Elemente

de analiză
matematică
Colegiul ştiinţific:
Prof. univ. dr. Maria Tudor
Prof. univ. dr. Aida Toma
Conf. univ. dr. Gabriela Beganu
Conf. univ. dr. Bogdan Iftimie
Conf. univ. dr. Dragoş-Pătru Covei
 Dragoş-Pătru Covei

Elemente
de analiză
matematică

Colecţia
Matematici pentru economişti

Editura ASE
Bucureşti
2015
 ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

Copyright c 2015, Editura ASE

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.

Editura ASE
Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România
cod: 010374
www.ase.ro
www.editura.ase.ro
editura@ase.ro

Referenţi:
Conf. univ. dr. Gabriela Beganu (Academia de Studii Economice din Bucureşti, România)
Conf. univ. dr. Bogdan Iftimie (Academia de Studii Economice din Bucureşti, România)
Associate Professor, Ph.D. Traian Pirvu (McMaster University, Canada)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Covei, Dragoş-Pătru
Elemente de analiză matematică/ Dragoş-Pătru Covei. - Bucureşti:
Editura ASE, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-505-895-8

517 (075.8)

Tehnoredactare: Dragoş-Pătru Covei

Redactor: Livia Radu (Editura ASE)
Coperta: Claudia-Marinela Dumitru (Editura ASE)

Autorul îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate, pentru originalitatea materi-
alului şi pentru sursele bibliografice menţionate.
Prima Ediţie, Iunie 2015
 Cuprins

0.1 Prefaţă 9

1 Elemente de topologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.1 Spaţiul Rn 11
1.2 Spaţii topologice 13
1.3 Spaţii topologice compacte 15
1.4 Spaţii topologice conexe 16
1.5 Limită şi continuitate în spaţii topologice 17
1.6 Probleme rezolvate 17

2 Şiruri şi serii în (R, |·|) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23

2.1 Mulţimi numărabile, cel mult numărabile, şir numeric 23
2.2 Limita superioară şi inferioară a unui şir numeric 24
2.3 Şiruri fundamentale 27
2.4 Serii numerice 28
2.5 Serii cu termeni pozitivi. Criterii de convergenţă 31
2.6 Serii alternate, serii absolut convergente 35
2.7 Aplicaţie a seriilor în calculul financiar 36
2.8 Probleme rezolvate 37

3 Şiruri şi serii de funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45

3.1 Şiruri de funcţii, convergenţă simplă şi uniformă 45
3.1.1 Proprietăţile şirurilor uniform convergente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
3.2 Serii de funcţii 49
3.2.1 Criterii de convergenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
3.2.2 Proprietăţi ale seriilor de funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
3.3 Probleme rezolvate 53

4 Serii de puteri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
4.1 Determinarea razei de convergenţă 57
4.2 Proprietăţi ale seriilor de puteri 58
4.3 Operaţii cu serii de puteri 59
4.4 Serie Taylor 60
4.5 Probleme rezolvate 63

5 Funcţii de mai multe variabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77

5.1 Noţiunea de funcţie 77
5.2 Funcţia de producţie 78
5.3 Şiruri în Rn 78
5.4 Limite de funcţii 79
5.5 Limite iterate 82
5.6 Continuitate 83
5.7 Derivabilitate parţială 84
5.8 Funcţia de producţie - axioma I 86
5.9 Funcţia de producţie Cobb-Douglas 86
5.10 Randamente la scară 87
5.11 Funcţii omogene 87
5.12 Elasticitate parţială 88
5.13 Probleme rezolvate 88

6 Derivabilitate şi diferenţiabilitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91

6.1 Derivate parţiale de ordin superior 91
6.2 Diferenţiabilitatea funcţiilor de mai multe variabile 94
6.3 Legătura dintre continuitate, derivabilitate şi diferenţiabilitate 94
6.4 Criteriul lui Young 97
6.5 Diferenţiale 98
6.5.1 Diferenţiala unei funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
6.5.2 Diferenţiale de ordin superior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
6.6 Formula Taylor pentru funcţii de mai multe variabile 99
6.7 Hessiana şi convexitatea funcţiilor 101
6.8 Transformări regulate 102
6.9 Probleme rezolvate 105

7 Extreme fără legături . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111

7.1 Puncte de extrem local. Puncte staţionare 111
7.2 Funcţia de producţie - axioma II 114
7.3 Funcţia de utilitate 115
7.4 Metoda celor mai mici pătrate 116
7.5 Calculul funcţiei de producţie Cobb-Douglas 118
7.6 Probleme rezolvate 121

8 Extreme cu legături . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131

8.1 Dependenţa funcţională 131
8.2 Funcţii implicite. Aplicaţii în modelarea microeconomică 133
8.3 Extreme cu legături 135
8.4 Maximizarea profitului 136
8.5 Metoda multiplicatorilor lui Lagrange 137
8.6 Maximizarea utilităţii 140
8.7 Probleme rezolvate 143

9 Calcul integral . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149

9.1 Integrale cu parametrii pe interval compact 149
9.2 Integrale definite pe intervale necompacte 150
9.3 Integrale Euleriene 155
9.3.1 Funcţia Gamma . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
9.3.2 Funcţia Beta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
9.3.3 Integrala lui Leonhard Euler (1707-1783) şi Siméon Denis Poisson (1781-1840) 160
9.4 Integrale improprii cu parametru 160
9.5 Probleme rezolvate 162

10 Ecuaţii diferenţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165

10.1 Modele economice care conduc la ecuaţii diferenţiale 165
10.2 Noţiunea de ecuaţie diferenţială. Problema Cauchy 167
10.3 Ecuaţii diferenţiale cu variabile separabile 168
10.4 Ecuaţii omogene 170
10.5 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I 171
10.6 Ecuaţii diferenţiale de tip Bernoulli 172
10.7 Ecuaţii de ordin superior cu coeficienţi constanţi 172
10.7.1 Ecuaţii liniare de ordin n cu coeficienţi constanţi omogene . . . . . . . . . . . . . 172
10.7.2 Ecuaţii liniare de ordin n cu coeficienţi constanţi neomogene . . . . . . . . . . . 175
10.8 Probleme rezolvate 179

11 Elemente de teoria integralei Lebesgue . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185

11.1 Măsura unei mulţimi 185
11.2 Măsura interioară şi exterioară a unei mulţimi 187
11.3 Funcţii integrabile Lebesgue 189
11.4 Probleme rezolvate 190

12 Integrala dublă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193

12.1 Domeniu simplu conex în raport cu una din axe 193
12.2 Trecerea la coordonate polare cu ajutorul transformărilor regulate 198
12.3 Probleme rezolvate 201

13 Recapitulare finală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213

13.1 Test grilă rezolvat 213

14 Autoevaluare finală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223

14.1 Test 1 223
14.2 Test 2 224
14.3 Test 3 225
14.4 Test 4 226
14.5 Test 5 228

15 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
 0.1 Prefaţă 9

0.1 Prefaţă

Axată pe conţinutul programei pentru disciplina Analiză Matematică, de la anul I - Facultatea

de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică din cadrul ASE Bucureşti, lucrarea este un
corpus dezvoltat al cursurilor tratate episodic de autor.
Nu în ultimul rând, lucrarea poate servi şi cadrelor didactice cu îndelungată practică în
profesie sau absolvenţilor ASE, care într-un anumit moment al carierei lor au nevoie să-şi
reîmprospăteze cunoştinţele de analiză matematică.
Plusul de utilitate al acestei cărţi este adus de numeroasele exerciţii, rezolvate complet, uneori
prin metode care pot surprinde prin „simplitatea” lor, ca suport pentru a face mai uşor de înţeles
şi reţine teoria. Pentru punere în practică, se prezintă atât noţiunile teoretice, cât şi exemple de
aplicaţii în direcţia utilizării acestora.

Autorul,
Conf. univ. dr. Dragoş-Pătru Covei
Academia de Studii Economice din Bucureşti
Bucureşti, 2015
 1. Elemente de topologie

1.1 Spaţiul Rn
Mulţimea Rn este formată din toate grupele ordonate posibile (x1 , ..., xn ), de n ∈ N∗ numere reale,
numite elemente, puncte sau vectori. Pentru simplificare, scriem x pentru n-cuplul (x1 , ..., xn ).
Notaţia x ∈ Rn înseamnă "x este un element al lui Rn ".
Adunarea şi înmulţirea cu scalari sunt definite în Rn în cele ce urmează. Dacă x = (x1 , ..., xn )
şi y = (y1 , ..., yn ) sunt elemente din Rn , atunci definim adunarea în Rn prin

x + y = (x1 + y1 , ..., xn + yn ) .

Pentru x ∈ Rn şi c scalar (element din R), definim

cx = (cx1 , ..., cxn ) .

Elementul zero al lui Rn este θ = (0, ..., 0). Mulţimea Rn pe care s-au definit aceste operaţii
are o structură de spaţiu vectorial, însă operaţiile introduse nu sunt suficiente pentru a defini
conceptul de distanţă dintre două puncte din Rn . Aceasta este posibil introducând noţiunea de
produs scalar în Rn . Produsul scalar canonic din Rn este definit prin
n
< x, y >= Σ xi yi dacă x = (x1 , ..., xn ) şi y = (y1 , ..., yn ) sunt din Rn .
i=1

Spaţiul vectorial Rn înzestrat cu produsul scalar astfel definit poartă denumirea de spaţiul
Euclidian n-dimensional. Norma Euclidiană (sau lungimea) unui element x este definită prin
√
kxk = < x, x >. Cu aceste noţiuni, distanţa Euclidiană dintre x şi y este dată de dE (x, y) =
kx − yk.
Definiţie 1.1.1 Fie x0 ∈ Rn şi δ > 0. Mulţimea

Sδn (x0 ) = {y ∈ Rn |dE (y, x0 ) = δ }

se numeşte sferă din Rn cu centrul în x0 şi rază δ . Pentru n = 1 această mulţime este formată
din două puncte x0 ± δ , pentru n = 2 este un cerc, iar pentru n = 3 o sferă.
12 Capitolul 1. Elemente de topologie

Definiţie 1.1.2 Fie x0 ∈ Rn şi δ > 0. Mulţimea

Bnδ (x0 ) = {y ∈ Rn |dE (y, x0 ) < δ }

se numeşte bila deschisă din Rn cu centrul în x0 şi rază δ .

Definiţie 1.1.3 Fie x0 ∈ Rn şi δ > 0. Mulţimea

Bnδ (x0 ) = {y ∈ Rn |dE (y, x0 ) ≤ δ }

se numeşte bila închisă din Rn cu centrul în x0 şi rază δ .

Definiţie 1.1.4 Se numeşte vecinătate a punctului x0 ∈ Rn orice mulţime V ce conţine o bilă

deschisă Bnδ (x0 ) cu centrul în x0 şi rază δ .

Observaţie 1.1.1 Bnδ (x0 ) este uneori numită şi δ −vecinătate a lui x0 .

Observaţie 1.1.2 O vecinătate a lui x0 ∈ Rn se notează cu Vx0 . Mulţimea vecinătăţilor

punctului x0 se numeşte sistemul de vecinătăţi ale lui x0 şi se notează prin Vx0 .

Definiţie 1.1.5 Fie A ⊆ Rn . Punctul x0 ∈ Rn se numeşte:

i) punct interior al lui A dacă există o vecinătate Vx0 ∈ Vx0 astfel încât Vx0 ⊂ A;
ii) punct exterior lui A dacă există o vecinătate a lui x0 conţinută în complementara
AC = Rn \A;
iii) punct frontieră al lui A dacă orice vecinătate a lui x0 conţine cel puţin un punct din
A şi cel puţin un punct din AC .

Definiţie 1.1.6 Interiorul unei mulţimi A ⊆ Rn este mulţimea tuturor punctelor interioare
◦
lui A şi este notat prin Int (A) sau prin A. Mulţimea tuturor punctelor frontieră ale lui A se
numeşte frontiera lui A, şi se notează prin Fr (A) (sau ∂ A). Mulţimea A ∪ Fr (A) se numeşte
închiderea lui A şi se notează prin clA sau A.

Definiţie 1.1.7 Mulţimea A ⊆ Rn se numeşte deschisă dacă orice punct a ∈ Rn este interior
lui A.

Noţiunea de mulţime închisă se introduce considerând mulţimea complementară.

Definiţie 1.1.8 Spunem că mulţimea A ⊆ Rn este închisă dacă complementara AC este
deschisă.

Cu alte cuvinte, A este închisă dacă conţine toate punctele frontieră ale sale, ceea ce înseamnă
A = clA.
Definiţie 1.1.9 O mulţime A ⊆ Rn se numeşte conexă dacă pentru orice două mulţimi deschise
D1 , D2 ⊆ Rn cu

C ⊂ D1 ∪ D2 ,C ∩ D1 6= φ ,C ∩ D2 6= φ

avem că C ∩ D1 ∩ D2 6= φ (mulţimile conexe se numesc şi mulţimi "dintr-o singură bucată").

Definiţie 1.1.10 O mulţime deschisă şi conexă se numeşte domeniu.

 1.2 Spaţii topologice 13
Definiţie 1.1.11 Fie u, v ∈ Rn cu u 6= v.
i) Mulţimea vectorilor de forma w = λ u + (1 − λ ) v cu λ ∈ R se numeşte dreapta
determinată de punctele u şi v.
ii) Mulţimea [u, v] = {λ u + (1 − λ ) v |λ ∈ (0, 1) } se numeşte segmentul de dreaptă
determinat de punctele u şi v.

Definiţie 1.1.12 O submulţime A ⊆ Rn se numeşte convexă dacă ∀u, v ∈ A şi λ ∈ (0, 1)

avem λ u + (1 − λ ) v ∈ A. Altfel spus, mulţimea punctelor situate pe segmentul de dreaptă
determinat de punctele u şi v este o submulţime a lui A.

Introducem conceptele de punct izolat şi punct de acumulare al unei mulţimi A ⊆ Rn .

Definiţie 1.1.13 Un punct x0 ∈ Rn se numeşte:
i) punct izolat pentru mulţimea A (notăm x0 ∈ Iz (A)), dacă există o vecinătate Vx0 ∈ Vx0
astfel încât A ∩Vx0 = {x0 };
ii) punct de acumulare pentru mulţimea A (notăm x0 ∈ A0 ), dacă orice vecinătate a lui
x0 conţine cel puţin un punct din A distinct de x0 ;
iii) punct aderent pentru mulţimea A (notăm x0 ∈ A), dacă pentru orice vecinătate
V ∈ Vx0 avem că V ∩ A 6= φ .

În definiţia punctului de acumulare nu este necesar ca x0 ∈ A. Mai mult, propoziţia următoare

arată că punctele de acumulare sunt în închiderea lui A.

Teoremă 1.1.1 Punctul x0 ∈ Rn este punct de acumulare al lui A ⊆ Rn dacă şi numai dacă
x0 ∈ clA şi x0 nu este un punct izolat al lui A.

În cele ce urmează amintim noţiunea de mulţime mărginită.

Definiţie 1.1.14 O submulţime A a lui Rn se numeşte mărginită dacă este conţinută într-o
bilă deschisă din Rn de rază δ > 0 (echivalent: dacă există x în A şi δ > 0 astfel încât
dE (x, x0 ) < δ pentru orice x0 în A).

1.2 Spaţii topologice

Definiţie 1.2.1 Fie X 6= φ şi T familie de părţi ale lui X. Familia T se numeşte topologie
pe X dacă:
T1) X, φ ∈ T ;
T2) reuniunea oricărei familii de mulţimi din T aparţine lui T ;
T3) intersecţia oricărei familii finite de mulţimi din T aparţine lui T .

Perechea (X, T ) se numeşte spaţiu topologic, iar orice T ∈ T se numeşte mulţime deschisă
în (X, T ). Mulţimea F ⊂ X se numeşte închisă în spaţiul topologic (X, T ) dacă X\F ∈ T .
Notă. Bazele teoriei spaţiilor topologice au fost puse de matematicianul german Felix
Hausdorff (1868-1942) în anul 1914.
 Exemplu 1.2.1 Familia Tb = {X, φ } este o topologie pe X numită şi topologia banală pe X. 

 Exemplu 1.2.2 Familia T0 = P (x) a mulţimii părţilor lui X este o topologie pe X numită şi
topologia discretă pe X. 

Exerciţiu 1.2.1 Să se scrie toate topologiile ce se pot defini pe mulţimea X = {a, b}. 

Soluţie. Singurele posibilităţi sunt T1 = {φ , X}, T2 = {φ , {a} , X}, T3 = {φ , {b} , X}, T4 =

P (x) = {φ , {a} , {b} , X}.
14 Capitolul 1. Elemente de topologie

Observaţie 1.2.1 Dacă (X, d) este spaţiu metric atunci familia Td a mulţimilor deschise din
spaţiul metric (X, d) este topologie pe X numită topologia generată de metrica d. În concluzie,
spaţiile metrice sunt un caz particular de spaţii topologice.

Definiţie 1.2.2 Fie (X, d) spaţiu metric. Pentru orice x0 ∈ X şi orice r > 0 se defineşte bila
(deschisă) din X centrată în x0 de rază r ca fiind mulţimea Br (x0 ) = {x ∈ X |d (x0 , x) < r }.

Observaţie 1.2.2 Orice mulţime nevidă şi deschisă dintr-un spaţiu metric se scrie ca o
reuniune de bile deschise.

Definiţie 1.2.3 Un spaţiu topologic (X, T ) pentru care există o metrică d : X × X → R+

încât topologia T coincide cu familia Td a mulţimilor deschise din (X, d) se numeşte spaţiu
topologic metrizabil.

 Exemplu 1.2.3 Dacă pe mulţimea (nevidă) X se consideră topologia discretă T0 = P (x)

atunci spaţiul topologic (X, T0 ) este metrizabil. Într-adevăr, dacă considerăm metrica discretă pe
X

1 dacă x 6= y
d0 (x, y) =
0 dacă x = y
atunci topologia generată de d0 este topologia T0 . 

Definiţie 1.2.4 Un spaţiu topologic (X, T ) se numeşte spaţiu topologic separat sau spaţiu
Hausdorff dacă pentru orice x1 , x2 ∈ X cu x1 6= x2 există două mulţimi deschise T1 , T2 ∈ T cu
x1 ∈ T1 , x2 ∈ T2 şi T1 ∩ T2 = φ .

Teoremă 1.2.1 Orice spaţiu topologic metrizabil (X, T ) este un spaţiu topologic separat.

Demonstraţie. Fie d : X × X → R+ încât topologia T coincide cu familia Td a mulţimilor

deschise din (X, d) şi x, y ∈ X cu x 6= y. Alegând r = d(x,y) 2 > 0 atunci bilele deschise Br (x) şi
Br (y) sunt disjuncte şi conţin punctele x şi y respectiv, fapt ce încheie demonstraţia.
 Exemplu 1.2.4 Fie N mulţimea numerelor naturale. Dacă considerăm topologia T formată din
φ , N şi toate mulţimile de forma {k, k + 1, ...} atunci (N, T ) nu este spaţiu topologic metrizabil
deoarece nu are proprietatea Hausdorff. 

Teoremă 1.2.2 Dacă X 6= φ are cel puţin două elemente atunci topologia Tb banală pe X nu
este metrizabilă (şi deci separabilă!).

Demonstraţie. Într-adevăr, fie x, y ∈ X. Cum Tb = {φ , X} deducem că singura mulţime deschisă

din Tb ce conţine x este X care de asemenea conţine şi pe Y . Astfel că, (X, Tb ) nu este spaţiu
Hausdorff şi deci nu este metrizabil.
Definiţie 1.2.5 Fie (X, T ) spaţiu topologic şi x0 ∈ X. Mulţimea V ⊂ X se numeşte vecinătate
a punctului x0 în topologia T , dacă există T ∈ T cu x0 ∈ T ⊂ V .

Mulţimea vecinătăţilor punctului x0 în topologia T o notăm cu Vx0 (T ).

Clasificarea punctelor spaţiului în raport cu o mulţime este redată în:
Definiţie 1.2.6 Fie (X, T ) spaţiu topologic şi A ⊂ X. Punctul x ∈ X se numeşte:
0
i) punct interior pentru mulţimea A (notăm x ∈ A sau x ∈ Int (A)), dacă există o vecină-
 1.3 Spaţii topologice compacte 15

tate V ∈ Vx (T ) cu V ⊂ A;
ii) punct exterior pentru mulţimea A (notăm x ∈ Ext (A)), dacă există o vecinătate
V ∈ Vx (T ) cu V ∩ A = φ ;
iii) punct frontieră pentru mulţimea A (notăm x ∈ Fr (A)), dacă pentru orice vecinătate
V ∈ Vx (T ) avem V ∩ A 6= φ şi V ∩CA 6= φ .

Definiţie 1.2.7 Mulţimile Int (A), Ext (A) şi Fr (A) se numesc interiorul, exteriorul şi, re-
spectiv, frontiera mulţimii A.

Observaţie 1.2.3 O mulţime este deschisă dacă şi numai dacă coincide cu interiorul său.

O altă categorie importantă de puncte care se definesc relativ la o mulţime dintr-un spaţiu
topologic este introdusă prin:
Definiţie 1.2.8 Fie (X, T ) spaţiu topologic şi A ⊂ X. Punctul x ∈ X se numeşte:
i) punct aderent pentru mulţimea A (notăm x ∈ A), dacă pentru orice vecinătate V ∈
Vx (T ) avem că V ∩ A 6= φ ;
ii) punct de acumulare pentru mulţimea A (notăm x ∈ A0 ), dacă pentru orice vecinătate
V ∈ Vx (T ) avem că V ∩ {A\ {x}} 6= φ ;
iii) punct izolat pentru mulţimea A (notăm x ∈ Iz (A)), dacă există o vecinătate V ∈
Vx (T ) cu V ∩ A = {x} .
Mulţimile A şi, respectiv A0 se numesc aderenţa, respectiv derivata mulţimii A (în topologia
T ).

Observaţie 1.2.4 În definiţiile privind clasificarea punctelor unei mulţimi putem considera
în loc de V ∈ Vx (T ) expresia "V ∈ T cu x ∈ V ", adică în loc de vecinătăţi se pot considera
vecinătăţi deschise.

Observaţie 1.2.5 Într-un spaţiu topologic o mulţime este închisă dacă şi numai dacă coincide
cu aderenţa sa.

1.3 Spaţii topologice compacte

Fie (X, T ) spaţiu topologic şi K ⊂ X.

Definiţie 1.3.1 Se numeşte acoperire deschisă a lui K orice familie (Ai )i∈I de submulţimi
deschise ale lui T astfel încât K ⊂ ∪ Ai . Numim subacoperire a acoperirii deschise (Ai )i∈I
i∈I
orice subfamilie (Ai )i∈J care este încă o acoperire. Spunem că subacoperirea (Ai )i∈J este o
subacoperire finită dacă J este o mulţime finită.

Definiţie 1.3.2 Mulţimea K ⊂ X se numeşte compactă în (X, T ) (notăm K ∈ K ) dacă din

orice acoperire deschisă a lui K putem extrage o subacoperire finită.

Definiţie 1.3.3 Dacă X ∈ K , atunci perechea (X, T ) se numeşte spaţiu topologic compact.

Observaţie 1.3.1 Submulţimile compacte ale spaţiului euclidian Rn = (Rn , Td ) sunt aceleaşi
cu submulţimile închise şi mărginite.
 16 Capitolul 1. Elemente de topologie

Observaţie 1.3.2 Dacă topologia T este finită, atunci orice acoperire deschisă a unei mulţimi
K este finită şi deci orice mulţime este compactă. În concluzie, dacă T este finită atunci
K = P (X).

1.4 Spaţii topologice conexe

Fie (X, T ) spaţiu topologic şi C ⊂ X.
Definiţie 1.4.1 Mulţimea C se numeşte conexă în spaţiul topologic (X, T ), dacă pentru orice
două mulţimi deschise T1 , T2 ∈ T cu

C ⊂ T1 ∪ T2 ,C ∩ T1 6= φ ,C ∩ T2 6= φ

avem că C ∩ T1 ∩ T2 6= φ .
O mulţime care nu este conexă se numeşte neconexă.

Definiţie 1.4.2 Dacă X este conexă în (X, T ) , atunci (X, T ) se numeşte spaţiu topologic
conex.
 Exemplu 1.4.1 Mulţimea vidă şi mulţimile formate dintr-un unic element sunt conexe în orice
spaţiu topologic. 

 Exemplu 1.4.2 Dacă Tb este topologia banală pe X, atunci (X, Tb ) este spaţiu topologic conex.


Exerciţiu 1.4.1 Să se arate că mulţimea

H = (x, y) ∈ R2 x2 − y2 = 1 (hiperbola)
 

nu este conexă în R2 = R2 , Td .




Soluţie. Într-adevăr,

D1 = (x, y) ∈ R2 |x > 0 şi D1 = (x, y) ∈ R2 |x < 0

 

au proprietăţile

H ⊂ D1 ∪ D2 , (1, 0) ∈ H ∩ D1 , (−1, 0) ∈ H ∩ D2 şi H ∩ D1 ∩ D2 = φ .

Exerciţiu 1.4.2 Dacă (X, T ) este spaţiu topologic separat şi x1 , x2 ∈ X cu x1 6= x2 , atunci să
se arate că mulţimea {x1 , x2 } nu este conexă în (X, T ). 

Soluţie. Într-adevăr, din (X, T ) este spaţiu topologic separat rezultă că există T1 , T2 ∈ T cu
x1 ∈ T1 , x2 ∈ T2 şi T1 ∩ T2 = φ . De aici rezultă

{x1 , x2 } ⊂ T1 ∪ T2 , xk ∈ {x1 , x2 } ∩ Tk , T1 ∩ T2 ∩ {x1 , x2 } = φ ,

ceea ce arată că {x1 , x2 } este o submulţime conexă în (X, T ).

Observaţie 1.4.1 Aderenţa oricărei mulţimi conexe este o mulţime conexă.

 1.5 Limită şi continuitate în spaţii topologice 17

Observaţie 1.4.2 În spaţiul topologic (R, Td ) o mulţime C este conexă dacă şi numai dacă
este interval.

1.5 Limită şi continuitate în spaţii topologice

Fie (X, T ) şi (Y, G ) spaţii topologice, iar f : X0 ⊂ X → Y .
Definiţie 1.5.1 Spunem că funcţia f are limită în punctul x0 ∈ X0 dacă există y0 ∈ Y astfel
încât pentru orice vecinătate V a lui y0 (în topologia G ) există o vecinătate U a lui x0 (în
topologia T ) încât pentru orice x ∈ U ∩ X0 \ {x0 } avem că f (x) ∈ V . Punctul y0 ∈ Y se
G
numeşte limită a funcţiei f în punctul x0 (în raport cu topologiile T şi G ) şi notăm f (x) → y0
T
pentru x → x0 sau pe scurt (când topologiile se subânţeleg) f (x) → y0 .

Observaţie 1.5.1 Pentru a avea sens definiţia este necesar ca U ∩ X0 \ {x0 } 6= φ . Aşadar
problema limitei unei funcţii într-un punct se pune numai în punctele de acumulare ale
domeniului de definiţie al funcţiei.

Definiţie 1.5.2 Funcţia f se numeşte continuă în x0 (în raport cu topologiile T şi G ) şi notăm
f ∈ Cx0 (T , G ) dacă pentru orice vecinătate V a lui f (x0 ) (în topologia G ) există o vecinătate
U a lui x0 (în topologia T ) încât pentru orice x ∈ U ∩ X0 avem f (x) ∈ V .

Notă. Prima definiţie corectă a continuităţii pentru funcţii definite pe submulţimi din R a
fost dată de Bernard Bolzano 1817 şi Augustin-Louis Cauchy 1821.

Observaţie 1.5.2 Dacă f : X0 → Y nu este continuă în x0 ∈ X0 , atunci f se zice discontinuă

în x0 sau că x0 este punct de discontinuitate pentru funcţia f .

Observaţie 1.5.3 Spunem că f este continuă pe X0 (în raport cu topologiile T şi G ) dacă
este continuă în orice punct x0 ∈ X0 .

Teoremă 1.5.1 Dacă X0 este o mulţime compactă în (X, T ) şi f : X0 ⊂ X → Y este continuă
pe X0 atunci f (X0 ) este de asemenea compactă în (Y ,G ).

Teoremă 1.5.2 — a lui Jean Gaston Darboux (1842-1917). Dacă x0 este conexă în (X, T )
şi f : X0 ⊂ X → Y este continuă pe X0 , atunci f (X0 ) este conexă în (Y ,G ) .

1.6 Probleme rezolvate

Exerciţiu 1.6.1 Fie X = {a, b, c, d, e}, T = {X, φ , {a} , {c, d} , {a, c, d} , {b, c, d, e}} şi (X, T )
spaţiul topologic asociat. Să se arate că b, d şi e sunt puncte de acumulare pentru A = {a, b, c} ,
iar a şi c nu. 

Soluţie. Punctul a este punct de acumulare pentru A dacă şi numai dacă orice mulţime deschisă
ce conţine a conţine şi un alt punct din A. Cu alte cuvinte pentru a arăta că a nu este punct de
acumulare pentru A, este suficient să găsim o mulţime deschisă ce conţine a dar nu conţine alt
punct al lui A.
Observăm că mulţimea {a} ∈ T este deschisă şi nu conţine alte puncte din A. Deci a nu
este punct de acumulare.
18 Capitolul 1. Elemente de topologie

Mulţimea {c, d} ∈ T este deschisă şi conţine punctul c dar nu conţine alt punct din A. Deci
c nu este punct de acumulare.
Pentru a arăta că b este punct de acumulare al lui A, trebuie să arătăm că orice mulţime
deschisă ce conţine b conţine un punct din A distinct de b. Pentru a observa aceasta vom scrie
toate mulţimile deschise ce conţin b şi verificăm că fiecare conţine cel puţin un punct din A
distinct de b. Singurele mulţimi deschise ce conţin b sunt X şi {b, c, d, e} şi fiecare conţin un alt
element al lui A, mai exact c. Deci b este punct de acumulare al lui A.
Punctul d este de acumulare al lui A, chiar dacă nu este în A. Aceasta rezultă din faptul că
orice mulţime deschisă ce conţine d conţine un punct din A. Similar e este punct de acumulare al
lui A chiar dacă nu este în A.
Exerciţiu 1.6.2 Fie (X, T ) spaţiu topologic şi A = {x1 , ..., xn } o submulţime a lui (X, T ).
Să se arate că A este compactă. 

Soluţie. Fie Oi , i ∈ I orice familie de mulţimi deschise astfel încât A ⊆ ∪ Oi . Evident, pentru
i∈I
orice x j ∈ A există Oi j astfel încât x j ∈ Oi j . Aşadar

A ⊆ Oi1 ∪ Oi2 ∪ ... ∪ Oin ,

ceea ce demonstrează că A este compact.

Exerciţiu 1.6.3 Să se arate că dacă A = (0, 1) şi (R, Td ) = R, atunci A nu este compactă în
R. 

Soluţie. Fie On = n1 , 1 , (n ∈ N). Evident (On )n∈N constituie o acoperire deschisă a lui A.

Presupunem că
k
∃n1 , n2 , ..., nk ∈ N astfel încât A ⊆ ∪ Oni .
i=1

1
Dacă n1 < n2 < ... < nk atunci On1 ⊆ On2 ⊆ ... ⊆ Onk şi ca atare Onk ⊇ A. Cum 1+n k
∈A
1 1 1
(deoarece 1 + nk > 1 =⇒ 1+nk < 1), iar 1+nk ∈ / Onk rezultă că elementul 1+nk nu a fost acoperit.
Astfel că, familia deschisă (On )n∈N acoperă A şi ea nu posedă o subfamilie finită care să acopere
A. Am demonstrat că A nu este compactă.

Exerciţiu 1.6.4 Să se arate că dacă A = (0, ∞) şi (R, Td ) = R, atunci A nu este compactă în
R. 

Soluţie. Pentru fiecare i ∈ N∗ fie Oi interval deschis de forma (0, i). Evident A ⊆ ∪ ∗ Oi dar
i∈N
nu există i1 , i2 , ..., in astfel încât A ⊆ (0, i1 ) ∪ (0, i2 ) ∪ ... ∪ (0, in ) de unde rezultă că A nu este
compactă.

Exerciţiu 1.6.5 Să se arate că spaţiul topologic (R, Td ) = R nu este compact. 

Soluţie. Rezultă din faptul că din acoperirea deschisă ∪ (n − 1, n + 1) a lui R nu se poate
n∈Z
extrage o subacoperire finită care să acopere R.

Exerciţiu 1.6.6 Să se arate că orice submulţime compactă a lui (R, Td ) = R este mărginită. 

Soluţie. Fie A ⊆ R mulţime compactă. Dacă prin absurd A nu este mărginită, atunci A ⊆
∞
∪ (−n, n). Cum din mulţimea
n=1

∞
{ (−n, n)| n = 1, 2, 3, ...} = ∪ (−n, n)
n=1
1.6 Probleme rezolvate 19

nu putem extrage o subacoperire finită a lui A (deoarece A este nemărginită) rezultă că A nu este
compactă, ceea ce intră în contradicţie cu alegerea lui A.
Se poate arăta că:

Exerciţiu 1.6.7 Orice submulţime compactă a lui R este închisă. Astfel că, în mulţimea
numerelor reale mulţimile compacte sunt închise şi mărginite. 

Arătăm că Exerciţiul 1.6.7 nu este în general valid în spaţii topologice generale.

