor Naţionale, în ultimii ani ai regimului comunist,
“beneiciind” apoi, din plin, de toate avatarurile tranziţiei postdecembriste. A reuşit
să gestioneze corespunzător numeroasele provocări cu care s-a confruntat direcţia,
după evenimentele din decembrie 1989, atât cele generale, caracteristice întregului
sistem al Arhivelor Naţionale, cât şi cele speciice, generate de implicarea factorului
etnic în administraţia publică locală.
368
În contextul activităţii de cercetare tematică precum şi a celei de documentare,

a scos în evidenţă elemente privitoare la istoricul unor instituţii culturale din judeţ,
activitatea Astrei-Târgu Secuiesc, personalităţi din domeniul cultural, administrativ,
prezenţa românilor la înfăptuirea Marii Uniri, datele iind materializate prin
publicarea unor articole în presa locală, precum şi prin prezentarea de comunicări
inedite la diferite sesiuni ştiinţiice.
Printre priorităţile ixate după evenimentele din 1989 s-au numărat şi
obţinerea unui local propice pentru desfăşurarea activităţii instituţiei D.J.A.N.
Covasna, atragerea în această zonă a tinerilor absolvenţi ai Facultăţii de Arhivistică,
conştientizarea opiniei publice despre rolul instituţiei Arhivelor, precum şi
promovarea unei imagini pozitive a D.J.A.N. Covasna. A reuşit să îndeplinească
toate aceste obiective, deoarece a înţeles să-şi identiice propria persoană cu însăşi
instituţia. În cazul său, sentimentele de sacriiciu şi loialitate s-au împletit armonios
cu pasiunea de-o viaţă - istoria.
Încununarea acestei munci, este reprezentată de noul sediu al Direcţiei
Judeţene Covasna a Arhivelor Naţionale, inaugurat la 1 noiembrie 2002, cu
participarea conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor, Arhivelor Naţionale
şi a tuturor directorilor direcţiilor judeţene, ediiciul sinţit de Întâi Stătătorul
Episcopiei Covasnei şi Harghitei - P.S. Ioan Selejan. Acestui obiectiv major i-a
consacrat 10 ani de muncă susţinută.
Pe parcursul îndeplinirii responsabilităţilor ce i-au revenit, a întreţinut
relaţii deosebit de strânse cu Prefectura judeţului Covasna, Inspectoratul Judeţean
de Poliţie, Jandarmeria şi cu societatea civilă românească din judeţ, iind membru
fondator, împreună cu întreaga familie, al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”
şi al Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor Covasna. Dan Baicu, împreună
cu colegii săi, a fost o prezenţă activă în viaţa publică a judeţului, participând la
marcarea evenimentelor importante ale istoriei naţionale şi locale, prin organizare
de expoziţii documentare, de simpozioane, dezbateri şi conferinţe, articole în presa
locală, iind un colaborator constant al „bătrânului” cotidian „Cuvântul Nou”, dar şi
al mai „tânărului” său confrate „Observatorul de Covasna”.
S-a remarcat ca o personalitate marcantă în peisajul arhivisticii româneşti
atât prin calităţile de conducător şi îndrumător, cât şi prin numeroasele studii
sau articole publicate în presa locală şi centrală, cu tematică variată ce include
subiecte din domeniile: istorie locală şi regională, istoria oraşelor, istoria militară,
memorialistică, cultură şi spiritualitate românească. I-au fost recunoscute calităţi
precum cinstea, devotamentul, modestia, patriotismul curat manifestat prin
cultivarea asiduă a istoriei naţionale. A fost în permanenţă preocupat de păstrarea,
conservarea şi valoriicarea bogatului patrimoniu arhivistic naţional. Printr-un
369
frumos joc al destinului, Baicu Vasile Dan s-a născut de ziua marelui Eminescu şi
s-a căsătorit de ziua „Unirii Mici”. La 24 ianuarie 1971 şi-a unit destinul cu Ana
Stănese din Apoldul de Jos, judeţul Sibiu. Devotata şi iubitoarea soţie i-a dăruit doi
copii, Bogdan, născut în 1972, profesor de istorie, şi Călin, născut în 1974, specialist
în robotică şi calculatoare.
Din păcate timpul nu a mai avut răbdare, răpindu-l din mijlocul familiei dar
şi din ambiţioasele proiecte propuse. O boală necruţătoare s-a declanşat în iunie
2005. A urmat o operaţie deosebit de complicată la Bucureşti succedată de mai multe
perioade de spitalizare. Deşi a luptat crâncen cu boala, iar strădaniile personalului
medical au fost deosebite, după o grea suferinţă, în noaptea zilei de 3 februarie 2006,
a trecut la cele veşnice lăsând în urma sa, alături de cumplita durere, amintirea unui
caracter integru, devotat familiei şi profesiei.4
Aşa cum s-a procedat şi la volumul Aurel Marc, Contribuţii la istoria judeţului
Harghita,5 volum dedicat fostului director al Direcţiei Judeţene Harghita a Arhivelor
Naţionale - Aurel Marc, şi el plecat prea repede dintre noi, şi în lucrarea Baicu Vasile
Dan, Istorie şi arhivistică în Arcul Intracarpatic, volum de studii şi articole alcătuit
şi îngrijit de Adina Foircă şi Ioan Lăcătuşu, apărut tot la Editura Eurocarpatica,
Sfântu Gheorghe, 2006, în primul capitol al cărţii sunt gânduri referitoare la omul şi
arhivistul Baicu V. Dan, semnate de cei care l-au cunoscut şi apreciat.
Mai întâi, a scris despre Dan Baicu, arhivistul Marin Radu Mocanu, la acea
vreme, director general adjunct al Arhivelor Naţionale ale României, în volumul
„Arhivele şi Cultura”. În articolul intitulat Dan Baicu - Destin şi împlinire arhivistică,
autorul menţionează: „Venirea lui la Direcţia Arhivelor judeţului Covasna (1986) de
la catedra de istorie a unei şcoli nu a însemnat, cum s-a dovedit, un obstacol de
netrecut, adaptându-se în scurt timp la speciicul activităţii acestei instituţii, a cărei
componentă fundamentală - stabilirea adevărului istoric în baza documentului
autentic - l-a acaparat total. (...) Cercetarea sa istoriograică s-a plasat cu prioritate
spre existenţa, continuitatea şi aportul elementului românesc la dezvoltarea acestei
zone, subiect puţin studiat şi luat în considerare de istoriograia românească şi mai
ales, cea maghiară, străină, în general. Intrarea în această tematică istorică şi-a
făcut-o prin studiu asupra trecutului instituţiilor culturale şi al personalităţilor
româneşti culturale şi al personalităţilor româneşti locale, relevând prezenţa şi
implicarea populaţiei româneşti în evenimente importante ale istoriei naţionale.
(...) Dan Baicu este unul din autorii volumelor de documente privind minorităţile
naţionale din România, ca şi un factor stimulator al manifestărilor cultural-ştiinţiic
covăsnene, în măsura în care organele administrative şi culturale maghiare îl
solicită sau îl acceptă ca partener în diverse activităţi de acest gen ce privesc istoria
zonei în ansamblu ei, cu tot ceea ce a unit comunităţile etnice în trecutul lor comun,
cu toate vicisitudinile timpului.” 6
370
In anul 2004, la împlinirea vârstei de 60 de ani, în mesajul trimis de Centrul

Ecleziastic de Documentare “Mitropolit Nicolae Colan”, instituţie de cultură laică şi
bisericească, din subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, parteneră
a Arhivelor naţionale Covasna, se airmă: „Acest bilanţ include şi rezultatele
parteneriatului constant şi al colaborării beneice dintre Direcţia Judeţeană
Covasna a Arhivelor Naţionale şi Centrul Ecleziastic de Documentare “Mitropolit
Nicolae Colan” - instituţie care prin menirea sa a fost creată pentru a gestiona şi
valoriica arhivele ecleziastice ortodoxe din sud-estul Transilvaniei -,rezultate din
rândul cărora amintim: expoziţiile documentare organizate la Muzeul Spiritualităţii
Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sf. Gheorghe; sesiunile de comunicări
şi simpozioanele organizate în comun, documentele valoriicate în cuprinsul
publicaţiilor, studiilor şi volumelor editate împreună cu Muzeul Carpaţilor
Răsăriteni şi cele apărute cu binecuvântarea şi sprijinul P.S. Ioan Selejan, Episcopul
Covasnei şi Harghitei. Din punctul nostru de vedere, portretul moral al omului Dan
Vasile Baicu, ajuns la această venerabilă vârstă, cuprinde cuvinte cheie precum:
statornicie, corectitudine, iubire de adevăr, sensibilitate, ataşament faţă de familie,
patriotism luminat, promotor al ordinei şi disciplinei, înţelegere faţă de problemele
oamenilor ş.a. Cu aleasă consideraţie şi statornică prietenie, Dr. Ioan Lăcătuşu” 7
Peste doi ani, la împlinirea vârstei de 62 de ani, cu puţin timp înaintea trecerii
la cele veşnice, în mesajul de preţuire şi recunoştinţă transmis de Corneliu Mihail
Lungu, directorul general al Arhivelor Naţionale ale României, se spune: „Scumpe
coleg şi prieten, DAN BAICU, A fost hărăzit de Bunul Dumnezeu ca la iecare început
de an să păşeşti cu entuziasm şi braţele larg deschise, plin de speranţă spre viitorul
încărcat de idealuri, dorinţe şi surprize pe care ţi le-a rezervat viaţa. Acum, la ceas
aniversar, pentru hărnicia, devotamentul, cinstea, modestia, discreţia, mândria de
a i român şi dragostea oferită semenilor, chiar şi acelora care n-o meritau, roadele
trudei tale te învăluie fără a i, însă, capabile să te răsplătească pe măsura dăruirii
tale şi să ie la nivelul înălţimii existenţei tale. Fie ca anul 2006, în care se vor împlini
două decenii de când cârmuieşti arhivele româneşti ale Covasnei să preigureze o
nouă treaptă în evoluţia ta existenţială şi profesională pentru a i fericit alături de
minunata ta soţie, scumpele tale odrasle şi pentru a mângâia cu blândeţea ce te
caracterizează anii pe care mama ta îi poartă cu demnitate şi mândrie. La mulţi ani
! 15 ianuarie 2006”. 8
Cu acelaşi prilej, în scrisoarea transmisă de colegii de la Arhivele Nationale
Covasna, printre altele, se spune: „Totodată, se cuvine a evidenţia devotamentul şi
loialitate faţă de instituţie, probate în perioada celor aproape 20 de ani de când
vă alaţi la cârma direcţiei, preocuparea constantă pentru a asigura prestigiul şi
imaginea pozitivă a direcţiei noastre în mass-media locală şi în mentalul colectiv.
371
Aşa cum am mai airmat, preţuim deopotrivă, patriotismul curat, verticalitatea,

