Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1 1
Proprietăţile sistemului imunitar.
Organizarea S.I. în plan biologic este teleonomică, în sensul că este perfect organizat pentru
a-şi îndeplini funcţia sa esenţială: diferenţierea self-ului de non-self. Sistemul imunitar are
următoarele particularităţi:
1. Are o structură în reţea, ai cărei constituenţi sunt situaţi mai ales la zonele de contact cu
substanţele străine, la porţile de intrare în organism. În această reţea, celulele sistemului
imunitar îşi îndeplinesc rolul fiziologic prin interacţiuni cu alte celule şi mecanisme
fiziologice, inclusiv cu cele nespecifice, neadaptative, acestea reprezentând prima linie de
apărare (Fig. 1), pe când cele specifice, adaptative, fac parte din linia a II-a de aparare, care
acţionează după o perioadă de latenţă.
Fig. 1. Reprezentarea schematică a primei linii de apărare a organismului (după Roitt, 1991).
2 2
celule. Din acest punct de vedere există o redundanţă, care este benefică, pentru că deşi
numărul celulelor imunocompetente este mult mai mare, nu sunt utilizate decât câteva la un
moment dat, astfel ca apărarea organismului se realizează cu mare economie de mijloace.
După stimularea realizată prin contactul cu antigenul, clona respectivă este activată şi intră
într-un proces de proliferare intensă şi de diferenţiere funcţională, celulele devenind
efectoare, angajate (engl. commited), Ag-reactive. La baza răspunsului imun se află selecţia
clonală, care determină marea eficienţă a acestui răspuns, derivată din capacitatea de
amplificare a efectelor sale, consecutivă stimulării antigenice (fig. 2).
5. Activitatea de supraveghere a sistemului imunitar este facilitată de capacitatea de circulare
şi recirculare a limfocitelor, din sânge în organele limfoide secundare (ganglioni limfatici,
splină, amigdale, plăci Peyer) care reprezintă locul de întâlnire dintre limfocite şi Ag, şi
invers.
6. Memoria imunologică, netransmisibilă ereditar, determină un răspuns imun mai rapid, mai
intens, mai durabil, la a doua întâlnire şi urmatoarele, cu acelaşi antigen = răspuns
anamnestic sau fără uitare (gr. ana-mnesis = amintirea celor din trecut sau an-a-mnesis=ne-
ne-uitare) (fig. 3), pe această proprietate bazându-se procedeul imunoprofilaxiei prin
vaccinare.
CEL.
STEM
Proliferare
Maturare
LT LB
Repertoriul de celule imunocompetente,
înainte de contactul cu Ag
OOOOOOOOOOOOOOO = Clone de LT şi LB
3 3
Fig. 3. Dinamica răspunsului imun primar şi secundar.
Legenda: ______ Nivelul total al Ig-lor
----------- Titrul IgM
_ο_ο_ο_ Titrul IgG
4 4
În 1930, Tiselius a realizat separarea proteinelor serice prin migrarea în câmp electric,
stabilind că proteinele cu funcţie de anticorpi migrează în fracţia γ , realizare pentru care a primit
premiul Nobel în 1937. Există şi γ -globuline fără funcţii de Ac, respectiv proteinele Bence-Jones.
5 5
În afară de moleculele de Ig (Ac liberi), în organism există şi alte molecule de recunoaştere:
receptorii celulari de pe LT (TCR), receptorii imunoglobulinici de pe LB – cu rol de receptori pentru
Ag, moleculele CMH cls. I şi II etc. Toate aceste molecule alcătuiesc superfamilia Ig-lor, toate având
în structura lor 1 – n fragmente sau domenii polipeptidice, identice cu domeniul, ca unitate de bază a
moleculelor de Ig.
Structura imunoglobulinelor
Anticorpii constituie cele mai heterogene proteine cunoscute, dar în ciuda diversităţii lor,
unitatea de structură moleculară este caracteristică, tipică. Diversitatea se manifestă mai ales la
nivelul unor situsuri cu structură chimică diferită de la Ac la Ac, care determină specificitatea de
reacţie cu Ag-ul care le-a determinat sinteza. Structura imunoglobulinelor a fost descifrată de către
R. Porter şi G. Edelman, descoperire pentru care în 1972 au fost distinşi cu premiul Nobel.
Modelul general de structură al monomerilor de Ig a fost descifrat pe IgG, care reprezintă ~
80% din cantitatea totală de Ig. Autorii au scindat prin proteoliză enzimatică limitată moleculele de
Ig în fragmente şi lanţuri, care au fost studiate biochimic şi funcţional.