Exerciţiu 1.6.8 Dacă X = {a, b} şi T = {φ , {a} , {a, b}} atunci să se arate că:
i) (X, T ) este spaţiu topologic;
ii) {a} este compactă în (X, Td ) ;
iii) {a} nu este închisă. 

Soluţie. i) Evident.
ii) Rezultă din Exerciţiul 1.6.2 deoarece {a} este formată dintr-un singur element, a, deci
finită.
iii) {a} nu este închisă deoarece nu este complementara unei mulţimi deschise: C {a} =
X\ {a} = {b} ∈ /T.

Exerciţiu 1.6.9 Fie X o submulţime a lui (X, Td ) = R dat prin

  
1 
X = {0} ∪ n = 1, 2, ... .
n

Să se arate că X este compactă. 

Soluţie. Într-adevăr, dacă A = {Ai }i∈I este orice acoperire deschisă a lui X cu 0 ∈ A0 , atunci
există N > 0 astfel încât 1n ∈ Ai0 pentru orice n > N. Pentru m = 1, ..., N fie Aim ∈ A astfel încât
m ∈ Aim . Avem X = Ai0 ∪ ... ∪ AiN şi deci {Ai0 , ..., AiN } este o subacoperire finită a lui A ce
1

acoperă X. Am demonstrat că X este compact.

Exerciţiu 1.6.10 Fie Y = (a, b] ⊂ (X, Td ) = R. Să se reprezinte grafic Y , Int (Y ), Y şi Fr (Y ).


Soluţie. Graficul lui Y este redat în

−∞ Y=(a,b] +∞
( ]
a b

Graficul lui Int (Y ) este redat în

−∞ Int(Y)=(a,b) +∞
( )
a b
20 Capitolul 1. Elemente de topologie

Graficul lui Y este redat în

−∞ Y =[a,b] +∞
[ ]
a b

Graficul lui Fr (Y ) este redat în

−∞ Fr(Y)={a, b} +∞

a b


(x1 , x2 ) ∈ R2  a < x1
≤ b, a ≤ x2 < b ⊆ R2 . Să se reprezinte

Exerciţiu 1.6.11 Fie Y =
grafic Y, Int(Y ), Y şi Fr (Y ) unde R2 = R2 , Td . 


Soluţie. Graficul lui Y = (x1 , x2 ) ∈ R2  a < x1 ≤ b, a ≤ x2 < b este redat în


x2 Y
↓
b

O(0,0) a b x1


Graficul lui Int (Y ) = (x1 , x2 ) ∈ R2  a < x1 < b, a < x2 < b este redat în


x2 IntY
↓
b

O(0,0) a b x1
1.6 Probleme rezolvate 21

Graficul lui Y = (x1 , x2 ) ∈ R2  a ≤ x1 ≤ b, a ≤ x2 ≤ b este redat în


x2 Y
↓
b

O(0,0) a b x1

Graficul lui
Fr (Y ) = (x1 , x2 ) ∈ R2  x1 ∈ [a, b] , x2 ∈ {a, b} ∪ (x1 , x2 ) ∈ R2  x1 ∈ {a, b} , x2 ∈ [a, b]
   

este redat în

x2 FrY
↓
b

O(0,0) a b x1

Exerciţiu 1.6.12 Fie R2 = R2 ,Td şi A ⊂ R2 definită prin

A = (x, y) ∈ R2  x2 + y2 < 1 ∪ {(1, 0)} ∪ {(2, 4)} .

 

Să se determine A, FrA şi A0 ştiind că metrica în R2 este dE . 

Soluţie. Reprezentăm grafic mulţimea A. A este alcătuită din bila deschisă, (numită şi disc în
R2 ), de rază 1, centrul în O (0, 0) şi reunită cu punctul (1, 0) şi, respectiv (2, 4):
(2, 4) ∈ A
y

(0,1)

x
(-1,0) O(0,0) (1, 0) ∈ A

(0,-1)
22 Capitolul 1. Elemente de topologie

Observăm că:
1: dacă (x, y) este punct arbitrar cu x2 + y2 ≤ 1, iar B2r ((x, y)), r > 0 este bila arbitrară cu
centrul în (x, y) şi raza r, atunci B2r ((x, y)) ∩ A este mulţime infinită şi în particular (x, y) este
punct de acumulare;
2: punctul (1, 0) este punct de pe frontiera lui A;
3: dacă alegem o bilă cu centrul (2, 4) şi rază 1, ea va intersecta A în punctul (2, 4). Deci
(2, 4) este punct aderent pentru A, dar nu este punct de acumulare deoarece nu mai conţine şi
alte puncte distincte de A;
4: este de remarcat că (2, 4) este şi punct izolat;
5: dacă (x, y) este astfel încât x2 + y2 = 1, atunci orice bilă cu centrul (x, y) va intersecta
atât A, cât şi CA = R2 \A, deci (x, y) este punct frontieră;
6: deoarece (2, 4) ∈ A orice bilă cu centrul (2, 4) intersectează A, dar este astfel clar că
orice bilă cu centrul (2, 4) intersectează şi R2 \A. Deci (2, 4) este punct frontieră al lui A care de
altfel este şi element al lui A;
7: dacă x2 + y2 > 1 şi (x, y) 6= (2, 4) , atunci este clar că există o bilă cu centrul (x, y) care
nu intersectează A.
Am demonstrat că
i) mulţimea punctelor aderente este

A = (x, y) ∈ R2  x2 + y2 ≤ 1 ∪ {(2, 4)} ,

 

ii) mulţimea punctelor frontieră este

Fr (A) = (x, y) ∈ R2  x2 + y2 = 1 ∪ {(2, 4)} ,

 

iii) mulţimea punctelor de acumulare este

A0 = A = (x, y) ∈ R2  x2 + y2 ≤ 1 .
 

Exerciţiu 1.6.13 Dacă T = P (X) (topologia discretă pe X), atunci să se arate că orice
funcţie f : X0 ⊂ X → Y este continuă în orice x0 ∈ X0 (oricare ar fi topologia G pe Y ). 

Soluţie. Într-adevăr, pentru orice vecinătate V a lui f (x0 ) (în G ) există vecinătatea U = {x0 } a
lui x0 în topologia T pentru care

f (U ∩ X0 ) = f ({x0 }) = { f (x0 )} ⊂ V.

Exerciţiu 1.6.14 Dacă pe Y se consideră topologia banală Tb = {Y, φ } , atunci să se arate că
orice f : X0 ⊂ X → Y este continuă în orice x0 ∈ X0 (oricare ar fi topologia T pe X). 

Soluţie. Unica vecinătate U a lui x0 este V = Y şi deci pentru orice vecinătate U a lui x0 avem
f (U ∩ X0 ) ⊂ Y = V .
 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

2.1 Mulţimi numărabile, cel mult numărabile, şir numeric

Definiţie 2.1.1 Mulţimea X ⊆ R se numeşte:
i) numărabilă dacă există o funcţie f : N → X bijectivă;
ii) finită dacă X = φ sau există f : {0, 1, 2, ..., n} → X bijectivă;
iii) infinită dacă nu este finită;
iv) cel mult numărabilă dacă este finită sau numărabilă.

Observaţie 2.1.1 Notând f (n) = xn (cu xi 6= x j pentru i 6= j) rezultă că

i) X este numărabilă ⇐⇒ X = {x0 , x1 , ..., xn , ...} ;
ii) X este finită ⇐⇒ X = φ sau X = {x0 , x1 , ..., xn } .

Observaţie 2.1.2 Reuniunea a două mulţimi numărabile disjuncte este o mulţime numărabilă.

Observaţie 2.1.3 Produsul cartezian a două mulţimi numărabile este o mulţime numărabilă.

Exerciţiu 2.1.1 Să se arate că mulţimile N, N∗ , Z şi Q sunt numărabile. 

Soluţie. Într-adevăr, f : N → N∗ , f (n) = n + 1 bijectivă=⇒ f −1 : N∗ → N bijectivă=⇒ N, N∗

sunt numărabile. Pe de altă parte

2m − 1 dacă m ≥ 0
f : Z → N, f (m) =
−2m dacă m ≤ 0

bijectivă =⇒ f −1 : N → Z bijectivă=⇒ Z numărabilă. Mai mult

m 
Q = ∪{  m ∈ Z iar n ∈ N∗ }.
n

Teoremă 2.1.1 O mulţime este infinită dacă şi numai dacă conţine o mulţime numărabilă.
 24 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

Observaţie 2.1.4 Mulţimea numerelor reale şi intervalele nedegenerate (adică, intervalele ce
nu se reduc la un punct) nu sunt numărabile.

Definiţie 2.1.2 Fie M ⊆ R mulţime fixată, k ∈ N fix şi Nk = {k, k + 1, ...}. Se numeşte şir
infinit (sau simplu şir) de elemente ale lui M o funcţie f : Nk → M.

Punând f (n) = xn şirul f se mai notează (xn )n≥k sau (xn ) sau simplu xn . În continuare vom
considera şiruri de numere reale (xn )n≥0 (echivalent, de forma (xn )n∈N ).
Definiţie 2.1.3 Spunem că şirul de puncte (xn )n≥0 din R are limita x ∈ R dacă în afara oricărei
vecinătăţi Vx ∈ Vx se află un număr finit de termeni ai şirului său, altfel spus, dacă mulţimea
valorilor lui n ∈ N pentru care xn ∈ / Vx este finită. Se scrie
n→∞
lim xn = x sau xn → x pentru n → ∞ sau xn → x.
n→∞

Teoremă 2.1.2 Şirul de puncte (xn )n≥0 , xn ∈ R este convergent la x ∈ R ⇔ şirul de numere
reale nenegative (|xn − x|)n≥0 este convergent la zero, sau echivalent
n→∞
xn → x ∈ R ⇔ ∀ε > 0 ∃N (ε) ∈ N astfel încât |xn − x| < ε ∀n ≥ N (ε) .

Definiţie 2.1.4 Fie şirul de puncte (xn )n∈N , xn ∈ R şi (nk )k≥0 un şir strict crescător de numere
naturale. Şirul de puncte (yn ) definit prin yn = xnk pentru orice n ∈ N se numeşte subşir al
şirului de puncte (xn )n∈N din R.

Observaţie 2.1.5 O serie de noţiuni privind funcţiile se transferă automat şirurilor. Astfel
sunt noţiunile de şir mărginit, şir monoton, şir pozitiv etc.

2.2 Limita superioară şi inferioară a unui şir numeric

Definiţie 2.2.1 Fie X ⊆ R, X 6= φ . Mulţimea X se numeşte:
i) majorată dacă există M ∈ R (numit majorant) astfel încât x ≤ M ∀x ∈ X;
ii) minorată dacă există m ∈ R (numit minorant) astfel încât x ≥ m ∀x ∈ X.

Definiţie 2.2.2 Fie X ⊆ R, X 6= φ majorată. Elementul z ∈ R se numeşte marginea superioară

a lui X şi notăm z = sup X, dacă z este cel mai mic majorant al mulţimii X dintre majoranţii
lui X.
 Exemplu 2.2.1 Orice submulţime finită şi nevidă de numere reale este majorată şi admite
supremum (care este maximul ei). 

Definiţie 2.2.3 Fie X ⊆ R, X 6= φ minorată. Elementul y ∈ R se numeşte marginea inferioară

a lui X şi notăm y = inf X, dacă este cel mai mare minorant al lui X dintre minoranţii lui X.

Definiţie 2.2.4 Submulţimile lui R simultan majorate şi minorate se numesc mărginite.
Astfel, spunem că o funcţie f : X → R este minorată (majorată, mărginită) dacă f (X) are
aceste proprietăţi.

Teoremă 2.2.1 — Principiul lui Arhimede (n. aprox. 287 î.Hr. - d. 212 î.Hr.). Dacă
u > 0 este număr real, atunci pentru orice x ∈ R există un unic număr întreg n astfel încât
2.2 Limita superioară şi inferioară a unui şir numeric 25

nu ≤ x < (n + 1) u.

Exerciţiu 2.2.1 Să se arate că inf 1n |n ∈ N∗ = 0.




Soluţie. Într-adevăr, fie u = inf 1n |n ∈ N∗ . Dacă u > 0 atunci conform principiului lui


Arhimede există N ∈ N∗ astfel încât Nu > 1 dacă şi numai dacă u > N1 contradicţie cu definiţia
lui u. Deci u = 0.
Axiomă 2.2.1 — Axioma marginii superioare. Orice submulţime majorată şi nevidă de
numere reale admite margine superioară.
Se poate demonstra că:

Teoremă 2.2.2 Orice submulţime A nevidă şi minorată de numere reale are margine infe-
rioară.
Are loc:
Teoremă 2.2.3 Fie (an )n şir din R. Următoarele sunt adevărate:
i) dacă (an )n este crescător, atunci (an ) este convergent în R şi avem lim an = supan ;
n→∞ n
ii) dacă (an )n este descrescător, atunci (an ) este convergent în R şi avem lim an = infan .
n→∞ n

Remarcăm că pentru orice şir (xn )n din R şirul

prin definiţie notăm
an = inf {xk |k ≥ n } = inf xk
k≥n

este crescător şi deci convergent în R la un element notat simbolic lim xn sau lim inf xn şi numit
n→∞ n→∞
limita inferioară a şirului (xn )n . În acest mod
 
lim inf xn = sup inf xk .
n→∞ n∈N k≥n

Analog se motivează definiţia limitei superioare

!
 
lim xn = lim sup xn = inf supxk .
n→∞ n→∞ n∈N k≥n

Este evident că

−∞ ≤ inf xn ≤ lim inf xn ≤ lim sup xn ≤ supxn ≤ ∞.
n∈N n→∞ n→∞ n∈N

 Exemplu 2.2.2 Şirul 1, 1, 2, 1, 2, 3 1, 2, 3, 4, ...., 1, 2, 3, , 4, ..., n, .... are o infinitate de puncte

limită: 1, 2, 3, ..., n, ... 

Se poate demonstra că:

Teoremă 2.2.4 Şirul de numere reale (xn )n este convergent la x ∈ R dacă şi numai dacă
lim xn = lim xn = x.
n→∞ n→∞

 Exemplu 2.2.3 Pentru şirul de termen general xn = 1n avem

  !
1 1 1
lim inf xn = sup inf = sup0 = 0 şi lim sup xn = inf sup = inf = 0.
n→∞ n∈N k≥n k n n→∞ n∈N k≥n k n n


26 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

Exerciţiu 2.2.2 Dacă (xn )n≥0 este un şir din R atunci să se arate că ∀x ∈ L (xn )n≥0 există
(xnk )k≥0 un subşir monoton al şirului dat care are limita x. 

Soluţie. Deoarece x ∈ L (xn )n≥0 există (xns )s≥0 un subşir al şirului (xn )n≥0 care are limita x.
Construim mai departe un subşir monoton (xnk )k≥0 al şirului (xns )s≥0 care are limita x.
Definiţie 2.2.5 Numărul l ∈ R se numeşte punct limită al şirului (xn )n≥0 dacă există (xnk )k
un subşir al şirului (xn )n care are limita l. Vom nota cu L (xn )n≥0 mulţimea tuturor punctelor
limită ale şirului (xn )n .

Teoremă 2.2.5 Fie (xn )n≥0 un şir de numere reale. Au loc

 
lim inf xn = inf l ∈ R ∃ (xnk )k≥0 subşir al lui (xn )n≥0 cu xnk → l
n→∞
şi
 
lim sup xn = sup l ∈ R ∃ (xnk )k≥0 subşir al lui (xn )n≥0 cu xnk → l .
n→∞

n
 Exemplu 2.2.4 Dacă xn = (−1) , (n ≥ 1) atunci limn→∞ x2n = +1 şi limn→∞ x2n+1 = −1. Cum
sup {−1, +1} = 1 şi inf {−1, +1} = −1 rezultă că lim xn = 1 şi lim xn = −1. 
n→∞ n→∞

Exerciţiu 2.2.3 Dacă (xn )n≥0 este şir de numere reale, m = inf xn , M = supxn şi L (xn )n≥0
n≥0 n≥0
atunci să se arate că L (xn )n≥0 ⊆ [m, M]. 

Soluţie. Într-adevăr, fie x ∈ L (xn )n≥0 fix şi (xnk )k≥0 subşir al lui (xn )n≥0 , care are limita x. Atunci

m ≤ lim xn ≤ lim xnk = x = lim xnk ≤ lim xn ≤ lim xn ≤ M

n→∞ k→∞ k→∞ n→∞ n→∞

şi deci x ∈ [m, M].

Următoarea caracterizare a limitei superioare este uneori utilă:

Teoremă 2.2.6 Dacă (xn )n≥0 este şir de numere reale şi l ∈ R, atunci lim xn = l, dacă şi
n→∞
numai dacă următoarele sunt îndeplinite:
i) pentru orice ε > 0 există N ∈ N astfel încât xn < l + ε pentru orice n > N;
ii) pentru orice ε > 0 şi orice M ∈ N există n > M astfel încât xn > l − ε.

Observaţie 2.2.1 O caracterizare similară are loc pentru limita inferioară.

Teoremă 2.2.7 Dacă (xn )n≥1 şi (yn )n≥1 sunt şiruri mărginite de numere reale atunci:
i) lim (xn + yn ) ≤ lim xn + lim yn dacă în membrul drept nu avem ±∞ ∓ ∞;
n→∞ n→∞ n→∞
ii) lim (xn + yn ) ≥ lim xn + lim yn dacă în membrul drept nu avem ±∞ ∓ ∞;
n→∞ n→∞ n→∞
iii) lim (xn yn ) ≤ lim xn · lim yn dacă ambele şiruri au termenii negativi, iar în membrul
n→∞ n→∞ n→∞
drept nu avem cazul 0 · (−∞) sau −∞ · 0.

Demonstraţie. i) sup (xi + yi ) ≤ supxi + supyi ∀n ≥ 1 deci

i≥n i≥n i≥n
   
lim (xn + yn ) = lim sup (xi + yi ) ≤ lim supxi + supyi = lim xn + lim yn .
n→∞ n→∞ i≥n n→∞ i≥n i≥n n→∞ n→∞
 2.3 Şiruri fundamentale 27

ii) şi iii) analog.

 Exemplu 2.2.5 Fie (xn )n≥0 şi (yn )n≥0 şiruri de numere reale definite prin

n

n+1 dacă n = 2k
xn = =⇒ L (xn )n≥0 = {0, 1}
0 dacă n = 2k + 1

şi
  
0 dacă n = 2k 1
yn = n =⇒ L (yn )n≥0 = 0, .
2n+1 dacă n = 2k + 1 2

Se observă că

lim xn = sup {0, 1} = 1 şi lim xn = inf {0, 1} = 0

n→∞ n→∞
   
1 1 1
lim yn = sup 0, = şi lim yn = inf 0, = 0.
n→∞ 2 2 n→∞ 2
Pe de altă parte (xn yn )n≥0 este şirul constant xn yn = 0, n ≥ 0 şi deci

1
lim (xn yn ) = 0 = lim (xn yn ) = lim (xn yn ) 6= lim xn · lim yn = ,
n→∞ n→∞ n→∞ n→∞ n→∞ 2
însă are loc: 

Teoremă 2.2.8 Fie (xn )n≥0 şi (yn )n≥0 şiruri de numere reale. Dacă xn > 0 ∀n ≥ 0, yn ≥ 0
∀n ≥ 0 şi x = lim xn ∈ (0, ∞) , atunci
n→∞

lim (xn yn ) = lim xn · lim yn .

n→∞ n→∞ n→∞

Demonstraţie. Avem

lim (xn yn ) ≤ lim xn · lim yn .

n→∞ n→∞ n→∞

Cum
1 1 1
yn = (xn yn ) şi lim =
xn n→∞ xn x
se observă că
1
lim yn ≤ · lim (xn yn )
n→∞ x n→∞
de unde şi concluzia.

2.3 Şiruri fundamentale

Definiţie 2.3.1 Un şir (xn )n≥0 de numere reale se numeşte şir Cauchy (sau şir fundamental)
dacă pentru orice ε > 0, există numărul natural N (ε), astfel încât |xm − xn | < ε ∀m ≥ N (ε)
şi ∀n ≥ N (ε) sau echivalent |xn+p − xn | < ε ∀n ≥ N (ε) şi ∀p ∈ N.

Se poate demonstra că:

 28 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

Observaţie 2.3.1 Orice şir convergent este un şir Cauchy.

Observaţie 2.3.2 Într-un spaţiu metric complet şirurile convergente sunt şirurile Cauchy.

Observaţie 2.3.3 Orice şir Cauchy este mărginit.

Observaţie 2.3.4 Orice şir Cauchy care conţine un subşir convergent este el însuşi conver-
gent.

Teoremă 2.3.1 — Criteriul lui Augustin Louis Cauchy (1789-1857). Un şir de numere
reale (xn )n≥0 este convergent dacă şi numai dacă ∀ε > 0 ∃N ∈ N astfel încât ∀m, n ≥ N să
avem |xm − xn | < ε.

 Exemplu 2.3.1 Spaţiul (R, |·|) este spaţiu metric complet. 

2.4 Serii numerice

Definiţie 2.4.1 Fie (xn )n≥0 şir de numere reale. Pentru fiecare n ∈ N punem

n
sn = x0 + x1 + ... + xn = Σ xk .
k=0


Perechea (xn )n≥0 , (sn )n≥0 se numeşte serie asociată şirului (xn )n≥0 şi se notează simplu
Σ xn . xn se numeşte termenul de rang n al seriei, iar sn şirul sumelor parţiale de rang n al
n≥0
seriei.

Teoria seriilor indexate după mulţimi de forma {n0 , n0 + 1, n0 + 2, ...} este similară pentru
orice n0 ∈ Z. Omitem detaliile.
Definiţie 2.4.2 Spunem că seria Σ xn este convergentă (şi are suma S) dacă şirul (sn )n al
n≥0
∞
sumelor sale parţiale este convergent la S. Suma se evidenţiază prin notaţii de tipul S = Σ xn .
n=0
Prin aceasta
∞ n
Σ xn = lim Σ xk .
n=0 n→∞ k=0

O serie care nu este convergentă se numeşte divergentă.

Teoremă 2.4.1 — Criteriul necesar de convergenţă. Dacă Σ xn este convergentă atunci

n≥0
xn → 0 când n → ∞ (echivalent: dacă xn 9 0 când n → ∞, atunci Σ xn este divergentă).
n≥0
Reciproca nu este întotdeauna adevărată.
n→∞
Demonstraţie. Pentru prima parte, se observă că: xn = sn − sn−1 → S − S = 0 unde S este
n→∞
suma seriei. Pentru propoziţia reciprocă observăm că 1n → 0 şi totuşi Σ 1n = ∞. Într-adevăr,
n≥1
punem

1 1 n 1
sn = 1 + + ... + = Σ .
2 n k=1 k
2.4 Serii numerice 29

Evident
1 1 1 1
s2n − sn = + ... + > n = ∀n ≥ 1,
n+1 2n 2n 2

deci s2n > 12 + sn ∀n ≥ 1, şi presupunând că seria este convergentă cu suma S am avea S ≥ 12 + S
pentru n → ∞. Absurd.

Teoremă 2.4.2 — Seria geometrică. Pentru orice q ∈ R, seria Σ qn este convergentă dacă
n≥0
1
şi numai dacă |q| < 1. În cazul |q| < 1 cu q 6= 0, suma seriei Σ qn este 1−q .
n≥0

Demonstraţie. Dacă |q| ≥ 1, atunci seria Σ qn nu este convergentă întrucât |qn | ≥ 1 (|qn | 9 0).
n≥0
n n
1−qk+1 1
Dacă |q| < 1 =⇒ qn → 0, iar din Σ qk = 1−q deducem că Σ qn = limn→∞ Σ qk = 1−q .
k=0 n≥0 k=0
Operaţiile cu şiruri au corespondent pentru serii:
∞
Teoremă 2.4.3 Presupunem că Σ xn = A. Atunci:
n=0
∞
i) pentru A < ∞ avem Σ (kxn ) = kA ∀k ∈ R;
n=0 
∞ ∞ pentru orice k > 0
ii) pentru A = ∞ avem Σ (kxn ) =
n=0 −∞ pentru orice k < 0.

∞ ∞ ∞
Teoremă 2.4.4 Dacă Σ xn = A şi Σ yn = B, atunci Σ (xn + yn ) = A + B. Cazurile A = ±∞
n=0 n=0 n=0
sau B = ±∞ sunt incluse, dar cu A şi B nu de semn contrar.

Influenţa unui număr finit de termeni asupra convergenţei seriilor este sintetizată în:

Teoremă 2.4.5 Dacă într-o serie schimbăm ordinea unui număr finit de termeni, seria nou
obţinută este convergentă dacă şi numai dacă seria iniţială era convergentă, iar suma rămâne
aceeaşi. Enunţul îşi încetează valabilitatea dacă schimbările afectează o infinitate de termeni.

Teoremă 2.4.6 Dacă la o serie convergentă (respectiv divergentă) adăugăm sau înlăturăm un
număr finit de termeni, seria obţinută este convergentă (respectiv divergentă).

Din acest rezultat se poate deduce că:

∞ ∞
Teoremă 2.4.7 Pentru orice valoare N ∈ N, seriile Σ xn şi, respectiv Σ xn ori sunt con-
n=0 n=N
vergente ori divergente, simultan. Altfel spus, cele două serii au acelaşi comportament sau
natură.

∞ ∞
Observaţie 2.4.1 Seriile Σ xn şi, respectiv Σ xn considerate au sume diferite dacă ambele
n=0 n=N
converg.

Următorul este cunoscut drept criteriul lui Augustin-Louis Cauchy pentru serii numerice.
∞
Teoremă 2.4.8 Seria Σ xn de numere reale este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice
n=0
30 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

ε > 0 există N = N (ε) ∈ N cu proprietatea că pentru orice n1 ≥ n0 ≥ N inegalitatea

 
 n1 
|xn0 + xn0 +1 + ... + xn1 | =  Σ xn  < ε are loc.
n=n0

∞
Exerciţiu 2.4.1 Fie a ∈ (1, ∞). Testaţi convergenţa seriei Σ cosannx , x ∈ R. 
n=1

Soluţie. Avem pentru orice n1 , n0 ∈ N, n1 ≥ n0 că

1 n1 −n0 +1


−1
   
 n1 cos kx  n1  cos kx  n1 1 1 a 1 1
k=n0 ak  ≤ k=n
Σ  k  ≤ Σ k = n < .
 Σ 
a k=n0 a a0 1 an0 1 − 1a
0
a −1

Cum limn0 →∞ a1n0 a−1

a
= 0, rezultă că oricare ar fi ε > 0, există N ∈ N (depinzând de ε) cu
proprietatea că pentru orice n0 ≥ N avem a1n0 a−1 a
< ε şi deci folosind criteriul lui Cauchy
deducem că seria este convergentă.

Exerciţiu 2.4.2 Utilizând criteriul lui Cauchy de convergenţă să se arate că dacă ∑ xn este
convergentă, atunci xn → 0 pentru n → ∞. 

∞
Soluţie. Conform Teoremei 2.4.8 avem: Σ xn de numere reale este convergentă dacă şi numai
n=0
dacă pentru orice ε > 0 există N = N (ε) ∈ N cu proprietatea că pentru orice n1 ≥ n0 ≥ N
inegalitatea
 
 n1 
 Σ xn  < ε. (2.1)
n=n0 

Alegând n = n0 = n1 în (2.1) obţinem |xn | < ε şi deci xn → 0 pentru n → ∞.

Teoremă 2.4.9 — Criteriul lui Niels Henrik Abel (1802-1829) şi Johann Peter Gustav
Lejeune Dirichlet (1805-1859). Dacă (xn )n≥0 şi (yn )n≥0 sunt şiruri de numere reale cu
proprietăţile:
n
i) şirul sumelor parţiale sn = Σ xk este mărginit,
k=0
ii) y0 ≥ y1 ≥ y2 ≥ y3 ≥ ... ≥ 0,
iii) lim yk = 0,
k→∞
∞
atunci Σ xk yk este convergentă.
k=0

∞
1
Exerciţiu 2.4.3 Fie a ∈ (1, ∞). Să se arate că seria Σ (n2 +a)n
n!
este convergentă. 
n=0

1
Soluţie. Într-adevăr, yn = n! este descrecător, iar

1 n+1


n 1 n 1
a −1 1
sn = Σ 2 n ≤ Σ n = 1
<
k=0 (n + a) k=0 a
a −1 1 − a1

este şir mărginit. Aplicând Teorema 2.4.9 rezultă că seria este convergentă.
 2.5 Serii cu termeni pozitivi. Criterii de convergenţă 31

2.5 Serii cu termeni pozitivi. Criterii de convergenţă

Definiţie 2.5.1 O serie de forma Σ xn cu xn ≥ 0 ∀n ∈ N se numeşte serie cu termeni pozitivi.
n≥0

Teoremă 2.5.1 — Primul criteriu de convergenţă. O serie cu termeni pozitivi este ori
convergentă ori divergentă la ∞.

O aplicaţie a criteriului lui Cauchy este:

∞
Exerciţiu 2.5.1 Fie Σ xn serie cu termeni pozitivi. Pentru orice n notăm yn = xrnn unde
n=0
∞ ∞
rn = Σ xk este restul de ordinul n al seriei. Să se arate că seria Σ yn este divergentă. 
k=n n=0

Soluţie. Fixăm N1 ∈ N∗ . Atunci pentru orice m > N1 avem

rm = xm + xm+1 + ... = lim (xm + xm+1 + ... + xn ) .

n→∞

rm
În particular, există N2 ∈ N∗ astfel încât xm + xm+1 + ... + xn > 2 pentru orice n > N2 . Pe de altă
parte, cum
∞ ∞
rm+1 − rm = Σ xk − Σ xk = −xm < 0
k=m+1 k=m

deducem că {rm } este strict descrescător şi

xm xm+1 xn xm xm+1 xn
ym + ym+1 + ... + yn = + + ... + > + + ... +
rm rm+1 rn rm rm rm
xm + xm+1 + ... + xn rm 1 1
= > = .
rm 2 rm 2
Rezolvarea este încheiată, deoarece criteriul lui Cauchy nu este îndeplinit şi deci seria este
divergentă.
Un alt rezultat datorat lui Cauchy este:
∞
Teoremă 2.5.2 — Criteriul condensării. Fie Σ xn serie cu termeni pozitivi. Dacă există
n=0
∞ ∞
N∈ N∗ astfel încât xn este descrecător pentru orice n ≥ N, atunci Σ xn şi, respectiv Σ 2n x2n
n=0 n=0
ori ambele converg ori ambele diverg.

∞
Exerciţiu 2.5.2 — Seria armonică. Să se studieze convergenţa seriei Σ n1a pentru a ∈ R. 
n=1

Soluţie. Fie xn = n−a . Distingem următoarele cazuri:

Caz 1: a ≤ 0. În această situaţie

1 −a ∞ dacă a < 0,
lim = lim n =
n→∞ na n→∞ 1 dacă a = 0.
∞ ∞
Caz 2: a = 1. Dacă xn = 1n , atunci 2n x2n = 2n 21n şi deci Σ 1
şi Σ 2n 21n au acelaşi compor-
n=1 n n=1
tament (din criteriul de condensare al lui Cauchy).
∞ ∞ ∞ ∞
Deoarece Σ 2n 21n = Σ 1 = ∞ rezultă că Σ 2n 21n este divergentă şi deci Σ 1
= ∞.
n=1 n=1 n=1 n=1 n
32 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)
1
Caz 3: a > 1. Dacă xn = na , atunci 2n x2n = 2n 21an = 2n−an = 2n(1−a) şi
∞ 1 ∞
Σ , respectiv Σ 2n(1−a) au acelaşi comportament (2.2)
n=1 na n=1

(din nou, criteriul de condensare al lui Cauchy). Următoarea etapă, este considerarea şirului
sumelor parţiale
 (1−a) n
(1−a) 2(1−a) n(1−a) (1−a) 2 −1
sn = 2 +2 + ... + 2 =2 (1−a)
.
2 −1
Deoarece
 (1−a) n
(1−a) 2 −1 21−a
lim 2 =
n→∞ 2(1−a) − 1 1 − 21−a
∞ ∞
21−a
rezultă că Σ 2n(1−a) = 1−21−a
şi deci Σ 2n(1−a) convergentă. Atunci, din (2.2) putem vedea că
n=1 n=1
∞
Σ 1a este convergentă.
n=1 n
Am demonstrat că

∞ 1 convergentă pentru a > 1
Σ a este
n=1 n divergentă pentru a ≤ 1.

