Sociologie

Sociologia este știința socială ce studiază regulile sociale și procesele care leagă și separă

oamenii, nu numai ca indivizi dar și ca membri ai asociațiilor, grupurilor și instituțiilor. Termenul a fost
propus de către Auguste Comte.
Sociologia constă în studiul vieții sociale umane, a grupurilor și societăților. Este un demers
îndrăzneț și de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul propriului nostru
comportament ca ființe sociale. Sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic al societăților
umane, punând accent în special pe sistemele moderne industrializate.
A învăța să gândim în termeni sociologici înseamnă a cultiva imaginația. Munca sociologică depinde
de ceea ce autorul american C.Wright Mills numea „imaginația sociologică”. Unele dintre cele mai
răspândite metode de investigare ale sociologiei sunt: interviul, sondajul de opinie și observația
socială.

Structura socială
Conceptul de structură socială pornește de la faptul că ansamblul social al vieții noastre nu constă
doar din însușiri întâmplătoare, ci din evenimente și acțiuni structurate. În studiul acțiunii umane se
face o distincție între scopul comportamentului – ceea ce intenționăm să facem, să se întâmple - și
consecințele neintenționale. Uneori acțiunile întreprinse cu un anumit scop au consecințe fără
legătură sau care chiar împiedică îndeplinirea acelui scop. Sarcina sociologiei e de a studia
echilibrul rezultat dintre reproducerea socială și transformarea socială la schimbările prin care trece
aceasta.
Fundalul pe care și-au făcut apariția originile sociologiei îl reprezintă seria de schimbări radicale
produse de Revoluția Franceză în 1789 și Revoluția industrială în Europa. Factorul cheie a fost
folosirea științei în locul religiei. În constituirea gândirii sociologice un rol important l-a avut autorul
francez Auguste Comte, cel care a inventat cuvântul sociologie (el a folosit de fapt „fizică socială”).
Credea că poate cunoște societatea cu ajutorul știintei, și o considera ultima știință care devia
din fizică, chimie și biologie.

Metodologia cunoașterii sociologice

În cercetarea sociologică s-au creat și dezvoltat mai multe orientări metodologice. Unii specialiști au
făcut clasificarea metodelor de cercetare socială după criterii foarte diferite. Considerăm câteva
dintre ele.
Clasificarea lui Brian Fay
Utilizând criteriul metodologiei utilizate și a finalității practic politice a discursului teoretic, Brian
Fay (en) a constatat că există trei orientări teoretice în sociologie, anume: orientări pozitiviste,
orientări interpretative și orientări critice. Sociologia pozitivistă ar utiliza modele statistico-matematice
ale fenomenelor și proceselor sociale considerate ca obiecte manipulabile. Sociologia interpretativă
implică o metodologie a înțelegerii și interpretării semnificațiilor sociale folosite în comunicarea
grupală. Sociologia critică, după Brian Fay, sesizează și conștientizează aspectele disfuncționale și
contradictorii din viața socială.
Clasificarea lui Mircea Flonta
Folosește drept criteriu de clasificare calea producerii cunoștințelor. Distinge două orientări
metodologice dominante: monismul metodologic și dualismul metodologic. Monismul metodologic
afirmă unitatea metodei științei și orientează cercetarea în științele omului după modelul cercetării
din științele naturii. Dualismul metodologic susține autonomia metodologică a cunoașterii
sociologice.
Clasificarea lui Cătălin Zamfir
Autorul distinge între strategia idealistă și strategia materialistă. Teza fundamentală a strategiei
idealiste este că fenomenele sociale sunt determinate de ideile, reprezentările, și proiectele
subiective ale membrilor colectivității. Faptele sociale sunt explicate prin fapte mentale. Realitatea
socială este o obiectivare a constructelor subiective. Strategia materialistă de explicare explică
faptele sociale prin alte fapte sociale fără a recurge la cauze exterioare eventual suprapuse de tip
mentalist. Faptele sociale au o determinare imanentă.
Lazăr Vlăsceanu a utilizat criteriul principiilor teoretice care au generat un anumit mod de abordare a
realității sociale. Este un criteriu cu relevanță metodologică după cum urmează.
Scopul fiind același - cunoașterea colectivității umane - cercetătorii societății au adoptat două
atitudini metodologice principale în cunoașterea societății. Una dintre ele vine din convingerea că și
umanitatea poate fi cunoscută pe aceeași cale pe care cunoaștem natura. O a doua atitudine în
cunoașterea socialului pornește de la convingerea că obiectul cunoașterii sociologice este diferit de
obiectul cunoașterii naturii și implicit trebuie ca subiectul cunoscător să utilizeze o modalitate diferită
de cercetare aptă să surprindă specificul existenței omenești.
Orientarea metodologică ce vrea să extindă la social metodele specifice cunoașterii naturii poartă
numele de orientare metodologică obiectivistă. Din contră, orientarea ce susține că realitatea socială
este de esență diferită de natură, cerând mijloace specifice de cunoaștere, se numește orientare
interpretativă, deoarece pentru ea obiectul social este esențialmente și ireductibil subiectiv.
Pe scurt, metoda obiectivistă consideră umanul ca obiect empiric iar metoda interpretativă consideră
umanul ca existență sufletească. Evident de aici decurg consecințe imediat diferite în abordarea
obiectului de cunoscut, în speță a societății umane.
Orientări metodologice obiectiviste
Pornind de la ipotezele privind natura socialului s-au născut și dezvoltat mai multe orientări
metodologice obiectiviste. În prima fază, obiectivismul sociologic a fost practicat de Condorcet prin
"fizica socială", și de empirismul clasic.
Pozitivismul sociologic
Auguste Comte a inițiat pozitivismul sociologic, considerând că dezvoltarea cunoașterii umane
parcurge trei faze: teologică, metafizică și pozitivă. Faza pozitivă ar fi reprezentată tocmai de
sociologie. Pozitivismul a fost dezvoltat de cercetări ulterioare. Sub influența pozitivismului logic al
gânditorilor Cercului de la Viena a apărut astfel neopozitivismul, conform căruia fundamentul
cunoașterii viabile este experiența, opunându-se filozofiei speculative asupra societății. Acest curent
de gândire s-a numit și fenomenalism. Practica metodologică obiectivistă pune accentul pe
defilozofarea discursului sociologic, generalizările empirice ce pot avea valoare de lege, formulările
precise, integrabile în modele logico-matematice ale fenomenelor sociale, centrarea pe judecăți pur
cognitive ce exclud judecățile de valoare și normative, scientizarea discursului sociologic prin
urmarea modelului științelor naturii. Din aceste alegeri, sociologii pozitiviști au inițiat principii care le
definesc metoda.