De ex., prin hidroliză enzimatică cu papaină s-au obţinut 3 fragmente (fig. 5):
Papaina
6 6
Fc - g.m. 50kDa; situat la capatul COOH terminal al lanturilor polipeptidice;
- leaga complementul;
- se poate lega citofil la receptorii pentru Fc de pe membrana unor celule;
Sub acţiunea pepsinei se obţine un singur fragment (fig. 6):
Reducerea –S-S-
3) IgG 4 lanţuri polipeptidice: - 2 lanţuri grele –H (engl. heavy)- g.m. 50kDa
Alchilare (2-mercaptoetanol + uree) - 2 lanţuri uşoare- L (engl. light)- g.m. 25kDa
- niciunul dintre lanţuri nu poate lega singur Ag, fiind necesară legarea lor 2 câte 2 (L+H);
- cele 4 lanţuri sunt unite între ele prin punţi disulfidice –S-S-, formate la nivelul resturilor de
cisteină; intra- şi intercatenare;
- legaturile –S-S- sunt esenţiale pentru asigurarea structurii tridimensionale a moleculei şi pentru
funcţionalitatea sa;
- lanţurile L sunt comune pentru toate clasele de Ig; din punct de vedere antigenic sunt însă de tip
k sau λ;
- în moleculele de Ig ambele lanţuri L sunt de acelaşi tip; 65% dintre moleculele de Ig umane
conţin lanţuri Lk; la şoarece- 95% - Lk.
Lanţurile H conţin 450 – 600 AA; regiunea CH are 3 - 4 domenii alcătuite din 100 –110 AA:
CH1, CH2, CH3, (CH4). Ig din clasele G, A, D au 3 domenii C, iar clasele M şi E au 4 domenii
C.Domeniile se pot nota şi astfel Cγ1, Cγ2, Cγ3 –pentru IgG ş.a.m.d. Lanţurile H – se deosebesc prin
proprietăţile antigenice, conferind caracterul de “clasă” al Ig-lor :
- clasa IgG – lanţ γ
- clasa IgM – lanţ µ
- clasa IgA – lanţ α
- clasa IgD – lanţ δ
- clasa IgE - lanţ ε
7 7
Lanţurile L conţin 214 AA, au o g.m. de 25 kDa, se compun dintr-un domeniu variabil VL şi
unul constant CL, fiecare de 107 resturi de AA. Întotdeauna se ataşează Vk+Ck şi Vλ+Cλ.
Analiza structurală şi chimică a lanţurilor moleculelor de Ig s-a realizat folosind populaţii moleculare
omogene, de la bolnavi cu mielom multiplu (plasmocitom)- stare patologică caracterizată printr-o sinteză
crescută de molecule de Ig normale – uşor de purificat şi analizat (~ 95%). In alte stări patologice se
sintetizează în exces molecule patologice de Ig; de ex. în mielomul micromolecular sinteza de lanţuri L în
exces, conduce la dimerizarea şi eliminarea lor prin urină (proteine Bence - Jones); în boala lanţurilor grele
lipsesc AA care formează domeniul CH1.
Analiza cristalografică în raze X a Ig-lor a relevat faptul că lanţurile polipeptidice nu sunt
secvenţe lineare, ci pliate, formând regiuni globulare compacte numite domenii, spaţial distincte, cu
o structură tridimensională foarte asemănătoare (fig. 7).
8 8
clasele IgM şi IgE această regiune lipseşte, fiind prezent un domeniu suplimentar, care este
considerat precursorul său evolutiv.
Regiunea ,,balama,, are un rol important şi în flexibilitatea şi funcţionalitatea moleculei, în
sensul că permite fragmentelor Fab orientarea în spaţiu, rotirea, desfacerea, apropierea braţelor în
funcţie de spaţierea epitopilor, asigurând eficienţa de legare a acestora.
Prin regiunea „balama”, se trasmit din fragmentele Fab (de la situsurile combinative), în
fragmentul Fc efectele complexării moleculei de Ig cu Ag, având deci şi un rol de transductor de
semnale informaţionale. În absenţa acestei regiuni, moleculele de Ig îşi pierd funcţia, astfel că prin
legarea directă a Fab de CH2 rezultă molecule rigide în forma literei T, cu funcţii alterate (aceste
molecule sunt incapabile să lege C1q, să interacţioneze cu receptorii Fc de pe membrana leucocitelor
PMNN, a limfocitelor B, au o slabă afinitate pentru cei de pe membrana macrofagelor, au o
capacitate redusă de legare de sinciţiotrofoblaştii placentari, dar îşi păstrează capacitatea de legare a
proteinei A stafilococice - SpA).
Situsurile combinative ale anticorpilor (S.C.) sau paratopii sunt situaţi la extremităţile NH2-
terminale ale fragmentelor Fab. Reprezintă locul prin care molecula de Ig recunoaşte şi leagă specific Ag.
Paratopul este alcătuit din regiunile variabile VH+VL, fiind diferit ca formă, dimensiuni. O moleculă de
IgG (monomer) are două situsuri combinative (paratopi). Situsul combinativ conţine 3 regiuni hipervariabile,
notate CDR (regiuni determinante de complementaritate), care sunt inserate între 4 segmente notate Fr (engl.
frame work = regiuni cadru), conservate în cursul evoluţiei. În aceste zone este prezent glicocolul, care
contribuie la invariabilitatea lor. Prin plierea lanţurilor H şi L, zonele hipervariabile de pe lanţul H se apropie
de cele de pe lanţul L, astfel încât formează o unitate funcţională, respectiv situsul combinativ sau paratopul.