Teoremă 2.5.3 — Primul criteriu al comparaţiei. Fie Σ xn , Σ yn serii cu termeni pozitivi.

n≥0 n≥0
Dacă seria Σ yn este convergentă şi există n0 ∈ N cu proprietatea că ∀n ≥ n0 =⇒ xn ≤ yn
n≥0
atunci şi seria Σ xn este convergentă. Analog, dacă Σ xn este divergentă şi există n0 ∈ N cu
n≥0 n≥0
proprietatea că ∀n ≥ n0 =⇒ xn ≤ yn atunci şi seria Σ yn este divergentă.
n≥0

∞
Demonstraţie. Notăm prin {sk }∞ ∞
k=0 , respectiv {tk }k=0 şirul sumelor parţiale al seriei Σ xn ,
n=0

∞
respectiv al seriei Σ yn . Folosind metoda inducţiei matematice şi faptul că 0 < xk ≤ yk rezultă
n=0
∞
că sk ≤ tk . Cum seria Σ yn este convergentă deducem, din primul criteriu de convergenţă, că
n=0
şirul sumelor parţiale tk este mărginit. Pe de altă parte din relaţia sk ≤ tk deducem că {sk }∞
k=0
∞
este mărginit. Aplicând primul criteriu de convergenţă deducem că Σ xn este convergentă.
n=0
∞
|cos nx| |cos nx|
 Exemplu 2.5.1 Seria Σ an , x ∈ R, a ∈ (1, ∞) este convergentă. Într-adevăr, fie xn = an
n=1
∞
1 1 a
şi yn = an . Cum xn ≤ yn ∀n ≥ 0 şi Σ n = este convergentă =⇒ seria este convergentă. 
n=1 a a−1

Teoremă 2.5.4 — Al doilea criteriu al comparaţiei. Fie {xn }n≥0 şi {yn }n≥0 şiruri pentru
∞
xn+1 yn+1
care există n0 ∈ N astfel încât ∀n ≥ n0 =⇒ 0 < xn ≤ yn . Dacă Σ yn este convergentă,
n=0
∞ ∞ ∞
atunci şi Σ xn este convergentă (echivalent: dacă Σ xn este divergentă, atunci şi Σ yn este
n=0 n=0 n=0
divergentă).
2.5 Serii cu termeni pozitivi. Criterii de convergenţă 33

n
n+1
Exerciţiu 2.5.3 Folosind inegalitatea 1 + 1n pentru orice n ∈ N∗ şi al
< e < 1 + 1n
√ ∞
doilea criteriu al comparaţiei să se studieze convergenţa seriei Σ (2 − n e). 
n=0

Soluţie. Seria este divergentă, deoarece

√
s
√ 1 n+1 n − 1

xn+1 2 − n+1 e n+1 1/n yn+1
= √ > 2 − n+1 e > 2 − 1+ = = =
xn 2− en
n n 1/ (n − 1) yn
∞
1
şi seria Σ este divergentă.
n=0 n

Teoremă 2.5.5 — Criteriul comparaţiei la limită. Fie xn ≥ 0 ∀n ∈ N, yn > 0∀n ∈ N, l =

lim inf xynn ≤ l = lim sup yxnn . Următoarele au loc:
n→∞ n→∞
i) dacă 0 < l < ∞, atunci Σ yn este convergentă ⇐⇒ Σ xn este convergentă;
n≥0 n≥0
ii) dacă 0 < l < ∞ şi Σ yn este divergentă, atunci şi Σ xn este divergentă;
n≥0 n≥0
iii) dacă l = l = 0 şi Σ yn este convergentă, atunci şi Σ xn este convergentă;
n≥0 n≥0
iv) dacă l = l = ∞ şi Σ yn este divergentă, atunci şi Σ xn este divergentă.
n≥0 n≥0

∞
 Exemplu 2.5.2 Fie an = n21−1 şi bn = n12 . Notând că lim abnn = 1 deducem că Σ n21−1 este
n→∞ n=0
convergentă. 

∞
1 1 an 1
 Exemplu 2.5.3 Fie an = n √
n n şi bn = n . Notând că lim b = 1 deducem că Σ n n n este
√
n→∞ n n=0
divergentă. 

Teoremă 2.5.6 — Criteriul raportului, al lui Jean le Rond D’Alembert (1717-1783). Fie
Σ xn serie cu termeni strict pozitivi, iar l = lim xn+1 xn+1
xn şi l = lim xn .
n≥0 n→∞ n→∞
Au loc:
i) dacă l < 1 seria este convergentă;
ii) dacă l > 1 seria este divergentă;
iii) dacă l ≤ 1 ≤ l natura seriei poate fi oricum (divergentă/convergentă).

h ip
n
Exerciţiu 2.5.4 Fie p ≥ 1. Să se arate că seria ∑∞
n=0 (n+1)! este convergentă. 

Demonstraţie. Avem
n+1 p
 
xn+1
l = lim = lim =0<1
n→∞ xn n→∞ n (n + 2)

şi deci problema este rezolvată.

Teoremă 2.5.7 — Criteriul radical, al lui Augustin-Louis Cauchy. Fie Σ xn serie cu ter-
n≥0
√
meni strict pozitivi, iar l = lim n xn . Următoarele sunt adevărate:
n→∞
i) dacă l < 1 seria este convergentă;
ii) dacă l > 1 seria este divergentă;
iii) dacă l = 1 natura seriei poate fi oricum.
34 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

Exerciţiu 2.5.5 Fie a, p ∈ (1, ∞). Dacă (xn )n≥1 este definit prin
(
1

n2
a dacă n este par,
xn =
n−1
1 2
p a dacă n este impar,

atunci să se arate că ∑∞

n=1 xn este convergentă. 

Soluţie. Observăm că

xn+1
l = lim = sup {l1 , l2 } = l2 > 1
n→∞ xn
xn+1
l = lim = inf {l1 , l2 } = l1 < 1
n→∞ xn

unde

n+1   n+1 n−1
1
a
2
1 1 2 − 2 1
l1 = lim
n−1 = = dacă n este impar
n→∞
p 1 2 p a pa
a
1 2

n   n2 − n2
p a 1
l2 = lim
n =p = p dacă n este par
n→∞ 1 2 a
a

şi deci criteriul raportului nu se aplică. Pe de altă parte

 q
√  n 1
2n = 1
12 dacă n este par
n
xn = q a n−1 a n−1
 n 1
p 1a 2 = p n a1 2n dacă n este impar

√ n o
de unde l = lim n xn = sup √1a , √1a = √1a < 1, iar criteriul radicalului probează că seria ∑∞
n=1 xn
n→∞
este convergentă.
h in2
(n+1)!
Exerciţiu 2.5.6 Să se arate că seria ∑∞
n=1 n!n en este divergentă. 

n
Soluţie. Avem l = lim |xn |1/n = lim n+1n e = e2 > 1 şi concluzia că seria este divergentă. În
n→∞ n→∞

n2 n
plus, remarcăm că n+1
n e ≥ en , iar utilizând primul criteriu al comparaţiei obţinem acelaşi
răspuns.

Teoremă 2.5.8 — Criteriul lui Joseph Ludwig Raabe (1801-1859) şi Jean-Marie Con-
stant Duhamel (1797-1872). Fie Σ xn serie cu termeni strict pozitivi, iar
n≥0
   
xn xn
l = lim n −1 şi l = lim n −1 .
n→∞ xn+1 n→∞ xn+1

Au loc:
i) dacă l > 1 seria este convergentă;
ii) dacă l < 1 seria este divergentă;
iii) dacă l ≤ 1 ≤ l natura seriei poate fi oricum (divergentă/convergentă).
 2.6 Serii alternate, serii absolut convergente 35

(2n)!
Exerciţiu 2.5.7 Să se arate că seria ∑∞
n=1 este divergentă. 
4n (n!)2

Soluţie. Într-adevăr, din

   
xn 2 (n + 1) 1
lim n − 1 = lim n −1 =
n→∞ xn+1 n→∞ (2n + 1) 2

şi criteriul lui Raabe-Duhamel enunţat obţinem că seria este divergentă.

2.6 Serii alternate, serii absolut convergente

∞ ∞
n n+1
Definiţie 2.6.1 Fie xn ≥ 0 şir de numere reale. O serie de forma Σ (−1) xn sau Σ (−1) xn
n=0 n=0
se numeşte alternată.

În studiul convergenţei seriilor alternate este folositor:

∞
n
Teoremă 2.6.1 — Criteriul lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716). Fie Σ (−1) xn
n=0
serie alternată. Dacă termenul xn verifică:

i) există N ∈ N∗ astfel încât xn+1 ≤ xn pentru orice n ≥ N;

ii) lim xn = 0,
n→∞

∞
atunci seria Σ (−1)n xn converge la o sumă, notată, S. În plus, presupunând k ≥ N, avem
n=0
sk ≤ S ≤ sk+1 sau sk+1 ≤ S ≤ sk după cum k este impar sau par. În consecinţă, S şi sk nu diferă
decât prin termenul xk+1 :
 
k
n
 
S − Σ (−1) xn  ≤ |sk+1 − sk | = xk+1 pentru k ≥ N.
 n=0 

Exerciţiu 2.6.1 Studiaţi comportamentul seriei

∞ 1
Σ (−1)n+1 √ pentru q, p ∈ (0, ∞) .
n=0 q n+ p


Soluţie. Cum seria este alternată, putem aplica criteriul lui Leibniz. Verficăm ipotezele teoremei
√ s
xn q n+ p+1 n+ p+1
= √ = >1
xn+1 q n+ p n+ p

1
rezultă că xn > xn+1 şi deci ipoteza i) este îndeplinită, iar pe de altă parte limn→∞ q√n+p = 0 ce
probează că ipoteza ii) este de asemenea îndeplinită. Conform rezultatului obţinut de Leibniz
seria este convergentă.
∞
Definiţie 2.6.2 O serie de numere reale Σ xn se numeşte absolut convergentă dacă seria
n=0
∞
Σ |xn | este convergentă.
n=0
 36 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

Exerciţiu 2.6.2 În funcţie de parametrul a ∈ R, să se studieze convergenţa absolută a seriei:

n
a (n − 1)!n2

∞
Σ .
n=1 (n + 1)!


Soluţie. Avem din testul radicalului

s
a (n − 1)!n2 n

n |a| n
lim = lim = |a| .
n→∞ (n + 1)! n→∞ n+1

Deci seria converge absolut dacă |a| < 1 şi diverge dacă |a| > 1. Dacă |a| = 1, atunci

 an n
 
1 1
lim   = lim
1

n = 6= 0,
n→∞ n + 1  n→∞ 1 + e
n

şi seria diverge, din testul de divergenţă.

Teoremă 2.6.2 Dacă o serie este absolut convergentă, atunci ea este convergentă. Reciproca
∞
este în general falsă, aşa cum o arată seria Σ (−1)n 1n .
n=1

2.7 Aplicaţie a seriilor în calculul financiar

Exerciţiu 2.7.1 Dacă un flux de venit de x lei începe în anul viitor şi continuă la nesfârşit,
atunci să se determine valoarea prezentă a fluxului cunoscând că rata dobânzii unitare este de
d% anual. 

Soluţie. Vom demonstra că, în regim de dobândă compusă, valoarea actuală a unei sume x plătită
după n ani este
x
d

n .
1 + 100

Într-adevăr, dacă se depun la o bancă S lei, în prezent, atunci

d d


după un an vor fi S + 100 · S = 1 + 100 S lei,
d d d 2



după doi ani vor fi 1 + 100 · S + 100 · S = 1 + 100 · S lei,
... ...
d n−1 d d n



după n ani vor fi 1 + 100 · S + 100 · S = 1 + 100 · S lei,

rezultând că, pentru a avea în cont suma de x lei

x
peste un an, va trebui sa depunem în prezent S= d lei,
1+ 100
x
peste doi ani, va trebui sa depunem în prezent S= d 2
lei,
(1+ 100 )
... ...
x
peste n ani, va trebui sa depunem în prezent S= d n lei.
(1+ 100 )

Astfel că, valoarea prezentă a fluxului de venit de x lei ce începe în anul viitor şi continuă timp
de n ani, sub presupunerea că rata dobânzii unitare este de d% anual, se calculează ca suma
 2.8 Probleme rezolvate 37

valorilor actuale corespunzătoare acestor plăţi:

 n
1
x x x x 1− d
1+ 100
d
+ 2
+ ... + d n

= d 1
1 + 100 d 1 + 100 1 + 100 1 − 1+ d


1 + 100
100
" !n #
x 1
= d
1− d
. (2.3)
100 1 + 100
Observăm că relaţia (2.3) sugerează următoarea întrebare: ce sumă S trebuie investită în momentul
t = 0 pentru a putea primi în perpetuitate (de exemplu o pensie), o sumă constantă x, la sfârşitul
fiecărui an, dacă dobânda anuală unitară este d% ? Evident, valoarea prezentă se obţine făcând
n → ∞ în relaţia (2.3) şi deci S = 100x/d lei.
Trebuie menţionat că valoarea de capital a unui flux de producţie sau de venit depinde nu
numai de datele fluxului şi de numărul anilor în care curge, dar şi de dobânda considerată. Un
acelaşi flux de venit are valori de capital diferite când dobânzile curente sunt diferite.

Exerciţiu 2.7.2 Să se determine valoarea prezentă a venitului de 5 lei anual, care continuă la
nesfârşit, cunoscând că rata dobânzii este de 5% anual. 

Soluţie. Valoarea prezentă a venitului de 5 lei anual este

x 5
d
= = 100 lei.
100
0, 05

2.8 Probleme rezolvate

Exerciţiu 2.8.1 O bancă oferă clienţilor ei săptămânal la fiecare leu depus un altul, procedeu
ce continuă pentru fiecare leu ţinut în cont. Dacă un client depune acum 10 lei într-un cont să
se calculeze după câte săptămâni clientul va avea peste 1000 de lei în cont. Generalizare. 

Soluţie. Remarcăm că fiecare leu produce într-o săptămână încă unul, fapt ce înseamnă că suma
depusă se dublează săptămânal. Astfel că,
după o săptămână vor fi

x1 = 10 + 10 = 2 · 10 = 2 · x0 = 20 (lei)

după două săptămâni vor fi

x2 = 20 + 20 = 2 · 20 = 2 · x1 = 22 x0 = 40 (lei)

iar după n săptămâni vor fi

xn = 2 · xn = 2n x0 (lei)

relaţie ce se demonstrează folosind inducţia matematică.

Problema se reduce la a determina n astfel încât xn > 1000 sau echivalent 2n · 10 > 1000, de
unde rezultă n > 2/ lg 2 ' 6, 64. Deci, după şapte săptămâni, clientul va avea în cont peste 1000
de lei.
Generalizare. Dacă suma depusă iniţial este x0 , iar rata de creştere este q, atunci şirul este
de forma xn+1 = qxn sau xn = qn x0 , adică o progresie geometrică cu termenul iniţial x0 şi raţia q.
38 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

Exerciţiu 2.8.2 O persoană a depus la o bancă o sumă de un milion de lei. La sfârşitul

fiecărui an primeşte o dobândă de d = 5%, iar la începutul fiecărui an retrage r = 10% din
suma aflată în cont. Dacă dobânda se capitalizează, să se calculeze după câţi ani trebuie să îşi
lichideze persoana contul, ştiind că suma minimă ce trebuie menţinută în cont este de o sută
de mii de unităţi monetare. Să se reanalizeze problema pentru d = 25% şi r = 20% şi să se
găsească relaţia între d şi r pentru ca suma depusă iniţial să nu scadă (eventual să crească). 

Soluţie. Fie x0 = 1000000 lei. La sfârşitul anului va fi x0 + 5% · x0 , iar la începutul anului

următor
x1 = x0 + 5% · x0 − (x0 + 5% · x0 ) · 10%
= x0 (1 + 5%) (1 − 10%) = x0 (1 + d) (1 − r) .
Se obţine astfel şirul (xn )n≥0 definit prin

xn+1 = xn · (1 + d) · (1 − r) = x0 (1 + d)n+1 (1 − r)n+1 .

Problema se reduce la a afla cel mai mic n pentru care

xn+1 = x0 (1 + d)n (1 − r)n ≥ 100000

ori, echivalent 1000000 (1 + 0, 05)n (1 − 0, 10)n ≥ 100000 ⇐⇒ 0, 945n ≥ 0, 1, iar în final după
logaritmare
1
n≥− ' 40, 70 =⇒ n ≥ 41 ani.
lg 0, 945

În concluzie, după 41 de ani persoana trebuie să îşi lichideze contul sub ipoteza că suma minimă
ce trebuie menţinută în cont este de o sută de mii de lei.
Dacă d = 25% şi r = 20%, atunci x1 = x0 (1 + 0, 25) (1 − 0, 20) = x0 adică va rezulta un şir
constant, situaţie în care suma se va păstra constantă.
În general, pentru ca suma să nu scadă trebuie să avem
d
(1 + d) (1 − r) ≥ 1 ⇐⇒ d ≥ r (1 + d) ⇐⇒ r ≤ .
1+d

Exerciţiu 2.8.3 O persoană depune la o bancă suma de 1000 lei. Cunoscând că, pentru
depunerea făcută, banca oferă clientului:
i) zilnic pentru fiecare leu depus încă unul;
ii) la sfârşitul zilei îi retrage clientului jumătate din suma existentă în ziua precedentă şi
încă jumătate din suma existentă în cont cu două zile înainte.
Să se analizeze această problemă şi să se determine după câte zile clientul va avea în cont
peste 109 (un miliard) lei. 

Soluţie. Fie x0 = 1000 reprezentând suma iniţială. Observăm că, se construiesc termenii unui
şir (xn )n≥0 , respectând ipotezele din problemă, astfel:
la sfârşitul primei zile de câştig (a doua zi de la depunere) vor fi în cont
x0 3
x1 = x0 (cei depuşi) + x0 (ce oferă banca la fiecare leu depus) − (ce-i de ieri) = x0 ,
2 2
la sfârşitul celei de-a doua zile de câştig vor fi în cont
x1 x0 3 1 7
x2 = x1 + x1 − − = x1 − x0 = x0
2 2 2 2 4
2.8 Probleme rezolvate 39

unde x0 /2 sunt cei de alaltaieri, ce nu au fost retraşi ieri.

Raţionând în acest mod în cea de-a treia zi de câştig vor fi în cont
3 1 3 3 1 7 3
x3 = x2 − x1 = · · x1 − x1 = x1 · x0 ,
2 2 2 2 2 4 2
iar în cea de-a patra zi de câştig, vor fi în cont
3 1 3 3 1 7 7 7
x4 = x3 − x2 = · · x2 − x2 = x2 = · · x0 .
2 2 2 2 2 4 4 4
Procedând similar, obţinem
(
7 k3


3 1 4
2 x0 dacă n = 2k + 1
xn+2 = xn+1 − xn = 7 k
2 2 dacă n = 2k.
4 x0

Se impune rezolvarea sistemului de inecuaţii

(
k
7 3 9
4
2 x0 > 10
7 k 9
4 x0 > 10

Rezolvând prima inecuaţie a sistemului rezultă

6 + lg 2 − lg 3
k> ' 23, 96 ( ' 24 zile) =⇒ n = 2k + 1 ≥ 49,
lg 7 − lg 4
iar din a doua inecuaţie se obţine
6
k> =⇒ k > 24, 69 ( ' 25 zile) =⇒ n = 2k ≥ 50.
lg 7 − lg 4

În concluzie, după şapte săptămâni în cont va fi peste un miliard de lei.

Exerciţiu 2.8.4 Să se determine limitele inferioară şi superioară pentru şirul (xn )n≥0 de
numere reale definit prin
( 2n+1 en
n+2 ln n+1 dacă n = 2k,
x = q n
n n p +(p+1)n unde p ∈ (0, ∞) este fixat.
(p+1)n +(p+2)n
dacă n = 2k + 1,

Soluţie. Se observă că

lim xn = lim 2n+1 en 4k+1 2ek

n+2 ln n+1 = lim 2k+2 ln 2k+1 = 2
n→∞ n→∞ k→∞
n=2k n=2k
n n
r p
r p
n (p+1)n ( p+1 ) +1 p+1 n ( p+1 ) +1 p+1
lim xn = lim (p+2)n p+1 n = lim p+2 p+1 n = p+2
n→∞ n→∞ ( p+2 ) +1 n→∞ ( p+2 ) +1
n=2k+1 n=2k+1 n=2k+1

de unde
 
p+1
L (xn )n≥0 = 2, .
p+2

Remarcăm că nu mai există alte puncte limită pentru (xn )n≥0 . În caz contrar, dacă ar exista x
 
un alt punct limită distinct de 2 şi p+1
p+2 , atunci alegând vecinătăţile V1 (a), V2 (2) şi V3
p+1
p+2
40 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

disjuncte două câte două se deduce, spre exemplu, că V2 (2) conţine toţi termenii şirului dat cu
indici pari cu excepţia eventuală a unui număr finit. Aşadar, în V1 (a) se pot găsi, eventual, un
număr finit de termeni din şirul dat. Deci a nu poate fi punct limită. Am demonstrat că
   
p+1 p+1 p+1
lim xn = sup 2, = 2 şi lim xn = inf 2, = .
n→∞ p+2 n→∞ p+2 p+2

Exerciţiu 2.8.5 Să se determine limitele inferioară şi superioară pentru următoarele şiruri:
a) xn = ln en+1 nπ
n · cos 2 , n ≥ 1;
1+(−1)n
b) xn = 2 + (−1)n+1 (p+1)n−1
pn
, n ≥ 1 şi p ∈ (1, ∞). 

Soluţie. a) Observăm că ln en+1

n → 1 pentru n → ∞ şi

1 dacă n = 4k
nπ 
cos = 0 dacă n = 4k + 1 sau n = 4k + 3
2
−1 dacă n = 4k + 2.


Din aceste relaţii, rezultă

k→∞

x4k → 1


  lim xn = inf {1, 0, −1} = −1
k→∞
x4k+1 → 0 =⇒ L (x )
n n≥1 = {1, 0, −1} =⇒ n→∞
k→∞
  lim xn = sup {1, 0, −1} = 1
n→∞

x4k+2 → −1

şi deci şirul (xn )n≥1 nu are limită.

b) Observăm că
1+(−1)2k k→∞
x2k = 2 + (−1)2k+1 2(p+1)k−1
2pk 2pk
= 1 − 2(p+1)k−1 → 1 − p+1p 1
= p+1
2k+1 k→∞ p
x2k+1 = 1+(−1)
2 + (−1)2k+2 (p+1)(2k+1)−1
2pk 2pk
= 0 + (p+1)(2k+1)−1 → p+1

şi deci
 n o
1 p 1

1 p
  lim xn = inf p+1 , p+1 = p+1
L (xn )n≥1 = , =⇒ n→∞ n o
p+1 p+1  lim xn = sup 1 , p = p .
n→∞ p+1 p+1 p+1

∞
Exerciţiu 2.8.6 Să se studieze convergenţa seriei Σ xn pentru
n=1

an +n
(
(a+1)n +n2
dacă n = 2k,
a) xn = 1 unde a ∈ (1, ∞) ,
(a+1)n +1
dacă n = 2k + 1,

n2
b) xn = an 1 − n1
unde a ∈ (0, e) ∪ (e, ∞) ,
n
n2
c) xn = (a + sin n) 1 − an unde a ∈ (0, ∞) .


√

Soluţie. a) Considerăm şirul n xn n≥0 definit prin
 q n
√  n a +n n 2 pentru n = 2k
n
xn = q(a+1) +n
1
 n
(a+1)n +1
pentru n = 2k + 1
2.8 Probleme rezolvate 41

şi observăm că

q 
an +n a
lim n
(a+1)n +n2
= a+1
 √

a 1

a
n=2k→∞ q
1 1
=⇒ lim n xn = sup , = <1
lim n = n∞ a+1 a+1 a+1
(a+1)n +1

n=2k+1→∞ a+1

unde am folosit faptul că

h i
an+1 1+ n+1
n+1
 a 
an+1 +n+1 2
(a+1)n+1 1+ (n+1)n+1
s
n
an + n (a+1)n+1 +(n+1)2 (a+1) a
lim n = lim an +n = lim =
n=2k→∞ (a + 1) + n2 n=2k→∞ (a+1) n
+n2
n=2k→∞ an (1+ ann )
  a+1
n2
(a+1)n 1+ (a+1) n

şi
s
n
1 (a + 1)n + 1
lim = lim
n=2k+1→∞ (a + 1)n + 1 n=2k+1→∞ (a + 1)n+1 + 1
h i
(a + 1)n 1 + (a+1)
1
n
1
= lim h i= .
n=2k+1→∞
(a + 1)n+1
1+ 1 a+1
n+1
(a+1)

Seria este convergentă, conform Teoremei 2.5.7.

√ √
q
n
n2
xn n≥0 definit prin xn = an 1 − 1n . Cum


b) Considerăm şirul n n

"  n2 # n1
1 n a
 
√ n 1
lim xn = lim a 1 −
n
= lim a 1 − = <1
n→∞ n→∞ n n→∞ n e

deducem în baza Teoremei 2.5.7 că seria este convergentă dacă a ∈ (0, e) şi divergentă dacă
a ∈ (e, ∞).
√
√
q
n2
c) Considerăm şirul n xn n≥0 definit prin n xn = (a + sin n)n 1 − na
n
şi observăm că
1
a n2 n

√ n
  a n
lim n xn = lim (a + sin n) 1 − = lim (a + sin n) 1 −
n→∞ n→∞ n n→∞ n
 a n a+1
≤ lim (a + 1) 1 − = a <1
n→∞ n e
aşadar, seria este convergentă în baza Teoremei 2.5.7.

Exerciţiu 2.8.7 Să se studieze convergenţa seriei

∞ 1
Σ √ p √ unde a ∈ R+ , p ∈ (2, ∞) . (2.4)
k=1 k + a + k p + a + 1

∞ 1 ∞ 1
Soluţie. Observăm că Σ √ p √
p
≤ Σ p . Folosind rezultatul din Exerciţiul
k=1 k + a + k + a + 1 k=1 k 2
∞ 1
2.5.2 rezultă că seria Σ p este convergentă şi în consecinţă seria (2.4) este convergentă.
k=1 k 2
42 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

Exerciţiu 2.8.8 Să se determine suma seriilor:

∞ 1
a) S1 = Σ unde a ∈ R+ ;
n=1 (n + a) (n + a + 1)
  1p
∞ qn + a
b) S2 = Σ ln unde p ∈ N\ {0}, a ∈ R+ iar q ∈ R∗+ ;
n=1 q (n + 1) + a
∞ (−a)k+1 + bk
c) S3 = Σ k
unde a, c, b ∈ R∗+ iar b 6= a + c;
k=0 (a + c)
∞ 1
d) S4 = Σ √ √ unde a ∈ R+ ;
k=1 k + a + k + a + 1
∞
2(n+a)+1
e) S5 = Σ 2 2 unde a ∈ R+ . 
n=1 (n+a) (n+a+1)

Soluţie. a) Descompunem termenul general al seriei într-o sumă de fracţii simple:

1 k + a + 1 − (k + a) 1 1
xk = = = − .
(k + a) (k + a + 1) (k + a) (k + a + 1) k+a k+a+1
n
Suma parţială de ordinul n se scrie sn = Σ xk , unde
k=1

1 1
sn = 1+a − 2+a
1 1
2+a − 3+a
... ... ...
1 1
−
n+a n+a+1
1 1
= 1+a −
n+a+1
după reducerea termenilor asemenea.
Rezultă că
 
1 1 1
S1 = lim sn = lim − = ,
n→∞ n→∞ 1 + a n+a+1 1+a
1
adică seria este convergentă şi are suma egală cu 1+a .
b) Aplicând proprietăţile logaritmului scriem termenul general:
1
xk = {ln (qk + a) − ln [q (k + 1) + a]}
p
Suma parţială de ordinul n se scrie
n 1
Σ xk = {ln (q + a) − ln (2q + a) + ln (3q + a) − ln (4q + a) + .. + ln (nq + n) − ln [q (n + 1) + a]} ,
k=1 p
iar după reducerea termenilor
n 1
S2 = lim Σ xk = lim [ln (q + a) − ln [q (n + 1) + a]] = −∞,
n→∞k=1 n→∞ p

rezultă că seria e divergentă.

∞ (−a)k+1 + bk notăm
c) Seria se mai scrie Σ = s1 + s2 unde
k=0 (a + c)k
 k  k
1
∞ a 2
∞ b
s = −a Σ − iar s = Σ .
k=0 a+c k=0 a + c
2.8 Probleme rezolvate 43

Scriem şirul sumelor parţiale pentru s1 :

 n "  1  2  n #
n a a a a
s1n = −a Σ − = −a 1 + − + − + ... + −
k=0 a+c a+c a+c a+c
 n+1
a
− −1
a+c
= −a a
− −1
a+c
a
şi observăm că lim s1n = −a −1
a = − a(a+c)
2a+c deoarece −1 < − < 0.
n→∞ − −1 a+c
a+c
Scriem şirul sumelor parţiale pentru s2 :
 n+1
b
n
 n  1  2  n −1
2 b b b b a+c
sn = Σ = 1+ + + ... + =
k=0 a + c a+c a+c a+c b
−1
a+c
şi observăm că
a+c

2 n→∞ − b−a−c dacă b < a + c,
sn →
∞ dacă b > a + c.
Am demonstrat că
(
(−a)n+1 + bn
∞ − a(a+c) a+c
2a+c − b−a−c dacă b < a + c,
S3 = Σ =
k=0 (a + c)n ∞ dacă b > a + c.
d) Considerăm termenul de ordin k şi amplificăm cu, conjugatul
√ √
k+a+1− k+a √ √
xk = √ √
√ √
= k+a+1− k+a
k+a+1+ k+a k+a+1− k+a
Suma parţială de ordinul n se scrie
n √ √ √ √ √ √
sn = Σ xk = 1 + a + 1 − 1 + a + 2 + a + 1 − 2 + a + ... + 1 + n + a − n + a
k=1
√ √
= n+a+1− a+1
√ √

şi deci S4 = lim sn = lim n + a + 1 − a + 1 = ∞, rezultă că seria este divergentă.
n→∞ n→∞
2(n+a)+1 1 1
e) Notând an = observăm că an = − . Folosind această scriere
(n+a)2 (n+a+1)2 (n+a)2 (n+a+1)2
a şirului, putem concluziona că
1 1 1 1
a1 = − = −
(a+1)2 (a+1+1)2 (a+1)2 (a+2)2
1 1 1 1
a2 = − = −
(a+2)2 (a+2+1)2 (a+2)2 (a+3)2
... ...
1 1
an = − .
(n+a)2 (n+a+1)2

Însumând relaţiile de mai sus avem

sn = a1 + ... + an
" # " # " #
1 1 1 1 1 1
= − + − + ... + −
(a + 1)2 (a + 2)2 (a + 2)2 (a + 3)2 (n + a)2 (n + a + 1)2
1 1
= 2
− .
(a + 1) (n + a + 1)2
44 Capitolul 2. Şiruri şi serii în (R, |·|)

Pe de altă parte
" #
1 1 1 ∞ 2 (n + a) + 1 1
lim 2
− 2
= 2
şi deci Σ = .
n→∞ (a + 1) (n + a + 1) (a + 1) n=1 (n + a)2 (n + a + 1)2 (a + 1)2

∞ ∞
1n +3n +5n +...+(2p+1)n
Exerciţiu 2.8.9 Să se arate că Σ Σ (2p+2)n
= ∞. 
p=1n=1

Soluţie. Efectuăm, pentru început, următorul calcul

1n + 3n + ... + (2p + 1)n 1n 2p + 1 n
 
∞ ∞ ∞
xp = Σ = Σ n + ... + Σ
n=1 (2p + 2)n n=1 (2p + 2) n=1 2p + 2
1 1 3 1 2p + 1 1
= 1
+ 3
+ ... +
2p + 2 1 − 2p+2 2p + 2 1 − 2p+2 2p + 2 1 − 2p+1
2p+2
1 3 2p + 1
= + + ... + .
2p + 1 2p − 1 1
Folosind inegalitatea mediilor, avem
+ ... + 2p+1
s
1 3
2p+1 + 2p−1 1 p+1 1 3 2p + 1
x p = (p + 1) ≥ (p + 1) · · ... · = p+1
p+1 2p + 1 2p − 1 1
∞ ∞ ∞
1n +3n +5n +...+(2p+1)n
de unde obţinem că Σ Σ (2p+2)n
≥ Σ (p + 1) = ∞. De asemenea, se putea observa
p=1n=1 p=1
p→∞
că x p ≥ 2p + 1 → ∞, rezultând, conform Teoremei 2.4.1, o serie divergentă.

Exerciţiu 2.8.10 Fie a, b ∈ R∗ cu a · b > 0, p ∈ [1, ∞) şi q ∈ (1, ∞). Presupunem că an =
an p +P(n)
bnq +Q(n) ≥ 0 unde P (n) este un polinom de grad mai mic sau egal cu [p] astfel încât lim P(n)
np = n→∞
0 iar Q (n) este un polinom de grad mai mic sau egal cu [q] astfel încât lim Q(n)
n p = 0. Să se n→∞
∞
studieze convergenţa seriei Σ an . 
n=1

Soluţie. Considerăm şirul bn = nq−p şi observăm că

an p +P(n)
an bnq +Q(n) a + P(n)
np a
lim = lim q−p = lim = ∈ (0, ∞) .
n→∞ bn n→∞ n n→∞ b + Q(n) b
q n
∞
Aplicând Teorema 2.5.5, dacă q − p ≤ 1, atunci seria Σ bn este divergentă fapt ce demonstrează
n=1
∞ ∞
că Σ an este divergentă. În final, dacă q − p > 1, atunci seria Σ bn este convergentă şi deci
n=1 n=1
∞
Σ an este convergentă.
n=1

∞
n+1 1
Exerciţiu 2.8.11 Să se estimeze seria Σ (−1) n4
cu o eroare mai mică de 0, 001. 
n=1

Soluţie. Se verifică uşor că xn = n14 este descrescător. Evident lim xn = 0. Am verificat ipotezele
n→∞
i)-ii) ale Criteriului lui Leibniz şi deci seria este convergentă.
Punând condiţia 1 4 ≤ 10−3 deducem că n + 1 ≥ 6 sau echivalent n ≥ 5. Aplicând, din
(n+1)
∞
nou, Criteriul lui Leibniz Σ (−1)n+1 n14 ' 1 − 214 + 314 − 414 + 514 cu o eroare de 0, 001.
n=1
 3. Şiruri şi serii de funcţii

3.1 Şiruri de funcţii, convergenţă simplă şi uniformă

Definiţie 3.1.1 Presupunem că pentru orice n ∈ N şi A ⊆ R există o funcţie fn : A → R.
Colecţia { fn |n ∈ N } = { f0 , f1 , f2 , ...} se numeşte şir de funcţii definite pe A.