demnitate, consecvenţa, modestia şi celelalte calităţi care formează proilul uman
al profesorului, arhivistului şi managerului Dan Baicu” 9
Din păcate, timpul nu a mai avut răbdare şi, numai peste trei săptămâni,
înainte de mai putea marca împlinirea a două decenii dedicate arhivelor, şi de a se
bucura de răsplata binecuvenită, după peste patru decenii de activitate pusă în slujba
învăţământului şi culturii româneşti, a trecut la cele veşnice, la 3 februarie 2006. A
fost condus pe ultimul drum de familia îndurerată, vecini, prieteni şi foarte mulţi
colegi arhivişti, din întreaga ţară. Redăm câteva fragmente din mesajele de adio
rostite atunci de către unii din foştii colegi arhivişti. „Dragă Dane - s-a adresat cu
durere în glas, prietenul său prof. Vilică Munteanu, directorul Arhivelor Naţionale
Bacău - Ştiu că ai avut o viaţă plină cu de toate. Ai primit o educaţie aleasă într-o
familie de buni români, te-ai format într-o facultate pentru a i dascăl, la fel ca mama
ta. Ai fost profesor şi director de şcoală şi ai contribuit la formarea multor generaţii
de tineri, iar de aproape 20 de ani ai condus, şi nu cu puţine diicultăţi şi obstacole,
instituţia Arhivelor Naţionale din judeţul Covasna. Prin spiritul tău, tenacitatea care
te-a caracterizat ai fost mereu un învingător şi trebuie să ii mândru, cum nu mulţi
pot i, de ceea ce laşi în urma ta: doi copii bine realizaţi, un colectiv bine închegat şi
o clădire nouă, modernă la instituţia căreia i te-ai dedicat. Tu, învingătorule, ai fost
însă o singură dată învins. Te-a biruit necruţătoarea boală şi te-a răpit din mijlocul
celor dragi, înainte da a-ţi i spus ultimul cuvânt în multe chestiuni.” 10
La rândul său, directorul Arhivelor Naţionale Harghita, prof. Ana Dobreanu,
a ţinut să remarce: „Dacă ar i să cuprind în cuvinte puţine un portret, aş spune
despre Dan Baicu pe scurt: onestitate, hărnicie, verticalitate, respect şi stimă pentru
colegii de breaslă şi întâi de toate modelul său se caracteriza prin moralitate. Se
bucura mereu să poată i de folos, să sprijine, să te ajute, să împărtăşească din
experienţa ce cu trudă a acumulat-o în atâţia ani de muncă, şi toate acestea le făcea
cu o modestie greu de cuprins în cuvinte. Se bucura sincer de reuşita unui coleg şi
fremăta de mâhnire atunci când cineva apropiat suferea. A pus mult sulet şi trudă
în tot ceea ce a făcut, şi nu a făcut nimic pentru laude sau recunoştinţă, ci pentru că
aşa se simţea împlinit, mulţumit. Iubea ceea ce făcea”. 11
O altă bună prietenă, Elisabeta Marin, director al Arhivelor Naţionale Braşov,
a concis: „A terminat şi a reuşit să lase pentru arhivistica românească - un lăcaş,
o ctitorie - şi nu oriunde - la Sfântul Gheorghe în judeţul Covasna - un simbol al
sacriiciului, ca în legenda Meşterului Manole.” 12
Prin întrega sa activitate, de aproape două decenii, în sistemul Arhivelor
Naţionale, Dan Baicu a făcut parte din generaţia de arhivişti care, la răscruce de
vremuri, a asigurat funcţionarea instituţiei Arhivelor Naţionale, în judeţul Covasna
şi transmiterea pentru generaţiile viitoare, a unui valoros tezaur arhivistic, parte
372
componentă a Patrimoniului Arhivistic Naţional.

Note:
1. Raluca Andronic, Ioan Lăcătuşu, Arhivele covăsnene. 55 de ani de activitate
instituţională, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2008, p. 61-62
2. Ibidem, p. 66
3. Ibidem, p. 67
4. Baicu Vasile Dan, Istorie şi arhivistică în Arcul intracarpatic, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006, p. 20 -23, volum alcătuit şi îngrijit de Adina
Foircă şi Ioan Lăcătuşu şi In memoriam Dan Baicu, Ioan Lăcătuşu Bogdan
Baicu, în Almanahul Pentru Patrie / 2006, Bucureşti, p. 206-208
5. Aurel Marc, Contribuţii la istoria judeţului Harghita, Editura Eurocarpatica,
Sf. Gheorghe, 2000, volum alcatuit şi îngrijit de Ana Dobreanu şi Ioan Lăcătuşu
6. Marin Radu Mocanu, Destin şi împlinire arhivistică, în „Arhivele şi Cultura”,
Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1997, p. 130-132
7. Baicu Vasile Dan, Istorie şi arhivistică în Arcul intracarpatic, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006, p. 18 -19
8. Ibidem, p. 15
9. Ibidem, p. 26
10. Ibidem, p. 28 -29
11. Ibidem, p. 31
12. Ibidem,p. 33
373
SABĂU V. IOAN 27
(1930-2005)
Klara GUSETH
Repere biograice:
Sabău Ioan s-a născut în satul Roşiori, comuna Valea Vinului,
Şomcuta Mare, la 16.07.1930. În perioada 1937-1944, a urmat în satul
natal cele 7 clase elementare, ulterior înscriindu-se şi frecventând până
în anul 1951 cursurile Liceului Teoretic de Băieţi “Mihai Eminescu”
din Satu Mare. Deşi dă admitere la Facultatea de Filosoie din Cluj-
Napoca, îşi continuă însă în perioada 1951-1955 studiile universitare
la Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Filosoie a Universităţii „Dr. C.I.
Parhon”.
La 1 Decembrie 1955, Ioan Sabău este încadrat la Serviciul Arhivelor Statului
Baia Mare, unde îşi desfăşoară activitatea până la pensionare, la 01.01.1994.
Bibliograie selectivă:
Volume în colaborare:
1. Monograia municipiului Baia Mare, vol. 1, Aurel S. Feştilă, Ioan I. Pintilie,
Ioan I. Cădariu, Ioan V. Sabău, Baia Mare, 1972, 567 p.;
2. Îndrumător în Arhivele Statului Judeţul Maramureş, Vasile Căpâlnean,
Ioan Sabău, Coloman Oszóczki, Adalbert Balogh, Vasile Schrek, DGAS,
Bucureşti, 1974, 334 p.;
27 Ibidem, pg. 30-33.

374
Volume îngrijite, coordonate, editate:

1. Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională : Documente.
1848-1918, ediţie îngrijită de Vasile Căpâlnean, Ioan Sabău, Valeriu Achim.,
Bucureşti, 1981, 414 p. lucrare distinsă cu premiul Academiei Române
„Nicolae Iorga” pe anul 1981, în anul 1983;
Studii şi articole:
1. Frământări sociale şi politice în Munţii Apuseni în anul 1790, în Revista
Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1959, p. 236-251;
2. Ecourile răscoalei lui Horea în părţile nord-vestice ale Transilvaniei, în
Revista Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1962, p. 169-193;
3. Direcţia Minelor şi Uzinelor Metalurgice Baia Mare, în Revista Arhivelor, 1,
X, Bucureşti, 1967, în colaborare cu Coloman Oszóczki, p. 179-198;
4. Contribuţii la “Pagina arhivarului”, în Revista Arhivelor, nr. 2, Bucureşti,
1972;
5. Aspecte ale vieţii social economice a muncitorilor băimăreni şi a luptei lor
împotriva exploatării şi asupririi în perioada crizei din 1929-1933, în Lupta
maselor populare maramureşene..., Muzeul Judeţean Maramureş, Baia
Mare, 1972, p.105-121;
6. Despre Monetăria din Baia Mare, în secolele XV-XVII, în Marmaţia, III,
Baia Mare, 1977, p. 55-70;
7. Aspecte privind participarea maselor populare maramureşene la
transformările din perioada 1944-1947, în Marmaţia, nr. 4, Muzeul Judeţean
Maramureş, Baia Mare, 1978, p.268-280;
8. Noi date privind lupta populaţiei din Judeţul Satu Mare pentru Unire, în
Satu Mare. Studii şi Comunicări, IV, Satu Mare, 1980, p.213-225;
9. Sub inluenţa răscoalei lui Horea, frământări, mişcări, măsuri în Maramureş,
în Revista Arhivelor, nr. 4, 1984, p.375-386;
10. Date privind industria minieră carboniferă sălăjeană între 1910-1922, în
Acta Musei Porolissensis, XI, Zalău, 1987;
11. Categorii de documente cu caracter permanent create şi deţinute de unităţile
din reţeaua sanitară, în Revista Arhivelor, nr. 3, 1987;
12. Produse agricole pe piaţa băimăreană la mijlocul secolului XVII, în volumul
Al X-lea simpozion naţional de istorie şi retrologie agrară al României, Baia
Mare, 1988;
13. Din experienţa activităţii de arhivă la consiliile populare maramureşene, în
Revista Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1989, în colaborare cu Vasile Căpâlnean,
p. 50-51;
14. Evoluţia demograică a oraşului Baia Mare în secolele XVI-XVIII, în
Marmaţia, nr. 7, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 2002, p.57-65;
375
Vasile Căpâlnean28
(1934 – 2005)
Klara GUSETH
Repere biograice:
Vasile Căpâlnean s-a născut la data de 03.10.1934, în localitatea Biia, comuna

Sona, judeţul Alba. A urmat între anii 1942-1946 şcoala primară în satul natal, iar
ulterior până în anul 1953, a frecventat cursurile Şcolii normale de învăţători din
Blaj (din 1948 – Şcoală Pedagogică). Între 1953-1957 a fost student al Facultăţii
de Istorie şi Filologie, secţia Limba şi literatura română, în cadrul Universităţii
„Victor Babeş” din Cluj Napoca. După terminarea facultăţii şi-a început cariera
didactică la Şcoala Generală din comuna Halmeu, azi în judeţul Satu Mare, unde
a fost dascăl doar pentru un an. La 1 decembrie 1958 a fost promovat pe postul de
inspector metodist al Secţiei raionale de învăţământ şi cultură din cadrul Sfatului
Popular Raional Satu Mare. În anul 1962, este numit şef al Secţiei de învăţământ
(echivalentul astăzi al Inspectorului general şcolar) până la data de 15 februarie
1963, când a fost transferat ca şef la Serviciul Regional Maramureş al Arhivelor
Statului, devenit după 1969 ilială judeţeană.
<?>
Guşeth Klara, În loc de: „ Arhivele maramureşene la 60 de ani”, în Revista Arhivei Ma-
ramureşene, nr. 4/2011, Baia Mare, p. 20-25.
376
Volume:
1. Filiala Arhivelor Statului judeţul Maramureş. Bucureşti, DGAS, 1982, 76 p.
1. Maramureşul şi Unirea (1918), Dr. Troin Hăgan, Ioan S. Mureşan, Valeriu
Achim, Vasile Căpâlnean, Muzeul Regional Maramureş, Baia Mare, 1968,
200 p.;
2. Maramureşul pe verticala a trei decenii, Valeriu Achim, Andrei Bălan,
Ştefan Bellu, Vasile Căpâlnean, Baia Mare, 1974, 160 p.;
4. Biia vatră de istorie şi cultură. Studiu monograic. Ioan Sălcudean, Dumitru
Frăcea, Toader Blaga, Vasile Căpâlnean, Vasile Lechinţan, Ed. Astra.
Despărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj, 2004, 611 p.;
Volume îngrijite, coordonate, editate:

1. Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională : Documente.
1848-1918, ediţie îngrijită de Vasile Căpâlnean, Ioan Sabău, Valeriu Achim.,
Bucureşti, 1981, 414 p., lucrare distinsă cu premiul Academiei Române
„Nicolae Iorga” pe anul 1981, în anul 1983;
2. Jurnal de front (1942-1943) - Mihai Bălaj, ediţie de: Vasile Căpâlnean,
Viorel Rusu, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1999, 184 p.;
3. Biia, 800 de ani. Contribuţii la monograia satului Biia, coordonatori: Vasile
Căpâlnean, Vasile Lechinţan, Ed. Astra, Blaj, 2000, 232 p.
Studii şi articole
1. Centenarul primului Despărţământ al Astrei la Şomcuta Mare, în Studii şi

Articole, Baia Mare, 1969;
2. Etimologicum magnum romaniae a lui Haşdeu şi Maramureşul (despre
un chestionar datat „Buşag, 1885” descoperit la Arhivele Statului), în
Maramureş (supliment social-cultural), mai 1970, p. 17;
3. Contribuţii la cunoaşterea preocupărilor pentru îniinţarea de şcoli medii
româneşti în Baia Mare şi Seini, după revoluţia de la 1848, în Marmaţia, nr.
2, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1971, p. 161-173;
377
4. Câteva achiziţii de documente făcute de Arhivele statului Baia Mare în anii