Prin cercetări de radiocristalografie s-a demonstrat că suportul molecular al reacţiei Ag-Ac este reprezentat de
interacţia dintre D.A., cu anumiţi aminoacizi din regiunile hipervariabile ale moleculei de Ig. Ceilalţi
aminoacizi aparţin domeniilor variabile, deşi nu sunt implicaţi direct în legarea antigenului, îndeplinesc un rol
foarte important, funcţionând ca un schelet pentru plierea catenelor regiunilor variabile şi pentru păstrarea
integrităţii S.C. Secvenţa aminoacizilor în CDR este variabilă, numărul specificităţilor rezultate fiind
destul de mare pentru a corespunde tuturor epitopilor existenţi în natură.
Fragmentul Fc este alcătuit din domeniile constante CH 2 şi CH3 ale lanţurilor H, unite prin
punţi disulfidice (un domeniu suplimentar CH 4 este prezent la Ig M şi IgE). La un pH acid (2,5)
regiunea dintre domeniile CH2 şi CH3 devine sensibilă la clivajul enzimatic, iar la pH neutru
redevine rezistentă. Dacă prin hidroliza enzimatică cu papaină a moleculei de IgG se obţin 2
fragmente Fab şi un fragment Fc, prin acţiunea prelungită a acestei enzime, pe lângă fragmentele
9 9
Fab se obţine şi un Fragment Fc’ sau pFc (pepsic). Aşa s-a demonstrat că domeniul CH2 leagă
complementul şi este responsabil de rata catabolismului întregii molecule.
Moleculele de Ig reprezintă sediul unei dualităţi funcţionale: fragmentele Fab leagă specific
antigenul, datorită variabilităţii lor, pe când fragmentele Fc, caracterizate prin constanţă, conferă
moleculelor de Ig posibilitatea de a prezenta antigenele fixate de Fab, sistemelor celulare şi umorale
de distrugere şi eliminare.
Glucidele din structura Ig-lor (glicoproteine)
Toate clasele de Ig au o componentă glucidică (oligozaharidică) localizată în regiunea
constantă CH2, sub forma unor catene laterale simple sau complexe care reprezintă 3 – 13% din
greutatea moleculelor. Sunt secvenţe foarte heterogene, reprezentate de glucozamină (GlcN),
glucoză, galactozamină (GalN), acid sialic, fucoză, manoză, care se adaugă secvenţial pe parcursul
sintezei Ig-lor. Legarea începe înainte ca sinteza să fie completă şi se încheie la secreţia Ig-lor (la
trecerea din RER în aparatul Golgi, sub acţiunea transglucozidazelor membranare nespecifice).
Prezenţa lor este corelată, se pare, cu procesul de transport transmembranar şi de secreţie a Ig-lor.
Glucidele din structura glicoproteinelor, în general, conferă acestora următoarele proprietăţi:
- cresc solubilitatea proteinelor;
- induc şi menţin lanţurile peptidice într-o conformaţie tridimensională funcţională;
- protejează proteinele faţă de atacul enzimatic;
- scad imunogenitatea;
- controlează timpul de înjumătăţire al glicoproteinelor solubile şi celulare.
Aşa cum s-a arătat, analiza cristalografică în raze X a Ig-lor a demonstrat că lanţurile
polipeptidice nu sunt lineare ci pliate, ca regiuni globulare, compacte, numite domenii, spaţial
distincte, cu structură 3-dimensională asemănătoare şi rezistente la proteoliză. Domeniul se înscrie
într-un cilindru cu diametrul de 3,5 nm şi este format din 60-70 aminoacizi, fiind stabilizat de o
punte –S-S- situată în regiunea centrală a unei unităţi de omologie formată din 110 aminoacizi. Toate
domeniile analizate au prezentat un model unic de pliere antiparalelă a lanţurilor polipeptidice, numit
β-pliere, pliere–Ig (engl. Ig-folding).
Domeniile fiecărui lanţ nu sunt independente de cele din lanţul opus, ci formează perechi de
unităţi de omologie care se constituie în unităţi structurale numite module (de ex., VL şi VH izolate
au slabă capacitate de a lega Ag, dar VL + VH formează situsul combinativ = paratop, cu mare
afinitate pentru Ag. Au fost descrise 2 tipuri de interacţiuni între domenii adiacente:
10 10
Heterogenitatea Ig-lor
Ig sunt foarte heterogene, în privinţa încărcăturii electrice şi a migrarii electroforetice,
specificităţii de Ac, caracterului antigenic etc. Heterogenitatea antigenică se relevă după inocularea
la alte organisme în care se comportă ca Ag, determinând sinteza de Ac anti-Ig. Această enormă
diversitate a Ig-lor este generată de secvenţa aminoacizilor de la nivelul diferitelor domenii, care
determină diferenţe antigenice şi existenţa următoarelor specificităţi:
1) Specificitatea sau heterogenitatea izotipică;
2) ,, ,, alotipică;
3) ,, ,, idiotipică.
Fig. 8. Structura celor cinci clase de Ig (sferele indică localizarea determinanţilor antigenici
izotipici ai lanţurilor H) .