Pentru fiecare a ∈ A fixat, fn (a) este un şir de numere reale şi deci are sens să ne întrebăm
dacă acest şir converge. Dacă fn (x) converge pentru fiecare x ∈ A se defineşte f (x) = lim fn (x),
n→∞
iar f se numeşte limita punctuală a şirului ( fn )n . Notăm faptul că şirul ( fn )n converge punctual
s s
(sau simplu) la f prin fn → f sau fn (x) → f (x) , x ∈ A.
A

s
Teoremă 3.1.1 fn → f dacă şi numai dacă ∀x ∈ A şi ∀ε > 0 există N = N (ε, x) ∈ N astfel
A
încât | fn (x) − f (x)| < ε pentru orice n ≥ N.

Convergenţa punctuală nu asigură în mod necesar continuitatea limitei f chiar dacă toate
funcţiile ( fn )n sunt continue.

Exerciţiu 3.1.1 Să se studieze convergenţa uniformă a şirului de funcţii fn : [1, ∞) → R definit
prin fn (x) = x−n . 

Soluţie. Dacă x ∈ (1, ∞) , atunci x−n → 0 pentru n → ∞, în timp ce dacă x = 1, atunci x−n → 1
pentru n → ∞. Aşadar

s 0 dacă x ∈ (1, ∞)
fn (x) → f (x) =
1 dacă x = 1.

Mai mult, fiecare fn este continuă pe [1, ∞) , în timp ce limita punctuală nu (este discontinuă în
1).
Cum în acest exemplu limita punctuală nu este o funcţie continuă este necesară introducerea
unui nou concept:
Definiţie 3.1.2 Spunem că şirul ( fn )n de funcţii reale definite pe A converge uniform (sau că
u
este uniform convergent) la funcţia f pe A (notăm fn → f ) dacă ∀ε > 0 ∃N = N (ε) astfel
A
încât | fn (x) − f (x)| < ε ∀n ≥ N şi ∀x ∈ A.
 46 Capitolul 3. Şiruri şi serii de funcţii

 Exemplu 3.1.1 Arătăm că şirul fn : [0, 1] → R definit prin fn (x) = xn nu este uniform conver-
gent la

0 dacă 0 ≤ x < 1
f (x) =
1 dacă x = 1.
În acest sens, observăm că
 n
x dacă 0 ≤ x < 1
fn (x) − f (x) =
0 dacă x = 1
u 1
şi presupunând că fn → f putem alege ε = 2 pentru a observa că nu există N = N (ε) ∈ N astfel
[0,1]
încât | fn (x) − f (x)| < 12 ∀n ≥ Nşi ∀x ∈ [0, 1] sau echivalent @ N = N (ε) ∈ N astfel încât xn < 1
2
∀n ≥ N şi ∀x ∈ [0, 1). Aşadar ( fn )n nu este uniform convergent la f . 

Caracteristic convergenţei uniforme este posibilitatea alegerii rangului N ca funcţie numai de

ε şi de şirul ( fn )n nu şi de x. În acest mod:

Observaţie 3.1.1 Convergenţa uniformă o implică pe aceea punctuală însă reciproc nu este
în general adevărat (aşa cum o arată Exemplul 3.1.1).

Teoremă 3.1.2 Dacă fn : A → R (n ≥ 0) este un şir de funcţii convergente punctual la funcţia

f : A → R atunci ( fn )n≥0 converge uniform la f pe A dacă şi numai dacă are loc egalitatea
lim sup | fn (x) − f (a)| = 0.
n→∞ x∈A

 Exemplu 3.1.2 Arătăm că şirul fn : [0, 1] → R definit prin fn (x) = xn nu este uniform conver-
gent la

0 dacă 0 ≤ x < 1
f (x) =
1 dacă x = 1.
Avem
( ) ( )
sup | fn (x) − f (x)| = max sup | fn (x) − f (x)| , | fn (1) − f (1)| = max sup xn , 0 = 1
x∈[0,1] x∈[0,1) x∈(0,1)

şi deci sup | fn (x) − f (x)| = 1 6= 0 =⇒ fn nu converge uniform la f . 

x∈[0,1]

3.1.1 Proprietăţile şirurilor uniform convergente

Teoremă 3.1.3 — a lui Karl Theodor Wilhelm Weierstrass (1815-1897). Fie A ⊆ R mulţime,
u
x0 ∈ A şi f , fn : A → R (n ≥ 0). Dacă fn −→ f şi fiecare ( fn )n≥0 este continuă în x0 (respectiv
A
pe A), atunci f este continuă în x0 (respectiv pe A).

Aşadar, rezultatul dă încă un răspuns la întrebarea dacă şirul de funcţii fn : [0, 1] → R definit
prin fn (x) = xn este uniform convergent.
Mai mult, notăm că există şiruri de funcţii discontinue în orice punct din domeniul de definiţie
care converg uniform la o funcţie continuă:
 Exemplu 3.1.3 Şirul de funcţii discontinue
1

n dacă x∈Q
fn : R → R, fn (x) =
0 dacă x ∈ R\Q
converge uniform la 0 pentru orice x ∈ R. 
3.1 Şiruri de funcţii, convergenţă simplă şi uniformă 47

Teoremă 3.1.4 Fie f , fn : A ⊆ R → R (n ≥ 0) cu ( fn )n≥0 mărginite pe A ∀n ≥ 0. Dacă

u
fn −→ f , atunci f : A → R este mărginită.
A

n
 Exemplu 3.1.4 Şirul de funcţii fn : (0, 1) → R definit prin fn (x) = nx+1 nu converge uniform
pe (0, 1) deoarece fiecare fn este mărginită pe (0, 1) dar limita sa punctuală f (x) = 1x nu. Mai
mult, ( fn )n≥0 converge uniform la f în orice interval [a, 1) cu 0 < a < 1. A demonstra aceasta
revine la a observa că pentru a ≤ x < 1 avem
 
 n 1  1 1 1
0 ≤ | fn (x) − f (x)| = 
 − = < 2< 2
nx + 1 x x (nx + 1) nx na
u 1
şi deci lim sup | fn (x) − f (x)| = 0 relaţie care demonstrează că fn −→ f . Notăm că | f (x)| ≤ a
n→∞x∈[a,1) [a,1)
∀x ∈ [a, 1) şi astfel limita uniformă f este mărginită pe [a, 1). 

Teoremă 3.1.5 — a lui Ulisse Dini (1845-1918). Fie K ⊂ R compact şi ( fn )n şir de funcţii
continue definit pe K cu valori reale. Dacă şirul ( fn )n este descrescător şi convergent la o
funcţie continuă f : K → R, atunci ( fn )n converge uniform la f .

Dacă limita punctuală f : K → R nu este funcţie continuă pe K teorema îşi încetează

valabilitatea. Într-adevăr, şirul de funcţii fn : [0, 1] → R definit prin fn (x) = xn este descrescător
pe intervalul compact [0, 1] însă limita sa punctuală nu este continuă pe [0, 1].
Analog, se pot construi exemple în care enunţul îşi încetează valabilitatea dacă cel puţin una
din cele trei condiţii suficiente, neanalizate, ale teoremei ( fn şir de funcţii continue definit pe K,
K compact sau fn descrescător) nu sunt îndeplinite.

Teoremă 3.1.6 — Teorema de derivare termen cu termen a unui şir de funcţii. Fie
I ⊆ R interval nedegenerat (adică ce nu se reduce la un punct) şi fn : I ⊆ R → R (n ≥ 0) şir de
funcţii derivabile cu proprietăţile
i) ∃a ∈ I astfel încât ( fn (a))n≥0 este convergent;
u
ii) ∃g : I → R astfel încât fn0 −→ g ∀A ⊆ I mărginită.
A
u
În aceste ipoteze există f : I → R derivabilă cu proprietăţile f 0 = g şi fn −→ f ∀A ⊆ I
A
mărginită.

2 2
Observaţie 3.1.2 Definim fn : R → R prin fn (x) = √ x2 . Dacă x 6= 0, atunci lim √ x2 =
x + n1 n→∞ x + 1n
x2 s
|x| = |x|. Mai mult fn (0) = 0 pentru orice n ∈ N. Astfel că fn → |x|. Limita |x| nu este
R
derivabilă în 0 chiar dacă toate şirurile de funcţii fn sunt derivabile pe R.

Observaţie 3.1.3 Dacă I este o reuniune de intervale teorema nu este în general adevărată.
Într-adevăr, fie I = (−1, 0) ∪ (0, 1) şi fn : I → R (n ≥ 1) un şir de funcţii definit astfel
 1
n pentru orice x ∈ (0, 1)
fn (x) = n , n ≥ 1.
(−1) pentru orice x ∈ (−1, 0)

Atunci ( fn (x))n≥1 este convergent ∀x ∈ (0, 1) şi fn0 = 0 ∀n ≥ 1 deci ( fn0 (x))n≥1 este uniform
convergent. Totuşi ( fn (x))n≥1 nu este convergent pentru x ∈ (−1, 0).
48 Capitolul 3. Şiruri şi serii de funcţii

Observaţie 3.1.4 Convergenţa uniformă a unui şir ( fn (x))n≥0 de funcţii derivabile nu implică
convergenţa uniformă şi nici chiar simplă a şirului ( fn0 (x))n≥0 al derivatelor. Într-adevăr, dacă
s
fn (x) = 1n sin nx ∀x ∈ R, atunci fn −→ 0. Pe de altă parte
R

|sin nx| 1
lim sup | fn (x)| = lim sup = lim = 0
n→∞ x∈R n→∞ x∈R n n→∞ n

u
implică fn −→ 0. În final, şirul ( fn0 (x))n≥1 = (cos nx)n≥1 nu converge punctual la 0 pe R
R
deoarece este divergent. De exemplu fn0 (π) = (−1)n nu converge pentru n → ∞.

Teoremă 3.1.7 — Teorema de trecere la limită sub semnul integral. Fie fn : [a, b] → R
(n ≥ 0) şir uniform convergent de funcţii integrabile. Atunci
i) limita sa notată cuRf este integrabilă;
ii) şirul integralelor ab fn (x) dx este convergent la ab f (x) dx (adică lim ab fn (x) dx =
R R
n→∞
Rb Rb
lim fn (x) dx =
a n→∞ a f (x) dx).

R1 1
Exerciţiu 3.1.2 Fie a > 0. Să se calculeze lim 0 n+x a dx. 
n→∞

1
Soluţie. Pentru aceasta considerăm şirul de funcţii fn : [0, 1] → R, fn (x) = n+x a şi observăm că

este convergent simplu (punctual) la f : [0, 1] → R, f (x) = 0. Testăm convergenţa uniformă.

Metoda 1: Deoarece
1 1
| fn (x) − f (x)| = a
≤ → 0 pentru n → ∞
n+x n
deducem din Teorema 3.1.2 că şirul de funcţii este uniform convergent pe [0, 1].
Metoda 2: Deoarece
1 1 −1
fn+1 (x) − fn (x) = a
− a
= <0
n+1+x n+x (n + x ) (n + 1 + xa )
a

deducem că fn (x), n ≥ 0 este monoton descrescător pe compactul [0, 1], proprietăţi care confirmă
îndeplinirea ipotezelor Teoremei 3.1.5 care probează că fn , n ≥ 0 este un şir uniform convergent
la 0 pe [0, 1].
Uzând de proprietatea de uniform convergenţă pe [0, 1], demonstrată de Metoda 1/Metoda 2,
limita de calculat devine
Z 1 Z 1 Z 1
1 1
lim dx = lim dx = 0dx = 0,
n→∞ 0 n + xa 0 n→∞ n + xa 0

conform Teoremei 3.1.7.

Observaţie 3.1.5 Dacă şirul ( fn (x))n converge simplu şi neuniform către f , atunci teorema
2 s
nu este în general adevărată. Într-adevăr, fie fn (x) = nxe−nx , x ∈ [0, 1]. Atunci fn −→ 0 şi
Z 1 Z 1
−nx2 1 2 1
n→∞ 1 2
nxe dx = − e−nx 10 = 1 − e−n → 6= 0 = lim nxe−nx dx.
0 2 2 2 0 n→∞

Punctăm, de asemenea, că şirul ( fn (x))n nu este monoton descrescător, servind astfel ca
 3.2 Serii de funcţii 49

exemplu de şir în care Teorema 3.1.5 îşi încetează valabilitatea.

3.2 Serii de funcţii

Definiţie 3.2.1 Fie fn : A ⊆ R → R (n ≥ 0) şir de funcţii. Perechea ( fn )n≥0 , (sn )n≥0 unde
n ∞
sn = Σ fi se numeşte serie de funcţii de termen general fn şi se notează cu Σ fn , Σ fn sau
i=0 n≥0 n=0
Σ fn . Funcţia sn se numeşte suma parţială de ordin n a seriei date.
n

Definiţie 3.2.2 Vom spune că seria Σ fn este:

n≥0
i) simplu convergentă, dacă seria numerică Σ fn (x) este convergentă ∀x ∈ A;
n≥0
ii) absolut convergentă, dacă seria numerică Σ | fn (x)| este convergentă ∀x ∈ A;
n≥0
iii) uniform convergentă, dacă şirul de funcţii (sn )n≥0 este uniform convergent.

Definiţie 3.2.3 Cea mai mare submulţime M ⊆ A cu proprietatea că seria Σ fn (x) este
n≥0
convergentă ∀x ∈ M se numeşte mulţimea de convergenţă a seriei date.

Obţinem în acest mod o funcţie S : M → R definită prin S (x) = Σ fn (x) ∀x ∈ M numită

n≥0
suma seriei Σ fn (x).
n≥0

3.2.1 Criterii de convergenţă

Teoremă 3.2.1 — Criteriul majorării, al lui Karl Theodor Wilhelm Weierstrass. Dacă
Σ fn (x) este serie de funcţii definite pe A ⊆ R cu proprietatea că există un şir (xn )n≥0
n≥0
de numere pozitive astfel încât:

i) seria Σ xn este convergentă;

n≥0
ii) | fn (x)| ≤ xn pentru orice n ∈ N şi pentru orice x ∈ A,

atunci seria Σ fn (x) este absolut şi uniform convergentă.

n≥0

∞
 Exemplu 3.2.1 Seria geometrică Σ xn = 1 + x + x2 + x3 + ... are suma parţială
n=0
n 1 − xn+1
Sn (x) = Σ xk = .
k=0 1−x
1 1
Deci Sn (x) → 1−x pentru n → ∞ dacă |x| < 1 şi diverge dacă |x| ≥ 1, însemnând că Σ xn = 1−x
n≥0
1
punctual pe (−1, 1). Deoarece 1−x este nemărginită pe (−1, 1) deducem că această convergenţă
∞
nu este uniformă. Mai mult, observăm că pentru ρ ∈ [0, 1) cu |x| ≤ ρ avem |xn | ≤ ρ n şi Σ ρ k < ∞.
k=0
Din Criteriul majorării al lui Weierstrass aplicat cu xn = ρ n deducem că seria este uniform
convergentă pe [−ρ, ρ]. 

∞
1 n
Exerciţiu 3.2.1 Să se arate că seria Σ 2015n cos (2014 x) converge absolut şi uniform pe R.
n=1


 1  ∞ ∞
n  1 1
Soluţie. Într-adevăr, | fn (x)| =  2015 n cos 2014 x ≤ xn = 2015n . Pe de altă parte Σ xn = Σ n =
n=1 n=1 2015
2015
2014 . Cum i) şi ii) sunt verificate =⇒ concluzia.
 50 Capitolul 3. Şiruri şi serii de funcţii

Redăm criteriul lui Augustin-Louis Cauchy pentru serii de funcţii:

Teoremă 3.2.2 Fie fn : A → R (n ≥ 0). Seria Σ fn (x) este uniform convergentă dacă şi
n≥0
numai dacă ∀ε > 0∃N = N (ε) ∈ N astfel încât să avem | fn+1 (x) + ... + fn+p (x)| < ε pentru
orice x ∈ A, orice n ≥ N şi orice p ∈ N∗ .

∞
n+1 xn
Exerciţiu 3.2.2 Să se arate că seria Σ (−1) n converge uniform pe [0, 1]. 
n=1

xn
Soluţie. Într-adevăr, fie an (x) = n. Atunci, pentru 0 ≤ x ≤ 1 avem a1 (x) ≥ a2 (x) ≥ ... ≥ 0
∞ n
şi lim an (x) = 0. Deci, seria Σ (−1)n+1 xn converge punctual în [0, 1] conform criteriului lui
n→∞ n=1
Leibniz (Teorema 2.6.1). Mai mult,
n+1 n+p 
   n+1   n+p 
(−1)n+2 x n+p+1 x
 x  x 
+ ... + (−1)  ≤ 
  + ... +  
 n+1 n+ p  n+1  n+ p
   
 1   1  p
≤   + ... + 
n+ p ≤ n+1

n+1
∞ n
p
şi deoarece lim n+1 = 0 seria Σ (−1)n+1 xn converge uniform pe [0, 1]. Remarcăm, de aseme-
n→∞ n=1
  ∞
n+1 xn  1 1
nea, că sup (−1) = însă n este divergentă şi ca atare Criteriul majorării al lui

n  n Σ
x∈[0,1] n=1
Weierstrass falsează.

3.2.2 Proprietăţi ale seriilor de funcţii

Analog şirurilor de funcţii şi la seriile de funcţii, convergenţa uniformă păstrează proprietăţile
funcţiilor şi pentru suma seriei.

Teoremă 3.2.3 Fie A ⊆ R şi fn : A → R (n ≥ 0). Dacă fiecare funcţie fn (n ≥ 0) este continuă
în x0 ∈ A (respectiv pe A) şi seria Σ fn (x) este uniform convergentă pe A, atunci suma sa este
n≥0
funcţie continuă în x0 (respectiv pe A).

Un rezultat util ce se deduce din acest enunţ este:

Teoremă 3.2.4 Fie I unul din intervalele [a, b], (a, b], [a, b). Dacă A ⊆ R, iar fn : A → R
(n ≥ 0) este şir de funcţii cu proprietăţile:

i) ∃ I ⊆ A astfel încât seria Σ fn (x) este uniform convergentă pe I,

n≥0
ii) ∃ S : I → R continuă pe I astfel încât Σ fn (x) = S (x) pentru x ∈ (a, b),
n≥0

atunci Σ fn (x) este uniform convergentă la S (x) pe I.

n≥0

Demonstraţie. Presupunem I = [a, b] , celelalte cazuri se tratează analog. Ipoteza Σ fn (x)

n≥0
uniform convergentă pe [a, b] împreună cu Teorema 3.2.3 demonstrează că suma seriei Σ fn (x)
n≥0
este funcţie continuă pe [a, b]. Arătăm că dacă S (x) este suma seriei de funcţii pe intervalul
[a, b] , atunci S (x) = S (x) pe [a, b]. Într-adevăr, S (x) = S (x) pe (a, b) din unicitatea sumei unei
serii de funcţii. Acum, din S funcţie continuă pe [a, b] deducem că lim S = S (b). Pe de altă parte
x→b
x<b
3.2 Serii de funcţii 51

lim S = lim S, iar în final lim S = lim S = S (b) = S (b). Analog se argumentează că
x→b x→b x→b x→b
x<b x<b x<b x<b

lim S = limS = S (a) = S (a) .

x→a x>a
x>a x>a

Am demonstrat că S = S pe [a, b].

Teoremă 3.2.5 — Teorema de derivare termen cu termen a unui serii de funcţii. Dacă
I ⊆ R este interval nedegenerat şi fn : I ⊆ R → R (n ≥ 0) şir de funcţii derivabile cu proprietăţile
i) ∃x0 ∈ I astfel încât seria numerică Σ fn (x0 ) este convergentă;
n≥0
ii) seria Σ fn0 este uniform convergentă pe fiecare mulţime mărginită A ⊆ I, fie g suma
n≥0
sa, atunci există S : I → R derivabilă astfel încât S0 = g şi Σ fn (x) este uniform convergentă
n≥0
pe fiecare mulţime mărginită A ⊆ I şi are suma S.

Putem formula:
Exerciţiu 3.2.3 Să se determine mulţimea de convergenţă şi suma seriilor:
2 n
i) x + x2 + ... + xn + ... ;
ii) 1 + 2x + 3x2 + ... + nxn−1 + ... . 

Soluţie. i) Observăm că an = 1n iar raza de convergenţă a seriei este R0 = lim n+1 = 1. Pentru
n→∞ n
x = −1 obţinem, conform criteriului lui Leibniz, o serie convergentă. Pentru x = 1 obţinem serie
divergentă. Rezultă mulţimea de convergenţă a seriei este [−1, 1). Fie S (x) suma seriei. Cum,
seria este uniform convergentă pe [−r, r], 0 < r < 1 ea poate fi derivată termen cu termen:
0 !0
2 n ∞ n
 ∞
x x x 1
S0 (x) = x + + ... + + ... = ∑ = ∑ xn−1 = , |x| < 1.
2 n n=1 n n=1 1−x

Am obţinut că
1 1
Z
0
S (x) = =⇒ S (x) = dx = − ln (1 − x) + K
1−x 1−x
unde constanta K ∈ R se determină astfel

 S (0) = − ln (1 − 0) + K
∞ n
0 =⇒ K = 0 =⇒ S (x) = − ln (1 − x) pentru x ∈ [−1, 1) .
 S (0) = ∑ n = 0
n=1

ii) Analog, mulţimea de convergenţă este (−1, 1) , iar suma seriei se calculează astfel
0
1 · (1 − x) − x (1 − x)0

n x 1
n 0 2 n−1
Σ (x ) = 1 + 2x + 3x + ... + nx + ... = = 2
= .
k=1 1−x (1 − x) (1 − x)2

Teoremă 3.2.6 — Teorema de integrare termen cu termen. Fie fn : [a, b] → R (n ≥ 0)

şir de funcţii, Σ fn (x) o serie uniform convergentă de funcţii integrabile şi S suma sa. Atunci
n≥0
Rb Rb
S este integrabilă pe [a, b] şi avem a S (x) dx = Σ a fn (x) dx.
n≥0

Testăm aplicabilitatea Teoremei 3.2.4 şi Teoremei 3.2.6 pe o problemă a lui Gottfried Leibniz
(1646-1716) şi James Gregory (1638-1675).
52 Capitolul 3. Şiruri şi serii de funcţii

∞ 2n+1
x n
Exerciţiu 3.2.4 Fie Σ (−1) 2n+1 , x ∈ R serie de funcţii. Să se determine mulţimea de
n=0
∞
π (−1)n
convergenţă a seriei, suma sa şi să se deducă că 4 = Σ . 
n=0 2n+1

Soluţie. Observăm că

 (−1)n+1 x2n+3 
 
|x|2n+3 2n + 1 (2n + 1) |x|2
lim  2n+3 
= lim = lim = |x|2 .

x→∞  (−1)n x2n+1  x→∞ 2n + 3 |x|2n+1 2n + 3

x→∞
2n+1
∞ 2n+1
Folosind criteriul raportului deducem că Σ (−1)n 2n+1
x
este absolut convergentă pentru x ∈
n=0
(−1, 1) şi deci simplu convergentă. Pe de altă parte, pentru x = ±1 se deduce din criteriul lui
Leibniz că seria este de asemenea simplu convergentă. Am demonstrat că seria este simplu
convergentă pentru x ∈ [−1, 1] şi divergentă pentru |x| > 1. Folosind Teorema 3.2.2 vom
demonstra că această convergenţă este uniformă pe [−1, 1]. Într-adevăr,
2n+1 2n+2p+1 
   2n+1   2n+2p+1 

(−1) n+1 x n+p+1 x  ≤ 
x
 + ... +  x
  
+ ... + (−1) 
 2n + 1 2n + 2p + 1   2n + 1   2n + 2p + 1 
   
 ≤ p+1
 1   1 
≤    + ... + 
2n + 1   2n + 2p + 1  2n + 1
şi deoarece
p+1 ∞ x2n+1
lim = 0 seria Σ (−1)n converge uniform pe [−1, 1] .
n→∞ 2n + 1 n=0 2n + 1
Determinăm suma seriei de funcţii. Pentru aceasta se observă că
1
= 1 − x + x2 − x3 + ... pentru x ∈ (−1, 1)
1+x
Mai mult, avem
1
= 1 − x2 + x4 − x6 + ... + (−1)n x2n − ... pentru x ∈ (−1, 1) .
1 + x2
Teorema 3.2.6 ne permite să integrăm, obţinem
Z x Z x
1
1 − t 2 + t 4 − t 6 + ... + (−1)n t 2n − ... dt


dt =
0 1 + t2 0

sau echivalent
∞ x2n+1
arctgx = Σ (−1)n pentru x ∈ (−1, 1) .
n=0 2n + 1
∞ 2n+1
Recapitulând, am demonstrat că ∃ [−1, 1] ⊆ R astfel încât seria Σ (−1)n 2n+1
x
este uniform
n=0
convergentă pe [−1, 1] şi ∃ arctgx : [−1, 1] → R continuă pe [−1, 1] astfel încât
∞ x2n+1
Σ (−1)n = arctgx pentru x ∈ (−1, 1) ,
n=0 2n + 1
adică ipotezele Teoremei 3.2.4 sunt îndeplinite şi ca atare
∞ x2n+1
Σ (−1)n = arctgx pentru x ∈ [−1, 1] . (3.1)
n=0 2n + 1
∞
π (−1)n
Înlocuind x = 1 în (3.1) se obţine 4 = Σ .
n=0 2n+1
 3.3 Probleme rezolvate 53

3.3 Probleme rezolvate

Exerciţiu 3.3.1 Se consideră şirul de funcţii ( fn )n≥1 definit prin fn (x) = n2 xn pentru x ∈ [0, 1].
Să se studieze convergenţa simplă a şirului ( fn )n≥1 pe [0, 1]. 

Soluţie. Evident fn (0) = 0 ∀n ∈ N. Astfel că şirul { fn (0)} este constant şi converge la 0. Dacă
x ∈ (0, 1) scriem n2 xn = n2 en ln x şi observăm că lim fn (x) = 0. Pe de altă parte fn (1) = n2 şi
n→∞
lim fn (x) = ∞. În concluzie, ( fn )n≥1 nu este simplu convergent pe [0, 1].
n→∞

x
Exerciţiu 3.3.2 Să se arate că şirul de funcţii ( fn )n≥0 , fn : R → R definit prin fn (x) = 1+nx 2
converge uniform la 0 pe R. 

Soluţie. Observăm că

√
1 n |x| 1
| fn (x)| = √ 2
≤ √ → 0 pentru n → ∞.
n 1 + nx 2 n
u
Cum lim sup | fn (x)| = 0 deducem că fn → 0, fapt ce încheie demonstraţia.
n→∞ x∈R R
Alternativ, rezultatul se putea obţine prin determinarea, într-o primă etapă, a punctului de
minim/maxim pentru fn . O altă observaţie este că fn este derivabilă şi
1 − nx2
fn0 (x) = .
(1 + nx2 )2
Pe de altă parte

s 0 dacă x 6= 0
fn0 (x) → g (x) =
1 dacă x=0
u u
şi deci fn0 (x) 9 g (x), deoarece g este discontinuă în 0. Am demonstrat că fn → 0 dar fn0 (0) = 1
R
astfel că limita derivatelor nu este derivata limitei.
nx
Exerciţiu 3.3.3 Fie ( fn )n≥0 un şir de funcţii definit pe (0, ∞) prin fn (x) = 1+n2 x2 . Să se arate
că şirul fn converge simplu, dar nu converge uniform. 

Soluţie. Observăm că

1 xn 1 1
lim fn (x) = lim 1
= lim = 0
n→∞ n→∞ x2 n2 + 1 x n→∞ n
n2 x2
s 1
 1

1

 1
şi deci fn → 0. Pe de altă parte pentru orice ε < 2 avem  fn n −f n
 = − 0 > ε de unde
2
(0,∞)
u
fn 9 0.
(0,∞)

Exerciţiu 3.3.4 Fie ( fn )n un şir de funcţii reale definit prin

1
n3 dacă 0 < x ≤

fn (x) = n
1 altfel.

Să se arate că ( fn )n converge punctual la funcţia constantă f = 1 pe R. 

/ 0, 1n . Intervalele 0, 1n



Soluţie. Pentru orice x din R există un număr natural N astfel încât x ∈
devin mici când n → ∞. Mai mult, fn (x) = 1 pentru orice n > N. Deci lim fn (x) = 1 pentru
n→∞
orice x.
54 Capitolul 3. Şiruri şi serii de funcţii

x+n
Exerciţiu 3.3.5 Se consideră şirul de funcţii ( fn )n≥1 , fn : [0, ∞) → R, fn (x) = x+n+1 . Să se
arate că ( fn )n≥1 converge uniform. 

Soluţie. Se observă că lim fn (x) = 1. În concluzie, dacă notăm f : [0, ∞) → R, f (x) = 1, atunci
n→∞
s
fn → f . Arătăm că limita este uniformă, iar pentru aceasta observăm că
[0,∞)

1 1 1
| fn (x) − f (x)| = < şi sup | fn (x) − f (x)| ≤ .
n + x + 1 n x∈[0,∞) n

1 n→∞ u
Deoarece n → 0 independent de x rezultă că lim sup | fn (x) − f (x)| = 0 şi ca atare fn → f .
n→∞x∈[0,∞) [0,∞)

Exerciţiu 3.3.6 Se consideră şirul de funcţii

dacă 0 < x < 1n

 2
 n x
fn (x) = 2n − n2 x dacă 1n ≤ x < 2n
0 dacă 2n ≤ x < 1.


R1 R1
Să se cerceteze dacă lim fn (x) dx = lim fn (x) dx. 
n→∞ 0 0 n→∞

Soluţie. Pentru fiecare x ∈ (0, 1] fix, vedem că fn (x) = 0 ∀n ≥ 2x . Aşadar lim fn (x) = lim 0 = 0.
n→∞ n→∞
s
Mai mult, în x = 0 avem lim fn (0) = lim n2 · 0 = 0. Am demonstrat că fn → 0. Pe de altă parte,
n→∞ n→∞ [0,1]
pentru orice n ≥ 1, avem
Z 1 Z 1/n Z 2/n Z 1
n2 xdx + 2n − n2 x dx +


fn (x) dx = 0dx
0 0 1/n 2/n
1/n  2/n
n2 x2  n2 x2 
 
1 1
= + 2nx − + 0 = + (4 − 2) − 2 − + 0 = 1.
2 0 2 1/n 2 2

Clar
Z 1 Z 1
lim fn (x) dx = lim 1 = 1 6= 0 = lim fn (x) dx
n→∞ 0 n→∞ 0 n→∞

R1 R1
adică lim fn (x) dx 6= lim fn (x) dx şi concluzia a fost dată. Mai mult, observăm că
n→∞ 0 0 n→∞

  
 1 
sup | fn (x)| =  fn = n → ∞ pentru n → ∞.
x∈(0,1] n 

Aşadar, un şir de funcţii punctual convergent nu este necesar să fie mărginit, chiar dacă converge
la 0. În plus, sup fn = n → ∞ pentru n → ∞ implică că fn nu este uniform convergent pe (0, 1].

Exerciţiu 3.3.7 Să se stabilească dacă şirul de funcţii

n2 ln (x + a)
fn (x) = , x ∈ [1 − a, ∞) şi a ∈ [0, 1] ;
(x + a)n

converge uniform pe [1 − a, ∞). 

3.3 Probleme rezolvate 55

Soluţie. Fie f (x) = lim fn (x) = 0 pentru x ∈ [1 − a, ∞).

n→∞
Vom evalua
n2 ln (x + a)
lim sup | fn (x) − f (x)| = lim sup n .
n→∞x∈[1−a,∞) n→∞x∈[1−a,∞) (x + a)

Pentru aceasta observăm că

n ln (x + a) − 1
fn0 (x) = −n2 .
(x + a)n+1
1
Ecuaţia fn0 (x) = 0 este echivalentă cu n ln (x +ha) − 1 = 0 ceiare soluţia x = e n − a. Observăm
1
că fn (x) este monoton crescător pentru x ∈ 1 − a, e n − a şi monoton descrescător pentru
 1 
x ∈ e n − a, ∞ . Aşadar

n2 ln (x + a) n2 1
 
1 n
sup n = fn e − a =  1 nn = 9 0 pentru n → ∞
n
x∈[1−a,∞) (x + a) en e

şi deci { fn (x)} nu converge uniform pe [1 − a, ∞).

∞
1
Exerciţiu 3.3.8 Fie a ∈ R+ şi h (x) = Σ 2 serie de funcţii.
n=1 x2 +(n+a)
i) Să se arate că h este funcţie continuă pe R.
ii) Să se verifice dacă h este derivabilă, iar în caz afirmativ să se studieze continuitatea
derivatei. 