Fondatori
Printre fondatorii clasici ai sociologiei se disting 5 personalități: Auguste Comte, Vilfredo
Pareto, Ferdinand Tönnies, Émile Durkheim și Max Weber.
Karl Marx - a încercat și el să explice schimbările care aveau loc în timpul Revoluției Franceze în
societate. S-a concentrat asupra legăturii dintre problemele economice și instituțiile sociale.
Schimbările erau legate de dezvoltarea capitalismului.
Émile Durkheim - autor francez. După părerea lui sociologia pentru a deveni știință trebuia să
studieze starea economiei și influența religiei. Primul său principiu a fost că sociologia „studiază
faptele sociale ca niște lucruri”. Credea că tot ceea ce susține o societate sunt valorile și obiceiurile
împărtășite de membrii ei. Diviziunea muncii înlocuiește treptat religia. S-a ocupat de analiza
suicidului. Deși se pot aduce obiecții studiului lui Durkheim, acesta rămâne o lucrare clasică a cărei
relevanță pentru sociologie este valabilă și azi.
Max Weber - a studiat religiile din China, India și Orientul Apropiat, comparând sistemele religioase.
Weber conchidea că anumite aspecte ale Creștinismului (etica protestantă) au influențat puternic
afirmarea capitalismului, consideră că mentalitatea colectivă constituie unul dintre factorii care
determină schimbarea societății. Pentru el birocrația e un mod de organizare socială.
Michel Foucault și Jürgen Habermas - exponenți de seamă ai sociologiei moderne, printre cei mai
importanți gânditori sociologi contemporani. M. Foucault a studiat apariția și structura câtorva din
instituțiile fundamentale ale lumii moderne, ca cele disciplinare (închisoarea, spitalul, școala), bolile
psihice, discursul public și cel științific, lansând concepte-cheie cum ar fi cel de guvernabilitate ori
biopolitică. După Foucault sexualitatea nu a existat dintotdeauna, ci a fost creată în procesul
dezvoltării sociale.
Habermas, influențat de Marx și Weber, crede că, în societățile capitaliste, schimbarea este
permanent prezentă și revine la conceptul de Anomie al lui Durkheim, dar în manieră nouă și
originală.