De ex., clasa IgG are 4 subclase, lanţurile H ale acestora fiind notate cu γ 1 – γ4. IgA şi IgM au
câte două subclase. La variantele antigenice izotipice contribuie şi frecvenţa răspândirii lanţurilor
uşoare k şi λ. Diferenţele antigenice ale lanţurilor H sunt semnificative, gradul de omologie fiind de
40%. Acesti determinanţi antigenici localizaţi în domeniile constante sunt comuni indivizilor unei
specii şi se manifestă ca antigene după inocularea într-un organism aparţinând altei specii. De ex.,
dacă se inoculează IgG umane la iepure, se obţine un antiser cu Ac anti-IgG umane, care va precipita
toate subclasele de IgG umane sau, un antiser preparat pe iepure faţă de lanţurile λ umane, va
11 11
reacţiona şi va precipita Ig-le umane din orice clasă care conţin lanţuri Lλ. Clasele şi subclasele de Ig
au proprietăţi structurale, antigenice, dar şi funcţionale diferite:
Clasa IgG – Ig-le din această clasă constituie tipul reprezentativ de Ig, fiind cel mai
bine cunoscute Ig; reprezintă 70-75% din totalul Ig-lor serice, astfel că sunt uşor de obţinut în stare
pură, de studiat biochimic şi funcţional. Formula moleculară: γ 2k2 sau γ 2λ2. Constanta de
sedimentare este de 7S, g.m. 150 kDa, concentraţia serică variind între 800– 2000 mg%. Moleculele
de IgG sunt termorezistente, nefiind denaturate la 75ºC, timp de 30min; au un mic procent de glucide
(2 –3%), un timp de înjumătăţire (T 1/2) lung, de 21-23 zile (mai redus la IgG3). O concentraţie mare
de IgG este prezentă în infecţiile cronice.
Moleculele IgG reprezintă anticorpii răspunsului imun secundar, fiind sintetizaţi după stimularea
antigenică secundară sau în cursul răspunsului primar, după comutarea clasei. Sunt anticorpii tipic
precipitanţi, fiind principalii Ac cu rol în neutralizarea toxinelor bacteriene şi a virusurilor. Mediază
citotoxicitatea anticorpo-dependentă, ca şi fagocitoza opsonică (imună), după interacţiunea cu
receptorii Fc de pe suprafaţa fagocitelor. IgG leagă C1q şi activează sistemul complement pe calea
clasică (cu excepţia subclasei IgG4), leagă proteina A stafilococică (SpA), reacţionează cu factorii
reumatoizi - FR (autoanticorpi IgM sau IgG, anti IgG proprii, modificate conformaţional, datorită
unui defect de glicozilare, care se produce în cursul infecţiilor streptococice cronice şi al
complicaţiilor acestora). De asemenea, se fixează de celule şi ţesuturi cu receptori Fc, inclusiv de
sinciţiotrofoblaştii placentari, fiind singurii Ac care pot traversa placenta, asigurând imunitatea
dobândită pasiv a nou-născutului. Nivelul seric al IgG la nou-născut este de 110% faţă de cel matern,
IgG fiind pompate activ în organismul fetal. Ac materni persistă până la vârsta de 3-6 luni, sinteza
proprie de IgG începe la 3 luni, iar nivelul normal este atins la 3 - 6 ani (fig. 9). Functiile IgG sunt
prezentate schematic in fig. 10. Filogenetic, IgG au apărut la peştii dipnoi.
În cadrul acestei clase există 4 subclase (fig. 11), prezente la toţi indivizii (este izotip).
12 12
Fig. 9. Concentraţia de IgG în dinamică în organismul uman (după Miller şi col., 1991).
13 13
citotoxicităţii celulare anticorpodependente (ADCC); 4) Neutralizarea toxinelor (reacţia de
seroneutralizare) (după Miller şi colab., 1991).
Clasa IgM. Moleculele de IgM au cea mai mare greutate moleculară - 950 kDa, 19S. Reprezintă
3 – 10% din cantitatea totală de Ig (concentraţie serică cuprinsă între 60 – 280 mg%). Lanţul µ are
576 de aminoacizi şi 5 domenii, dintre care 4 constante. IgM constituie anticorpii răspunsului imun
primar, care apar după primul contact cu Ag. Anticorpii IgM au T ½ = 10 zile, sunt termorezistenţi şi
au un conţinut de 12% glucide.
Structural sunt molecule pentamerice, libere în circulaţie sau molecule monomere fixate pe
membrana limfocitelor B. Pentamerul este alcătuit din 5 unităţi identice, legate între ele prin legături
disulfidice şi prezintă 10 situsuri identice de combinare cu Ag, dintre care sunt active 5, maximum 6,
datorită unui efect de mascare sterică. IgM pentameră are în structura sa şi un alt component, esenţial
pentru polimerizare, un lanţ care reuneşte monomerii la nivelul domeniului CH 4, motiv pentru care a
fost numit lanţul J (engl. joining chain = lanţ de unire), deci formula moleculară este (µ 2L2)5-J.
Ansamblul are o mare flexibilitate, molecula având formă de «stea» sau «păianjen», cu diametrul de
30 nm, formă ce se modifică în funcţie de relaţia cu Ag. Datorită volumului mare al moleculei, este
numită şi β2 – macroglobulina (fig. 12) şi prezentă mai ales în sistemul circulator şi în mică măsură
în ţesuturi (în lichidul interstiţial).