Soluţie. i) Observăm că

 
 1  1 1
≤ ≤ 2 pentru orice x ∈ R
 

2 2
 x + (n + a)  (n + a)2 n
∞   ∞ ∞
de unde Σ  2 1 2  ≤ Σ n12 . Cum Σ n12 este serie convergentă putem aplica Criteriul lui

n=1 x +(n+a) n=1 n=1
∞
1
Weierstrass care probează că Σ 2 converge uniform pe R. Pe de altă parte, deoarece
n=1 x2 +(n+a)
∞
1
fiecare funcţie hn (x) = este continuă pe R, iar seria Σ hn (x) este uniform convergentă
x2 +(n+a)2 n=1
pe R deducem, din Teorema 3.2.3, că funcţia limită este continuă pe R.
ii) Demonstrăm că h este derivabilă. Observăm că:
x
h0n (x) = −2 h i2 = 0 =⇒ x = 0.
2 2
(a + n) + x

Mai mult
x −2
lim h0n (x) = lim − 2 h 2
= lim h i = 0.
4x (a + n)2 + x2
x→∞ x→∞
i x→∞
(a + n)2 + x2 (− ∞ )
∞

Pe de altă parte, h0n (x) < 0 pentru orice x > 0 rezultă că h0n (x) are un minim global pentru x ≥ 0.
Pentru a-l afla mai derivăm o dată h0n (x) şi obţinem

a2 + 2an + n2 − 3x2 (a + n)2 − 3x2

h00n (x) = −2 h i3 = −2 h i3 .
(a + n)2 + x2 (a + n)2 + x2
56 Capitolul 3. Şiruri şi serii de funcţii

Punctul de minim este soluţia ecuaţiei h00n (x) = 0 sau echivalent (a + n)2 − 3x2 = 0 =⇒ x = ± n+a
√ .
3
Am demonstrat că h0n (x) are un minim global pentru x = n+a
√ . În plus, din h0 (x) funcţie impară
3 n
rezultă că x = − n+a
√ este punct de maxim global. Obţinem inegalităţile
3
    √ √
n+a n+a 3 3 3 3
h0n √ ≤ h0n (x) ≤ h0n − √ ⇐⇒ − 0
≤ hn (x) ≤
3 3 8 (a + n)3 8 (a + n)3
√ ∞ √
adică |h0n (x)| ≤ 3 3
. Evident că Σ 3 3
este convergentă şi deci putem aplica Criteriul lui
8(a+n)3 n=1 8(a+n)
3
∞
Weierstrass care probează că Σ h0n (x) converge uniform pentru orice x ∈ R. Teorema 3.2.5 ne
n=1
garantează că
∞ ∞ −2x
h0 (x) = Σ h0n (x) = Σ h i2
n=1 n=1
(a + n)2 + x2

şi în particular că h0 (x) este funcţie continuă, mai mult h este derivabilă.

Exerciţiu 3.3.9 Fie a, p, q ∈ (0, ∞). Să se studieze convergenţa uniformă pentru seria

xp xp xp
 
∞
+ Σ −
a n=1 a + nxq a + (n − 1) xq

când x ∈ [0, 1]. 

Soluţie. Considerăm suma parţială

xp xp xp
 
k
Sk (x) = + Σ −
a n=1 a + nxq a + (n − 1) xq
xp
 p
xp xp xp xp xp
    
x
= + − + − + ... + −
a a + xq a a + 2xq a + xq a + kxq a + (k − 1) xq
xp xp xp xp
= − + = .
a a a + nxq a + kxq
Observăm că
xp xp
 
p 1 1
Sk (x) − Sk−1 (x) = − =x −
a + kxq a + (k − 1) xq a + kxq a + (k − 1) xq
a + (k − 1) xq − a − kxq x p+q
= xp = − ≤0
(a + kxq ) [a + (k − 1) xq ] (a + kxq ) [a + (k − 1) xq ]
de unde {Sk (x)}k≥1 este şir descrescător.
xp
Pe de altă parte lim Sk (x) = lim a+kx q = 0.
k→∞ k→∞
Recapitulând

i) [0, 1] este interval compact;

ii) {Sk (x)}k≥1 este şir descrescător;
xp
iii) lim Sk (x) = lim a+kx p = 0
k→∞ k→∞

deducem că ipotezele Teoremei 3.1.5 sunt îndeplinite şi ca atare {Sk (x)}k≥1 este şir uniform
convergent la 0. În concluzie convergenţa la 0 a seriei este uniformă.
 4. Serii de puteri

4.1 Determinarea razei de convergenţă

Definiţie 4.1.1 O serie de funcţii de forma Σ an xn se numeşte serie de puteri cu centrul în 0.
n≥0

Definiţie 4.1.2 Numărul

  
∞ n
R0 = sup r ≥ 0  Σ |an | r < ∞

n=0

se numeşte raza de convergenţă a seriei de puteri, iar intervalul (−R0 , R0 ) intervalul de

convergenţă al seriei de puteri.

Istoric. Pentru determinarea razei de convergenţă R0 , Augustin Louis Cauchy (1789-1857)

a descoperit în anul 1821 o formulă care a rămas atunci neobservată. 70 de ani mai târziu
Jacques-Solomon Hadamard (1865-1963) regăseşte această formulă:
p
Teoremă 4.1.1 — Teorema Cauchy-Hadamard. Dacă ω = lim n |an | atunci raza de con-
n→∞
1
vergenţă a seriei de puteri Σ an xn notată prin R0 este dată de formula R0 = ω (cu, convenţia
n≥0
1 1
0 = +∞, +∞ = 0).

Exerciţiu 4.1.1 Să se determine raza de convergenţă pentru seria de puteri Σ 2nn xn . 
n≥0

p √
Soluţie. Cum an = n
2n =⇒ ω = lim n
|an | = lim 12 n n = 12 . Prin urmare R0 = 2 şi intervalul de
n→∞ n→∞
convergenţă este (−2, 2).
Se observă că problema se poate rezolva şi cu următorul rezultat datorat lui d’Alembert:
 
a 
Teoremă 4.1.2 Dacă ω = lim  an+1
n
 există (finită sau infinită), atunci R0 = ω1 .
n→∞
 58 Capitolul 4. Serii de puteri

∞
Teoremă 4.1.3 — a lui Niels Henrik Abel . Fie Σ an xn serie de puteri şi R0 raza sa de
n=0
convergenţă. Următoarele sunt adevărate:
∞
i) ∀x0 ∈ (−R0 , R0 ) seria numerică Σ an x0n este absolut convergentă;
n=0
∞
/ [−R0 , R0 ] seria numerică Σ an x0n nu este convergentă;
ii) ∀x0 ∈
n=0
iii) pentru orice 0 < r < R0 seria de funcţii Σ an xn converge uniform pe intervalul închis
n≥0
[−r, r].

4.2 Proprietăţi ale seriilor de puteri

∞
Teoremă 4.2.1 Dacă Σ an xn este serie de puteri, R0 raza sa de convergenţă, iar f (x) este
n=0
suma sa, atunci
i) f este continuă pe (−R0 , R0 ) ;
ii) f este derivabilă pe (−R0 , R0 ) şi derivata f 0 este egală cu suma derivatelor (adică
∞
f 0 (x) = Σ an nxn−1 ).
n=0

∞
Se pot considera serii de puteri de forma generală Σ an (x − x0 )n cu x0 ∈ R fixat, iar toate
n=0
∞
rezultatele seriilor de puteri de forma Σ an xn se transmit acestor serii generale. Mai mult, are
n=0
loc un rezultat mai general:

Teoremă 4.2.2 Dacă g este o funcţie continuă cu valori reale şi există R0 ∈ R astfel încât
∞
seria de puteri Σ an xn să fie absolut convergentă la f (x) pentru orice x ∈ R cu |x| < R0 , atunci
n=0
∞
seria de puteri Σ an (g (x))n converge absolut la f (g (x)) pentru orice x ∈ R cu |g (x)| < R0 .
n=0

∞
2 n
(x − 3)n ,


Exerciţiu 4.2.1 Se consideră seria de puteri Σ 5 pentru x ∈ R.
n=0
i) Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei.
ii) Calculaţi suma seriei f (x) pentru valorile x aparţinând mulţimii de convergenţă. 

∞
2 n n


Soluţie. i) Notăm x −3 = y şi obţinem seria de puteri Σ y care va avea raza de convergenţă
n=0 5

1 5
R0 = q =
lim n 2

n 2
n→∞ 5

deci pentru y ∈ − 52 , 25 seria este convergentă, iar pentru y ∈ −∞, − 52 ∪ 5

2,∞ seria este
divergentă. Pentru y = 52 obţinem seria
 n  n
∞ 2 5 ∞
Σ = Σ 1=∞
n=0 5 2 n=0

∞
n ∞
2 n
iar pentru y = − 52 obţinem seria Σ − 52 = Σ (−1)n care nu are sumă şi ambele serii


n=0 5 n=0
diverg. Pentru determinarea mulţimii de convergenţă a seriei iniţiale rămâne să rezolvăm
 4.3 Operaţii cu serii de puteri 59

inegalităţile − 52 < x − 3 < 5

2 sau, echivalent

x − 3 < 52
  
1 11
=⇒ x ∈ , .
x − 3 > − 52 2 2
∞
2 n
(x − 3)n , x 1 11



ii) Pentru calculul sumei, fie f (x) = Σ 5 ∈ 2, 2 . Observăm că
n=1
h in
2(x−3)
∞

2 (x − 3)
n
5 −1 5
f (x) = Σ = lim =
n=1 5 n→∞ 2(x−3)
−1 11 − 2x
5

unde am folosit faptul că

1 
2 (x − 3) 2 2 (x − 3) 3 2 (x − 3) n
     
2 (x − 3)
, , , ...,
5 5 5 5
2(x−3)
este progresie geometrică de raţie 5 .

4.3 Operaţii cu serii de puteri

∞ ∞
Teoremă 4.3.1 Fie Σ an xn şi Σ bn xn serii de puteri cu raza de convergenţă R1 şi R2 respectiv.
n=0 n=0
Au loc
i) Σ (an + bn ) xn este tot o serie de puteri cu raza de convergenţă R0 ≥ inf {R1 , R2 };
n≥0
∞ ∞
ii) raza de convergenţă a seriei α Σ an xn = Σ αan xn , (α 6= 0) este R1 .
n=0 n=0

Demonstraţie. Fie x0 punct oarecare astfel ca |x0 | < inf {R1 , R2 }. Atunci

∞

Σ an x0n este convergentă ( |x0 | < R1 ) 

n=0
∞ =⇒ Σ (an + bn ) x0n este convergentă.
Σ bn x0n este convergentă ( |x0 | < R2 ) 
 n≥0
n=0

Cum x0 a fost ales arbitrar ca |x0 | < inf {R1 , R2 } =⇒ R0 ≥ inf {R1 , R2 }.
∗
Teoremă 4.3.2 — Regula de înmulţire a seriilor de puteri. Dacă există R ∈ R+ astfel
∞ ∞
încât ∑ an xn şi ∑ bn xn sunt absolut convergente pentru orice x ∈ R cu |x| < R, atunci
n=0 n=0
! !
∞ ∞ ∞ n
n n
∑ an x ∑ bn x = ∑ cn xn unde cn = ∑ ak bn−k = a0 bn + a1 bn−1 + ... + an b0
n=0 n=0 n=0 k=0

∞
iar ∑ cn xn este o serie de puteri absolut convergentă pentru orice x ∈ R cu |x| < R. În plus,
n=0
∞ ∞
dacă f (x) este suma seriei de puteri ∑ an xn , iar g (x) este suma seriei de puteri ∑ bn xn ,
n=0 n=0
∞
atunci seria de puteri ∑ cn xn are suma f (x) · g (x) pentru orice x ∈ R cu |x| < R.
n=0
 60 Capitolul 4. Serii de puteri

Exerciţiu 4.3.1 Pentru n ∈ N se notează cu cn numărul perechilor (a, b) ∈ N × N astfel încât

n = a + 5b.
i) Să se calculeze suma seriei Σ cn xn .
n≥0
ii) În câte moduri N se poate schimba o hârtie de 100 de lei în hârtii de 10 şi 50 de lei?


Soluţie. i) Se observă că

1 1
Σ cn xn = 1 + x + x2 + x3 + ... 1 + x5 + x10 + ... =



· . (4.1)
n≥0 1 − x 1 − x5

ii) Ecuaţia 100 = 10 · a + 50 · b este echivalentă cu 10 = a + 5b, iar răspunsul la problemă este
N = c10 adică N este coeficientul lui x10 din dezvoltarea (4.1) adică N = 3.
∗
Teoremă 4.3.3 — Regula de împărţire a seriilor de puteri. Dacă există R ∈ R+ astfel
∞ ∞
încât ∑ an xn , respectiv ∑ bn xn sunt absolut convergente la f (x) , respectiv g (x) 6= 0 pentru
n=0 n=0
orice x ∈ R cu |x| < R, atunci
∞
∑ an xn ∞
n=0
∞ = ∑ dn xn
∑ bn x n n=0
n=0

∞
f (x)
unde ∑ dn xn este o serie de puteri absolut convergentă la g(x) pentru orice x ∈ R cu |x| < R.
n=0
În plus, coeficienţii dn pot fi obţinuţi rezolvând sistemul de ecuaţii
n
an = ∑ dk bn−k = d0 bn + d1 bn−1 + ... + dn b0 , n ∈ N
k=0

∞ ∞ ∞
din înmulţirea ∑ dn xn ∑ bn xn = ∑ an xn .
n=0 n=0 n=0

4.4 Serie Taylor

Bazele rezultatelor prezentate în această secţiune sunt datorate în mare măsură matematicianului
Brook Taylor (1685-1731).
Definiţie 4.4.1 Fie I ⊆ R mulţime deschisă (sau interval arbitrar) şi f : I → R funcţie indefinit
derivabilă într-un punct x0 ∈ I. Seria

x − x0 0 (x − x0 )2 00 (x − x0 )n (n)
f (x0 ) + f (x0 ) + f (x0 ) + ... + f (x0 ) + ...
1! 2! n!
se numeşte serie Taylor cu centrul în x0 asociată funcţiei f . Dacă x0 = 0 atunci se mai numeşte
seria MacLaurin (după numele lui Colin MacLaurin, 1698–1746), a funcţiei f .

 Exemplu 4.4.1 Fie f (x) = ex . Atunci f (n) (0) = e0 = 1 pentru n = 0, 1, 2, .... Deci seria Taylor
cu centrul în 0 asociată funcţiei f este

∞ xn x2 x3
Σ = 1 + x + + + ...
n=0 n! 2! 3!
4.4 Serie Taylor 61

Mai mult se poate arăta că intervalul de convergenţă al acestei serii de puteri este (−∞, ∞), însă
nu cunoaştem până în prezent dacă această serie converge la ex . 

Definiţie 4.4.2 Fie I ⊆ R mulţime deschisă, x0 ∈ I şi f : I → R funcţie de n ori derivabilă în

x0 .
i) Polinomul

x − x0 0 (x − x0 )2 00 (x − x0 )n (n)
Tn (x; x0 ) = f (x0 ) + f (x0 ) + f (x0 ) + ... + f (x0 )
1! 2! n!
se numeşte polinom Taylor de grad n asociat funcţiei f şi punctului x0 .
ii) Funcţia rn (x; x0 ) = f (x) − Tn (x; x0 ), x ∈ I se numeşte restul Taylor de ordin n asociat
funcţiei f şi punctului x0 , iar f (x) = rn (x; x0 ) + Tn (x; x0 ) formula Taylor.

 Exemplu 4.4.2 Polinomul de ordinul 3 asociat funcţiei f (x) = ex şi punctului x0 = 0 este

x x2 x3
Tn (x; 0) = 1 + + + .
1! 2! 3!


Teoremă 4.4.1 Fie I ⊆ R interval. Dacă f : I → R admite derivată de ordinul n + 1 pe I

atunci ∀x0 , x ∈ I, avem relaţia

x − x0 0 (x − x0 )2 00 (x − x0 )n (n)
f (x) = f (x0 ) + f (x0 ) + f (x0 ) + ... + f (x0 ) + rn (x; x0 )
1! 2! n!
unde rn se poate exprima astfel:
i) sub forma lui Taylor

(x − t)n (n+1)
Z x
rn (x; x0 ) = f (t) dt.
x0 n!
ii) sub forma lui Joseph-Louis Lagrange (1736-1813): există cel puţin un număr c
cuprins între x0 şi x din I astfel încât

(x − x0 )n+1 (n+1)
rn (x; x0 ) = f (c) .
(n + 1)!

iii) sub forma lui Cauchy: există cel puţin un număr ξ cuprins între x0 şi x din I astfel
încât
(x − ξ )n (x − x0 ) (n+1)
rn (x; x0 ) = f (ξ ) .
n!
iv) în acelaşi cadru avem inegalitatea

|x − x0 |n+1  
|rn (x; x0 )| ≤ sup  f (n+1) (t) .
 
(n + 1)! t între x0 şi x

Definiţie 4.4.3 Fie I ⊆ R mulţime deschisă (sau interval arbitrar) şi f : I → R funcţie indefinit
62 Capitolul 4. Serii de puteri

derivabilă într-un punct x0 ∈ I. Spunem că f este dezvoltabilă în seria Taylor

∞ (x − x0 )n (n)
Σ f (x0 )
n=0 n!
cu centrul în x0 dacă există r = rx0 > 0 astfel încât seria să fie convergentă la f (x) ∀x ∈ I cu
|x − x0 | < r.

Teoremă 4.4.2 Fie I ⊆ R interval şi f : I → R funcţie indefinit derivabilă într-un punct x0 ∈ I.
Dacă A este mulţimea de convergenţă a seriei Taylor cu centrul în x0 asociată funcţiei f
atunci seria Taylor a funcţiei f în punctul x0 este convergentă într-un punct x ∈ A ∩ I către
valoarea f (x) a funcţiei f în x dacă şi numai dacă valorile în x ale resturilor rn formează un
şir (rn (x, x0 ))n convergent către zero.

 Exemplu 4.4.3 Fie Tn (x; 0) polinomul Taylor de ordin n asociat funcţiei f (x) = ex în x0 = 0.
Dacă rn (x, 0) = ex − Tn (x; 0) , atunci există un număr c între 0 şi x astfel încât

ec xn+1
rn (x; 0) = .
(n + 1)!

Fie M = e|x| . Clar ec ≤ M (c este între x0 şi x vezi Teorema Taylor concluzia b)) şi

M |x|n+1
|rn (x; 0)| ≤ (vezi Teorema Taylor concluzia c)).
(n + 1)!
Tinde această expresie la zero când n → ∞? Răspuns: Da. 

Justificare: Dacă |x| ≤ 1 =⇒ |x|n+1 ≤ 1 ∀n ≥ 0 =⇒

|x|n+1 1 1 1 1 |x|n+1
≤ = ≤ ≤ n =⇒ lim = 0.
(n + 1)! (n + 1)! 1 · 2 · ... · (n + 1) |2 · 2{z
· ... · 2} 2 n→∞ (n + 1)!
n ori

Acum, pentru x arbitrar fie N ≥ 2 |x|. Atunci ∀n ≥ N avem

 n+1 
x  |x| · ... · |x|
=
(n + 1)! 1 · 2 · ... · N · (N + 1) · ... · (n + 1)
 n+1
N N 1 n+1
 
N N N N N 1
≤ · · ... · · · ... · =
1 2 N |N{z + 1} + 1} 2
|n {z N! 2
<1 <1
n+1
|x| NN 1 n+1


şi deci(n+1)! ≤ N! 2 dacă N ≥ 2 |x| şi n ≥ N.
N |x|n+1
Cum NN! este independent de n rezultă limn→∞ (n+1)! = 0 (din criteriul cleştelui).

Teoremă 4.4.3 Fie U ⊆ R mulţime deschisă şi f : U→ R funcţie arbitrară. Fixăm x0 ∈ U

∞
şi presupunem că ∃r = rx0 > 0 cu (x0 − r, x0 + r) ⊆ U, ∃ Σ an (x − x0 )n serie de puteri care
n=0
este convergentă şi are suma f (x), în orice punct x ∈ (x0 − r, x0 + r). În aceste ipoteze f este
indefinit derivabilă pe (x0 − r, x0 + r) şi avem

1 (n)
an = f (x0 ) pentru orice n ≥ 0,
n!
 4.5 Probleme rezolvate 63
∞
deci f este dezvoltabilă în seria Taylor cu centrul în x0 , iar seria de puteri Σ an (x − x0 )n
n=0
coincide cu seria Taylor cu centrul în x0 asociată lui f .

Observaţie 4.4.1 Există funcţii f : R → R indefinit derivabile şi x0 ∈ R astfel încât seria
Taylor cu centrul în x0 asociată lui f este convergentă în orice punct x ∈ R însă suma sa nu
este egală cu f (x) ∀x 6= x0 .
1
−
 Exemplu 4.4.4 Fie f : R → R funcţie definită astfel f (x) = e x2 , dacă x 6= 0 şi f (0) = 0.
Atunci f este indefinit derivabilă şi avem f (n) (0) = 0 ∀n ≥ 0 deci
∞ xn (n)
f (x) 6= Σ f (0) ∀x ∈ R∗ .
n=0 n!


4.5 Probleme rezolvate

∞
Exerciţiu 4.5.1 Să se determine raza de convergenţă pentru seria de puteri Σ 2015−n x3n . 
n=0
 
Soluţie. Fie k ∈ N. Avem a3k = 2015−k şi an = 0 dacă n 6= 3k. Observăm că şirul |an |1/n se
n≥0
1
descompune în două subşiruri constante: primul având termenul general |a3k | 3k = 2015−1/3 , iar al
√
doilea identic nul. Aşadar ω = lim |an |1/n = sup 2015−1/3 , 0 = 2015−1/3 şi deci R0 = 3 2015.

n→∞

∞
Exerciţiu 4.5.2 Să se determine raza de convergenţă pentru seria de puteri Σ xn! . 
n=1
 
/ {1!, 2!, ...}. Atunci |an |1/n
Soluţie. Observăm că ak = 1 dacă k = n! şi ak = 0 dacă k ∈ se
n≥1
descompune în două subşiruri constante, unul având toţi termenii egali cu 1, iar celălalt cu 0.
Aşadar
ω = lim |an |1/n = sup {0, 1} = 1 şi deci R0 = 1.
n→∞

∞
Exerciţiu 4.5.3 Se consideră seria de puteri Σ an xn , unde
n=1

2015n

dacă n este par
an =
5 · 2016n dacă n este impar.

Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei. 

Soluţie. Se observă că


1/n 2015 dacă n = 2k
|an | = 1/n
2016 · 5 dacă n = 2k + 1
 
1/n
şi deci L an = {2015, 2016}. În concluzie
n

1 1 1
R0 = √ = = .
lim an sup {2015, 2016} 2016
n
n→∞
64 Capitolul 4. Serii de puteri
1 1 1 1




Astfel că, pentru x ∈ − 2016 , 2016 seria este convergentă, iar pentru x ∈ −∞, − 2016 ∪ 2016 ,∞
1 1
seria este divergentă. Pentru x = 2016 şi x = − 2016 avem că |an xn | 6= 0 şi nu converge la 0,
fapt ce implică serie

de puteri divergentă. Am demonstrat că intervalul de convergenţă este
1 1
C = − 2016 , 2016 .

Exerciţiu 4.5.4 Să se determine mulţimea de convergenţă pentru seria de puteri

∞
2n + 1
∑ 3 n
(x − 1)n .
n=1 n 4

2n+1
Soluţie. Notăm an = Calculăm
n3 4n
.
 2(n+1)+1 
3 n 3
   
 = lim 2 (n + 1) + 1 · n 4 = lim 2 (n + 1) + 1 · n
 an+1   (n+1)3 4n+1 
ω = lim 
  = lim 
2n+1  n→∞ (n + 1)3 4n+1 2n + 1 n→∞ (n + 1)3 4 2n + 1
n→∞ an  n→∞ 
n3 4n 
2 1
= =
8 4
deoarece coeficientul termenului de grad maxim (adică al lui n3 ) de la numărător este 2 iar
coeficientul termenului de grad maxim de la numitor (adică al lui n3 ) este 8.
Raza de convergenţă a seriei
∞
2n + 1 n
∑ 3 n
y unde y = x − 1
n=1 n 4

1
este R = ω = 4. Mulţimea de convergenţă se determină din inegalităţile

−4 < y < 4 ⇐⇒ −4 < x − 1 < 4 ⇐⇒ −4 + 1 < x < 4 + 1 =⇒ x ∈ (−3, 5) .

În capetele intervalului studiem convergenţa separat. Pentru x = −3 seria devine

∞ ∞
2n + 1 n 2n + 1
∑ n3 4n (−4) = ∑ (−1)n n3
n=1 n=1

2n+1
adică o serie alternată. Studiem convergenţa folosind criteriul lui Leibniz. Notăm bn = n3
=
2
n2
+ n13 şi evaluăm

2 2 1 1
bn+1 − bn = 2
− + − <0
(n + 1) n2 (n + 1)3 n3

de unde rezultă că bn este descrescător. Pe de altă parte limn→∞ 2n+1

n3
= 0 şi bn este descrescător
implică o serie convergentă. Rămâne să studiem convergenţa pentru x = 5. În acest caz seria
devine
∞ ∞
2n + 1 n 2n + 1
∑ n3 4n 4 = ∑ n3 .
n=1 n=1

Observăm că
∞ ∞ ∞ ∞ ∞
2n + 1 2n 1 2 1
∑ 3
= ∑ 3
+ ∑ 3
= ∑ 2
+ ∑ 3
.
n=1 n n=1 n n=1 n n=1 n n=1 n
4.5 Probleme rezolvate 65
2 1 ∞ 2n+1
Cum ∑∞ ∞
n=1 n2 şi ∑n=1 n3 sunt convergente (serie armonică) rezultă că ∑n=1 n3 este convergentă.
Am demonstrat că mulţimea de convergenţă este [−3, 5].
Remarcăm că pentru x = −3 putem da soluţia 2. Seria
∞ 
  ∞ ∞ ∞
n 2n + 1  2n + 1 2 1
∑ (−1) 3
 = ∑ 3
= ∑ 2
+ ∑ 3
<∞
n=1 n 
n=1 n n=1 n n=1 n

fiind absolut convergentă, deducem că este şi convergentă.

Exerciţiu 4.5.5 Să se determine mulţimea de convergenţă pentru seria de puteri
n
2n2 + 2n + 3
∞ 
∑ (3x − 1)n .
n=1 4n2 + 1


 n
2n2 +2n+3
Soluţie. Notăm an = 4n2 +1
. Calculăm
s n
p p 2n2 + 2n + 3 2n2 + 2n + 3 2 1
ω = lim |an | = lim |an | = lim = lim = =
n→∞ n→∞ n→∞ 4n2 + 1 n→∞ 4n2 + 1 4 2

deoarece coeficientul termenului de grad maxim (adică al lui n2 ) de la numărător este 2 iar
coeficientul termenului de grad maxim de la numitor (adică al lui n2 ) este 4.
Raza de convergenţă a seriei
n
∞ 
2n2 + 2n + 3
∑ 4n2 + 1 yn unde y = 3x − 1
n=1

este R = ω1 = 2.
Mulţimea de convergenţă se determină din inegalităţile
 
1 1
−2 < 3x − 1 < 2 ⇐⇒ −1 < 3x < 3 ⇐⇒ − < x < 1 =⇒ x ∈ − , 1 .
3 3

În capetele intervalului studiem convergenţa separat. Pentru x = − 13 seria devine

n n
2n2 + 2n + 3 4n2 + 4n + 6
∞  ∞ 
n n
∑ (−2) = ∑ (−1)
n=1 4n2 + 1 n=1 4n2 + 1

adică o serie alternată. Notăm

 2 n
4n + 4n + 6
bn = (−1)n .
4n2 + 1
Observam că
  4n+5
2 +1 n 4n2 +1
n  4n4n+5
4n2 + 4n + 6 4n + 5 n
   
4n + 5
lim = lim 1 + 2 = lim  1 + 2  = e 6= 0
n→∞ 4n2 + 1 (1∞ ) n→∞ 4n + 1 n→∞ 4n + 1

de unde deducem că


−e dacă n = 2k + 1 → ∞
lim bn = =⇒ lim bn nu există
n→∞ e dacă n = 2k → ∞ n→∞
66 Capitolul 4. Serii de puteri

şi ca atare seria este divergentă. Rămâne să studiem convergenţa pentru x = 1. În acest caz seria
devine
n n
∞ 
2n2 + 2n + 3 n
∞ 
4n2 + 4n + 6
∑ 4n2 + 1 (2) = ∑ .
n=1 n=1 4n2 + 1

Analog, observăm că

  4n+5
2 +1 n 4n2 +1
n  4n4n+5
4n2 + 4n + 6 4n + 5 n
   
4n + 5
lim = lim 1 + 2 = lim  1 + 2  = e 6= 0
n→∞ 4n2 + 1 (1∞ ) n→∞ 4n + 1 n→∞ 4n + 1
 n
2n2 +2n+3
deducem că ∑∞ n=1 4n2 +1
(2)n este divergentă. Am demonstrat că mulţimea de convergenţă
1


este − 3 , 1 .

Exerciţiu 4.5.6 Fie p, q, r ∈ R∗ astfel încât |p| < |r|. Se consideră funcţia f : R\ {−p, −r} →
qx
R definită prin f (x) = x2 +(p+r)x+pr .
a) Să se determine seria Taylor asociată funcţiei f în punctul x0 = 0 precum şi raza de
convergenţă a seriei obţinute.
b) Să se determine o submulţime compactă K pentru care seria este uniform convergentă
pe K. 

qx
Soluţie. Scriem f (x) = x2 +(p+r)x+pr
sub formă de fracţii simple

qx A B
= + .
x2 + (p + r) x + pr x+ p x+r
Determinăm parametrii A şi B din

A+B = q
qx = (A + B) x + A · r + B · p =⇒
A·r+B· p
q r
obţinând soluţia A = p p−r şi B = −q p−r . Am demonstrat că

qx pq 1 qr 1
= − .
x2 + (p + r) x + pr p−r x+ p p−r x+r
a) Determinăm seria Taylor asociată funcţiei f în punctul x0 = 0 precum şi raza de conver-
genţă a seriei obţinute prin două metode.
Metoda 1: Folosindu-ne de seria geometrică, putem scrie
q 1 q 1
f (x) =  −
p − r 1 − − xr


p−r 1− −x
p
∞ 
x n

q q ∞  x n
= ∑ p − − ∑ −r
(p − r) n=0 p − r n=0
1 n
∞     n 
q q 1
= ∑ − − − xn
n=0 (p − r) p p − r r
pentru
(  
 x 
− p  < 1 |x| < |p|
⇐⇒ ⇐⇒ |x| < |p| .
|x| < |r|
 x
−  < 1
r
4.5 Probleme rezolvate 67

Am obţinut că seria Taylor asociată funcţiei f în punctul x0 = 0 este

1 n
∞     n 
q q 1
∑ (p − r) − p − p − r − r xn cu |x| < |p| .
n=0

Din |x| < |p| deducem că raza de convergenţă a seriei de puteri este R0 = |p|.
Metoda 2: Din teorie, se cunoaşte că seria Taylor cu centrul în x0 = 0 asociată funcţiei f
este
x 0 x2 xn
f (0) + f (0) + f 00 (0) + ... + f (n) (0) + ... (4.2)
1! 2! n!
Pentru determinarea expresiei (4.2) organizăm datele astfel
pq 1 qr 1 q q
f (x) = p−r x+p − p−r x+r =⇒ f (0) = p−r − p−r
0 pq qr q q 1
f (x) = − p−r 1 + p−r 1
=⇒ f 0 (0) = − p−r 1p +
(x+p)2 (x+r)2 p−r r
pq qr q q 2
f 00 (x) = p−r 2
− p−r 2
=⇒ f 00 (0) = p−r 2
− p−r
(x+p)3 (x+r)3 x+p2 r2
pq qr q 2·3 q 2·3
f 000 (x) = − p−r 2·3
+ p−r 2·3
=⇒ f 000 (0) = − p−r +
(x+p)4 (x+r)4 p3 p−r r3
... ... ...
=⇒ f (n) (0) = (−1)n q n!
p−r pn + (−1)n+1 q n!
p−r rn .

Am obţinut că seria Taylor asociată funcţiei f în punctul x0 = 0 este

∞  
n q 1 n+1 q 1 n
∑ (−1) p − r pn + (−1) p − r rn x .
n=0

Raza de convergenţă a seriei de puteri o determinăm din R0 = ω1 unde

 (−1)n+1 q n+1 1
+ (−1)n+2 p−rq 1 
   
 an+1  p−r p r n+1 
ω = lim   = lim  
(−1)n p−r
q 1 n+1 q 1 
n→∞ an  n→∞ 
pn + (−1)

p−r rn
 q 1 q 1 
  1 1 

 p−r pn+1 − p−r rn+1   p − rn+1 
  n+1
= lim  q 1 q 1  = n→∞lim  1
 pn − r1n 

p−r pn − p−r rn
n→∞ 
 
 rn+1 1 − pn+1 

 n+1 n+1

1 r −p   1   r n+1
= 1

= lim n n
= lim p n

n→∞ |pr|  r −p  n→∞ |pr|  r n 1 − n
  |p|
r 

de unde R0 = |p|.
b) Conform Teoremei 4.1.3 seria este uniform convergentă pe orice submulţime compactă
K ⊂ (− |p| , |p|).
√
Exerciţiu 4.5.7 Să se aproximeze funcţia f (x) = 3 x cu un polinom Taylor de ordin 2 în
x0 = 8 şi să se precizeze cât de bună este făcută aproximarea pentru x ∈ [7, 9]. 