1971-1972, în Revista Arhivelor, nr. 2, Bucureşti, 1973, p 415-417 ;
5. Arhivele maramureşene – izvor de informare pentru istoria învăţământului
(1848-1919),în Revista Arhivelor, nr. 2, Bucureşti, 1973, p. 242-247;
6. Reuniunea învăţătorilor români din Maramureş 1883-1918, în Marmaţia,
nr. 3, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare 1977, în colaborare cu Petre
Puşcaşu, p. 84-91;
7. Biblioteci româneşti în Maramureş în secolul al XIX-lea, în Studii şi
documente arhivistice – Ştefan Meteş – 85 ani, Cluj Napoca, 1977, p. 445-
448;
8. Maramureşenii participanţi activi la înfăptuirea unirii (1918), în
Marmaţia, nr. 4, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1978, p. 197-209;
9. Şase scrisori bariţiene inedite, în Marmaţia, nr. 4, Muzeul Judeţean
Maramureş, Baia Mare, 1978, p. 532-534;
10. Teodor Mihali (1856-1934), în Almanahul Tribuna, Cluj, 1979, p.155-156;
11. Lupta românilor maramureşeni pentru libertate şi unitate naţională 1848-
1918, în Revista Arhivelor, supliment, 1979, p. 190-196;
12. Scrisori inedite ale lui George Bariţiu în arhivele maramureşene 1879-
1891, în Revista Arhivelor, nr. 1, Bucureşti, 1980, p 68-76;
13. O scrisoare inedită din Bucureştii anului 1859, alată în arhivele băimărene,
în Satu Mare. Studii şi comunicări, nr. 4 Muzeul Judeţean Satu Mare, 1980,
în colaborare cu Coloman Oszóczki, p.197-202;
14. Gruia şi (ta)ta Novac, în Studii şi articole, nr. 3, Baia Mare, 1981, p. 188-
194;
15. Consideraţii privind aplicarea art. 10 din Decretul 472/1971, în Revista
Arhivelor nr. 4, Bucureşti, 1983, p. 418-419;
16. Achiziţii noi la Filiala Arhivelor Statului Maramureş, în Revista Arhivelor,
nr.1, Bucureşti, 1984, p. 61-63;
17. Scrieri inedite ale lui Gheorghe Crişan. Arhiva ziarului Cronica şi a
suplimentului literar Cronica Literară. Baia Mare 1936-1940 şi Bacău
1941, în Revista Arhivelor, nr.2, Bucureşti, 1987, p. 197-199;
18. Contribuţia învăţământului maramureşean la dezvoltarea pomiculturii,
în volumul Al X-lea simpozion naţional de istorie şi retrologie agrară al
României, Baia Mare, 1988;
19. Din experienţa activităţii de arhivă la consiliile populare maramureşene,
în Revista Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1989, în colaborare cu Ioan Sabău, p.
50-51;
20. Documente inedite din Arhivele Maramureşene privind mişcarea
memorandistă, în Revista Arhivelor, nr.1, Bucureşti, 1992;
378
21. Teodor Mihali – memorandist (evocare prilejuită de împlinirea a 75 de ani

de la Marea Unire) în Românul, nr. 4, Arad, 1993;
22. Consideraţii privind selecţionarea arhivelor la creator, în Revista Arhivelor,
vol. I, seria a III-a, nr.1-2, Cluj- Napoca, 1995;
23. Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, în Revista Arhivelor,
nr.2, Bucureşti, 1996, p.139-141;
24. Câteva îndreptări necesare: comentarii la articolul Participarea băimărenilor
la înfăptuirea măreţului act al Unirii din 1918 – Aurel Feştilă - publicat în
Pro Unione, an 3, nr. 3-4 (7-8), decembrie 2000, p.18-19, an 4, nr. 3-4 (11-
12), decembrie 2001, p.57-58;
25. Recenzia lucrării Dr. Vasile Lucaciu – luptător activ pentru unirea românilor,
studiu introductiv, îngrijirea ediţiei, note şi comentarii de Ion Iacoş şi Valeriu
Achim, vol.2, Baia Mare, editura Gutinul, 2000, în Pro Unione, an 3, nr. 3-4
(7-8), decembrie 2000, p.172-173;
26. Câteva îndreptări necesare: [comentarii la articolul Participarea
băimărenilor la înfăptuirea măreţului act al Unirii din 1918/ Aurel S. Feştilă
publicat în Pro Unione, an 3, nr. 3-4 (7-8), dec. 2000, p.18-19], în Pro
Unione, An 4, nr.3-4 /11-12), dec. 2001, p.57-58;
27. Un document inedit privind Chioarul secolului al XVII-lea. Conscrierea
familiilor nobile româneşti, în: Marmaţia, 2002, 7, nr. 2, în colaborare cu
Oszóczki Coloman. p.25-56.
379
SCHREK VASILE
(1935 – 1993)
Klara GUSETH
Repere biograice:
Schrek Vasile s-a născut la Sighetu Marmaţiei în 8 septembrie 1935. A urmat
la Sighet Şcoala Elementară (1942-1946), Şcoala Medie Teoretică (1946-1953) şi
ulterior Liceul de Cultură Generală Sighet (1949-1953). În perioada 1953-1957 a
fost studentul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Bolyai” din Cluj, după
care a fost repartizat ca profesor de istorie şi mai apoi director al Şcolii Elementare
de 7 ani din Ocna Şugatag. Din anul 1961 a fost numit şef al Filialei Arhivelor
Statului din Sighet.
Studii şi articole:
1. Năvălirea tătarilor în Maramureş şi înfrângerea lor la Borşa în 1717, în
Marmaţia, III, Baia Mare, 1977;
380
RECENZII
381
382
„PROFESIONIŞTII NOŞTRI” 1
ANA GRAMA - CERCETĂTOR, ETNOMUZEOGRAF ŞI ARHIVIST,
LA ÎMPLINIREA VÂRSTEI DE 70 DE ANI
Centrului European de Studii Covasna-Harghita,

Editura Eurocarpatica, Sfântul Gheorghe, 2010
În anul 2010, în cadrul Editurii Eurocarpatica a Centrului European de Studii

Covasna-Harghita, din Sf. Gheorghe a fost inaugurată colecţia „Profesioniştii noştri”,
primul volum iind dedicat distinsei doamne Ana Grama - cercetător, etnomuzeograf
şi arhivist sibian, la împlinirea vârstei de 70 de ani. Aşa cum rezultă din programul
iniţiatorilor colecţiei şi din aprecierile specialiştilor care au colaborat la redactarea
primului număr, noua colecţie îşi propune să ie „o publicaţie care trebuie să dăinuie”,
383
având obiective generoase precum: circumscrierea într-un proiect coerent şi consecvent

a unui grup profesional preocupat de problematica atât de complexă a românilor din
Arcul Intracarpatic şi convieţuirea lor cu secuii, maghiarii şi concetăţenii de alte etnii;
promovarea ideii de elită profesională, de performanţă cultural-ştiinţiică, obţinută în
cercetarea istoriei şi culturii româneşti din sud-estul Transilvaniei şi a interferenţelor
culturale româno - maghiare; propunerea de modele profesionale de urmat pentru
cercetătorii din tânăra generaţie, prin prezentarea de secvenţe semniicative din viaţa
şi activitatea celor pe care urmează să-i înlocuiască; şi, nu în ultimul rând, gesturi de
preţuire sinceră a valorilor „pentru ca întâlnirea cu normalitatea să nu se lase prea
mult aşteptată”.
În avampremierea lansării noii colecţii, începând cu anul 2009, la Sf. Gheorghe,
din iniţiativa Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din
subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi a Muzeului Naţional al
Carpaţilor Răsăriteni a fost constituit Grupul de Cercetare „I.I. Russu” pentru studiul
sud-estului Transilvaniei. La primele trei colocvii naţionale ale Grupului au fost
atribuite premiile “I.I. Russu” unor cunoscuţi cercetători: istorici, arhivişti, etnograi,
teologi, sociologi, ilologi ş.a., din principalele centre culturale ale ţării.
În acest mod, Editura Eurocarpatica se achită de onoranta obligaţie de a preţui
şi recompensa moral participarea cercetătorilor, la realizarea proiectului ştiinţiic de
anvergură ce îşi propune cercetare istoriei şi culturii românilor din judeţele Harghita,
Mureş şi Covasna şi convieţuirea lor cu secuii, maghiarii şi cu membrii celorlalte
etnii trăitoare, din arealul transilvan, multietnic şi pluriconfesional situat în inima
României.
Volumul „Profesioniştii noştri”1. Ana Grama - cercetător, etnomuzeograf şi
arhivist sibian, la împlinirea vârstei de 70 de ani este structurat astfel: Introducerea
la colecţie este semnată de IPS Ioan Selejan, episcopul Covasnei şi Harghitei, cu
articolul intitulat Un neîntrecut custode al valorilor culturale, iar Prefaţa este semnată
de dr. Ligia Ghinea cu titlul Ana Grama - inaugurând colecţia „Profesioniştii noştri”.
Capitolul 1 cuprinde 15 mesaje ale unor cunoscute personalităţi ale vieţii culturale şi
ştiinţiice româneşti, ale unor tineri colaboratori care au beneiciat de sprijinul doamnei
Ana Grama şi al coordonatorului volumului, dr. Ioan Lăcătuşu. Capitolul 2 cuprinde
scrisori personal –profesionale şi dedicaţii autografe de la peste 25 de corespondenţi.
În capitolul intitulat Rememorări, Ana Grama prezintă „ilmul” vieţii sale,
sub forma unor secvenţe intitulate sugestiv: Satul meu, familia mea; La Universitate,
în Bucureşti; Primii ani de activitate profesională, la Ploieşti (1961 -1975), La
Sibiu, În Secţia de Istorie a Muzeului Brukenthal; Foloasele unui deceniu ratat (?!);
Din nou muzeograf la Muzeul ASTRA. 1990 – 2000; Sexagenară. Datorez muncii în
arhive prelungirea vieţii profesionale şi împlinirea vieţii personale.
384
Curriculum vitae cuprinde, pe lângă activităţile profesionale şi locurile