Moleculele de IgM au o mare capacitate de aglutinare, fiind Ac tipic aglutinanţi (capacitate de
1000x mai mare decât IgG), de precipitare şi mai ales de activare a sistemului complement pe calea
clasică (de 100x mai mare decât IgG). Pentru legarea componentului C1q şi activarea C pe calea
clasică, ce conduce la citoliză, condiţia obligatorie este ca 2 molecule de Ig foarte apropiate să lege
acest component, concomitent, la nivelul fragmentelor Fc. IgM fiind o moleculă pentameră, este
14 14
suficientă o singură moleculă pentru activarea C, deoarece condiţia obligatorie se realizează de la
sine, respectiv legarea C1q de 2 fragmente Fc. La IgM situsul de activare a C este situat la nivelul
domeniilor CH3 – CH4 şi devine accesibil (ca şi în cazul IgG) în urma modificării conformaţiei
sterice, după reacţia cu Ag, lanţul J nefiind implicat în acest proces.
Anticorpii din clasa IgM au rol în apărarea faţă de antigene cu determinanţi antigenici repetitivi,
faţă de Ag complexe, activând citoliza celulelor străine mediată de complement, mecanism de
apărare activ în bacteriemii.
În dezvoltarea ontogenetică, primii Ac sintetizaţi aparţin acestei clase. În serul nou-născutului Ig-
le dominanante sunt deci IgM. Chiar şi la această vârstă, un nivel crescut de IgM sugerează existenţa
unor infecţii cu virusurile rubeolic sau citomegalic, cu bacteriile Treponema pallidum, Listeria
monocytogenes sau protozoarul Toxoplasma gondii, agenţi infecţioşi care se pot transmite
transplacentar. Atinge nivelul seric normal la vârsta de 1 an.
IgM sunt Ig-le caracteristică răspunsului imun primar, apărând la 3 zile după inocularea Ag-lui,
nivelul maxim este atins între 6 şi 10 zile, după care sunt înlocuite de IgG (prin procesul de comutare
a clasei, sinteza de IgM fiind inhibata printr-un proces de feed-back negativ, datorat afinităţii mai
mari a IgG pentru Ag, care competiţionează pentru acesta cu IgM), după aprox. 10 zile de la
inoculare (continuă şi sinteza de IgM, dar este mai redusă). Aglutininele α şi β din sânge, care au
capacitatea de a detemina aglutinarea Ag-lor de grup sanguin de pe hematiile histoincompatibile,
sunt Ac din clasa IgM. Filogenetic, forma monomeră a apărut la vertebratele inferioare, iar forma
polimerică, cu lanţul J – la rechini.
La adulţi, în serul bolnavilor cu artrită reumatoidă, apar Ig specifice numite factori reumatoizi
(FR), IgM (sau IgG) anti – IgG proprii, modificate conformaţional.
15 15
Spre deosebire de alte clase de Ig, sinteza IgM este mai puţin influenţată de acţiunea unor factori
imunodepresori, totuşi în sindroame de maladsobţie şi infecţiile cronice scade concentraţia de IgM
serică, fiind crescută în infecţiile acute, în general. O concentraţie crescută se înregistrează în artrite
reumatoide şi hepatite acute. Sunt Ac foarte eficienţi în bacteriemii, legarea toxinelor.
Monomeri de IgM se găsesc pe membrana limfocitelor B (IgMm), lanţurile grele ale acestora
având o regiune transmembranară hidrofobă şi una intracitoplasmatică; moleculele de IgMm au rol
de receptori pentru Ag (BCR = B cell receptor). Monomeri de IgM se găsesc şi în ser, în concentraţii
foarte mici in mod normal (care cresc însă într-o serie de boli, cum ar fi macroglobulinemia Waldenström,
lupusul eritematos diseminat –LED; in maladia Waldenström creşterea nivelului seric al IgM monoclonale,
însoţită de scăderea IgG şi IgA şi tendinţa acestor molecule de a forma polimeri, conduc la instalarea unui
sindrom de hipervâscozitate a sângelui).
Clasa IgA. Unitatea de bază este monomerul cu formula α2k2 sau α2λ2. Se prezintă şi în
formă dimerizată. Monomerul are 7S, g.m. 160 kDa şi o structură asemănătoare cu cea a IgG.
Dimerul se formează cu ajutorul unui lanţ de unire J. IgA sunt prezente atât în ser, cât şi în secreţii.
Clasa IgA este mai bogată în hidraţi de carbon comparativ cu IgG, legaţi în special de regiunea
«balama» (7-11%). Anticorpii IgA au T ½ = 6 zile şi sunt termorezistenţi.
Există două subclase de IgA: IgA1 şi IgA2 (fig. 13a). Subclasa IgA1 este prezentă în
proporţie de 90% în ser (80% fiind monomeră). Subclasa IgA2 are o structură originală, lanţurile L
fiind legate între ele prin legături covalente, iar de lanţurile H prin interacţiuni necovalente. Este
predominantă în secreţii, in forma dimerizata (fig. 13b).