Soluţie. Organizăm datele astfel

√
f (x) = 3 x =⇒ f (8) = 2
f 0 (x) = 13 x−2/3 =⇒ f 0 (8) = 12
1

f 00 (x) = − 9 x−5/3 =⇒ f 00 (8) = − 144

2 1

f 000 (x) = 27
10 −8/3
x .
Conform teoriei, avem:
f 0 (8) f 00 (8) 1 1
T2 (x, 8) = f (8) + (x − 8) + (x − 8)2 = 2 + (x − 8) − (x − 8)2 ,
1! 2! 12 288
68 Capitolul 4. Serii de puteri

şi deci aproximaţia căutată este

√ 1 1
3
x ' 2 + (x − 8) − (x − 8)2 . (4.3)
12 288
Folosind restul lui Lagrange, putem scrie

f 000 (c) 10 8 (x − 8)3

r2 (x, 8) = (x − 8)3 = c− 3
3! 27 3!
cu c cuprins între 8 şi x. Pentru a estima eroarea notăm că 7 ≤ x ≤ 9 implică |x − 8|3 ≤ 1. Pe de
altă parte x ≥ 7 implică c8/3 > 78/3 > 179 şi deci
 
 10 8 (x − 8)3  5·1
|r2 (x, 8)| =  c− 3 < < 0, 0004.
 
 27 3!  81 · 179

Rezultat care arată că pentru x ∈ [7, 9] aproximarea (4.3) a fost făcută cu o eroare mai mică de
10−4 .
Exerciţiu 4.5.8 — al lui Nicholas Mercator (1620–1687). Să se dezvolte în serie de puteri
funcţia f (x) = ln (1 + x), x ∈ (−1, ∞) în punctul x0 = 0. 

Soluţie. Fie f (x) = ln (1 + x), x ∈ (−1, ∞). Cum f este funcţie elementară deducem că este
indefinit derivabilă pe (−1, ∞) şi avem

f (x) = ln (1 + x) =⇒ f (0) = 0
f 0 (x) = 1+x
1
=⇒ f 0 (0) = 1
f 00 (x) = − 1 2 =⇒ f 00 (0) = −1
(1+x)
f 000 (x) = 2
=⇒ f 000 (0) = 2!
(1+x)3
... ... ...
(n−1)!
f (n) (x) = (−1)n (1+x)n =⇒ f (n) (0) = (−1)n (n − 1)! ∀n ≥ 1.

Aplicăm formula lui Taylor cu restul integral

n−1 1
f (x) = Σ f (k) (0) xk + rn (x; 0) ∀x ∈ (−1, 1) , n ∈ N
k=0 k!

unde
Z x Z x n−1
1 x−t dt
rn (x; 0) = (x − t)n−1 f (n) (t) dt = n (n + 1) (−1)n .
(n − 1)! 0 0 1+t 1+t

Mulţimea de convergenţă a acestei serii este (−1, 1] fapt rezultat din Criteriul lui D’Alembert
pentru x ∈ (−1, 1) şi Criteriul lui Leibniz pentru x = 1.
i) Dacă x ∈ (0, 1), rezultă
 
x−t 
 1 + t  ≤ |x| ∀t ∈ [0, x]
 
  
x−t  x−t
 1 + t  1 + t ≤ x ⇐⇒ x − t ≤ x + tx ...
 =

ii) Dacă x ∈ (−1, 0) rezultă

    
x−t 
 ≤ |x| ∀t ∈ [x, 0] ,  x − t  = − x − t ≤ −x ⇐⇒ t − x ≤ −x − tx ... .
 

1+t  1+t  1+t
4.5 Probleme rezolvate 69

Are loc
Z |x|
dt |x|
|rn (x; 0)| ≤ n (n + 1) |x|n−1 = n (n + 1) |x|n−1 ln (1 + t)|−|x| ∀x ∈ (−1, 1) şi ∀n ≥ 1
−|x| 1 + t

şi deci lim rn (x, 0) = 0 ∀x ∈ (−1, 1). Prin urmare

n→∞
1 (n) xn
f (x) = Σ f (0) xn = Σ (−1)n−1 ∀x ∈ (−1, 1) . (4.4)
n≥1 n! n≥1 n
Dacă x = 1 se poate demonstra, fără a apela la serii de puteri, că (4.4) are loc. O alternativă
a cazului x ∈ (0, 1] este prezentată în cele ce urmează. Pentru aceasta considerăm formula lui
Taylor cu restul lui Lagrange
x2 x3 xn xn+1 (n+1)
ln (1 + x) = x − + + ... + (−1)n−1 + (−1)n f (cx )
2 3 n (n + 1)!
unde cx ∈ (0, x] depinde de n. Dacă x ∈ (0, 1] avem |x| ≤ 1 deci |cx | < 1. S-a văzut că
n!
f (n+1) (x) = (−1)n
(1 + x)n+1
şi deci pentru restul rn (x, 0) avem următoarea expresie
|x|n+1 1  x n+1
 
n!
|rn (x, 0)| = = .
(n + 1)! (1 + cx )n+1 n + 1  1 + cx 
Dacă 0 < x ≤ 1 atunci avem 0 < cx < x, deci 1 + cx > 1 şi ca o concluzie
x
≤ x.
1 + cx
Pe de altă parte
1  x n+1
 
1 1
|rn (x, 0)| = ≤ |x|n+1 ≤
n + 1 1 + cx
  n+1 n+1
şi deci lim rn (x, 0) = 0 ∀x ∈ (0, 1]. Cum lim rn (x, 0) = 0 =⇒ că pentru x ∈ (0, 1] avem
n→∞ n→∞

x2 x3 xn
ln (1 + x) = x − + + ... + (−1)n−1
+ ... (4.5)
2 3 n
Am demonstrat că egalitatea (4.5) are loc pentru orice x ∈ (−1, 1].
Acesta este exemplu de funcţie cu mulţimea de definiţie (−1, ∞) , iar mulţimea de convergenţă
a seriei este (−1, 1].

Exerciţiu 4.5.9 Să se calculeze suma seriei

∞ 2n + 1
Σ (−1)n−1 .
n=1 n (n + 1)


2n+1
Soluţie. Avem n(n+1) = n1 + n+1
1
. Folosind Exerciţiul 4.5.8 deducem că
1 1 1
ln 2 = 1 − + + ... + (−1)n−1 + ..
2 3 n
şi
∞ 2n + 1 ∞ 1 ∞ 1
Σ (−1)n−1 = Σ (−1)n−1 + Σ (−1)n−1 = ln 2 − (ln 2 − 1) = 1.
n=1 n (n + 1) n=1 n n=1 n+1
70 Capitolul 4. Serii de puteri

Exerciţiu 4.5.10 Pornind de la dezvoltarea în serie de puteri a funcţiei f : R → R definită

1
prin f (x) = 1+x2
în punctul x0 = 0 să se arate că
∞ 2n−1
i) arctgx = ∑ (−1)n+1 2n−1
x
pentru x ∈ [−1, 1];
n=1
ii) folosind rezultatul de la punctul i) să se deducă că π
4 = 1 − 13 + 51 − .... 

Soluţie. Observăm că

1
f (x) = 1+x 2 f (0) = 1
f 0 (x) = −2 x
2 f 0 (0) = 0
(x2 +1)
2
f (2) (x) = 2 f (2) (0) = −2 = −2!


2 3 3x − 1
(x +1)
2
f (3) (x) = −24x x2 −1 4 f (3) (0) = 0
(x +1)
24
f (4) (x) = 4 2 f (4) (x) = 24 = 4!


2 5 5x − 10x + 1
(x +1)
f (5) (x) = −240 2 x 6 3x4 − 10x2 + 3 f (5) (x) = 0


(x +1)
720
f (6) (x) = 6 4 2 f (6) (x) = −720 = −6!


2 7 7x − 35x + 21x − 1
(x +1)
... ... ...
f (2n) (0) = (−1)n (2n)!
de unde putem reţine că formula lui Taylor cu restul lui Lagrange este
1 2n+2
2 4 6 n 2n n+1 x
= 1 − x + x − x + ... + (−1) x + (−1) . (4.6)
1 + x2 1 + c2
i) Integrând în (4.6) obţinem
Z x Z x 2n+2

1 2 4 6 n 2n n+1 t
2
dt = 1 − t + t − t + ... + (−1) t + (−1) dt
0 1+t 0 1 + c2
x3 x5 x7 x2n+1
= x − + − + ... + (−1)n + Rn
3 5 7 2n + 1
unde
t 2n+2
Z x
Rn = (−1)n+1 dt.
0 1 + c2
Pentru rest este adevărat că
2n+3
t 2n+2 
Z x  Z x 
|Rn | =  (−1)n+1  t 2n+2 dt  = |x|
  
dt ≤
0 1 + c2  ( 1 2 ≤1)  0  2n + 3
1+c

şi deci
|x|2n+3
lim |Rn | = lim = 0 dacă |x| ≤ 1.
n→∞ n→∞ 2n + 3

Astfel că, seria este convergentă pentru x ∈ [−1, 1] şi avem

∞
x2n−1
arctgx = ∑ (−1)n+1 2n − 1 .
n=1

ii) Folosind punctul i) avem, pentru x = 1, că

π ∞
x2n−1
arctg1 = = ∑ (−1)n+1 .
4 n=1 2n − 1
4.5 Probleme rezolvate 71

Exerciţiu 4.5.11 Să se dezvolte în serie de puteri funcţia f (x) = sin x, x ∈ R în punctul x0 = 0
şi să se calculeze sin (1) cu o precizie de 0, 001. 

Soluţie. Organizăm datele astfel

f (x) = sin x =⇒ f (0) = 0

f 0 (x) = cos x =⇒ f 0 (0) = 1
f 00 (x) = − sin x =⇒ f 00 (0) = 0
f 000 (x) = − cos x =⇒ f 000 (0) = −1
f (4) (x) = sin x =⇒ f (4) (0) = 0.

Deoarece derivatele respectă un ciclu de 4, putem scrie seria MacLaurin astfel

f 0 (0) f 00 (0) 2 f 000 (0) 3 x3 x5 x7 x2n+1

f (0) + x+ x + x + ... = x − + − + ... = Σ (−1)n .
1! 2! 3! 3! 5! 7! n≥0 (2n + 1)!

Scriem restul Taylor rn sub forma lui Lagrange

f (n+1) (c) n+1

rn (x, 0) = x
(n + 1)!
 
unde c este cuprins între 0 şi x. Cum f (n+1) (c) este ± sin c sau ± cos c deducem că  f (n+1) (c) ≤
1 şi deci
 
 f (n+1) (c)  |x|n+1
0 ≤ |rn (x, 0)| =  xn+1  ≤
 
&  (n + 1)!  (n + 1)!
↓ .n→∞
0

Cum rn → 0 pentru n → ∞ rezultă că

x2n+1
sin x = Σ (−1)n .
n≥0 (2n + 1)!

Pentru c ∈ (0, 1) avem

 
 sin(n+1) (c)  1
|rn (1, 0)| =  1n+1  ≤ .
 
 (n + 1)!  (n + 1)!

1
Trebuie să avem (n+1)! ≤ 0, 001. Cum 7! = 5040 =⇒ n = 7 este suficient ca această inegalitate
să fie adevărată. Aşadar

x3 x5 x7
 
1 1 1
sin (1) ' x − + − = 1− + − .
3! 5! 7! x=1 3! 5! 7!

Exerciţiu 4.5.12 Să se arate că

cos x − 1
lim = 0.
x→0 x

72 Capitolul 4. Serii de puteri

Soluţie. Folosind Teorema 4.4.1, avem

x2
cos x − 1 = + r3 (x, 0) .
2
Putem presupune că x ∈ [−1, 1] şi deci există c ∈ (−1, 1) astfel încât
 
 cos(3) c   sin c   
|r3 (x, 0)| =  x3  =  x3  ≤ x3  .
 
 3!  3! 

În concluzie
x2
+ |x|3  x   2 
 
 cos x − 1  2
 ≤ =   + x → 0 pentru x → 0
 x  |x| 2
şi deci lim cosxx−1 = 0.
x→0

Exerciţiu 4.5.13 Să se dezvolte în serie de puteri funcţia

Z x
2
f (x) = t 2 e−t dt.
0


Soluţie. Se ştie că

∞ xn x2 x3
ex = Σ = 1 + x + + + ..
n=0 n! 2! 3!
şi deci

n+2
2 −x2 −x2 ∞
x e = Σ .
n=0 n!
Folosind această estimare, avem

n+2
−t 2 ∞ (−1)n ∞ (−1)n x2n+5
Z x Z x ∞ Z x
2 −t 2
f (x) = t e dt = Σ dt = Σ t 2n+4 dt = Σ , x ∈ R.
0 0 n=0 n! n=0 n! 0 n=0 n! 2n + 5

n ∞
Exerciţiu 4.5.14 Se consideră seria de puteri Σ n2 n
n x pentru x ∈ R.
n=1 3
a) Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei.
b) Calculaţi suma seriei S (x) pentru valorile x aparţinând mulţimii de convergenţă. 

∞ ∞
2 n
Notăm 23 x = y şi obţinem seria de puteri Σ nyn


Soluţie. a) Seria se mai poate scrie Σ n 3x .
n=1 n=1
care va avea raza de convergenţă
1 1 1
R0 = = √ = =1
ω lim nn
lim n+1
n
n→∞ n→∞

şi deci pentru y ∈ (−1, 1) seria este convergentă, iar pentru y ∈ (−∞, −1) ∪ (1, ∞) seria este
∞
divergentă. Pentru y = 1 obţinem seria Σ n = ∞, deci divergentă, iar pentru y = −1 obţinem
n=1
∞
n
seria Σ n (−1) care nu are sumă, deoarece
n=1

n n→∞ ∞ dacă n = 2k
an = n (−1) →
−∞ dacă n = 2k + 1
4.5 Probleme rezolvate 73

astfel că ambele serii diverg. Pentru determinarea mulţimii de convergenţă a seriei iniţiale
rămâne să rezolvăm inegalităţile −1
< 23 x < 1 sau echivalent − 23 < x < 32 . Aşadar mulţimea de
convergenţă cerută este C = − 32 , 23 .
∞ ∞
b) Pentru calculul sumei fie f (y) = Σ nyn , y ∈ (−1, 1). Considerăm seria Σ yn . Pentru
n=1 n=1
y
orice y fix cu |y| < 1 aceasta este o serie geometrică convergentă la 1−y :

∞ y
Σ yn = y + y2 + y3 + ... = .
n=1 1−y
∞
1
Derivând termen cu termen această serie găsim Σ nyn−1 = . Mai mult, concludem că
n=1 (1−y)2

∞ ∞ y
y Σ nyn−1 = Σ nyn = .
n=1 n=1 (1 − y)2
y
Aşadar f (y) = . Cum y = 32 x rezultă că
(1−y)2

2
n2n n
 
3x 2 x 3 3
∞
S (x) = Σ x =
2 = , x ∈ − , .
n=1 3n 1 − 23 x 3 (3 − 2x)2 2 2

∞
(−x+a)n
Exerciţiu 4.5.15 Fie a ∈ R fixat. Se consideră seria de puteri Σ n! pentru x ∈ R.
n=1
a) Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei;
b) Dacă S
(x) este suma seriei de puteri, iar fn : [0, 1] → R un şir de funcţii definit prin
fn (x) = S nx2 − S (n − 1) x2 , atunci să se justifice dacă este posibilă derivarea termen cu


∞
termen a seriei de funcţii Σ fn (x) pentru x ∈ [0, 1]. 
n=1

∞
yn
Soluţie. a) Notăm y = −x + 2015 şi seria devine Σ . Calculăm
n=0 n!
 
 unde an = 1
 an+1 
ω = lim 

n→∞ an  n!

şi obţinem
 1 
 
 (n+1)!  n! 1 1
ω = lim  1  = lim = lim = 0 =⇒ R = = +∞.
n→∞   n→∞ (n + 1)! n→∞ n + 1 ω
n!

Mulţimea de convergenţă pentru serie este (−∞, ∞). Rămâne să determinăm pe x din inegalităţile
−∞ < y < ∞ ⇐⇒ −∞ < −x + a < ∞ de unde x ∈ (−∞, ∞).
∞
yn
b) Determinăm S (x) (suma seriei). Din notaţia precedentă y = −x + a seria devine Σ . Se
n=0 n!
cunoaşte că

∞ yn y2 y3
ey = Σ = 1 + y + + + ... unde y ∈ (−∞, ∞) .
n=0 n! 2! 3!
Deci, pentru y = −x + a suma seriei de puteri va fi

f (x) = e−x+a − 1.
74 Capitolul 4. Serii de puteri
∞
Considerăm şirul sumelor parţiale ale seriei Σ fn (x)
n=1
n
Σ fk (x) = S x − S (0) + S 2x2 − S x2 + ... + S nx2 − S (n − 1) x2
2






sn (x) =
k=1
2
 2

= S nx2 − S (0) = e−nx +a − ea = ea e−nx − 1 .

Cum

0 dacă x = 0
lim sn (x) =
n→∞ −ea dacă x ∈ (0, 1]
deducem că seria converge simplu la

0 dacă x = 0
f (x) = a
−e dacă x ∈ (0, 1]
funcţie discontinuă în 0, deci care nu este derivabilă. Am demonstrat că Teorema 3.2.3 nu se
aplică.
∞
(−1)n
Exerciţiu 4.5.16 Fie a ∈ R fixat. Se consideră seria de puteri Σ · (x − a)n pentru x ∈ R.
n=1 n!
a) Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei;
b) Dacă S (x) este suma

seriei de puteri, iar fn : [1, 2015] → R este un şir de funcţii
definit prin fn (x) = S nx2 + 1, atunci să se calculeze lim 12015 fn (x) dx.
R

n→∞

Soluţie. a) Seria se mai scrie

∞ (−1)n ∞ 1
Σ · (x − a)n = Σ · (a − x)n
n=1 n! n=1 n!
∞ n
Notăm y = a − x şi seria devine Σ yn! . Calculăm
n=0
 
 unde an = 1
 an+1 
ω = lim 
n→∞ an  n!
şi obţinem
 1 
 
 (n+1)!  n! 1 1
ω = lim  1  = lim = lim = 0 =⇒ R = = +∞.
n→∞ 
n!
 n→∞ (n + 1)! n→∞ n + 1 ω
Mulţimea de convergenţă pentru serie este (−∞, ∞). Rămâne să determinăm pe x din inegalităţile
−∞ < y < ∞ ⇐⇒ −∞ < a − x < ∞ de unde x ∈ (−∞, ∞).
∞
yn
b) Determinăm S (x) (suma seriei). Din notaţia precedentă y = a − x seria devine Σ . Se
n=0 n!
cunoaşte că
yn
∞ y2 y3
ey = Σ = 1 + y + + + ... unde y ∈ (−∞, ∞) .
n=0 n! 2! 3!
Deci, pentru y = a − x suma seriei de puteri va fi
S (x) = ea−x − 1.
2
Şirul de funcţii se mai scrie fn (x) = S nx2 + 1 = ea−nx şi converge simplu la f (x) = 0. Mai

mult, conform rezultatului lui Dini, convergenţa este uniformă. Aplicăm Teorema 3.1.7
Z 2015 Z 2015 Z 2015 Z 2015
lim fn (x) dx = lim fn (x) dx = f (x) dx = 0dx = 0.
n→∞ 1 1 n→∞ 1 1
4.5 Probleme rezolvate 75

Exerciţiu 4.5.17 Fie a, p, r ∈ (0, ∞) astfel încât r ≤ p. Se consideră funcţia f : (−r, ∞) → R

definită prin
p
(1 + p) (1 + r)
f (x) = ln .
(x + p) (x + r)

a) Să se determine seria Taylor asociată funcţiei f în punctul x0 = 1 precum şi mulţimea
de convergenţă a seriei obţinute.
b) Să se determine suma seriei
∞ 
(−1)n (−1)n

∑ n (1 + p)n + n (1 + r)n (x − 1)n
n=1

pe orice submulţime [a, b] ⊂ (−r, 2 + r] pentru care seria este uniform convergentă pe K. 

Soluţie. a) Observăm că

p
(1 + p) (1 + r) p
f (x) = ln = ln (1 + p) (1 + r) − ln (x + p) − ln (x + r) .
(x + p) (x + r)
Din teorie, se cunoaşte că seria Taylor cu centrul în x0 = 1 asociată funcţiei f este

x−1 0 (x − 1)2 00 (x − 1)n (n)

f (1) + f (1) + f (1) + ... + f (1) + ...
1! 2! n!
Pentru determinarea expresiei (4.2) organizăm datele astfel
p p
f (x) = ln (1 + p) (1 + r) − ln (x + p) − ln (x + r) =⇒ f (1) = − ln (1 + p) (1 + r)
f 0 (x) = − x+p
1 1
− x+r =⇒ f 0 (1) = − 1+p
1 1
− 1+r
f 00 (x) = 1 2 + 1 2 =⇒ f 00 (1) = 1 2 + 1 2
(x+p) (x+r) (x+p) (x+p)
f 000 (x) = − 2
3 −
2
=⇒ f 000 (1) = − 2
3 −
2
(x+p) (x+r)3 (1+p) (1+r)3
2·3
f iv (x) = + 2·3 3 =⇒ f iv (1) = 3!
+ 3! 3
(x+p)3 (x+r) (1+p)3 (1+r)
... ... ...
(−1)n (n−1)! (−1)n (n−1)! (−1)n (n−1)! n
f (n) (x) = (x+p)n
+ (x+r)n
=⇒ f (n) (1) = (1+p)n
+ (−1) (n−1)!
(1+r)n
.

Am obţinut că seria Taylor asociată funcţiei f în punctul x0 = 1 este

∞ 
(−1)n (−1)n

n
p
− ln (1 + p) (1 + r) + ∑ n + n (x − 1) .
n=1 n (1 + p) n (1 + r)

Raza de convergenţă a seriei de puteri o determinăm din R0 = ω1 unde

 
 (−1)n+1 (−1)n+1 
n+1 +
 
 an+1  
(n+1)(1+p) (n+1)(1+r) n+1 
ω = lim   = lim   
(−1)n (−1)n

n→∞ an  n→∞  + n(1+r)n 
 n(1+p)n 
 
1 1
n  (1+p)n+1 + (1+r)n+1  (1 + r)n+1 + (1 + p)n+1
 
1
= lim 1 1
= lim
 n→∞ (1 + p) (1 + r) (1 + r)n + (1 + p)n
n→∞ n + 1  + (1+r)
(1+p)n n 
  n+1 
(1 + p)n+1 1 + 1+p 1+r
1 1
= lim h  n i = ,
n→∞ |(1 + p) (1 + r)| 1+r
(1 + p)n 1 + 1+p 1+r
76 Capitolul 4. Serii de puteri

de unde R0 = 1 + r. Am probat că pentru x − 1 ∈ (−1 − r, 1 + r) seria Taylor este convergentă.

Rămâne să studiem comportamentul seriei în capetele intervalului. Pentru x − 1 = −1 − r seria
devine
∞ 
(1 + r)n

p 1
− ln (1 + p) (1 + r) + ∑ n +
n=1 n (1 + p) n
∞
1
care evident este o serie divergentă (seria ∑ n este divergentă). Pentru x − 1 = 1 + r seria devine
n=1

∞ 
(−1)n (1 + r)n (−1)n

p
− ln (1 + p) (1 + r) + ∑ +
n=1 n (1 + p)n n

care este o serie convergentă conform criteriului lui Leibniz. Aşadar, seria Taylor este convergentă
pentru x − 1 ∈ (−1 − r, 1 + r] sau echivalent x ∈ (−r, 2 + r]. Am demonstrat că, mulţimea de
convergenţă este (−r, 2 + r].
b) Rearanjând seria şi folosind Exerciţiul 3.2.3 punctul i) avem
∞ 
(−1)n (−1)n 1 1−x n 1 1−x n
 ∞      
n
∑ n + (x − 1) = ∑ +
n=1 n (1 + p) n (1 + r)n n=1 n 1 + p n 1+r
   
1−x 1−x
= − ln 1 − − ln 1 −
1+ p 1+r
p+x r+x
= − ln − ln
1+ p 1+r
pe orice submulţime [a, b] ⊂ (−r, 2 + r].
 5. Funcţii de mai multe variabile

5.1 Noţiunea de funcţie

Definiţie 5.1.1 Fie X ⊆ Rn mulţime. Orice lege, procedeu, regulă, convenţie prin care fiecărui
element x = (x1 , ..., xn ) ∈ X i se asociază un unic element y = f (x1 , ..., xn ) ∈ R se numeşte
funcţie reală de o variabilă vectorială (sau funcţie reală de n variabile reale) şi se notează prin:
f
f : X → R sau x → f (x) sau X → R.

 Exemplu 5.1.1 Funcţia sumă f : Rn → R, f (x1 , ..., xn ) = x1 + ... + xn şi funcţia produs f :
n
Rn → R, f (x1 , ..., xn ) = Π xi sunt funcţii reale de o variabilă vectorială. 
i=1

 Exemplu 5.1.2 Suprafaţa corporală a unui om (în metri pătraţi) este aproximată prin funcţia
reală de variabilă vectorială f (x, y) = 0.202x0,425 y0,725 unde x este greutatea persoanei (în
kilograme), iar y este înălţimea (în metri). 

Exerciţiu 5.1.1 Găsiţi suprafaţa propriului corp. 

Definiţie 5.1.2 Mulţimea G f = (x1 , ..., xn , f (x1 , ..., xn )) ∈ Rn+1 |(x1 , ..., xn ) ∈ X

se numeşte
graficul funcţiei reale de o variabilă vectorială f : X ⊆ Rn → R.

Definiţie 5.1.3 Fie f1 , ..., fm : X ⊆ Rn → R funcţii reale de o variabilă vectorială. Aplicaţia

(x1 , ..., xn ) → ( f1 (x1 , ..., xn ) , ..., fm (x1 , ..., xn )) defineşte o funcţie f = ( f1 , ..., fm ) definită pe
X ⊆ Rn cu valori în Rm numită funcţie vectorială de variabilă vectorială, iar f1 , ..., fm se
numesc componentele lui f .

Definiţie 5.1.4 Fie f = ( f1 , ..., fm ) : X ⊆ Rn → Rm funcţie vectorială de variabilă vectori-

ală. Dacă X1 = {x1 |x1 ∈ R, (x1 , ..., xn ) ∈ X } , atunci f1∗ : X1 → Rm definită prin f1∗ (x1 ) =
f (x1 , x2 , ..., xn ) , iar x2 , ..., xn fixate se numeşte funcţie parţială a funcţiei f (x1 , ..., xn ). Analog,
se definesc funcţiile parţiale de forma f j∗ (x j ) = f (x1 , ..., x j , ..., xn ) pentru j = 2, 3, ..., n.
 p
Exemplu 5.1.3 Fie f : X = (x, y) ∈ R2 x2 + y2 ≤ 4

 → R, f (x, y) = 4 − x2 − y2 . Pentru
√
y = 0 se obţine funcţia parţială f1∗p
(x) = f (x, 0) = 4 − x2 definită pe [−2, 2] , iar pentru x = 1
∗
 √ √ 
obţinem funcţia parţială f2 (y) = 3 − y2 definită pe − 3, 3 . 
 78 Capitolul 5. Funcţii de mai multe variabile

5.2 Funcţia de producţie

În procesul de producţie sunt folosite intrări (sau factori de producţie) reprezentate de: forţa de
muncă (notată L), capitalul fizic (notat K; clădiri, maşini), materiile prime (notate R), tehnologiile
(notate Te ; incluzând tehnologia informaţiei) sau alte intrări ce pot produce una sau mai multe
ieşiri ce pot fi: softul pentru calculatoare sau orice alte produse care pot fi transformate în unităţi
monetare.
Funcţia de producţie ilustrează relaţia dintre cantităţile de intrare utilizate şi cantitatea
maximă de ieşire, ce poate fi produsă cu toate cantităţile de intrare folosite. Prin urmare, o
funcţie de producţie poate fi scrisă în forma generală q = f (L, K, R, Te , ...).
Această expresie arată că nivelul de ieşire este dependent de intrările utilizate în procesul de
producţie. Presupunând că firma produce o singură ieşire q prin folosirea mai multor intrări, este
evident că firma trebuie să folosească un punct (L, K, R, Te , ...) din spaţiul intrărilor, spaţiu egal
cu mulţimea tuturor combinaţiilor posibile al tuturor factorilor de producţie utilizaţi.
Notând prin numărul real x j ≥ 0 ( j = 1, 2, ..., n ) cantitatea celei de a j-a intrare folosită de
firmă pentru producerea lui q observăm că vectorul de intrare este x = (x1 , ..., xn ) un element din
spaţiul Rn definit mai sus.
Cu această notaţie, spaţiul intrărilor, notat prin I, este spaţiul tuturor vectorilor pozitivi,
posibili x, adică egal cu orthantul pozitiv al spaţiului Euclidian Rn . Presupunând că toate intrările
x j ( j = 1, ..., n) pot varia în mod continuu, obţinem:

I = {x = (x1 , ..., xn ) |x1 ≥ 0,...., xn ≥ 0 } .

Uzând de noţiunea de funcţie de mai multe variabile deducem că funcţia de producţie asociază
fiecărui punct din spaţiul intrărilor I un unic maxim (ieşire) dat de toate aceste intrări. Notând prin
q cantitatea de ieşire, funcţia de producţie va fi q = f (x) = f (x1 , ..., xn ) , o funcţie ce asociază
oricărui vector din spaţiul intrărilor un unic număr real strict pozitiv, şi anume producţia maximă
q ce poate fi produsă cu ajutorul vectorului de intrare x.
În analiza matematică şi teoria firmei (teoria pieţelor competitive perfecte, în care firma
este văzută ca o funcţie de producţie), funcţia de producţie este presupusă că îndeplineşte două
axiome ce vor fi discutate în secţiunile următoare.
Cum în liceu nu s-a realizat un studiu al funcţiilor de mai multe variabile, este necesar
ca pentru analiza funcţiei de producţie precum şi a altor fenomene economice să generalizăm
noţiunile introduse pentru funcţiile de o variabilă reală la funcţii de n variabile reale.

5.3 Şiruri în Rn
Definiţie 5.3.1 Aplicaţia f : N → Rn care asociază fiecărui număr natural k ∈ N, un punct
unic xk ∈ Rn se numeşte şir de puncte în Rn şi se notează (xk )k≥0 . xk se numeşte termenul
general al şirului.

Deoarece xk ∈ Rn , ∀k ≥ 0 rezultă că xk admite reprezentarea xk = x1k , ..., xnk ∀k ∈
N aspect

ce evidenţiază că şirul de puncte (xk )k≥0 din Rn implică existenţa a "n" şiruri din R: x1k k≥0 , ... ,
xnk k≥0 numite şirurile componente ale şirului (xk )k≥0 .

Definiţie 5.3.2 Spunem că şirul de puncte (xk )k≥0 din Rn este convergent la limita l ∈
Rn , scriem xk → l în Rn sau limk→∞ xk = l, dacă şirul de numere reale (dE (xk , l))k≥0 este
convergent la 0 în R, mai exact: ∀ε > 0 ∃N (ε) > 0 astfel încât ∀k > N (ε) avem dE (xk , l) < ε.

Convergenţa şirului {xk } la limita l este redată în:

 5.4 Limite de funcţii 79

Observaţie 5.3.1 Dacă l = (l1 , ..., ln ) ∈ Rn , atunci xk → l în Rn ⇔ x1k → l1 şi .... şi xnk → ln
în R.

Următorul rezultat caracterizează punctele de acumulare în termeni de convergenţă a şirurilor.

Teoremă 5.3.1 Un punct l ∈ Rn este punct de acumulare al unei mulţimi A dacă şi numai
dacă există un şir {xk }k=0,1,2,... cu limita l astfel încât xk ∈ A şi xk 6= l.

5.4 Limite de funcţii

Fie f : X ⊆ Rn → Rm şi x0 ∈ Rn punct de acumulare al mulţimii X.
Definiţie 5.4.1 Vectorul l ∈ Rm se numeşte limita funcţiei f în punctul x0 dacă pentru orice
vecinătate Vl ⊂ Vl (în Rm ) există o vecinătate Vx0 ⊂ Vx0 (în X) astfel încât ∀x ∈ Vx0 ∩ X, x 6= x0
să avem f (x) ∈ Vl . Se scrie l = lim f (x) (sau f (x) → l când x → x0 ).
x→x0

Observaţie 5.4.1 Dacă există limita unei funcţii într-un punct atunci este unică.

Teoremă 5.4.1 lim f (x) = l ∈ Rm ⇔ pentru orice şir xk → x0 , xk ∈ X, xk 6= x0 avem f (xk ) →

x→x0
l.

Exerciţiu 5.4.1 Fie n ≥ 2 şi f : Rn  {(0, ..., 0)} → R definită prin

x12 + ... + xn−1

2 − xn2
f (x1 , ..., xn ) = .
x12 + ... + xn2

Să se arate că lim f (x1 , ..., xn ) nu există. 

(x1 ,...,xn )→(0,...,0)

Soluţie. Într-adevăr, considerăm şirul x1k , ..., xnk = 1k , ..., 1k , αk unde k ≥ 1, iar α > 0 şi ob-




k→∞
k→∞ n−1−α 2
servăm că x1k , ..., xnk → (0, ..., 0) implică f x1k , ..., xnk → n−1+α 2 cu α > 0 arbitrar.

Cum pentru şiruri distincte, ce converg la aceeaşi limită, limita funcţiei în aceste şiruri nu
este unică deducem că lim f (x1 , ..., xn ) nu există.
(x1 ,...,xn )→(0,...,0)

Exerciţiu 5.4.2 Fie p, q, r ∈ R∗+ cu q > p, iar r ≥ q. Să se studieze limita funţiei f : A ⊆
R2 → R :
xq yr

dacă (x, y) 6= (0, 0)

f (x, y) = x2p + y2p
 0 dacă (x, y) = (0, 0)

în punctul (0, 0). 