de muncă, temele de studiu şi cercetare, problemele speciice de informare şi
documentare ştiinţiică, participări la sesiuni naţionale, publicaţii editate, expoziţii,
emisiuni radio –TV şi bibliograia care cuprinde: volume, colaborări în volume,
studii şi articole publicate.
Din cele 290 pagini ale volumului, jumătate sunt dedicate publicării a nouă
studii semnate de: Ştefan L. Toma, Gelu Neamţu, Macarie Drăgoi, Alexandru
Moraru, Cosmin Cosmuţă, Nicoleta Ploşnea, Dorel Marc, Ioan Lăcătuşu, Monica
Vlaicu şi Ana Grama.
Volumul „Profesioniştii noştri”1. Ana Grama - cercetător, etnomuzeograf şi
arhivist sibian, la împlinirea vârstei de 70 de ani s-a bucurat de aprecieri unanime, atât
din partea unor specialişti avizaţi, cât şi a iubitorilor de istorie şi cultură românească.
Din bogatul conţinut al volumului redăm câteva fragmente din articolul
intitulat
Ana Grama - un nume rostit cu respect în ştiinţa românească, semnat de Ioan
Lăcătuşu. „Ana Grama, un nume rostit cu respect pentru erudiţia, rigoarea,
meticulozitatea în tot ceea ce a făcut şi face. Descendentă a unei vrednice familii
de români ardeleni, Ana Grama, este formată la renumita şcoală arhivistică a
profesorului Aurelian Sacerdoţeanu. În mediile de specialitate, este cunoscută
pentru activitatea de cercetare desfăşurată cu profesionalism, acribie ştiinţiică,
exigenţă şi pasiune, calităţi speciice profesioniştilor, în sensul cel mai deplin al
cuvântului. Studiile şi lucrările sale abordează o tematică diversă direcţionată
cu prioritate pe istoria principalelor instituţii spirituale şi culturale româneşti din
Transilvania: Arhiepiscopia Sibiului, cu protopopiatele şi parohiile subordonate,
Asociaţiunea ASTRA, Muzeul Asociaţiunii, a celorlalte instituţii şi forme asociative
ale românilor ardeleni şi a patrimoniului creat de aceştia, în secolul al XIX-lea,
putând i structurate pe trei teme majore: civilizaţia imaginii, civilizaţia scrierii şi
„mica istorie” în satul transilvan.
Născută în anul în anul 1940, în comuna Rotbav, judeţul Braşov. Între anii
1953 -1956 a urmat cursurile Liceului „Doamna Stanca” din Făgăraş, iar în perioada
1956 -1961, pe cele ale Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, cu specialitatea
Arhivistică. După absolvirea facultăţii, între anii 1961 -1968 a fost muzeograf la
Muzeul Judeţean Prahova, iar în perioada 1969 – 1975, bibliotecar – Şef de secţie
„Colecţii speciale” la Biblioteca „Nicolae Iorga” şi Casa Corpului Didactic Praohova.
După 14 ani de activitate rodnică desfăşurată pe meleagurile prahovene,
se stabileşte în Transilvania, continuându – şi activitatea ca muzeograf – custode
la Muzeul Brukenthal, Secţia Istorie, din anul 1975 până în anul 1979, când va i
exclusă din mediul activităţilor cultural –ştiinţiice şi muzeograice. După propria-i
mărturisire, între anii 1980 -1990 a lucrat ca muncitor necaliicat la Cooperativa
385
IGIENA, secţia Arcuri; („ocazional, prin bunăvoinţă, învăţător şi profesor suplinitor”).

După evenimentele din decembrie 1989, revine în muzeograie, la Muzeul ASTRA
din Sibiu, unde va activa în calitate de Şef de secţie, respectiv cercetător ştiinţiic
principal II, punând bazele Centrului de Documentare „Corneliu Irimie”, până în anul
2008, când se pensionează. În perioada 1990 -1997 a fost lector universitar asociat la
Catedra de Istorie a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, unde a predat cursurile:
Carte veche românească; Biblioteci de specialitate; Informare –Comunicare –Limbaj.
Ieşirea la pensiei, nu a însemnat şi încetarea activităţii de cercetare etnomuzeograice,
istorice şi arhivistice, dimpotrivă, valoriicând vasta muncă de studiere şi valoriicare
ştiinţiică a arhivelor sibiene, în ultimii ani, Ana Grama a publicat câteva lucrări de
referinţă având ca teme: Din viaţa satului transilvan, în secolele al XVIII-lea şi al
XIX-lea; Personalităţi; Evenimente; Structuri socio-ocupaţionale. Instituţii. Istoria
Muzeului „Asociaţiunii”. Pentru un arhivist de valoarea sa, este deinitorie mărturia
făcută la inalul unei cariere profesionale de excepţie: „Datorez muncii în arhivă
prelungirea vieţii profesionale şi împlinirea vieţii personale”.
A publicat peste 110 studii şi articole în publicaţii ale Academiei Române şi
ale mai multor universităţi, instituţii muzeale, publicaţii arhivistice şi ecleziastice.
Studiile şi lucrările sale abordează o tematică diversă direcţionată cu prioritate pe istoria
principalelor instituţii spirituale şi culturale româneşti din Transilvania: Arhiepiscopia
Sibiului, cu protopopiatele şi parohiile subordonate, ASTRA şi Muzeul Asociaţiunii,
a celorlalte instituţii şi forme asociative ale românilor ardeleni şi a patrimoniului creat
de aceştia, în secolul al XIX-lea, putând i structurate pe trei teme majore: civilizaţia
imaginii, civilizaţia scrierii şi „mica istorie” în satul transilvan.
În raport cu exigenţele unei istoriograii noi, care postulează primatul
informaţiei ştiinţiice, bazată pe surse documentare riguroase, oneste şi indiscutabile
din punct de vedere al credibilităţii, Ana Grama a creat o adevărată şcoală de
documentarişti, specialişti temeinic pregătiţi în ştiinţa colectării, prezervării,
prelucrării şi valoriicării informaţiei istorice şi etnograice. Conştientă de necesitatea
formării viitorilor specialişti în aceste domenii, a fost un adevărat model pentru
studenţii săi de la secţia de arhivistică/biblioteconomie din cadrul Universităţii
„Lucian Blaga”, din Sibiu, cât şi pentru numeroşii tineri cercetători care au efectuat
cercetări în arhivele laice şi bisericeşti, pentru elaborarea unor lucrări de licenţă,
masterat şi doctorat, cu sprijinul şi sub atenta sa îndrumare. Stau mărturie, în acest
sens, cuvintele rostite de foştii săi învăţăcei, cu toţii autentice valori ale cercetări
româneşti actuale. La toate acestea să mai adăugăm amintirile unui fost student
din primul an de la arhivistică/biblioteconomie , seria 1991, care referindu-se la
prelegerile doamnei Ana Grama, din acel an, ne-a spus următoarele: „ţinea un curs
de 1,5 ore explicând ceva şi apoi îi anunţa că ...eu sunt plătită aici ca să vă zdruncin
convingerile însuşite prea uşor, sau, chiar şi pentru o eventuală discuţie cu oponenţii
386
trebuie să ii de o sută de ori mai bine pregătit decât pentru o lungă conversaţie
amicală, în unanimitate de vederi”.
După ani de cercetare asiduă, în prezent este una dintre cele mai bune
cunoscătoare ale „tainelor” arhivei Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului. A fost o
colaboratoare apropiată a preotului cărturar Gheorghe Papuc, născut în Covasna,
cel care timp de mai multe decenii a condus publicaţiile bisericeşti tipărite de
Arhiepiscopia Sibiului.
Problematica comunităţilor româneşti din fostul judeţ Treiscaune, în cea de-a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, este abordată substanţial, într-un documentat
şi extins studiu de caz, redat în volumul Români sudtransilvani în secolul al XIX-
lea, apărut la Editura Arcuş, în anul 2007, volum care reprezintă un autentic act de
cultură, o apariţie editorială de excepţie, o carte - eveniment pentru istoria locală,
regională şi naţională a României. Informaţia documentară prezentată cuprinde de la
datele istorice privind comunităţile româneşti şi până la personalităţile de ieri ivite
din aceste comunităţi, alate adesea în situaţii critice. Este prezentat pe larg aportul
românilor din această parte de ţară, alături şi împreună cu maghiarii şi secuii, la
formarea patrimoniului cultural-naţional, zestrea de interferenţă autentică, în efortul
de airmare a identităţii lor naţionale prin cultură, limbă şi confesiune..
Pentru tot ceea ce a făcut şi face Ana Grama întru înlăturarea „sentimentul
trist al preagrabnicei uitări” a istoriei românilor trăitori în Arcul intracarpatic, cu
binecuvântarea şi sprijinul Înalt Preasinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan
– ierarhul trimis de Providenţă pentru a continua, în forme actualizate, pastoraţia
de excepţie a mitropolitului Andrei Şaguna şi a vrednicilor săi urmaşi în scaunul
Mitropoliei Ardealului – în cadrul primului Colocviul Naţional al Grupului de
cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei”, desfăşurat la Sf.
Gheorghe, în zilele de 26 -27 iunie 2009, doamna Ana Grama a primit premiul „I.I.
Russu” şi Diploma de excelenţă, pentru întreaga activitate de cercetare referitoare
la cunoaşterea trecutului istoric al românilor din Covasna şi Harghita.
Toate cele prezentate, sunt argumentele care au sta la baza iniţierii, în cadrul
Editurii Eurocarpatica, a colecţiei Profesioniştii noştri, şi a dedicării volumului nr. 1,
doamnei Ana Grama. Punem astfel în faţa tinerilor cercetători modele profesionale
prin prezentarea unor secvenţe semniicative din viaţa şi activitatea celor pe care
urmează să-i înlocuiască. La rândul lor, ei vor veni alături de noi cu dăruirea şi
puterea de muncă speciică tinereţii, cu dragoste de adevăr şi curajul de a-l susţine,
ceea ce unii dintre predecesorii lor au făcut până acum.
Cu sprijinul personalităţile care au susţinut-o la un moment dat în activităţile
sale, profesionale, ie şi prin a-i alimenta încrederea în ceea ce a făcu şi face, sperăm
că am reuşit să realizăm împreună un portret de profesionist autentic. Un astfel de
portret este nu doar onorant, ci reprezintă şi conirmarea modelului-imbold pentru
387
tineri studenţi şi doctoranzi, alături de care doamna Ana Grama s-a alat de-a lungul
a 20 ani.
După apariţia volumului Profesioniştii noştri1, neobosita cercetătoare
a spaţiului transilvan, Ana Grama a mai publicat două valoroase volume:
Etnomuzeograie transilvană. Muzeul “Asociaţiunii”. 1905 -1950, Editura
Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2010 şi Structuri socio-ocupaţionale sud-transilvane.
Economi. Negustori, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2012.
Urându-i sănătate şi putere pentru a inaliza şi alte proiecte generoase alate
pe masa de lucru a acestei Doamne a muzeologiei româneşti, în încheiere, redăm
un fragment din portretul profesional zugrăvit de istoricul şi arhivistul clujean
Vasile Lechinţan: “(...) Bogăţia informaţiei inedite,care stă la baza unor valoroase
studii ale sale, vorbeşte de la sine despre efortul depus, ani şi ani, de Ana Grama în
cercetarea arhivelor, de setea sa de cunoştere, de curiozitatea febrilă, de speranţele
pe care le-a investit în acest demers şi, evident, de încântarea şi de bucuriile imense
ale descoperirilor sale, pe care ni le-a transmis şi nouă. O aventură spirituală de-a
dreptul fabuloasă, cu adevărat de invidiat, prin contactul direct cu veacul revolut
(…) ».
Ioan LĂCĂTUŞU
388
O carte despre un traseu profesional exemplar