IgA serică are o concentraţie relativ mare (90 – 450 mg%), reprezentând cca 15 -20% din
totalul Ig-lor aflate în circulaţie. Deşi în cantitate mare în ser, IgA serice au o activitate slabă de Ac.
Nivelul seric normal este atins la vârsta de 14 ani.
a) b)
Fig. 13. a) Structura monomerilor de IgA, aparţinând celor 2 subclase ; b) structura dimerului de sIgA (Kerr, 1990).
16 16
IgA secretorie (sIgA), cu o denumire considerată improprie stricto sensu, este forma
prezentă în secreţii unde predomina ca dimer, cu constantă de sedimentare 11S şi g.m. 400 kDa. Sunt
prezenţi şi polimeri (n = 3, 4, 5) ca şi monomeri în cantitate foarte redusă. Este secretată de
plasmocitele din foliculii limfoizi prezenţi în chorionul mucoaselor (stratul profund al acestora fiind
vascularizat). În afară de lanţul J, dimerul mai conţine o glicoproteină suplimentară denumită ,,piesa
secretoare,, sau piesa S sau CS, care nu are nici o relaţie structurală sau genetică cu moleculele de
IgA, fiind sintetizată de către celulele epiteliale şi nu de către plasmocite. Formula moleculară a
dimerilor este următoarea: (α2L2)2 .J. CS. (fig. 14). CS serveşte ca ligand al dimerilor IgA pe
suprafaţa celulelor epiteliale, în momentul traversării acestora (fig. 15). CS conferă moleculelor şi
rezistenţă sporită la acţiunea enzimelor proteolitice prezente în secreţii (în plus şi regiunea «balama»
este mai rezistentă la proteoliză, fiind mai scurtă).
Fig. 15. Transportul moleculelor de IgA prin celulele epiteliale ale mucoaselor (dupa Abbas, 2000) .
17 17
Funcţiile IgA.
Moleculele de IgA secretorii sunt prezente în toate tipurile de secreţii (secreţia nazală, bronşică,
suc gastric, intestinal, secreţie biliară pancreatică, secreţia vaginală, lichidul prostatic, în lichidul
lacrimal, în salivă, în lapte şi colostru), dar în concentraţii diferite. Copilul la naştere are un nivel
seric redus de IgA, dar primeşte sIgA de la mamă, sinteza proprie începând după 30 de zile de la
naştere. De aceea, copiii alimentaţi natural sunt mai puţin receptivi la infecţii intestinale şi
respiratorii, comparativ cu cei alimentaţi artificial.
18 18
(efect anti-opsonizant), fapt care le confera avantaje deosebite în colonizarea mucoaselor. Pentru a
inhiba activitatea proteazelor, organismul-gazdă produce în cursul răspunsului imun anticorpi (IgA şi
IgG) anti-protează, rezistenţi la acţiunea enzimelor.
Indivizii cu deficit de IgA (1: 700 de subiecţi) sunt sensibili la infecţii ale mucoaselor
respiratorii, intestinale, ale conjunctivei etc., dar predispuşi şi la boli autoimune. In serul aceastor
indivizi nivelul IgG şi IgM se menţine în limite normale. În caz de mieloame de tip IgA predomină
forma polimerică de IgA (Kerr, 1990). Filogenetic, IgA este prezentă pentru prima dată la păsări
(Păunescu şi colab., 1999).
Clasa IgD – a fost descoperită în anul 1965 în serul unui bolnav cu mielom de tip IgD, nivelul
fiziologic în ser fiind foarte scăzut (cca 40mg/l), ceea ce reprezintă aprox. 0,2 – 1% din cantitatea
totală de Ig. Are o g.m. de 185kDa, 7S şi formula moleculară: δ2k2 sau δ2λ2. Lanţul δ are 3 domenii
constante şi o regiune «balama» foarte lungă (65 de aminoacizi), responsabilă de marea sensibilitate
a anticorpilor din această clasă la proteoliză enzimatică şi temperatură (la 56ºC, timp de 30 min).
Lanţurile δ sunt puternic glicozilate (9 - 14% hidraţi de carbon). Catabolismul acestor molecule este
extrem de rapid, T ½ = 3 zile. IgD există în organism sub două forme, şi anume ca molecule solubile,
circulante în plasmă şi ca receptor pentru Ag pe membrana limfocitelor B. Aceste molecule au un
fragment hidrofob la extremitatea carboxiterminală, prin care molecula se fixează la membrana LB,
datorită căruia au şi o g.m. mai mare decât a moleculelor libere.
Rolul biologic, în special al moleculelor serice, este de importanţă minoră. Astfel, IgD nu
fixează şi nu activează C, nu traversează placenta, nu provoacă degranularea bazofilelor şi a
mastocitelor, nu se fixează citofil pe monocite sau limfocite. Se pare că moleculele IgD ar avea un
rol important numai la nivel celular, ca receptor pentru Ag pe membrana LB, în asociere cu IgMm
monomere, cu aceeaşi specificitate. Se pare că intervin şi în diferenţierea limfocitelor B ca şi în
instalarea memoriei imunologice. Concentraţia serică la om creşte de la naştere până la 15 ani, după
care rămâne la nivel constant toată viaţa, în mod normal. Concentraţia IgD creşte în mod fiziologic
în sarcină şi mai ales în timpul naşterii şi patologic în unele infecţii cronice la copii, în astmul
bronşic, în pneumonii virale, în boala reumatoidă, L.E.D., leucemia limfatică cronică, mielomul de
tip IgD şi boala Hodgkin.