Soluţie. Fie şirul (xn , yn )n≥0 din R2 astfel încât lim (xn , yn ) = (0, 0). Observăm că
n→∞

 q r  q

 xnq yrn

 xn  |yn |xn  |yn |r |xn |q−p |yn |q−r
| f (xn , yn )| =  =  ≤ p p = .
xn2p + yn 2p 
xn + yn  2 |xn | |yn |
 2p 2p  2 2
80 Capitolul 5. Funcţii de mai multe variabile

|xn |q−p |yn |q−r |xn |q−p |yn |q−r

Va rezulta că − ≤ f (xn , yn ) ≤ , iar conform criteriului cleştelui
2 2 2 2
lim (xn , yn ) = (0, 0) =⇒ f (xn , yn ) → 0.
n→∞

Exerciţiu 5.4.3 Fie n ≥ 2 şi f : Rn \ (x1 , ..., xn ) ∈ Rn xnn + ... + x2n = nx1n−1
 
→ R definită
prin

xnn + ... + x2n + nx1n−1

f (x1 , ..., xn ) = .
xnn + ... + x2n − nx1n−1

Să se arate că f nu are limită în origine. 

1
!
1 1 1 α n−1
Soluţie. Fie x1k , ..., xn =
k


, , ..., , şir din Rn astfel încât
k k k k
 
lim x1k , ..., xnk = (0, ..., 0) .
k→∞

Pentru ca funcţia f să fie bine definită în şirul xk = x1k , ..., xnk este necesară impunerea condiţiei

 n 1
!n−1
1 α n−1
(n − 1) 6= n ⇐⇒ n − 1 6= nkα
k k

care este
 n−1adevărată
 pentru α = 0, iar pentru α 6= 0 putem considera şirul xk pentru k ≥ N unde
N = kα + 1. Pe de altă parte se observă că

 n 1
!n−1
1 α n−1
(n − 1) +n
  k k (n − 1) + nαk
k k
f x1 , ..., xn = !n−1 = .
 n
1 α
1
n−1
(n − 1) − nαk
(n − 1) −n
k k

În concluzie:

k→∞
pentru α =0 avem f x1k , ..., xnk → 1

k→∞
pentru α 6= 0 avem f x1k , ..., xnk → −1.

Astfel că, f nu are limită în origine.

Teoremă 5.4.2 lim f (x) = l ∈ Rm ⇐⇒ ∀ε > 0 ∃δ = δ (ε) > 0 astfel încât ∀x 6= x0 din X cu
x→x0
dE (x, x0 ) < 0 să avem dE ( f (x) , l) < ε.

Exerciţiu 5.4.4 Fie f : Rn  {(0, ..., 0)} → R definită prin

x1 · ... · xn−1 · xn2

f (x1 , .., xn ) =
n .
x12 + ... + xn2 2

Să se arate că lim f (x1 , ..., xn ) = 0. 

(x1 ,...,xn )→(0,...,0)
5.4 Limite de funcţii 81

Soluţie. Într-adevăr, limita funcţiei f în punctul x0 = (0, ..., 0) este 0 deoarece ∀ε > 0 există
δ (ε) = ε > 0 astfel încât

  q 2 n 
2

x1 + ... + xn · xn 

 x · ... · x · x2  
 1 n−1 n 
dE ( f (x1 , ..., xn ) , 0) =  n  ≤   = |xn |

 x2 + ... + x2
2  
n
1 n  x12 + ... + xn2 2 

≤ dE ((x1 , ..., xn ) , (0, ..., 0)) , ∀x = (x1 , ..., xn ) ∈ Rn  {x0 }
q
cu 0 < dE ((x1 , ..., xn ) , (0, ..., 0)) = x12 + ... + xn2 < δ (ε) = ε.

Exerciţiu 5.4.5 Considerăm funcţia f : Rn → R definită prin

√x12·...·xn
(
dacă (x1 , ..., xn ) 6= (0, ..., 0)
f (x1 , ..., xn ) = x1 +...+xn2
0 dacă (x1 , ..., xn ) = (0, ..., 0) .

Folosind criteriul (ε − δ ) să se demonstreze că

lim f (x1 , ..., xn ) = 0.

(x1 ,...,xn )→(0,...,0)

Soluţie. Considerăm
 
 
 = q|x1 · ... · xn | unde l = 0.
 x1 · ... · xn 
| f (x1 , ..., xn ) − 0| =  q

 x12 + ... + xn2  x12 + ... + xn2


Mai mult,
q n
x12 + ... + xn2 q n−1
| f (x1 , ..., xn ) − 0| ≤ q = 2 2
x1 + ... + xn <ε
x12 + ... + xn2
q 1
pentru x12 + ... + xn2 < δ = ε n−1 .

Teoremă 5.4.3 Fie l = (l1 , ..., lm ) ∈ Rm şi x0 punct de acumulare al lui X. Dacă f : X ⊆ Rn →
Rm , iar f1 , ..., fm : X → R sunt componentele sale reale, atunci lim f (x) = l ⇐⇒ lim fi (x) = li
x→x0 x→x0
pentru orice i = 1, ..., m.

Exerciţiu 5.4.6 Fie n ≥ 2 şi f : Rn → R2 definită prin

  
(x1 ·...·xn )n+1
x1 · ... · xn , 2 pentru (x1 , ..., xn ) 6= (0, ..., 0)

n
f (x1 , ..., xn ) = (x1 +...+xn2 )
(0, 0) pentru (x1 , ..., xn ) = (0, ..., 0) .


Să se arate că lim f (x1 , ..., xn ) = 0. 

(x1 ,...,xn )→(0,...,0)

Soluţie. Într-adevăr, fie f1 , f2 : Rn → R,


x1 · ... · xn dacă (x1 , ..., xn ) 6= (0, ..., 0)
f1 (x1 , ..., xn ) =
0 dacă (x1 , ..., xn ) = (0, ..., 0)
 82 Capitolul 5. Funcţii de mai multe variabile

şi
(x1 ·...·xn )n+1
(
n dacă (x1 , ..., xn ) 6= (0, ..., 0)
f2 (x1 , ..., xn ) = (x12 +...+xn2 )
0 dacă (x1 , ..., xn ) = (0, ..., 0) .
Este evident că lim f1 (x1 , ..., xn ) = 0. Pe de altă parte
(x1 ,...,xn )→(0,...,0)
 
 (x · ... · x )n+1 
n2 −2n
 1 n
0 < | f2 (x1 , ..., xn )| =  2
n  < x12 + ... + xn2 2 |x1 · ... · xn |

&  x1 + ... + xn2  .
↓(x1 ,...,xn )→(0,...,0)
0

În concluzie lim f (x1 , ..., xn ) = (0, 0).

(x1 ,...,xn )→(0,...,0)

5.5 Limite iterate

 
Fie f : X ⊆ Rn → Rm , X j = x j x j ∈ R, (x1 , ..., xn ) ∈ X ( j = 1, 2, ..., n) şi a j ∈ R ( j = 1, 2, ..., n)

punct de acumulare al mulţimii X j .

Definiţie 5.5.1 Limitele lim lim ... lim f (x1 , ..., xn ) cu i1 6= ... 6= in şi i1 , ..., in ∈
xi1 −→ai1 xi2 −→ai2 xin −→ain
{1, ..., n} se numesc limitele iterate ale funcţiei f .

Exerciţiu 5.5.1 Să se calculeze limitele iterate în origine şi să se stabilească dacă există limita
în origine pentru funcţia

x12 + ... + xn−1

2 − xn2
f : Rn \ {(0, ..., 0)} −→ R, f (x1 , ..., xn ) = .
x12 + ... + xn2


Soluţie. Se observă că

x12 + ... + xn−1
2 − xn2

1 dacă i1 6= n
lim lim ... lim =
xi1 −→0xi2 −→0 xin −→0 x12 + ... + xn2 −1 dacă i1 = n.
Pe de altă parte s-a văzut în Exerciţiul 5.4.1 că lim f (x1 , ..., xn ) nu există.
(x1 ,...,xn )→(0,...,0)

Observaţie 5.5.1 Dacă limitele iterate există şi sunt egale nu rezultă cu necesitate că limita
există.

x p y p/2
Exerciţiu 5.5.2 Fie p ∈ [2, ∞). Să se arate că f : R2 \ {(0, 0)} −→ R, f (x, y) = x2p +y p are
limitele iterate în punctul (0, 0) egale cu zero, însă f (x, y) nu are limită în punctul (0, 0). 

Soluţie. Într-adevăr, lim lim f (x, y) = 0 şi lim lim f (x, y) = 0. Pe de altă parte, dacă considerăm
x−→0y→0 y→0x→0
1 α

n→∞
şirul (xn , yn ) = n , n2 , n ≥ 1 şi α > 0, observăm că (xn , yn ) → (0, 0) şi
1 p α 2


p p
n n2 α2
lim f (xn , yn ) = lim
2p
p =
n→∞ n→∞ 1
+ α2 1+αp
n n
ce depinde de α de unde lim f (x, y) nu există.
(x,y)→(0,0)
Legătura dintre limite şi limitele iterate este dată de următoarea:
 5.6 Continuitate 83

Teoremă 5.5.1 Dacă există limita funcţiei într-un punct şi una din limitele iterate în acel
punct atunci, aceste limte sunt egale.

(x1 −1)2 ln x1
Exerciţiu 5.5.3 Fie f : Rn \ {(1, ..., 0)} → R definită prin f (x1 , ..., xn ) = . Să
(x1 −1)2 +x22 +...+xn2
se calculeze lim f (x1 , ..., xn ). 
(x1 ,...,xn )→(1,...,0)

Soluţie. Pentru calculul limitei, se observă că

0

2  xlim
 x2
= 0, i1 6= 1, a = 0
(x1 − 1) ln x1 i1 →0 i1
lim ... lim = 2
(xi1 −1) ln xi1
xi1 −→a xin −→0 (x − 1)2 + ... + x2 lim = lim ln xi1 = 0, i1 = 1, a = 1.
1 n

 2
xi1 →1 (xi1 −1) xi1 →1

Dacă limita ar exista, atunci ar fi egală cu 0, conform Teoremei 5.5.1. Avem

   
 (x1 − 1)2 ln x1   (x − 1)2 ln x 
  1 1
0 < | f (x1 , ..., xn ) − 0| =  ≤  = |ln x1 |

&  (x1 − 1)2 + x2 + ... + xn2   (x1 − 1)2  .
2
↓(x1 ,...,xn )→(1,...,0)
0

şi deci lim f (x1 , ..., xn ) = 0.

(x1 ,...,xn )→(1,...,0)

5.6 Continuitate
Definiţie 5.6.1 Fie funcţia f : X → Rm , X ⊆ Rn şi x0 ∈ X. Spunem că funcţia f este continuă
în punctul x0 dacă ∀ε > 0 ∃δ = δ (ε) > 0 astfel încât ∀x ∈ X cu dE (x, x0 ) < η să avem
dE ( f (x) , f (x0 )) < ε.

Observaţie 5.6.1 Funcţia f se numeşte continuă pe mulţimea X, dacă este continuă în fiecare
punct din X.

Observaţie 5.6.2 Dacă x0 este punct de acumulare al mulţimii de definiţie X, atunci continu-
itatea în punctul x0 este echivalentă cu lim f (x) = f (x0 ) sau lim dE ( f (x) , f (x0 )) = 0.
x→x0 x→x0

Exerciţiu 5.6.1 Să se studieze continuitatea funcţiei f : R2 → R2 ,

(  
x 3 y3
xy, 2 dacă (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) = (x2 +y2 )
(0, 0) dacă (x, y) = (0, 0) .


Soluţie. Rezultă din faptul că: "o funcţie vectorială f = ( f1 , ..., fm ) este continuă dacă şi numai
dacă funcţiile componente f1 , ..., fm sunt continue." Astfel, f este continuă deoarece funcţiile
ce compun f (x, y) sunt continue pe R2 \ {(0, 0)} ca funcţii elementare, iar în punctul (0, 0) am
văzut în Exerciţiul 5.4.6 că lim f (x, y) = f (0, 0) = (0, 0).
(x,y)→(0,0)

Teoremă 5.6.1 Dacă f , g : X ⊆ Rn → R sunt continue în x0 ∈ X (respectiv pe X), iar ϕ : X →

f
R este continuă în x0 (respectiv pe X), atunci f + g, f · g, g (g (x0 ) 6= 0) şi ϕ · f sunt continue
 84 Capitolul 5. Funcţii de mai multe variabile

în x0 (respectiv pe X). În particular, funcţia α · f este continuă în x0 (respectiv X) oricare ar fi

α ∈ R.

Teoremă 5.6.2 Dacă f : X ⊂ Rn → R este continuă pe mulţimea compactă X, atunci mulţimea

{ f (a) |a ∈ X } este mărginită şi există b ∈ X astfel încât | f (b)| = sup {| f (a)| |a ∈ X }.

Definiţie 5.6.2 O funcţie f : X ⊆ Rn → R se numeşte uniform continuă (pe X) dacă pentru

orice ε > 0 există δ = δ (ε) > 0 astfel încât pentru x0 , x00 ∈ X cu proprietatea că dE (x0 , x00 ) < δ
să rezulte | f (x0 ) − f (x00 )| < ε.

5.7 Derivabilitate parţială

Definiţie 5.7.1 Fie f (x1 , ..., xn ) funcţie reală de n variabile reale definită pe o mulţime X ⊆ Rn
şi (a1 , ..., an ) ∈ Int (X). Spunem că f este derivabilă parţial în punctul (a1 , ..., an ) în raport
cu variabila xk dacă

f (a1 , ..., ak−1 , xk , ak+1 , ..., an ) − f (a1 , ..., an )

lim
xk →ak xk − ak

există şi este finită. Limita însăşi se numeşte derivata parţială a funcţiei f (x1 , ..., xn ) în raport
cu xk şi se notează prin următoarele simboluri

∂f
fx0k (a1 , ..., an ) sau (a1 , ..., an ) sau Dxk f (a1 , ..., an ) .
∂ xk

Exerciţiu 5.7.1 Fie n ≥ 2. Dacă f : Rn → R este definită prin

f (x) = x1n xnn + x2n−1 xn−1

n−1
+ ... + xn x1 , x = (x1 , ..., xn )
∂f
atunci să se evalueze ∂ xk (a) pentru a = (1, ..., 1) şi k = 1, ..., n. 

Soluţie. Observăm că

f (x) = x1n xnn + x2n−1 xn−1

n−1
+ ... + xkk xn−k+1
k
+ ... + xkn−k+1 xn−k+1
n−k+1
+ ... + xn x1 , dacă n − k + 1 ≤ k
sau
f (x) = x1n xnn + x2n−1 xn−1
n−1
+ ... + xkn−k+1 xn−k+1
n−k+1 k
+ ... + xn−k+1 xkk + ... + xn x1 , dacă n − k + 1 ≥ k

de unde deducem că

f (1, ..., 1, xk , 1, ..., 1) − f (1, ..., 1)
fx0k (a) = lim
xk →1 xk − 1
−n L0 H ôpital
 n−k+1
n−1+xk
 lim

xk −1 = lim (n − k + 1) xkn−k = n − k + 1, ∀ n impar,
xk →1 xk →1
= n−k+1 k L0 H ôpital
 lim n−2+xkx −1 +xk −n = lim (n − k + 1) xkn−k + kxkk−1 = n + 1, ∀ n par.
  
xk →1 k xi →1

∂f
Observaţie 5.7.1 Derivatele parţiale ∂ x (a1 , ..., an ) (k = 1, 2, ..., n) sunt numite şi derivatele
k
parţiale de ordinul unu ale lui f în punctul (a1 , ..., an ).
5.7 Derivabilitate parţială 85

Observaţie 5.7.2 Existenţa derivatelor parţiale într-un punct nu atrage după sine continuitatea
funcţiei în punctul respectiv.

Exerciţiu 5.7.2 Fie a ∈ R∗ şi n ∈ N\ {0, 1}. Să se cerceteze dacă f : Rn → R definită prin

0 dacă x1 · ... · xn 6= 0
f (x1 , ..., xn ) =
a dacă x1 · ... · xn = 0

este funcţie continuă şi admite derivate parţiale în (0, ..., 0). 

k→∞
Soluţie. Alegând şirul x1k , ..., xnk → (0, ..., 0) se constată că f nu este continuă. Pe de altă
parte
∂f f (0, ..., 0, xi , 0, ...0) − f (0, ..., 0) a−a
(0, ..., 0) = lim = lim =0
∂ xi xi →0 xi xi →0 xi

pentru orice i = 1, ..., n.

∂f
Observaţie 5.7.3 Dacă ∂ x (a1 , ..., an ) (i = 1, 2, ..., n) există în orice punct (a1 , ..., an ) interior
i
lui A spunem că f este derivabilă parţial în raport cu xi pe A.

Observaţie 5.7.4 Dacă funcţia f admite derivate parţiale în raport cu toate variabilele, vom
spune că f este derivabilă parţial pe A.

Observaţie 5.7.5 Pentru a calcula derivatele parţiale, trebuie să derivăm (în mod normal) în
raport cu o variabilă păstrând orice altă variabilă constantă. Aşadar, derivatele parţiale ale unei
funcţii de mai multe variabile sunt derivatele funcţiilor sale parţiale.

Observaţie 5.7.6 Toate regulile, pentru funcţii de o variabilă reală, pentru derivarea sumelor,
produselor, fracţiilor etc. se păstrează şi pentru funcţiile de mai multe variabile.
∂f
 Exemplu 5.7.1 Considerăm f : R2 → R2 , f (x, y) = 5x2 y3 + 2xy. Calculăm ∂ x tratând y
constant. Primul termen este x2 ,
în timp ce "constanta este 5y3 ",
deci derivata lui x2 este 2x
înmulţită cu o constantă, ceea ce înseamnă ∂∂x 5x2 y3 = 5 · 2xy3 = 10xy3 . Termenul al doilea

este "constantă = 2y" înmulţită cu x, derivata acestui termen este doar constanta ∂∂x (2xy) = 2y.
Avem ∂∂x 5x2 y3 + 2xy = 10xy3 + 2y. Analog ∂∂ yf (x, y).




Definiţie 5.7.2 Fie f (x) funcţie vectorială, f = ( f1 , ..., fm ), de variabilă vectorială x =

(x1 , ..., xn ) definită pe o mulţime X ⊆ Rn şi a = (a1 , ..., an ) ∈ Int (X). Spunem că f are
derivată parţială în raport cu xk în punctul a dacă componentele f1 , ..., fm sunt funcţii reale
derivabile parţial în raport cu xk în punctul (a1 , ..., an ). Se notează situaţia prin
 
∂f ∂ f1 ∂ fm  
(a) = (a) , ..., (a) sau fx0k (a) = ( f1 )0xk (a) , ..., ( fm )0xk (a)
∂ xk ∂ xk ∂ xk

şi citeşte derivata parţială a funcţiei f în raport cu xk în punctul a.

 Exemplu 5.7.2 Funcţia f : Rn \ {(0, ..., 0)} → R2 definită prin

f (x1 , ..., xn ) = ln x12 + ... + xn2 , x1 · ... · xn

 86 Capitolul 5. Funcţii de mai multe variabile

este derivabilă parţial pe mulţimea de definiţie şi

 
0 2xi
fxi (x1 , ..., xn ) = , x1 · ... · xi−1 · xi+1 · ... · xn , i = 1, ..., n.
x12 + ... + xn2


Avem informaţiile pentru a enunţa prima axiomă ce trebuie îndeplinită de o funcţie pentru a
putea decide, într-o primă etapă, dacă poate reprezenta o funcţie de producţie.

5.8 Funcţia de producţie - axioma I

Prima axiomă enunţă că există o submulţime a spaţiului intrărilor, numită regiune economică, în
care mărind orice intrare creşte şi producţia. Cu alte cuvinte, dacă factorii de producţie x1
∈ Rn
şi x ∈ R sunt două puncte din regiunea economică, atunci x ≥ x implică f x ≥ f x2 este
2 n 1 2 1

o relaţie adevărată. Într-o altă ordine de idei, spunem că regiunea economică este caracterizată
de pozitivitatea tuturor derivatelor parţiale de prim ordin ale funcţiei de producţie f (x) cu
x = (x1 , ..., xn ) ∈ Rn , numite produse marginale:

∂f ∂f
(x) = MP1 (x) ≥ 0, ..., (x) = MPn (x) ≥ 0.
∂ x1 ∂ xn
Definim produsul marginal ca fiind vectorul:

∂f
MP (x) = (x) = (MP1 (x) , ..., MPn (x)) .
∂x
Astfel că, regiunea economică este o submulţime a spaţiului intrărilor: {x ∈ I |MP (x) ≥ 0 }.
Un exemplu important în această direcţie este:

5.9 Funcţia de producţie Cobb-Douglas

Considerăm o tehnologie cu n intrări, x = (x1 , ..., xn ) ce produce o singură ieşire q. Vom spune
că tehnologia este de tip Cobb-Douglas dacă poate fi scrisă sub forma

q1 = Ax1α1 · · · xnαn , x ∈ Rn+

unde A este un parametru de randament pozitiv (adică poate fi privit ca un indicator al stării
tehnologiei), iar αi (0 < αi < 1) (i = 1, ..., n) sunt parametrii de distribuţie sau aşa cum vom
vedea în cele ce urmează elasticitatea parţială a funcţiei de producţie.
Considerând un exemplu particular al funcţiei de producţie Cobb-Douglas, de forma q =
AK α Lβ (unde A este parametru de randament pozitiv, q denotă nivelul de ieşire, K capitalul fizic
utilizat, L forţa de muncă, iar α şi β ∈ (0, 1)) putem observa că Axioma I a funcţiei de producţie
este îndeplinită.
Într-adevăr, păstrând capitalul fizic K constant, iar forţa de muncă L variabilă, produsul
marginal în raport cu L se obţine în mod obişnuit, adică prin calcularea derivatelor parţiale de
Kα
ordinul unu. Astfel, când q = AK α Lβ obţinem MPL = ∂∂ Lq = Aβ K α Lβ −1 = Aβ L 1−β > 0 deoarece
K şi L sunt constante pozitive, α, β şi A de asemenea sunt constante pozitive. Această inegalitate
poate fi interpretată astfel: când forţa de muncă L creşte, atunci şi L1−β creşte (dat 0 < β < 1) şi
deci toată funcţia pentru MPL creşte în valoare, adică nivelul de producţie creşte când L creşte.
Similar, dacă K creşte în timp ce L este păstrat constant,

∂q Aβ Lβ
MPK = = Aβ K α−1 Lβ = 1−α > 0
∂K K
 5.10 Randamente la scară 87

şi deci nivelul de producţie creşte atunci când K creşte în valoare. Atunci când există mai mult
de două intrări în funcţia de producţie, se aplică în continuare aceleaşi principii. Am probat că
Axioma I a funcţiei de producţie este îndeplinită.
Desigur este presupus că funcţia de producţie admite derivate parţiale, pentru a le putea
calcula!
Este important să dăm următorul exemplu, pentru a observa că intrările într-o funcţie de
producţie sunt gândite ca unităţi de cantităţi:

Exerciţiu 5.9.1 Pentru funcţia de producţie de tip Cobb-Douglas f (x, y) = 10x0,6 y0,4 unde

x = unităţi de forţă de muncă (măsurate în persoane-ore)

y = unităţi de capital (măsurate în mii de Lei)

care este nivelul de producţie când x = 10 şi y = 5? 

Soluţie. Avem f (10, 5) = 10 (10)0,6 (5)0,4 ≈ 75, 7858.

Cu alte cuvinte, când lucrăm cu funcţii de producţie intrările sunt de fapt transformate în
unităţi ale categoriei respective.

5.10 Randamente la scară

Randamentele la scară caracterizează funcţia de producţie prin comportamentul la ieşire atunci
când toate intrările sunt modificate prin aceeaşi proporţie.
Considerând funcţia de producţie Cobb-Douglas q1 = Ax1α1 · · · xnαn şi înlocuind xi (i = 1, ..., n)
prin txi (i = 1, ..., n) în ecuaţie, noua ieşire q2 este dată prin
q2 = A (tx1 )α1 · · · (txn )αn = At α1 +...+αn x1α1 · · · xnαn = Atx1α1 · · · xnαn = tq1 ,
şi, prin urmare, modificarea proporţională în cantitatea produsă este aceeaşi ca şi modificarea
proporţională în fiecare intrare. Această situaţie este descrisă ca randamente constante la scară.
De exemplu, pentru t = 2 avem q2 = 2q1 , adică dublând fiecare intrare se dublează producţia.

5.11 Funcţii omogene

Definiţie 5.11.1 O funcţie f : A ⊆ Rn → R se spune că este omogenă de grad k pe A dacă pen-
tru t > 0 şi (x1 , ..., xn ) ∈ A avem: (tx1 , ...,txn ) ∈ A, respectiv f (tx1 , ...,txn ) = t k f (x1 , ..., xn ),
unde k poate fi număr real pozitiv, zero sau negativ.

Noţiunea de funcţie omogenă este strâns legată de noţiunea de "randamente la scară" în

economie. Spunem că pentru orice funcţie de producţie, există randamente la scară constante, în
situaţia în care o creştere proporţională în toate variabilele (intrările) x1 , ..., xn duce la aceeaşi
creştere proporţională a valorii funcţiei (ieşirii) f (x1 , ..., xn ). Astfel, randamente la scară con-
stante înseamnă că avem o funcţie omogenă de grad k = 1. Dacă există o creştere mai mare
a valorii funcţiei decât în variabilele independente (de exemplu, multiplicând prin t fiecare
variabilă de intrare, atunci producţia va creşte printr-un factor mai mare decât t), se spune că
există randamente la scară crescătoare. Aceasta corespunde la o funcţie omogenă de grad k > 1.
Pe de altă parte, dacă există o funcţie de producţie cu randamente la scară descrescătoare, atunci
ea corespunde unei funcţii omogene de grad k < 1.
 Exemplu 5.11.1 Dacă multiplicăm fiecare variabilă a funcţiei f : R3 \ (0, 0, 0) → R, definită
2014 jz
2014z
prin f (x, y, z) = xy + 2015x + yz cu j obţinem f ( jx, jy, jz) = jx jy 0
jy + 2015 jx + jz = j f (x, y, z). În
acest exemplu particular valoarea funcţiei nu este afectată de creşterea proporţională în fiecare
din variabile. 
 88 Capitolul 5. Funcţii de mai multe variabile

Încheiem cu o proprietate importantă legată de funcţiile omogene.

Teoremă 5.11.1 — Teorema lui Euler. Presupunem că f : A ⊆ Rn → R este o funcţie ce

admite derivate parţiale continue. Dacă pentru t > 0 apartenenţa x = (x1 , ..., xn ) ∈ A implică
apartenenţa (tx1 , ...,txn ) ∈ A, atunci funcţia f este omogenă de grad k pe A dacă şi numai dacă
x1 fx1 (x) + ... + xn fxn (x) = k f (x) are loc pentru orice puncte x = (x1 , ..., xn ) ∈ A.

5.12 Elasticitate parţială

Fie a = (a1 , ..., an ) ∈ Int (A).
Definiţie 5.12.1 Presupunem că f : A ⊆ Rn → R este derivabilă parţial şi f (a) nu se anulează
în a. Expresia ε f ,xi (a) = ai
f (a) · ∂∂ xfi (a) este numită elasticitatea funcţiei f în raport cu xi în
punctul a.

Observaţie 5.12.1 Pentru a ∈ Int (A) valoarea ε f ,xi (a) este aproximativ egală cu procentul
cu care se schimbă valoarea funcţiei f , cauzată de o creştere cu un procent în variabila xi
(adică din ai în 1.01ai ) păstrând celelalte variabile constante.

Pentru funcţia de producţie Cobb-Douglas Q1
= Ax1α1 · · · xiαi · · · xnαn elasticitatea parţială a
funcţiei f în raport cu xi în punctul x0 = x10 , ..., xn0 , xi0 > 0 i = 1, ..., n, este

α1
αi −1
αn
0 Aαi x10 · · · xi0 · · · xn0
xi0 = αi .


ε f ,xi x =
α1
αi
A x10 · · · xi0 · · · (xn0 )αn

deci, exponenţii funcţiei de producţie Cobb-Douglas corespund elasticităţilor parţiale, de unde şi
denumirea ce o poartă.

5.13 Probleme rezolvate

Exerciţiu 5.13.1 Să se arate că f : Rn → R definită prin

(x1 + ... + xn ) sin x1n


dacă xn 6= 0
f (x1 , ..., xn ) =
0 dacă xn = 0

deşi este continuă în (0, 0) nu este derivabilă parţial în acest punct. 

 
Soluţie. Deoarece (x1 + ... + xn ) sin x1n  ≤ |x1 | + ... + |xn | deducem că
 

1
lim (x1 + ... + xn ) sin = 0 = f (0, ..., 0)
(x1 ,...,xn )→(0,....,0) xn

şi ca atare f este continuă în origine. Însă cu toate că fx0i (0, ..., 0) = 0 pentru i = 1, ..., n − 1, f
nu este derivabilă parţial în raport cu xn în origine, căci xn → f (0,..,xnx)− f (0,...,0)
n −0
= sin x1n nu are
limită în 0. Reamintim demonstraţia la faptul că sin x1n nu are limită în origine:
 1 1 k→∞ 1 k→∞  2 1 1 k→∞
k→∞
xnk = → 0 =⇒ sin 1
→ 0 şi xnk = π → 0 =⇒ sin k 2 → 1
2kπ k
(xn ) 2kπ + 2 (xn )

adică ceea ce trebuia demonstrat.

5.13 Probleme rezolvate 89

Exerciţiu 5.13.2 Presupunem că o companie realizează atât sisteme pentru jocuri video cât şi
jocuri video, şi că este dispusă să le vândă în funcţie de costurile de producţie. Se cunoaşte că
jocurile sunt compatibile cu sistemele mai vechi, astfel încât, chiar dacă compania nu vinde
sisteme noi, va avea în continuare vânzări pentru jocurile noi. Pe de altă parte, constrângerile
de producţie, aprovizionare şi transport pentru sisteme implică faptul că pentru un număr
mare de sisteme vândute există o uşoară scădere în valoare a profitului per fiecare joc vândut.
Dacă compania a stabilit că profitul notat prin P, în lei, la vânzări de sisteme pentru jocuri
video noi, cât şi jocuri noi este dat prin P (g, s) = 20g − 100s2 − 0, 01gs, unde g reprezintă
numărul de jocuri noi vândute, iar s este numărul de sisteme pentru jocuri noi vândute, atunci
să se analizeze următoarele situaţii:
i) dacă compania nu vinde sisteme noi, cât de mare este profitul per fiecare joc nou
vândut?
ii) câte sisteme pentru jocuri noi trebuie să vândă compania pentru a ieşi în pierdere
indiferent de valoarea lui g?
iii) dacă compania are vânzări fixe de 500 de sisteme pentru jocuri noi care este profitul
marginal, per joc vândut, când numărul de jocuri noi vândute este 30000?
iv) dacă compania vinde într-o perioadă 100 de jocuri noi, iar după niciunul, care este
profitul marginal per fiecare sistem nou vândut, când numărul de sisteme noi vândute este
100? 

Soluţie. i) Dacă compania nu vinde sisteme noi aceasta înseamnă că s = 0 şi deci profitul este
P = 20 · g. Aşadar, compania are un profit de 20 lei/joc atunci când sistemele nu se vând. Evident
că în acest caz nu este necesar să ne gândim la derivate parţiale. Cu toate acestea dacă totuşi
dorim să punem acest rezultat în termeni de derivate parţiale, ceea ce am descoperit este că
∂P
= 20 lei/joc
∂ g |s=0
adică ceea ce am obţinut când am înlocuit în P pe s cu 0. Am putea, în schimb, să calculăm
pentru s arbitrar dar constant
∂P
= 20 − 0, 01s lei/joc vândut
∂g
şi înlocuind s = 0 obţinem 20 lei/per joc vândut.
ii) Vom rescrie formula pentru profit astfel P = (20 − 0, 01s) g − 100s2 şi observăm că dacă
20 − 0, 01s este pozitiv, iar g este destul de mare astfel încât (20 − 0, 01s) g să depăşească 100s2 ,
profitul P > 0. Nu aceasta este problema care ne interesează la acest punct! Riscul companiei
de a pierde bani, indiferent de valoarea lui g este să avem situaţia 20 − 0, 01s ≤ 0, astfel că P
este negativ, indiferent de cât de mare este g. Această situaţie este adevărată dacă şi numai dacă
20 − 0, 01s ≤ 0 ⇐⇒ 2000 ≤ s, adică valoarea lui s ce trebuie evitată dacă dorim totuşi să ieşim
pe profit.
iii) Aşa cum am găsit la i) ∂∂ Pg = 20 − 0, 01s lei/joc vândut găsim şi pentru s = 500 că profitul
marginal este
∂P
= 20 − 0, 01 · 500 = 20 − 5 = 15 lei/joc vândut
∂ g |s=500
indiferent de numărul de jocuri vândute!
iv) În această parte, g este fix la 100. Profitul marginal, per fiecare sistem de joc nou vândut
este
∂P
= −200s − 0, 01g lei/sistem vândut.
∂s
90 Capitolul 5. Funcţii de mai multe variabile

Dacă g = 100 şi s = 100 găsim că profitul marginal per sistem nou vândut este

−20000 − 1 = −20001 lei per sistem vândut

adică, compania pierde 20001 lei per sistem nou vândut!

Exerciţiu 5.13.3 Pentru funcţia de producţie de tip Cobb-Douglas f (K, L) = AK α Lβ unde

∂f ∂f
A, K, L > 0 şi α, β ∈ (0, 1) să se calculeze şi să se interpreteze derivatele parţiale ∂K şi ∂L. 