LIVIU BOAR LA 60 DE ANI
PROFESIONIŞTII NOŞTRI, 2

Nu demult a văzut lumina tiparului, la Editura Eurocarpatica, în

Colecţia “Profesioniştii noştri”, sub egida Centrului European de Studii
Covasna-Harghita în coordonarea Dr. Ioan Lăcătuşu, volumul LIVIU
BOAR. Arhivist, istoric, profesor, Sfântu Gheorghe, 2011.
389
Este o carte care atrage atenţia cititorului şi cercetătorului în mai

multe privinţe. Este un volum omagial aniversativ, la împlinirea vârstei
de 60 de ani, care nu apare – cum se întâmplă cel mai adesea - sub
egida instituţiei unde cel sărbătorit lucrează, cuprinzând materiale scrise
aproape exclusiv de către specialişti ce activează în acea instituţie, unde
cel sărbătorit este, de regulă, şi conducător, ci sub autoritatea unui centru
european de studii ştiinţiice, de mare prestigiu care s-a învrednicit cu
elaborarea şi editarea unor lucrări de mare valoare şi de mare iuteres.
Iniţiativa marchează, aşadar, o nouă concepţie şi o nouă viziune asupra
modului în care trebuie înţeleasă şi plasată cartea care omagiază munca,
opera şi realizările unui specialist de marcă.
Despre Liviu Boar se ştie de multă vreme, şi de către tot mai multă
lume, că a devenit un specialist recunoscut în domeniul arhivisticii,
îndeplinind de multe decenii responsabilitatea de director al Arhivelor
Naţionale Mureş. Dar, ca un om pasionat de studiul istoriei, şi-a extins
preocupările asupra unor domenii esenţiale în câmpul cercetărilor de
specialitate. Prin aceasta şi-a creat un proil de autentic cercetător, cărţile
şi studiile sale aşezându-se în aria investigaţiilor istorice fundamentale,
implementate în peisajul istoriogtraiei româneşti, în care mai avem
hiatusuri nedorite.
Măsura omului este conferită de măsura şi anvergura muncii şi
realizărilor sale. În ceea ce-l priveşte pe Liviu Boar el s-a dovedit a i
de o consecvenţă remarcabilă pe toate planurile. Mai întâi în domeniul
pregătirii a urmat neabătut calea perseverenţei care l-a dus, poate pe un
traseu anevoios, dar aşa cum era creat de sistemul etajat al pregătirii
universitare, pe care însă prin râvnă şi dăruire la parcurs cu brio, situându-
se din punct de vedere profesional pe locul ce i se cuvenea. În acelaşi
mod a procedat şi privitor la direcţiile cercetării ştiinţiice abordate,
dovedind consecvenţă şi competenţă. Dacă examinăm cu atenţie cărţile
şi cele 50 de studii publicate, vom remarca o stăruire exemplară asupra
unor teme pe care le-a abordat şi tratat din mai multe unghiuri, de multe
ori epuizând problematica revelată cercetătorului.
Cei care îl cunosc, şi nu sunt puţini, au ţinut să-şi exprime
390
aprecierile personale asupra personalităţii şi operei lui Liviu Boar. Mai

întâi în mesaje scurte, dar concludente, începând cu Î.P.S. Ioan Selejan,
arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei. În cuvinte încărcate de delicateţe şi
obiectivitate, autorii îşi exprimă, în expresii dense, preţuirea şi aprecierea
pe care au au faţă de cel sărbătorit. Din multele aprecieri consemnate
în acest segment al cărţii, ţinem să subliniem cele formulate de către
Prof. univ. dr. Ioan Bolovan, în legătură cu o iniţiativă ştiinţiică, într-o
concepţie nouă, unde o contribuţie de seamă urma să o aibă instituţia
Arhivelor şi unde Liviu Boar a intervenit pentru a clariica lucrurile în
faţa reticenţei arhiviştilor. Situaţia creată era concludentă pentru ştiinţa
şi viziunea celui care era în măsură să limpezească lucrurile.
Concludentă este şi lista specialiştilor cărora editura şi sărbătoritul
le mulţumesc pentru contribuţia la realizarea volumului. Este o veritabilă
Tabula gratulatoria ce adună pe patru pagini numele a numneroşi
specialişti, mulţi din ei personalităţi remarcabile.
Reţin atenţia, de asemenea, studiile publicate, ce constituie
partea cea mai amplă a volumului, grupate în două secţii: arhivistică şi
istorie. Tematica studiilor este consonantă cu preocupările ştiinţiice ale
autorilor, lucru cât se poate de iresc, desprinse din cercetările alate pe
masa de lucru ale acestora, dar care se raportează totodată la preocupările
şi opera ştiinţiică a Dr. Liviu Boar.
Ca o distincţie ce se cuvine remarcată, pentru modul în care a
fost concepută şi alcătuită această carte, este ilustraţia implementată,
unde apar autorii mesajelor, adeseori la masa de lucru, sau alături
de Liviu Boar. La fel s-a procedat şi la studiile publicate, unde sunt
expuse pozele autorilor, dar şi poze de grup de la sesiuni de comunicări
ştiinţiice sau simpozioane. Un alt segment este cel al ilustraţiilor, unde
prevalează pozele personale şi cele de familie, tezaur peren al paşilor
prin viaţă făcuţi de sărbătorit, alături de cei dragi, evidenţiind momente
concludente ale căror imagini au fost adunate şi orânduite astfel, ca
să-şi dezvăluie însemnătatea personală şi familială, scumpă oricărui
intelectual. Ilustraţia este completată de diplomele care i-au fost
conferite autorului, urmate de autografele scrise cu dedicaţie lui Liviu
391
Boar, în semn de apreciere din partea autorilor unor cărţi de specialitate.

Volumul beneiciază şi de o componentă artistică, prin vinietele inspirate,
adaptate speciicului cărţii, lucrate cu măiestrie de către artistul plastic,
Liviu Boar jr., iul sărbătoritului.
Ne considerăm îndreptăţit să conchidem că volumul omagial,
închinat activităţii şi operei Dr. Liviu Boar, editat într-o nouă formulă,
prin urmare altfel decât cele uzitate înainte, caracterizate prin sobrietate,
dar şi printr-un anumit formalism tradiţional, atestă, fără putinţă de
tăgadă, în chip veridic, munca serioasă şi inspirată, depusă cu osârdie
şi talent în slujba profesiuniiu nobile, patronată de muza Clio. Textele
cărţii arată modul în care, prin strădanie şi perseverenţă, Liviu Boar s-a
ridicat pe un piedestal care îi apaţine de drept, unde îl aşează tot ceea
ce a izbândit, fapt conirmat de semnatarii textelor, de fapt cei care-l
cunosc cel mai bine, cărora ne asociem şi noi prin aceste rânduri de
prezentare.
Ioan Silviu NISTOR
392
„PROFESIONIŞTII NOŞTRI 3, IOAN RANCA LA 80 DE ANI”

Editura Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna –

Harghita, la începutul anului 2012, a apărut volumul „Profesioniştii noştri 3, Ioan
Ranca la 80 de ani”, ediţie îngrijită de dr. Ioan Lăcătuşu şi dr. Liviu Boar.„Galeria
arhiviştilor români din cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea şi începutul
secolului XXI, cuprinde la loc de cinste numele arhivistului şi istoricului Ioan
Ranca, din Tg. Mureş. În buna tradiţie a arhivisticii româneşti, Ioan Ranca şi-a
identiicat întreaga viaţa şi activitate profesională cu instituţia Arhivelor Naţionale.
393
Principalele cuvintele cheie care deinesc proilul său moral şi profesional sunt:
profesionalismul, rigoarea, consecvenţa, discernământul, probitatea, proliicitatea
ştiinţiică, loialitatea faţă de profesie şi instituţie, demnitatea, onestitatea,
generozitatea, echilibru, înţelepciunea ş.a.” Astfel îl deineşte, în „Prefaţa” cărţii,
iniţiatorul colecţiei „Profesioniştii noştri”, pe eroul cărţii îngrijite împreună cu
prof. dr. Liviu Boar, căruia îi este destinat cel de-al treilea volum al colecţiei.
Ca şef al Filialei Aiud a Arhivelor Statului, în perioada 1955-1962, şi director
al Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Statului, până în 1990, a depus o intensă şi
rodnică activitate pentru punerea în valoare a documentelor, sârguinţă concretizată
prin publicarea a peste 80 de lucrări, studii şi articole ştiinţiice şi metodologice.
Cu aceeaşi vitalitate şi constanţă a colaborat la „Revista arhivelor”, între anii 1972-
1985, făcând parte din Colegiul de redacţie al publicaţiei respective. Din totalul
lucrărilor şi studiilor sale publicate, aproape o treime au apărut în „Revista arhivelor”
şi la Editura Arhivelor Naţionale. De asemenea a colaborat activ, iind membru în
colegiul de redacţie, la publicaţia „Marisia”, Anuarul Muzeului Judeţean Mureş iar,
de 40 de ani, este un colaborator apropiat al postului „Radio Târgu Mureş”.
Aceiaşi statornică şi beneică colaborare a avut-o şi o are Ioan Ranca cu
presa locală din zonă, îndeosebi cu ziarul Cuvântul liber din Tg. Mureş, şi, de la
îniinţarea sa în decembrie 2007, cu publicaţia regională „Condeiul ardelean”.
De remarcat faptul că cele peste 300 de articole apărute în mass-media locală şi
regională, purtând semnătura lui Ioan Ranca, au aceeaşi temeinică documentare şi
rigurozitate, iind deosebit de apreciate şi de solicitate de către publicul cititor.
Contribuţia sa arhivistică s-a materializat şi prin îmbogăţirea fondului
documentar de microilme al Arhivelor Naţionale, microilme pe care cercetătorul
Ioan Ranca le-a selectat cu acribie ştiinţiică şi le-a adus din arhivele străine. Între
anii 1964-1986, anual, câte o lună-două, a fost component al delegaţiilor Arhivelor
Naţionale din România aducându-şi un aport substanţial la depistarea fondurilor
şi documentelor din Arhivele Naţionale Ungare de la Budapesta, privind istoria
naţională, cercetând, împreună cu Iosif Adam, importante fonduri arhivistice
referitoare la istoria Transilvaniei şi a relaţiilor româno-maghiare de-a lungul
veacurilor. În acelaşi timp, iecare deplasare i-a oferit posibilitatea informării asupra
„organizării şi prelucrării fondurilor arhivistice deţinute de către Arhiva Naţională
a Ungariei, preocupării pentru lărgirea activităţii ştiinţiice de publicare a
documentelor, asupra activităţii sălilor de studii, asupra microilmării şi conservării
documentelor arhivistice”. În anul 1976 a beneiciat de o bursă de specializare în
Arhivele Naţionale ale Franţei din Paris, aplecându-se concomitent şi asupra cercetări
istoriei naţionale în Biblioteca Naţională a Franţei. Demn de remarcat faptul că pentru
profesorul de istorie, Ioan Ranca, valoriicarea documentelor a însemnat aducerea
lor în faţa publicului avizat, prin expoziţiile tematice realizate dar mai cu seamă
394
prin dezbaterea lor în sesiuni de comunicări ştiinţiice, simpozioane şi colocvii de

către specialiştii în domeniu, Târgu Mureşul, prin activitatea sa devenind un centru
renumit în domeniu. În aceeaşi măsură, prin participarea sa la asemenea manifestări
ştiinţiice, organizate de colegii săi sau alte instituţii ştiinţiice ale Ţării, numele său,
de competenţă ştiinţiică, s-a făcut cunoscut, nu numai în toate oraşele universitare
ale ţării, ci şi la Sfântu Gheorghe, Topliţa, Miercurea Ciuc, Deva, Târnăveni, Zalău.
Gheorghieni, Drobeta-Turnu Severin, Reghin, Alba Iulia şi multe altele.
Despre toate acestea şi despre faptul că „lucrările de specialitate evidenţiază
contribuţiile lui Ioan Ranca la studiul unor importante evenimente din istoria naţională
precum: istoria ţărănimii transilvănene, istoria instituţiilor din Transilvania, răscoala
lui Horea, personalitatea lui Avram Iancu, lupta pentru emancipare naţională” după
cum evidenţiază Enciclopedia istoriograiei româneşti, sau despre faptul că, după
cum spunea academicianul Ştefan Pascu, „Prof. Dr. Ioan Ranca nu s-a mulţumit cu
ceea ce ştia din întâmplare sau cu aproximaţie, ci aşa cum pretinde ştiinţa patronată
de muza Clio, a asociat suma cunoştinţelor anterioare cu cea oferită de o bibliograie
bogată punând la dispoziţia cititorului o imagine închegată şi coerentă despre o
secvenţă ardentă a românilor din estul Transilvaniei” şi despre multe altele dintre
„isprăvile” profesorului dr. în ştiinţe istorice este vorba în această carte. Cartea este
structurată în trei capitole, urmate de 33 de fotocopii şi fotograii, care-şi au rolul
lor important în dezvăluirea personalităţii şi profesionalismului domnului Ranca.
Ţinem să remarc[m faptul că cele trei capitole sunt scrise de 33 de autori, de-a
lungul a 430 de pagini.
Primul dintre ele, intitulat „Mesaje”, cuprinde 27 de „cuvinte de sulet”
adresate de cei care îl cunosc şi îl respect[ pe venerabilul profesor la împlinirea celor
80 de ani. Titluri precum: „Ioan Ranca-un bijutier în cercetarea adevărului istoric
şi a cauzei naţionale”, „În numele adevărului istoric şi al interesului naţional!”,
„Arhivistul, Istoricul, Cercetătorul, Omul – Ioan Ranca, la 80 de ani”, „Acribia
Arhivistului”, „Căutând adevărul”, „Ioan Ranca – Arhivist consacrat”, „Ioan Ranca
– Arhivist şi istoric patriot”, „Ioan Ranca – model de profesionism”, „Gânduri alese
pentru un om ales”, „Ioan Ranca – prieten şi coleg”, „Cu dragoste domnului dr.
Ioan Ranca”, „Gânduri din sulet pentru domnul Ioan Ranca”, „Omagiul arhiviştilor
clujeni”, „Omagiul unui vechi prieten”, „Cine trece pe la poarta mea şi nu intră nu-
mi poate i prieten” vorbesc de la sine şi cu putere despre arhivistul profesionist,
istoricul militant, omul de omenie şi prietenul loial care este Ioan Ranca, reliefând,
în acelaşi timp, adevăratul portret văzut de societatea ştiinţiică şi civică românească
al eroului cărţii noastre.
Al doilea capitol intitulat „Ioan Ranca, o viaţă pusă în slujba arhivisticii şi
istoriograiei româneşti” cuprinde ceea ce, credem noi, sensibilităţile eului, visurile
şi idealurile, forţele proprii şi vicisitudinile vremurilor, conştiinţa realizărilor
395
personale şi mediul social-politic, iubirile şi trăinicia sentimentelor. Şi toate acestea