Clasa IgE – a fost descoperită în anul 1966. Notaţia E, derivă de la tipul de lanţ greu -ε, dar şi de
la „eritem” (roşeaţă), pentru că reprezintă aşa-numitele molecule de Ac reaginici sau Ac
19 19
sensibilizanţi ai pielii (citotropi). Formula moleculară este ε2k2 sau ε2λ2, g.m. 190 kDa, 8S, T ½ = 2
zile şi sunt molecule termosensibile (sunt denaturate la 56ºC, timp de 30 min). Prin încălzire IgE îşi
pierde capacitatea reaginică, nu însă şi funcţia de Ac, de recunoaştere specifică a Ag-lor. Lanţurile ε
au 5 domenii (g.m. 75 kDa) şi conţin un procent mare de hidraţi de carbon (12%). Concentraţia
serică este redusă, de aprox. 250 ng/ml (0,004% din totalul Ig-lor), dar crescută în colostru (sute de
ng), scăzând apoi în laptele matern, rămânând la valori crescute numai la mamele cu alergii. Nu se
transmit transplacentar, dar copilul o primeşte prin colostru, deşi sinteza proprie începe încă din
perioada intrauterină. Nivelul seric normal este atins la 14 ani.
IgE nu activează C, dar se leagă citofil de receptorii Fcε de pe membrana mastocitelor (bazofile
tisulare, prezente şi la nivelul mucoaselor şi a ţesutului conjunctiv), inducând degranularea acestora
şi eliberarea de amine vasoactive. IgE are un rol important şi în cursul inflamaţiei. În momentul în
care în organism pătrunde un alergen care este recunoscut şi reacţionează specific cu Ac IgE fixaţi
citofil, se transmit semnale în celulă, care determină degranularea mastocitelor şi eliberarea imediată
a unor cantităţi mari de amine vasoactive, care sunt mediatori farmacologic activi preformaţi de tipul
histaminei, serotoninei, care vor determina vasodilataţie, contracţia muşchilor netezi, creşterea
permeabilităţii vaselor sanguine. Sunt eliberaţi şi factori chemotactici pentru eozinofile, neutrofile,
proteaze ce afectează membrana endoteliilor şi TNF –α cu efect inflamator. Se sintetizează şi sunt
eliberaţi şi mediatori nou formaţi, de tipul prostaglandinelor care determină vasodilataţie şi
agregarea trombocitelor, de tipul leucotrienelor, cu rol în creşterea permeabilităţii vaselor sanguine şi
secreţia de mucus, generând simptomatologia tipică a reacţiilor de hipersensibilitate de tip I sau de
tip imediat (reacţii alergice). Simptomatologia depinde şi de situsul anatomic interesat. Un organism
sensibilizat faţă de un anumit antigen (alergen), răspunde exagerat, de unde denumirea de reacţie de
hipersensibilitate, de tip imediat pentru că se produce în câteva minute după contactul cu alergenul,
deoarece IgE sunt deja sintetizate şi legate citofil (fig. 16).
Ca şi celelalte molecule de Ig, moleculele de IgE sunt secretate de către plasmocite, aflate
sub controlul limfocitelor Th şi Ts, acţiunea acestui ultim tip celular tinzând să limiteze durata şi
intensitatea răspunsului imun în general, inclusiv prin IgE. De regulă răspunsul cu Ac IgE este
precoce, fiind sintetizaţi imediat după IgM şi înainte de IgG, producţia putându-se prelungi însă luni
şi chiar ani de zile, ceea ce explică durata mare a manifestărilor alergice.
20 20
Fig. 16. Fixarea citofilă a IgE la receptorii Fcε de pe suprafaţa bazofilelor şi mecanismul unei reacţii alergice,
declanşată de pătrunderea unui alergen în organism şi degranularea consecutivă a bazofilelor.
Fragmentele rezultate din clivarea enzimatică a anumitor componente sunt notate cu litere
mici, adăugate la denumirea componentului normal. De ex., componentul C1 poate fi clivat în trei
subunităţi: C1q, C1r, C1s, care în mod normal sunt menţinute împreună prin legături necovalente şi
în prezenţa ionilor de Ca++. Componentele cu activitate enzimatică sau cele active biologic, sunt
desemnate print-o bară adăugată deasupra denumirii componentului inactiv; de ex.: C1s, C3b,
C5b67.
Fig. 17. Activarea componentului C1 pe calea clasică, consecutiv reacţiei Ag-Ac (dupa legarea Ac-lor de Ag
expuse pe membrana celulelor straine).