se regăsesc în titlurile aride, ale capitolului de mijloc, ale cărţii intitulate: Scurtă
biograie, Biograie selectivă şi Secvenţe autobiograice din copilărie – Aiud 1938-
1944.
Ultimul capitol, „Studii”, reprezintă în fapt dedicaţiile ştiinţiice adresate
sărbătoritului de prietenii în ale ştiinţei şi profesionalismului, domnului Ioan Ranca.
Cuprinde 19 mici bijuterii ştiinţiice, elaborate cu gândul la rigorile ştiinţei şi
dragostea faţă de OMUL care este Ioan Ranca, de 12 doctori în ştiinţe, un doctorand,
4 cercetători arhivişti şi trei profesori de istorie. Tematica este interesantă, variată,
bogat argumentată, cuprinde perioada sec. XVI-XX şi, în deosebi, 17 dintre ele
problema spaţiului transilvan. Dar mai multe despre valoarea ştiinţiică şi afectivă a
volumului, dedicat dlui prof. dr. Ioan Ranca, alaţi citind paginile interesantei cărţi
cu numărul trei în şirul colecţiei „Profesioniştii noştri”.
Impresionant a fost momentul lansării volumului, care a avut loc în prezenţa
unui numeros public, în vârstă şi tineri, localnici sau veniţi din Alba, Cluj, Harghita
sau Covasna, în spaţiul de obârşie al ştiinţei, sub privirile „nemuritorilor” din
tablourile care împodobeau sala de şedinţe a Senatului Universităţii „Petru Maior”
din Târgu Mureş, devenită neîncăpătoare, participanţii „găsindu-şi locurile” şi...
pe holul din faţa sălii! În această atmosferă, preşedintele Senatului Universităţii,
prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, a găsit cele mai potrivite cuvinte care puteau i
adresate în această împrejurare: „Dr. Ioan Ranca poate constituii un model pentru
noi toţi prin viaţa sa, prin condiţia sa umană... În prezent este pensionar, dar aceasta
nu înseamnă sfârşitul carierei sale ştiinţiice. Scrie cărţi, scrie articole, iind mereu
preocupat de cercetarea istorică. Prezenţa Dumneavoastră într-un număr atât de mare,
demonstrează dragostea şi respectul pentru doctorul Ioan Ranca şi activitatea sa”.
Câţi dintre noi nu ar i mândri să se rostească asemenea alese cuvinte în momentele
de bilanţ temporar ale vieţii şi carierei noastre?
Ioan LĂCĂTUŞU,
Vasile STANCU.
396
Centrul European de Studii Covasna-Harghita, DUMITRU ZAHARIA LA 85 DE

ANI, Colecţia Profesioniştii noştri, 4 – Editura Eurocarpatica,
Sfântu Gheorghe, 2011
Apariţia colecţiei „Profesioniştii noştri” în anul 2010, în cadrul editurii

Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna-Harghita din Sfântu
Gheorghe, a însemnat pentru arhivistica românească cunoaşterea şi punerea în
valoare a unor oameni dedicaţi cu trup şi sulet profesiei, cea de arhivist, iar pentru
arhiviştii de astăzi nişte modele profesionale demne de urmat. Coleţia îşi propune
ca obiective promovarea ideii de elite profesionale, cât şi implicarea ca un grup
profesional în cercetarea istoriei şi culturii româneşti.
Al patrulea volum din Colecţia „Profesioniştii noştri” este dedicat
arhivistului, istoricului şi profesorului dr. Dumitru Zaharia, care, în anul 2011, a
397
împlinit frumoasa vârstă de 85 de ani.

Volumul de faţă a fost coordonat de către dr. Ioan Lăcătuşu, directorul
Editurii Eurocarpatica şi prefaţat de către prof. Vilică Munteanu, directorul Arhivelor
Naţionale Bacău. Acest volum păstrează structura întregii colecţii „Profesioniştii
noştri” dar vine şi cu câteva noutăţi.
In primul capitol sunt prezentate, în ordinea alfabetică a autorilor, mesajele,
în număr de 27, transmise de cei care l-au cunoscut de-a lungul vieţii şi carierei
profesionale: personalităţi, profesori, colegi, prieteni, copii, nepoţi şi strănepoţi,
precum şi câteva referinţe mai vechi despre dumnealui, extrase din arhiva instituţiei.
Gânduri, impresii, mesaje şi urări de bine sunt evocate de către: Suzana şi
Emil Alexandreescu, Neculai Barabaş, Victor Blănuţă, Constantin Brătescu, Ioana
Burlacu, Mihai Buznea, Mihaela Chelaru, Emilia Chiriacescu, Jean Ciută, Calistrat
Costin, Ioan Dănilă, Stela Giosan, Virginia Isac, Cristina Manoliu, Alexandru Matei,
Ioan Mitrea, Nicolae Mocioiu, Adrian Pricop, Mihai Rachieru, Constantin Tomozei,
Elena Ungureanu, Silviu şi Coca Zaharia, Cosmin, Gabi şi Pompiliu Zaharia.
Cele patru „referinţe” sunt date de Sonia Patraş la 30.06.1955, Vasile
Dulamangiu la 15.06.1959, Dumitru Bostan la 18.06.1959 şi Aurelian Scărlătescu la
13.05.1966, care îl prezintă pe Dumitru Zaharia ca cel mai bun elev avut vreodată,
conştiincios, disciplinat şi dornic de învăţătură „însuşea cunoştinţele în mod conştient
şi nu mecanic”, ca student era printre cei mai buni studenţi ai facultăţii şi mai apoi
ca „om drept, principial” şi bine pregătit profesional, fără vicii, iar ca părinte şi soţ
„un model”.
„Caracterizarea” făcută de către directorul general al Arhivelor Statului
il prezintă ca un bun organizator al activităţii ilialei, competent şi cu spirit de
răspunder, evidenţiază activitatea de cercetare şi depistare de documente desfăşurată
în arhive străine, drept urmare primeşte caliicativul „foarte bine” în anul 1969, iar
„Recomandarea” făcută de către Ioan Gal, directorul general al Arhivelor Statului,
în 1980 pentru susţinerea tezei de doctorat în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi îl prezintă ca un bun arhivist, metodist şi bun cunoscător al limbilor
italiene şi franceze.
Al doilea capitol, este intitulat: Dumitru Zaharia – O viaţă pusă în slujba
istoriei şi arhivisticii conţine un Itinerar bibliograic.
Aşadar, alăm despre Dumitru Zaharia că s-a născut la 16 decembrie 1926 în
satul Tăbăceşti, comuna Prisăcani, judeţul Tutova, astăzi localitatea este in judeţul
Vrancea. După absolvirea ciclului primar în sat, între anii 1938-1947, a urmat
Liceul „Codreanu”, un renumit liceu din Bârlad, unde s-a remarcat ca iind un elev
conştiincios şi dornic de cunoaştere. După obţinerea Diplomei de Bacalaureat, în
luna iunie 1947, a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Filologie, Secţia
Limbi Clasice a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde a fost admis. Prin
Reforma Învăţământului din august 1948 s-a desiinţat secţia, ceea ce l-a obligat să
opteze pentru cursurile Facultăţii de Istorie-Geograie, pe care le-a absolvit în anul
398
1951. În anul 1953 a susţinut Examenul de Stat la Universitate Specialitatea Istorie.

Cariera profesională a început-o la Şcoala din comuna Valea Rea, raionul
Tg. Ocna, regiunea Bacău, iar după un an a fost transferat la Şcoala Colonia de Copii
Greci Tulgheş, regiunea Bacău. În anul 1955 este încadrat la Serviciul Regional
Bacău al Arhivelor Statului. Preocupat de îmbogăţirea zestrei documentare a
instituţiei a preluat fonduri arhivistice, precum şi valoroase cărţi pentru biblioteca
documentară. În perioada 1956-1967 a lucrat în învăţământ: la Inspectoratul de
Învăţământ Regional Bacău, apoi profesor la câteva licee din oraş şi directorul
unuia, precum şi la Institutul Pedagogic Bacău, Facultatea de Istorie-Geograie.
La începutul anului 1967 a fost numit director al Serviciului Regional Bacău al
Arhivelor Statului, transformat, în 1968 în Filiala Arhivelor Statului Judeţul Bacău,
instituţie pe care a slujit-o până la 30 iunie 1989, când s-a pensionat, dar de care nu
s-a despărţit niciodată.
Un aport deosebit în activitatea instituţiei arhivelor din Bacău l-au avut
acţiunile sale de îndrumare şi control desfăşurate în judeţ, în urma acestora preluându-
se importante şi valoroase cantităţi de arhivă. Aproape jumătate din cantitatea de
arhivă deţinută în prezent de Arhivele Naţionale Bacău şi cam două treimi din cărţile
bibliotecii documentare a instituţiei sunt intrate în depozite în timpul când a fost
director.
De asemenea, activitatea sa ştiinţiică este mult apreciată prin numeroasele
volumele editate la care a fost autor sau coautor – toate acestea se găsesc prezentate
în capitolul Itinerar biobibliograic.
Un capitol aparte în viaţa şi activitatea arhivistică şi ştiinţiică este cel legat
de cercetările pe care le-a făcut în arhive, biblioteci, muzee din Italia şi în Arhivele
Vaticanului. Timp de un deceniu a cercetat şi depistat documente referitoare la Istoria
Românilor. Bun cunoscător al limbilor moderne – italian, spaniola, franceza, cât si
a limbilor vechi – latina, greaca şi paleograiei româno-chirilice, a avut posibilitatea
studierii documentelor scrise în limbile şi graiile respective. A adus, sub formă de
microilme, cele mai multe copii dintre toţi reprezentanţii Arhivelor Statului din
România care efectuau stagii de cercetare în străinătate. Toate acestea se ală la
Arhivele Naţionale Bucureşti în colecţia de microilme. Sutele de mii de cadre de
microilm aduse din Italia şi de la Vatican, catalogate, toate, de Dumitru Zaharia
după aducerea în ţară, la aparatul de citit microilme, au stat la baza întocmirii unor
valoroase volume de documente referitoare la evenimentele şi epoci importante din
istoria noastră naţională.
În acest capitol apare noutatea acestui volum, şi anume, un interviu intitulat
Munca de cercetare nu ţine cont de ceas, de orar, de program, realizat de un
cunoscut jurnalist băcăuan Gheorghe Bălţătescu (publicat şi în ziarul Deşteptarea din
17.11.2011 sub titlul „Politicienii noştri sunt lipsiţi de orice sentiment patriotic”), şi
un Studiu – sub genericul RESTITUTIO – întocmit de doctorul Dumitru Zaharia în
anul 1985: Unele documente privind maghiarizarea românilor din părţile estice ale
399
Transilvaniei şi Moldova de vest, material recuperat de dl. Alin Spânu, cercetător

la Centrul de Studii Euro-Atlantice. Interviul cuprinde relatările domniei sale
despre cum s-a născut pasiunea sa pentru arhivistică şi istorie, despre călătoriile şi
cercetările în Italia şi Vatican.
Al treilea şi ultimul capitol cuprinde studii şi articole de arhivistică şi istorie
întocmite de arhivişti, istorici, cercetători, profesori – prieteni, colegi şi colaboratori
ai profesorului, arhivistului şi istoricului Dumitru Zaharia. Sunt în număr de 14,
ordonate cronologic astfel: Ioan Lăcătuşu şi Vasile Stancu – Contribuţii documentare
referitoare la păstoritul transhumant din sud-estul Transilvaniei practicat în
Moldova şi Ţara Românească, Ioan Dănilă – Toponimie băcăuană: de la Liuzii-
Călugpra la Luizi-Călugăra, Eugenia-Mărioara Mihalcea – Suduţii din ţinutul Bacău
în anul 1832, Stelian Gomboş – Biserica Ortodoxă Română între identitate concretă
şi autocefalie rodnică, Nicolae Mocioiu – Date privind viceconsulatele din Brăila
şi corespondenţa cu autorităţile locale în secolul al XIX-lea, Marian Nencescu –
Românii la Budapesta – mărturii şi documente inedite, Elisabeta Marin – Contactul
lui Karl Kurt Klein cu spiritualitatea românească, Marian Nencescu – Calendarele
Ligii Antirevizioniste Române între informare şi propagandă, Maria Cobianu-
Băcanu – Consolidarea identităţii naţionale – domenii de intervenţii, Traian Pleşca
– European versus naţional – o falsă şi periculoasă dilemă, Maria Cobianu-Băcanu
– Un nou asediu maghiar în România pentru crearea „Ţinutului Ceangăiesc”, Mihai
Rachieru – Arhivele prahovene împlinesc 60 de ani de activitate. Contribuţii la o
viitoare monograie şi Corneliu Mihail Lungu – Actualitatea problemelor privind
prelucrarea şi gestionarea documentelor din perioadele modernă şi contemporană.
Volumul se încheie cu Ilustraţii. Acesta cuprind o serie de fotograii personale,
de familie, din viaţa privată şi activitatea profesională: la catedră, cu colectivul
Arhivelor Statului, de la Convocări profesionale, diplome de grad, atestatul de
profesor, diploma de doctor în istorie, cât şi scrisori, telegrame şi invitaţii primite de
către Dumitru Zaharia, inclusiv de la Vatican, pentru diferite manifestări culturale
şi ştiinţiice.
În încheiere recomandăm volumul cititorilor ca pe o prezentare a omului
şi profesionistului prof. dr. Dumitru Zaharia, „stăpân pe litera cărţii” cum spune
Calistat Costin, „cărturarul Dumitru Zaharia” cum il numeşte dr. Ioan Dănilă şi un
„exponent de seamă al localismului creator în domeniul istoriei” cum airmă dr.
Ioan Mitrea şi nu în ultimul rând un adevărat patriot, „lucru rar întâlnit astăzi, într-o
perioadă tulbure, în care valorile perene par să nu îşi mai găsească locul în societate
şi în conştiinţa celor mulţi” cum spune profesorul univ. dr. Victor Blănuţă. Este un
omagiu adus la împlinirea frumoasei vârstei de 85 de ani, ani dedicaţi cercetării
istoriei şi meseriei de arhivist.
Cristina TANASĂ
400
Profesioniștii noștri vol. 5,

Ioan Lăcătușu, arhivist, istoric, sociolog, la 65 de ani
Ediție îngrijită de prof. Vasle Stancu.
Colecţia a ajuns la al cincilea volum, cele publicate anterior iind: “Ana

Grama la 70 de ani”(2010, 294 de pagini), “Liviu Boar la 60 de ani”(2011,
555 de pagini), “Dumitru Zaharia la 85 de ani” (2011, 384 de pagini) şi “Ioan
Ranca la 80 de ani”( 2012, 452 de pagini), volume care cuprind peste 100 de
mesaje, peste 100 de studii redáctate de aproape 200 de autori. Actuala ediție, a 5-a,
destinată dr. Ioan Lăcătușu, caracterizată de dl. prof. dr. Liviu Boar ca iind o Ediţie
Regală, cuprinde 1263 de pagini, repartizate în două volume, care reunesc 93 de
mesaje, 54 de studii şi semnăturile a 140 de autori. Astfel, în acest moment, colecţia
PROFESIONIŞTII NOŞTRI cuprinde aproape 4000 de pagini în 6 cărţi, la care
401
și-au adus contribuția peste 300 de autori care au elaborat peste 200 de mesaje şi
peste 150 de studii.
În viziunea inițiatorilor, colecția trebuie să ie un instrument de evidențiere
a elitelor profesionale și a performanței științiice din aria cercetării și arhivisticii
privind problemática deosebit de complexă a existenței românilor din arealul sud-
est transilvan, a interferențelor economice, sociale, culturale și spirituale cu secuii,
maghiarii, sau a altor etnii așezate de-a lungul timpului în zonă. În același timp,
volumele apărute pot reprezenta demne modele de urmat pentru tânăra generaţie,
acesta iind un obiectiv major în actuala etapă de dezvoltare a României, şi, nu în
ultimul rând, pot i considerate gesturi de preţuire sinceră a valorilor care trăiesc şi
muncesc în preajma noastră.
De ce a fost necesară, acum publicarea acestui volum, dedicat dr. Ioan
Lăcătuşu, la vârsta „fragedă” de 65 de ani?
În primul rând, pentru că această personalitate complexă, îndeplineşte la
superlativ criteriile impuse de iniţiatorii colecţiei, meritând cu prisosință omagiul
comunității românești, nu numai din Arcul Intracarpatic, ci din întregul spațiu
locuit de români, din interiorul sau din afara granițelor României. Acum pentru că
valoarea nu așteaptă trecerea anilor.
Acum, pentru că dezamăgirilor provocate dr. Ioan Lăcătușu în ultima
perioadă de timp, de o anumită parte, „elitistă și tânără” a comunităţii locale, a
venit momentul, chiar întârziat credem noi, ca societatea românească să aplice, prin
această cartea, un pansament pe rănile produse de inconştienţa acestora, omului care
a făcut totul pentru binele neamului său, fără să ceară nici cea mai mică recompensă
materială. Cele două volume ale acestei ediţii se vor, totodată, un răspuns al
comunităţii ştiinţiice româneşti, dat detractorilor proveniţi din ambele etnii, care au
sesizat în persoana dr. Ioan Lăcătuşu, personalitatea capabilă să înfrâneze pornirile
şovine, revizioniste, şi să aducă la lumină adevărul istoric, aptă să găsească soluţii
pentru rezolvarea problemelor convieţuirii interetnice, pe cale paşnică, instruită să
explice în mod coerent şi convingător conceptele europenism-naţionalism. Era și
este considerat „periculos”, iindcă a avut și are curajul şi forţa morală să dezvăluie
duplicitatea şi tupeul unora dintre reprezentanţii noii clase politice, care-şi ridică
interesul personal la rangul de interes naţional sau comunitar, să demaşte falsul,
nonvaloarea, prostia aşezate, de o vreme, la loc de cinste, pe posturi de specialişti în
diferite domenii.
De ce această carte acum? Pentru că prietenii Domniei Sale consideră că
acum este cel mai frumos dar pe care îl pot oferi cu prilejul împlinirii a 65 de ani.
În paginile acestei cărţi găsim peste 140 de colaboratori, dintre care 64
de doctori în istorie, sociologie, ilologie, silvicultură, teologie, 6 doctoranzi, 3
conferenţiari universitari, 2 lectori universitari, 21 de profesori, 23 de profesori
402
universitari, 13 scriitori, poeţi, 10 cercetători arhivişti, 6 jurnalişi, 2 ierarhi, 2

monahi, 11 preoţi, 2 artişti plastici, 2 avocaţi, 2 ingineri, 2 economişti, 2 jurişti,1
profesor inginer, 1 masterand, 1 documentarist-student teolog, 1 sociolog, 1 colonel,
1 general de brigadă, 1 autor de monograii, toţi reprezentând personalităţi din
diverse spaţii geograice: Suedia, Germania, Serbia, SUA, Italia, Franţa, România.
Datorită aportului multor prieteni, datorită valorii şi bogăţiei materialelor
primite, s-a constatat că este imperios necesar să publicăm în două volume această
ediţie dedicată lui Ioan Lăcătuşu, păstrând desigur structura cărţilor de până acum
a colecţiei.
Între coperţile primului volum am cuprins 93 de “frânturi de gânduri şi
impresii personale” care conturează, cu claritate, portretul profesionistului cercetător,
al arhivistului, al sociologului, al istoricului, al activistului civic, al editorului, şi
care aparţin celor 93 de autori ce au redat,” cu deferenţă şi gratitudine, frumuseţea
gândurilor, în această lucrare, izvorâtă din tot atâtea minţi şi sulete curate. Oameni
adevăraţi, responsabili, de calibru , pe care te poţi bizui.” (prof. Ligia Ghinea).
Acestea sunt, de fapt, reunite în capitolul Cuvinte de sulet cu ocazia împlinirii
a 65 de ani și cu alte ocazii, după care urmează capitolul Ioan Lăcătuşu - o viaţă
pusă în slujba românilor din Arcul Intracarpatic, ce cuprinde repere biograice,
bibliograie selectivă, secvenţe autobiograice, referatele membrilor Comisiei de
doctorat cu ocazia susţinerii tezei, referate, aprecieri şi mesaje ale unor specialişti,
asupra tezei de doctorat ”Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi
Harghita”, referate şi recomandări pentru ocuparea unui post de cercetător ştiinţiic,
referinţe asupra întregii activităţi desfăşurate de-a lungul vieţii, scrisori personale,
dedicaţii, autografe, interviuri, iar în inal, 125 de ilustraţii care întregesc fericit
materiale prezentate în întreaga lucrare.
Volumul al doilea este realizat de 56 de autori, cuprinde 54 de studii/articole şi
este structurat în două mari capitole: Istorie (41 de studii) şi Etnograie.Sociologie.
Cultură (13 studii). Deşi conţinutul se caracterizează printr-o mare varietate
de subiecte abordate, se poate observa că toate au drept constantă rigurozitatea
ştiinţiică și acribia cercetării, devenite condiţiile sine-qua-non ale cărţii. Se aduc
la lumină noi argumente şi izvoare istorice care întăresc tezele fundamentale ale
istoriei românilor şi întregesc imaginea în timp a unor fenomene şi evenimente
istorice, în special din Transilvania (14 studii) şi din Sud-Estul Transilvaniei (24 de
studii).Celelalte tratează aspecte referitoare la istoria Moldovei, Ţării Româneşti şi
României (16 studii). Temele abordate satisfac pretenţiile oricărui lector, de la cel
specializat, la cel iubitor de istorie, de etnograie, de sociologie şi de cultură, iar
deţinerea volumului face onoare oricărui biblioil şi oricărei biblioteci.
Înainte de a concluziona, se cuvine să mulţumim colaboratorilor, atât noi,
cât şi cel căruia i s-au dedicat aceste multe pagini şi cuvinte de sulet, iar în loc de
403
concluzie cităm, pentru dumneavoastră, din mesajul unui tânăr pe care-l considerăm
semniicativ pentru subiectul volumului: ”Important e că, la CENTRU, domnul
Lăcătuşu a ţinut lumina aprinsă, seară de seară, (…) de când îl cunosc.De câte ori trec
spre sau dinspre centrul oraşului, văd acolo, lumina aprinsă. Ştiu, astfel, că domnul
Lăcătuşu lucrează: ie studiază documente de arhivă, ie lucrează la o nouă carte, ie
încearcă să organizeze o manifestare ştiinţiică ori culturală româneacă.Şi mă simt,
cumva, în siguranţă ca român, văzând lumina aprinsă acolo şi îmi doresc, pentru
mine şi pentru noi româníi, să aibă multă, multă putere de muncă în continuare,
pentru a putea rămâne acea lumină, în iecare seară, aprinsă acolo, mult timp, mult
timp de acum înainte” (dr. Codrin-Dumitru Munteanu, prefectul judeţului Covasna).
Iar în inal, subscriem urării unui veteran de război nonagenar: ”La frumoasa
vârstă, în deplină putere de muncă: LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE, spre bucuria
celor dragi şi a tuturor celor care te preţuim!” (Nicolae Moldovan)
Ligia –Dalila GHINEA