22 22
Din punct de vedere funcţional, moleculele SC se împart în 3 grupe: 2 realizează cascada de
reacţii care vor activa C3 (pe una din cele două căi); odată activat, C3 activează a 3-a grupă care
formează “complexul de atac al membranei” (C5 – C9).
Activarea precursorilor inactivi ai SC se face într-o succesiune riguroasă, prin clivare
proteolitică limitată, în general în două fragmente active:
a) fragmentul major - cu 2 situsuri, unul pentru ataşarea la membrana celulară şi un situs activ enzimatic,
necesar clivării următorului component, astfel că se creează un efect de “cascadă enzimatică”; o parte din
moleculele activate se leagă de membranele celulare (C5-C9) şi devin activatoare pentru secvenţele
ulterioare, restul sunt eliberate în circulaţie şi rapid degradate, inactivate; astfel efectele nocive ale SC
sunt limitate la Ag declanşator al răspunsului, iar celulele organismului-gazdă sunt protejate;
b) fragmentul minor – de regulă nu este implicat în citoliză; rămâne în circulaţie şi exercită efecte biologice
importante: chemotaxia, imunoaderenta, creşterea permeabilităţii vasculare si anafilaxia.
Activarea se realizează pe cele 2 căi:
1) calea clasică - mai rapidă şi mai eficientă – expresia unor mecanisme specifice;
2) calea alternativă – mai lentă şi mai puţin eficientă – o cale primitivă, nespecifică, cu rol
major în apărarea antibacteriană la vertebratele inferioare şi cu rol important la vertebratele
superioare, mai ales la începutul unei infecţii, înainte de sinteza Ac-lor specifici.
Indiferent de calea de activare a componentelor SC, odata activate acestea contribuie la
functia esenţială a SC, care este citoliza celulelor străine, mecanismul leziunilor induse de SC fiind
de tip osmotic; componentele asa-numitului “complex de atac al membranei” (C5 – C9) atasate
secvential la membrana celulei-straine creeaza în aceasta orificii suficient de mari pentru a putea
permite trecerea masiva a apei şi electroliţilor (fiind hidrofile în regiunea centrală), dar prea mici
pentru proteine şi acizi nucleici, ceea ce în final determină explozia celulei sau citoliza.
A SISTEMULUI IMUNITAR
Răspunsul imun celular (RIC) este implicat în eliminarea a două categorii de celule:
singenice (self) şi alogenice (străine, transplantate). Celulele proprii pot deveni antigenice prin uzură,
infectare cu virusuri şi bacterii parazite intracelular, malignizare.
23 23
celule limfoide non- T, non– B = NK, K (nespecifice). Aceste elemente celulare sunt prezente atât în
organele limfoide, cât şi în sângele periferic (Fig. 18, A) şi pot fi evidenţiate pe frotiul de sânge (fig.
18, B).
24 24
9.
Fig. 18, B. Elementele figurate ale sângelui, între care şi celulele sistemului imunitar, observabile
pe frotiul de sânge; 1) monocit; 2) trombocite; 3) PMN neutrofil segmentat; 4) PMN bazofil;
5) limfocit; 6) PMN eozinofil; 7) hematie; 8) monocit; 9) PMN neutrofil nesegmentat.
* Valorile normale ale formulei leucocitare la adult: neutrofile nesegmentate- 1- 4%, neutrofile
segmentate - 60-70%, eozinofile – 1 -4 %, bazofile –0 -1%, limfocite – 25 -30%, monocite – 4 -8%, plasmocite
- 0- 0,5%; de menţionat că la copilul mic proporţiile de PMNN şi limfocite sunt inversate (Ţiţeica şi col., 1984).
27 27
Caracterizarea generală a principalelor subpopulaţii funcţionale de LT
Studiul corelativ al particularităţilor fenotipice/funcţionale ale LT periferice a dus la
împărţirea lor, în funcţie de exprimarea Ag-lor CD4 şi CD8, în 2 subpopulaţii celulare, care sunt
din punct devedere funcţional mutual exclusive.
Limfocitele Th. Limfocitele care prezintă markerul membranar CD4 sau T4, se notează
ca celule CD4+ sau T4+ şi aşa sunt desemnate limfocitele acestei subpopulaţii, înainte de
întâlnirea cu antigenul specific. Celulele latente activate de către Ag specific prezentat de către
celulele prezentatoare de antigen (CPA) în asociere cu molecule CMH cls. II, proliferează
(expansiunea clonală) şi se diferenţiază la celule efectoare numite LT ajutătoare = Th (engl.
helper).
Funcţiile Th– stimulează LB să prolifereze şi să se diferenţieze la plasmocite, secretoare de Ac;
- „ Tc–să acţioneze asupra celulelor-ţintă: celule tumorale, infectate cu virusuri
- „ Ts – să-şi exercite funcţiile de modulare a răspunsului imun;
- „ activitatea celulelor NK;
- interacţionează cu macrofagele (CPA) în cursul răspunsului imun;
- stimulate, produc IL-2 – limfokină care activează alte subpopulaţii celulare.
29 29
Fig. 20: a) Etapele diferentierii (ontogenia) LB (dupa Zarnea, 1990). b) Reprezentarea schematică a unui plasmocit.
30 30