Vasile STANCU
404
AUTORII
1. ALECA DUMITRU BOGDAN, Arhivele Naţionale Vâlcea, inspector

superior, aleca.bogdan@gmail.com
2. BENGEAN FLORIN, doctor în istorie, lorinbengean@yahoo.com
3. BERNÁD RITA, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Alba Iulia, arhivist
arhidiecezan, doctor în istorie, rhytus@yahoo.com
4. BOAR LIVIU, Arhivele Naţionale Mureş, director, doctor în istorie,
liviuboar@yahoo.com,
5. BOŢOGHINĂ IULIAN-STELIAN, Centrul de Studii şi Păstrare a
Arhivelor Militare Istorice Piteşti, doctor în istorie, botoghinaiulian@yahoo.
com
6. CHERAMIDOGLU CONSTANTIN, Arhivele Naţionale Constanţa,
consilier superior, doctor în istorie, ccheramidoglu@yahoo.com; tel:
0742086620.
7. DIACONESCU AURELIA, Tîrgu – Mureş, cercetător ştiinţiic,
aureliadiaconescu@yahoo.com
8. GEORGIŢĂ MIHAI, Arhivele Naţionale Bihor, consilier superior, doctor
în istorie, bihor.an@mai.gov.ro
9. GHINEA LIGIA – DALILA, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Sfîntu
Gheorghe, profesor, ligia_dalila@yahoo.com
10. GUSETH KLARA - Arhivele Naţionale Maramureş, director, doctorand,
guklara@yahoo.com
11. ILIE NICOLETA – LUIZA, Arhivele Naţionale Călăraşi, inspector
superior nicoleta.ilie@yahoo.com
12. LÁSZLÓ MÁRTON, Arhivele Naţionale Mureş, consilier principal,
doctorand, mures.an@mai.gov.ro
13. LĂCĂTUŞU IOAN, doctor în sociologie, director Editura Eurocarpatica,
ioan.lacatusu@yahoo.com
14. MAN IOAN EUGEN, Tîrgu-Mureş, tehnician arhitect, Tel.: 0265 220964
15. MOLDOVAN PETER, Arhivele Naţionale Mureş, consilier superior,
doctor în istorie, petru4ro@yahoo.de
16. NISTOR IOAN SILVIU, profesor universitar emerit, doctor în istorie,
Cluj-Napoca, tel. 0727379659
17. NIŢU IONELA, Arhivele Naţionale Vâlcea, consilier superior, valcea.
an@mai.gov.ro
18. ONOFREIU ADRIAN, consilier superior, Arhivele Naţionale Bistriţa-
405
Năsăud, doctor în istorie, bistrita.an@mai.gov.ro

19. PÁL ANTAL SÁNDOR, Doctor în istorie, arhivist, membru extern al
Academiei Maghiare din Budapesta, pal.antal.sandor@gmail.com
20. PINTILIE DAN OVIDIU, Arhivele Naţionale Argeş, director, doctor în
istorie, arges.an@mai.gov.ro
21. RĂŢOI TUDOR, Arhivele Naţionale Mehedinţi, director, doctor în istorie,
conf. univ., tudor.ratoi@gmail.com
22. ROŞU LAURENŢIU OVIDIU, Arhivele Naţionale Caraş-Severin,
director, doctor în istorie, carasseverin.an@mai.gov.ro
23. SABĂU CLAUDIA SEPTIMIA cercetător ştiinţiic,Muzeul Grăniceresc
Năsăudean, Năsăud, Bistriţa-Năsăud, frezie27@yahoo.com
24. STANCU VASILE, profesor, Sfîntu – Gheorghe, bebestancu67@gmail.co
25. TANASĂ CRISTINA, consilier superior, SJAN Bacău, tanasa.cris@gmail.
com
26. TATU ALEXIU, Arhivele Naţionale Sibiu, director, doctor în istorie, sibiu.
an@mai.gov.ro
27. TEŞCULĂ NICOLAE, Muzeul Sighişoara, director, doctor în istorie,
nicolaetescula@yahoo.com
28. ŢUCĂ CORNEL, Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare
Istorice Piteşti, doctor în istorie, um02405.pitesti@yahoo.com
29. VÂNĂTORU VIOREL, Arhivele Naţionale Hunedoara, director,
hunedoara.an@mai.gov.ro
30. VLAŞIN CORNELIA, Arhivele Naţionale Bistriţa-Năsăud, consilier
superior, doctorand, bistrita.an@mai.gov.ro
406
APARIŢIA ACESTEI LUCRĂRI A FOST POSIBILĂ CU GENEROSUL

SPRIJIN FINANCIAR AL URMĂTORILOR SPONSORI, CĂRORA LE
MULŢUMIM ŞI PE ACEASTĂ CALE:
• S.C. COMEXIM R S.R.L. Lupeni, jud. Hunedoara, manager Emil

Ilie PĂRĂU
• CAMERA NOTARILOR PUBLICI, Mureş, Preşedinte notar
Valentin Simion DAN, vicepreşedinte FERENCZ Iosif
• S.C. FORAJ SONDE S.A., Director Dr. Ing. Vasile ARON, dir ec.
Violeta Marinela CĂLIAN
407
ANEXE
408
409
410
411
Tiparul executat la S.C. APOSTROF TIPO S.R.L.

Tg. Mureş, str. Poligraiei nr.3
Tel.: 0265/265100
e-mail: ofice@apostroftipo.ro
www.apostroftipo.ro
412

Anuarul Arhivelor Muresene Serie Noua AR

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anuarul Arhivelor Muresene Serie Noua AR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anuarul Arhivelor Mureşene - Serie Nouă

ANGHELESCU HERMINA GEORGETA BENEDICTA, Associate Professor (tenured),

Corectura: Liviu Boar, Tehnoredactare: Achim Firuţa, Liviu Boar

ISSN 1583 – 1337

Copyrigt © Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Mureş

CUPRINS / CONTENU / INHALT / CONTENTS

NICOLETA LUIZA ILIE

RECENZII ....................................................................................................................... 383

AUTORII, LES AUTEURS, DIE VERFASSER, THE

ANEXE, ANNEXES, BEILAGEN,

În urmă cu un deceniu, în anul de graţie 2002, apărea în peisajul publicistic

Tîrgu Mureş 14 septembrie 2012 la Sărbătoarea Sintei Cruci

Dr. LIVIU BOAR

historians, members of the Academy, professors, researchers, archivists, whom we

Dr. LIVIU BOAR

EIN NEUER ANFANG

Vor einem Jahrzehnt – im Jahre des Heils 2002 - erschien eine

Schwierigkeiten, in denen sich unsere Istitution derzeit beindet, dieses Jahrbuch

der Archivare hätten viele Forscher keine grundlegenden historischen Arbeiten

Il y a dix ans, en l’an de grâce 2002, une nouvelle publication spécialisée

Egy évtizeddel ezelőtt, 2002-ben jelent meg a Maros megyei kiadványok

utáni ifjú levéltáros nemzedék lelkesedésének és a már sok éve tevékenykedő

Marosvásárhely, 2012 szeptember 14, a Szent Kereszt ünnepén.

Dr. LIVIU BOAR

PSIHOLOGIA INIŢIERII ŞI DESFĂŞURĂRII CONTROLULUI LA

Nicoleta – Luiza ILIE

În cadrul atribuţiilor funcţionarului public din arhive, un rol determinant în

asigurări sociale de stat, potrivit legii; funcţionarii publici beneiciază, în exercitarea

3 Au fost menţionate doar drepturile care au incidenţă cu activitate de îndrumare şi control

ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse, care intervin de la data naşterii

deciziilor, obiectivitate în evaluare, respectarea legii în exercitarea prerogativelor de

Noţiunile privind evidenţa documentelor, gruparea documentelor în dosare,

serviciilor de arhivare electronică nu este supusă niciunei autorizări prealabile şi se

17 Marcel Dumitru Ciucă

imposibilă fără instrumente arhivistice de evidenţă care să orienteze cercetătorul în

20 C. Timaru, Despre pregătirea cadrelor de specialitate în domeniul arhivisticii, în „Revista

acesteia pe raza judeţului, cantitatea de arhivă, valoarea documentelor, personalul

în care – ulterior – unitatea controlată are nevoie de asistenţă de specialitate din

asistenţei de specialitate. Datorită acestor legături profesionale stabilite între

arhivă, lucrări de selecţionare etc., activitate în Comisia de selecţionare, sala de

resurse umane, contabilitate, laboratoare de lucru, şei de compartimente, inspectori.

organizat şi întreţinut corespunzător şi pentru a participa la acţiuni de instruire în

create şi deţinute de către persoane juridice, la termenele prevăzute în nomenclatorul

sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.

activităţii arhivistice în unitate sunt strâns legate de conştientizarea rolului pe care

Naţionale. Rezultatul direct al acestor instruiri este responsabilizarea atât a

specialiştii din Arhive pentru soluţionarea problemelor. În aceste cazuri, se poate

activitate să ie în completare şi în concordanţă cu nevoile societăţii şi, implicit, ale

PERIODICE ŞI LUCRĂRI DE SPECIALITATE

THE PSYCHOLOGY OF THE INITIATION AND THE DEVELOPMENT

As an integral part of the activities carried at the National Archives, the

ARHONDOLOGIA. SURSELE CERCETĂRII ARHONDOLOGICE ÎN

1. Arhondologia. Deiniţie, metoda de lucru

Arhondologia, ştiinţa demnitarilor şi a purtătorilor de funcţii, este o ştiinţă

33 Fallenbüchl Zoltán, Archontológia, în Kállay István red., A történelem segédtudományai,

demnităţilor, cu detalii narative biograice şi cu valoriicarea

2. Arhondologia ecleziastică. Evoluţia ei şi sursele cercetării arhondologice în

Rădăcinile arhondologiei se întind adânc în timp. Despre suverani pontii şi

demnităţilor, se poate mândri în Transilvania cu un volum editat pe linie ecleziastică,

romano-catolice din România este o prelucrare de date personale ale preoţimii cu

Aceste lucrări sunt urmate acum de o arhondologie ecleziastică a întregii

În ceea ce priveşte cultivarea arhondologiei în cadrul ştiinţelor auxiliare

60 Trócsányi Zsolt, Erdélyi központi kormányzata 1540-1690, Budapest, 1980.

The Archontology. Research Sources int the Roman-Catholic