Soluţie. Păstrând capitalul fizic K constant, iar forţa de muncă L variabilă derivata parţială de
ordin 1 a lui f în raport cu L (numită şi produsul marginal în raport cu L) se obţine astfel

∂f
(K, L) = Aβ K α Lβ −1 > 0
∂L
inegalitate ce poate fi interpretată astfel: nivelul de producţie creşte când L creşte. Similar, dacă
K este variabil, în timp ce L este păstrat constant ∂∂ Kf (K, L) = AαK α−1 Lβ > 0 şi deci nivelul de
producţie creşte atunci când K creşte în valoare.

Exerciţiu 5.13.4 Indicele de masă corporală este un număr care poate fi calculat pentru orice
individ după cum urmează
703w
IM (w, h) = (se mai notează şi BMI şi citeşte indexul masei corporale)
h2
unde w este greutatea persoanei (în pound notat lb), iar h este înălţimea (în inch notat in).
Se cunoaşte că o persoană este "supraponderală", dacă 25 ≤ IM < 30 sau "obeză" dacă
30 ≤ IM ≤ 39, 9. Dacă IM > 40, atunci indică obezitate maladivă.
i) Să se calculeze IM pentru o persoană cu 158lb ' 70kg şi înălţimea sa 72 in ' 181 cm.
ii) Să se calculeze şi să se interpreteze ∂∂IwM , respectiv ∂∂IhM . 

Soluţie. Amintim că unitatea de măsură pentru greutate, conform sistemului internaţional
(metric) este Kilogramul (notat Kg). Unitatea de măsură pentru greutate, conform sistemului
anglo-saxon (Imperial) se numeşte Pound (sau pound-mass) cu variantele de abreviere lb, lbm.
În limba română este tradus pound/pounzi sau livre. De asemenea, se cunoaşte că: 1cm ' 0, 39in,
1in ' 2, 54cm, 1Kg = 2, 2lb, iar 1lb ' 0, 44kg.
i) IM (158, 72) = 703·158722
' 21, 5.
∂ IM 703
ii) Observăm că ∂ w = h2 > 0 inegalitate ce poate fi interpretată astfel: indicele de masă
corporală creşte când greutatea persoanei creşte, iar înălţimea este menţinută constantă. Pe de
altă parte ∂∂IwM = − 2·703·w
h3
< 0 inegalitate ce poate fi interpretată astfel: indicele de masă corporală
scade când persoana se înalţă, iar greutatea este menţinută constantă.
Notăm că doctorii, de obicei, definesc "supraponderalitatea" ca o condiţie în care greutatea
unei persoane este cu 10% − 20% mai mare decât "normal", conform unui grafic standard de
greutate/înălţime. Obezitatea este definită de obicei ca o condiţie în care greutatea unei persoane
este cu 20% mai mare decât greutatea normală. "Obezitatea morbidă" înseamnă că o persoană fie
are cu 50% − 100% mai mult decât greutatea normală, sau are un exces ponderal care intervine
serios în sănătatea sau funcţionarea organismului. Limita ideală este 18.5 − 24.9.
 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate

6.1 Derivate parţiale de ordin superior

Fie A ⊆ R p o submulţime deschisă, a = (a1 , ..., a p ) ∈ A, x = (x1 , ..., x p ) şi f : A ⊆ R p → Rq .

Definiţie 6.1.1 Presupunem că f este derivabilă parţial pe o vecinătate Va ⊂ Va (în A), adică
există aplicaţiile

∂f
hi (·) = (·) = fx0i (·) : Va → R pentru i = 1, 2, ..., p.
∂ xi

i) Dacă hi (·) : Va → R are derivată parţială în punctul a în raport cu variabila x j , adică

hi (a1 , ..., a j−1 , x j , a j+1 , ..., a p ) − hi (a1 , ..., a p )

lim
x j →a j xj −aj
2
există şi este finită, aceasta se notează prin ∂ ∂x j ∂fxi (a) sau fx00i x j (a) şi se numeşte derivata paţială
de ordinul doi a funcţiei f în punctul a în raport cu variabilele xi şi x j .
2
ii) Dacă există ∂ ∂x j ∂fxi (a) pentru orice i, j = 1, 2, ..., p, atunci vom spune că funcţia f
este derivabilă parţial de două ori în punctul a.
2
iii) Dacă există ∂ ∂x j ∂fxi (x) pentru orice x ∈ Va şi pentru orice i, j = 1, 2, ..., p, atunci vom
2
spune că f este derivabilă parţial de două ori pe Va , iar funcţiile ∂ ∂x j ∂fxi (x) (i, j = 1, 2, ..., p)
se numesc derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei  f şi se notează prin oricare din
∂2 f ∂f
0
simbolurile echivalente ∂ x j ∂ xi (x) sau fxi x j (x) sau ∂ x j ∂ xi (x) (x) sau fx0i (x) x (x).
00 ∂
j

Observaţie 6.1.1 Dacă în definiţia dată avem i 6= j, atunci derivatele parţiale de ordinul doi
corespunzătoare se mai numesc şi derivate parţiale mixte.

Observaţie 6.1.2 Derivatele parţiale de ordinul n ≥ 2 se obţin prin derivarea parţială a

derivatelor parţiale de ordin n − 1.
92 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate

Exerciţiu 6.1.1 Să se determine derivatele de ordinul 1 şi 2 ale funcţiei f : R2 → R definită
prin f (x, y) = 3x3 y2 + 4y + 5x2 + 6. 

Soluţie. Derivata parţială de ordinul 1 în raport cu x este

∂f
0
0
0
(x, y) = fx0 (x, y) = 3x3 y2 + 4y + 5x2 + 6 x = 3x3 y2 x + (4y)0x + 5x2 x + (6)0x
∂x
= 3 · 3y2 x3−1 + 0 + 2 · 5 · x2−1 + 0 = 9y2 x2 + 10 · x.

Analog, cum fx0 (x, y) este tot o funcţie putem să o mai derivăm o dată în raport cu x şi obţinem
derivata parţială de ordinul 2 în raport cu x :

∂2 f  0 0
0
0
2
(x, y) = fx (x, y) = 9y2 x2 + 10 · x x = 9y2 x2 x + (10 · x)0x = 18y2 x + 10.
∂x x

Analog, derivata parţială de ordinul 1 în raport cu y este

∂f
0
0
0
(x, y) = fy0 (x, y) = 3x3 y2 + 4y + 5x2 + 6 y = 3x3 y2 y + (4y)0y + 5x2 y + (6)0y
∂y
= 3 · 2 · yx3 + 4 + 0 + 0 = 6yx3 + 4.

iar derivata parţială de ordinul 2 în raport cu y este:

∂2 f  0 0
0
2
(x, y) = fy (x, y) = 6yx2 + 4 y = 6x3 .
∂y y

Derivatele parţiale mixte sunt

∂2 f  0 0
0
(x, y) = fy (x, y) = 6yx3 + 4 x = 18x2 y.
∂ y∂ x x
2
∂ f  0 0

0
(x, y) = fx (x, y) = 9y2 x2 + 10 · x y = 18x2 y.
∂ x∂ y y

Introducem următorul concept:

Definiţie 6.1.2 Aplicaţia f spunem că este derivabilă parţial de n ori (n ≥ 2) în a ∈ A dacă
există o vecinătate Va ⊂ Va (în A) astfel încât f este derivabilă parţial de n − 1 ori pe Va şi
orice derivată parţială de ordinul n − 1 (a funcţiei f ) este derivabilă parţial în a. Vectorul
(numărul real, în cazul q = 1)

∂n f ∂ n−1 f
 
(n) definiţie

(n−1)
 ∂
fxin ...xi1 (a) = (a) = fxin ...xi2 (x) (a) = (x) (a) (6.1)
∂ xi1 ...∂ xin xi1 ∂ xi1 ∂ xi2 ...∂ xin

(unde 1 ≤ i1 , ..., in ≤ p) se numeşte derivata parţială de ordinul n în raport cu variabilele

de indici i1 , ..., in a funcţiei f în a. Noţiunea de funcţie derivabilă parţial de n ≥ 2 ori pe o
mulţime se introduce analog.

Teoremă 6.1.1 O aplicaţie f = ( f1 , ..., fq ) : A ⊆ R p → Rq este derivabilă parţial de n ori în

a (respectiv pe A) dacă şi numai dacă toate componentele sale f1 , ..., fq sunt derivabile parţial
de n ori în a (respectiv pe A).
6.1 Derivate parţiale de ordin superior 93

Observaţie 6.1.3 Dacă f = ( f1 , ..., fq ) : A ⊆ R p → Rq este derivabilă parţial de n ori în a

definim
∂n f ∂ n f1 ∂ n fq
 
(a) = (a) , ..., (a) .
∂ xi1 ...∂ xin ∂ xi1 ...∂ xin ∂ xi1 ...∂ xin

Analog, dacă f este derivabilă parţial de n ori pe A definim

∂n f ∂ n f1 ∂ n fq
 
(x) = (x) , ..., (x) .
∂ xi1 ...∂ xin ∂ xi1 ...∂ xin ∂ xi1 ...∂ xin

∂2 f ∂2 f
În general se poate întâmpla ca ∂ x j ∂ xi (a) 6= ∂ xi ∂ x j (a) pentru i 6= j aşa cum se întâmplă cu
funcţia

y arctg xy dacă
 2
y 6= 0
f (x, y) =
0 dacă y=0

∂2 f ∂2 f
unde ∂ x∂ y (0, 0) = 0 şi ∂ y∂ x (0, 0) = 1 însă criteriul lui Schwartz afirmă:

Teoremă 6.1.2 — Criteriul lui Laurent-Moise Schwartz (1915-2002). Dacă funcţia f : A ⊆

∂2 f
R p → R are derivate parţiale mixte de ordinul doi ∂ xi ∂ x j (i 6= j) într-o vecinătate V a lui
∂2 f ∂2 f ∂2 f
a = (a1 , ..., a p ) ∈ Int (A) şi dacă ∂ xi ∂ x j sunt continue în a, atunci ∂ xi ∂ x j (a) = ∂ x j ∂ xi (a) pentru
orice i, j = 1, ..., p cu i 6= j.

q 3
Exerciţiu 6.1.2 Fie f : R p → R definită prin f (x1 , ..., x p ) = x12 + ... + x2p . Să se arate
că
∂2 f ∂2 f
(0, ..., 0) = (0, ..., 0) pentru orice i, j ∈ {1, ..., p} cu i 6= j.
∂ xi ∂ x j ∂ x j ∂ xi


Soluţie. Studiem aplicabilitatea criteriului Schwartz. Avem

∂f q
(x1 , ..., x p ) = 3xi x12 + ... + x2p pentru i = 1, ..., p
∂ xi
şi pentru orice i 6= j avem
3xi x j
(
∂2 f ∂2 f √ , (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0) ,
(x1 , ..., x p ) = (x1 , ..., x p ) = x12 +...+x2p
∂ xi ∂ x j ∂ x j ∂ xi 0, (x1 , ..., x p ) = (0, ..., 0) .

Deoarece, pentru (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0) avem

3xi x j
0≤q ≤ 3 |xi |
&
x12 + ... + x2p .(x1 ,...,x p )→(0,...,0)
↓
0

2
deducem că ∂ ∂xi ∂fx j sunt continue în (0, ..., 0) chiar pe R p . Aşadar f îndeplineşte ipotezele
teoremei lui Schwartz.
 94 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate

Observaţie 6.1.4 Rezultatul din Teorema 6.1.2 se poate generaliza la cazul funcţiilor de n
ori derivabile parţial pe o vecinătate V a lui a cu derivatele parţiale de ordin n continue în a,
folosind inducţia după n, apărând astfel posibilitatea utilizării unor notaţii de tipul

∂n f ∂n f
(a) = α1 α (a)
∂ xin ...∂ xi1 ∂ x1 ...∂ x p p

unde 1 ≤ i1 , ..., in ≤ p, αi ∈ {0, 1, ..., n} cu α1 + ... + α p = n. Spre exemplu,

∂2 f ∂2 f ∂4 f ∂4 f
(a) = 2 (a) , (a) = 2 2 (a) .
∂ x1 ∂ x1 ∂ x1 ∂ x1 ∂ x3 ∂ x1 ∂ x3 ∂ x1 ∂ x3

 Exemplu 6.1.1 Dacă f : R3 → R este definită prin

f (x, y, z) = x3 y4 z5 + x2 eyz + y2 sin (x − 2z)

atunci conform teoremei Schwartz

∂4 f ∂4 f ∂4 f
= = = 2eyz + 4y cos (x − 2z) + 2yzeyz + 120xy3 z4 .
∂ z∂ y∂ x2 ∂ z∂ x∂ y∂ x ∂ x2 ∂ y∂ z


6.2 Diferenţiabilitatea funcţiilor de mai multe variabile

Fie A ⊆ R p submulţime, f : A ⊆ R p → R şi a = (a1 , ..., a p ) ∈ Int (A). Notăm x = (x1 , ..., x p ).
Definiţie 6.2.1 Funcţia f se numeşte diferenţiabilă în a dacă există λi ∈ R (i = 1, 2, ..., p) şi
ω : A ⊆ R p → R continuă în a şi nulă în acest punct, adică

lim ω (x1 , ..., x p ) = ω (a1 , ..., a p ) = 0

(x1 ,...,x p )→(a1 ,...,a p )

astfel încât pentru orice x = (x1 , ..., x p ) ∈ A să avem egalitatea

f (x1 , ..., x p ) − f (a1 , ..., a p ) = λ1 (x1 − a1 ) + ... + λ p (x p − a p ) + ω (x1 , ..., x p ) dE (x, a) .

Observaţie 6.2.1 Dacă A este mulţime deschisă, se spune că f este diferenţiabilă pe A dacă
este diferenţiabilă în fiecare punct din A.

6.3 Legătura dintre continuitate, derivabilitate şi diferenţiabilitate

Teoremă 6.3.1 Dacă f : A ⊆ R p → R este diferenţiabilă în a ∈ Int (A) , atunci f are derivate
parţiale în a şi fx0i (a1 , ..., a p ) = λi , i = 1, 2, ..., p.

Exerciţiu 6.3.1 Fie c1 , ..., c p ∈ R∗ . Să se arate că funcţia f : R p → R (p ≥ 2) definită prin
 
1 p 1
f (x1 , ..., x p ) = x1 + c1 x1 c2 x2 + ... + c p x p +
p c1

este diferenţiabilă în punctul a = (0, ..., 0). 

6.3 Legătura dintre continuitate, derivabilitate şi diferenţiabilitate 95

Soluţie. Dacă f ar fi diferenţiabilă în punctul a = (0, ..., 0) am deduce că fx01 (0, ..., 0) = λ1 = 1
şi fx0i (0, ..., 0) = λi = 0 pentru i = 2, ..., p. Astfel, relaţia din definiţie devine
 
1 p 1 q
x1 + c1 x1 c2 x2 + ... + c p x p + = x1 + ω (x1 , ..., x p ) x12 + ... + x2p .
p c1
Considerând (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0) avem
 
1 p 1
x
p 1 + c x
1 1 c x
2 2 + ... + c x
p p + c1 − x 1
ω (x1 , ..., x p ) = q
x12 + ... + x2p

iar pentru (x1 , ..., x p ) = (0, ..., 0) vom considera ω (x1 , ..., x p ) = 0 (pentru ca funcţia ω să se
anuleze în punctul (0, ..., 0)).
Folosind Teorema 5.4.2 observăm că lim ω (x1 , ..., x p ) = 0. Într-adevăr,
(x1 ,...,x p )→(0,...,0)
   
 1 x p + c x c x + ... + c x + 1 − x 
p 1 1 1 2 2 p p c1 1 
|ω (x1 , ..., x p ) − 0| =  q 
2 2

 x1 + ... + x p 
   
|x1 |  1 p 1 
≤ x 1 + c1 c 2 x 2 + ... + c p x p + − 1 
|x1 |  p c1 
   
1 1  (x1 ,...,x p )→(0,...,0)
=  x1p + c1 c2 x2 + ... + c p x p + − 1 → 0.
p c1
Recapitulând, deducem că există λ1 = 1 şi λi = 0 pentru i = 2, ..., p şi funcţia ω : A ⊆ R p → R
definită prin
 1 p  
 p x1 +c1 x1 c2 x2 +...+c p x p + c11 −x1
√2 dacă (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0)
ω (x1 , ..., x p ) = x1 +...+x2p
0 dacă (x1 , ..., x p ) = (0, ..., 0)


funcţie continuă în a = (0, ..., 0) cu lim ω (x1 , ..., x p ) = ω (0, ..., 0) = 0 şi
(x1 ,...,x p )→(0,...,0)

f (x1 , ..., x p ) − f (0, ..., 0) = λ1 x1 + ... + λ p x p + ω (x1 , ..., x p ) dE ((x1 , ..., x p ) , (0, ..., 0)) .

Aşadar f este diferenţiabilă în (0, ..., 0).

Exerciţiu 6.3.2 Să se arate că funcţia f : R p → R definită prin

x12
(
√ dacă (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0) ,
f (x1 , ..., x p ) = x12 +...+x2p
0 dacă (x1 , ..., x p ) = (0, ..., 0) ,

nu este diferenţiabilă în a. 

Soluţie. Într-adevăr, se răspunde afirmaţiei astfel:

f (x1 , 0, ..., 0) − f (0, ..., 0) x12 |x1 |
fx01 (0, ..., 0) = lim = lim = lim (nu există)
x1 →0 x1 x1 →0 x1 |x1 | x1 →0 x1
f (0, x2 , 0, ..., 0) − f (0, ..., 0)
fx02 (0, ..., 0) = lim =0
x2 →0 x2
...
f (0, ..., 0, x p ) − f (0, ..., 0)
fx0 p (0, ..., 0) = lim = 0.
x p →0 xp
96 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate

Cum fx01 (0, ..., 0) nu există deducem, conform Teoremei 6.3.1, că f nu este diferenţiabilă în
(0, ..., 0).
p
q Remarcăm, că funcţia f este continuă pe R (inclusiv în origine, deoarece 0 ≤ | f (x1 , ..., x p )| ≤
x12 + ... + x2p ).

Teoremă 6.3.2 Dacă f : A ⊆ R p → R este diferenţiabilă în a ∈ Int (A) , atunci f este continuă
în a.
Demonstraţie. Toţi termenii din membrul drept ai egalităţii
f (x1 , ..., x p ) − f (a1 , ..., a p ) = λ1 (x1 − a1 ) + ... + λ p (x p − a p ) + ω (x1 , ..., x p ) dE (x, a)
prin care se defineşte diferenţiabilitatea, au limita 0 în punctul a, deci
lim ( f (x1 , ..., x p ) − f (a1 , ..., a p )) = 0
(x1 ,...,x p )→(a1 ,...,a p )

sau echivalent lim f (x1 , ..., x p ) = f (a1 , ..., a p ) adică f este continuă în a.
(x1 ,...,x p )→(a1 ,...,a p )
Din Exerciţiul 6.3.2 deducem că propoziţia reciprocă nu este adevărată: există funcţii
continue care nu sunt diferenţiabile:
q
p
 Exemplu 6.3.1 Funcţia f : R → R definită prin f (x1 , ..., x p ) = x12 + ... + x2p este continuă
în orice punct (în particular în (0, ..., 0)). Într-adevăr, f (x1 , ..., 0) = |x1 | iar |x1 | nu este derivabilă
în punctul 0, deci fx01 (0, ..., 0) nu există. La fel se arată că fx02 (0, ..., 0), ... , fx0 p (0, ..., 0) nu există.
Rezultă că f nu este diferenţiabilă în origine deoarece nu are derivate parţiale în acest punct. 

Teoremă 6.3.3 Dacă f : A ⊆ R p → R este diferenţiabilă pe A, atunci ea are derivate parţiale

fx0i pe A. Reciproca nu este în general adevărată.

Exerciţiu 6.3.3 Fie p ≥ 2 şi f : R p  {(0, ..., 0)} → R definită prin

x1 ·...·x p−1 ·x p

 p−1 dacă (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0)
f (x1 , .., x p ) = (x12 +...+x2p ) 2
 0 dacă (x1 , ..., x p ) = (0, ..., 0) .

Să se arate că f nu este diferenţiabilă în (0, ..., 0). 

Soluţie. Observăm că f are derivate parţiale nule în origine

fx0i (0, ..., 0) = 0 pentru orice i = 1, ..., p.
Avem apoi, pentru (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0) relaţia
f (x1 , ..., x p ) − f (0, ..., 0) = fx01 (0, ..., 0) (x1 − 0) + ... + fx0 p (0, ..., 0) (x p − 0)
q
+ω (x1 , ..., x p ) x12 + ... + x2p .
1 1 a

k→∞
Se constată, folosind de exemplu şirul xk = k , ..., k , k → (0, ..., 0) cu a ∈ R, că funcţia
x1 · ... · x p−1 · x p
ω (x1 , ..., x p ) =
p nu are limită în (0, ..., 0)
x12 + ... + x2p 2
de unde deducem că f nu este diferenţiabilă în origine. Aşadar, pentru funcţii de două sau
mai multe variabile, noţiunea de diferenţiabilitate nu este echivalentă cu aceea de derivabilitate
parţială.
 6.4 Criteriul lui Young 97

Teoremă 6.3.4 Dacă funcţia f : A ⊆ R p → R are derivate parţiale fx0i (i = 1, 2, ..., p) într-o
vecinătate V a lui a = (a1 , ..., a p ) ∈ IntA şi dacă aceste derivate parţiale sunt continue în a,
atunci funcţia f este diferenţiabilă în a.

 Exemplu 6.3.2 Testăm aplicabilitatea acestui enunţ pentru funcţia din Exerciţiul 6.3.1. Într-
adevăr, funcţia f fiind elementară admite derivate parţiale pe R p , în particular într-o vecinătate a
lui (0, ..., 0). Pe de altă parte derivatele parţiale de ordinul unu sunt continue pe R p ca funcţii
elementare, adică şi în (0, ..., 0). Ca atare ipotezele Teoremei 6.3.4 sunt îndeplinite, fapt ce
implică f este diferenţiabilă în (0, ..., 0). 

Reciproca teoremei nu este adevărată: există funcţii diferenţiabile într-un punct, ale căror
derivate parţiale nu sunt continue în acest punct. Prezentăm un exemplu:
 Exemplu 6.3.3 Funcţia f (x1 , ..., x p ) definită pe R p astfel
( 1
x12 + ... + x2p sin √


dacă (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0) ,
f (x1 , ..., x p ) = x12 +...+x2p
0 dacă (x1 , ..., x p ) = (0, ..., 0) ,

este diferenţiabilă în 0 = (0, ..., 0) deoarece pentru x = (x1 , ..., x p ) 6= 0 avem

1
f (x1 , ..., x p ) − f (0, ..., 0) = (dE (x, 0))2 sin
dE (x, 0)
1
= 0 · (x1 − 0) + ... + 0 · (x p − 0) + (dE (x, 0))2 · sin .
dE (x, 0)
Notând
1
ω (x1 , ..., x p ) = dE (x, 0) sin
dE (x, 0)

observăm că

|ω (x1 , ..., x p )| ≤ dE (x, 0) şi deci lim ω (x1 , ..., x p ) = 0.

(x1 ,...,x p )→(0,...,0)

Aşadar f este diferenţiabilă în origine. Derivatele parţiale în punctele (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0) sunt
   
0 1 1 1
fx1 (x1 , ..., x p ) = − x1 cos − 2x1 sin dE (x, 0)
dE (x, 0) dE (x, 0) dE (x, 0)
...    
0 1 1 1
fx p (x1 , ..., x p ) = − x p cos − 2x p sin dE (x, 0)
dE (x, 0) dE (x, 0) dE (x, 0)
1 1
iar acestea nu au limită în (0, ..., 0) deoarece funcţiile sin dE (x,0) şi cos dE (x,0) nu au limită în
origine. 

Teoremă 6.3.5 Dacă fx0i (i = 1, 2, ..., p) există şi sunt continue pe A, atunci f : A ⊆ R p → R
este diferenţiabilă pe A.

6.4 Criteriul lui Young

Fie f : A ⊆ R p → R şi a ∈ Int (A).
 98 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate
Definiţie 6.4.1 Se spune că funcţia f este diferenţiabilă de n (n ≥ 2) ori în punctul a dacă
toate derivatele parţiale de ordinul n − 1 ale lui f există pe o vecinătate Va ∈ Va (în A) şi sunt
diferenţiabile în a.

Varianta criteriului lui Young pentru diferenţiabilitatea de ordinul n este dată de următoarea:

Teoremă 6.4.1 — Criteriul lui Laurence Chisholm Young (1905-2000). Dacă funcţia f :
A ⊆ R p → R admite derivate parţiale fx01 ,..., fx0 p într-o vecinătate V a lui a = (a1 , ..., a p ) şi sunt
∂2 f ∂2 f
diferenţiabile în a, atunci ∂ xi ∂ x j (a) = ∂ x j ∂ xi (a) pentru orice i, j = 1, ..., p cu i 6= j.

Folosind criteriul lui Young rezultă că:

Observaţie 6.4.1 Dacă f este diferenţiabilă de n ori în a, atunci toate derivatele parţiale de
ordinul n există în a, iar ordinea de derivare în a până la ordinul n inclusiv nu are importanţă.

Observaţie 6.4.2 O discuţie similară are loc pentru funcţiile vectoriale de mai multe variabile.

Observaţie 6.4.3 Uzând de faptul că "A ⊂ R p este mulţime deschisă dacă şi numai dacă este
egală cu interiorul său" putem înlocui expresia ”A ⊆ R p şi a ∈ Int (A) ”, în secţiunile de mai
sus, cu expresia ”A ⊆ R p şi A este deschisă” şi reciproc.

6.5 Diferenţiale
6.5.1 Diferenţiala unei funcţii
Fie A ⊆ R p submulţime, f : A ⊆ R p → R, f (x), x = (x1 , ..., x p ) şi a = (a1 , ..., a p ) ∈ Int (A).
Definiţie 6.5.1 Presupunem că f este diferenţiabilă în punctul a. Expresia

d f (x, a) = (x1 − a1 ) fx01 (a) + ... + (x p − a p ) fx0 p (a)

se numeşte diferenţiala (sau diferenţiala de ordinul unu) lui f în a.

Observaţie 6.5.1 Diferenţiala de ordin unu aproximează într-o vecinătate a punctului a

creşterea (sau descreşterea) funcţiei f , adică

d f (x, a) ≈ ∆f = f (x) − f (a) .

|{z}
creşterea lui f

Observaţie 6.5.2 Dacă notăm dxi = xi − ai (pentru i = 1, 2, ..., p) atunci diferenţiala lui f în
punctul a ∈ Int (A) se scrie

d f (x, a) = fx01 (a) dx1 + ... + fx0 p (a) dx p .

p
Exerciţiu 6.5.1 Fie f : R+ → R definită prin

f (x1 , ..., x p ) = ln (1 + x1 + 2x2 + 3x3 + ... + px p ) .

Să se determine diferenţiala de ordinul unu a lui f în punctul (0, ..., 0). 
 6.6 Formula Taylor pentru funcţii de mai multe variabile 99

Soluţie. Evident, f este diferenţiabilă. Pe de altă parte

1
fx01 (x1 , ..., x p ) = =⇒ fx01 (0, ..., 0) = 1,
1 + x1 + 2x2 + 3x3 + ... + px p
2
fx02 (x1 , ..., x p ) = =⇒ fx02 (0, ..., 0) = 2,
1 + x1 + 2x2 + 3x3 + ... + px p
...
0 p
fx p (x1 , ..., x p ) = =⇒ fx0 p (0, ..., 0) = p.
1 + x1 + 2x2 + 3x3 + ... + px p
de unde

d f ((x1 , ..., x p ) , (0, ..., 0)) = dx1 + 2dx2 + ... + pdx p = x1 + 2x2 + ... + px p .

Observaţie 6.5.3 Diferenţiala lui f în punctul curent x se defineşte prin

 (1)
∂ ∂
d f (x) = fx01 (x) dx1 + ... + fx0 p (x) dx p = dx1 + ... + dx p f (x1 , ..., x p )
∂ x1 ∂ xp

unde
∂ ∂
d= dx1 + ... + dx p
∂ x1 ∂ xp

se numeşte operatorul de diferenţiere de ordinul 1.

6.5.2 Diferenţiale de ordin superior

Definiţie 6.5.2 Fie f : A ⊆ R p → R diferenţiabilă de n ori în a = (a1 , ..., a p ) ∈ Int (A) şi
x = (x1 , ..., x p ). Se defineşte diferenţiala de ordinul n în punctul a prin
 p
(n)
n n n−1

∂
d f (a) = d f (x, a) = d d f (x, a) = Σ dxi f (a) ∀n ≥ 2.
i=1 ∂ xi

Observaţie 6.5.4 Pentru p = 2, exponentul n înseamnă "dezvoltarea formală" a parantezelor

cu binomul lui Newton, urmată de "multiplicarea formală" a expresiei cu f (a1 , a2 ) :
 (n)
d n f ((x1 , x2 ) , (a1 , a2 )) = ∂
∂ x1 dx1 + ∂
∂ x2 dx2 f (a1 , a2 )
n n n
= Cn0 ∂∂ xnf (a) (dx1 )n + ...... +Cnk ∂ xk∂∂ xfn−k (a) (dx1 )n−k (dx2 )k + ... +Cnn ∂∂ xnf (a) (dx2 )n .
1 2 1 2

Observaţie 6.5.5 Analog se defineşte diferenţiala de ordinul n pentru funcţii f : A ⊆ R p →

Rq .

6.6 Formula Taylor pentru funcţii de mai multe variabile

Fie f : A ⊆ R p → R, f (x1 , ..., x p ), a = (a1 , ..., a p ) ∈ Int (A) şi x = (x1 , ..., x p ).
Definiţie 6.6.1 Dacă f este diferenţiabilă de n ori în punctul a, atunci se defineşte polinomul
100 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate

Taylor de gradul n al funcţiei f în a ca fiind expresia

d f (a) d n f (a)
Tn (x, a) = f (a) + + ... +
1! n!
unde d n f (a) este diferenţiala de ordinul n a lui f în punctul a = (a1 , ..., a p ).
Expresia

Rn (x, a) = f (x) − Tn (x, a)

se numeşte restul Taylor de ordin n, corespunzător lui f , în punctul a iar relaţia

f (x) = Tn (x, a) + Rn (x, a)

formula lui Taylor de grad n corespunzătoare funcţiei f .

Teoremă 6.6.1 — a lui Taylor. Fie n ∈ N. Dacă f este de n + 1 ori diferenţiabilă într-o
vecinătate V a lui a, atunci avem relaţia

f (x) = Tn (x, a) + Rn (x, a)

unde Rn se poate exprima astfel:

i) sub forma lui Lagrange: ∀x ∈ V există punctul c = (c1 , ..., c p ) ∈ V situat pe segmentul
ce uneşte punctul (a1 , ..., a p ) cu (x1 , ..., x p ) astfel încât

1
Rn (x, a) = d n+1 f (c) .
(n + 1)!

ii) cu ajutorul distanţei: există o funcţie continuă şi nulă în a, adică lim ω (x) = ω (a) = 0
x→a
astfel încât
1
Rn (x, a) = ω (x1 , ..., x p ) (dE ((x1 , ..., x p ) , (a1 , ..., a p )))n+1
(n + 1)!

unde dE este distanţa euclidiană.

Exerciţiu 6.6.1 Folosind un polinom Taylor apropiat să se aproximeze valoarea

q
(1.02)3 + (1.97)3 .

p
Soluţie. Fie f (x, y) = x3 + y3 . Dorim să aproximăm f (1.02, 1.97). Aceasta se va realiza
aproximând f prin

∂f ∂f
f (x, y) ≈ f (x0 , y0 ) + (x0 , y0 ) · (x − x0 ) + (x0 , y0 ) · (y − y0 ) .
∂x ∂y
Alegem x0 = 1, y0 = 2, x − x0 = 0.02 şi y − y0 = −0.03. Astfel că, pentru x = 1.02 şi y = 1.97
obţinem
 
3x2  3y2 
f (x, y) ≈ f (1, 2) + p (0.02) + p (−0.3) .
 
 
3
2 x +y 3  3
2 x +y  3
(1,2) (1,2)
 6.7 Hessiana şi convexitatea funcţiilor 101

Substituind şi simplificând, avem

3 12
f (1.02, 1.97) ≈ 3 + √ · (0.02) + √ · (−0.3) = 2.95.
2 9 2 9

6.7 Hessiana şi convexitatea funcţiilor

Definiţie 6.7.1 Fie A ⊆ R p convexă şi f : A → R. Funcţia f se numeşte concavă pe A
(respectiv convexă pe A) dacă

f λ x + (1 − λ ) x0 ≥ (respectiv ≤) λ f (x) + (1 − λ ) f x0 ∀x, x0 ∈ A, ∀λ ∈ (0, 1) .

Definiţie 6.7.2 Fie A ⊆ R p convexă şi f : A → R. Funcţia f se numeşte strict concavă pe A

(respectiv strict convexă pe A) dacă

f λ x + (1 − λ ) x0 > (respectiv <) λ f (x) + (1 − λ ) f x0 ∀x, x0 ∈ A, ∀λ ∈ (0, 1) .

Observaţie 6.7.1 Dacă x = (x1 , ..., x p ) şi x0 = x10 , ..., x0p sunt elemente oarecare din A,

atunci putem scrie inegalităţile sub forma echivalentă

≥ (≤)
f λ x1 + (1 − λ ) x10 , ..., λ x p + (1 − λ ) x0p λ f (x1 , ..., x p ) + (1 − λ ) f x10 , ..., x0p .


> (<)

Definiţie 6.7.3 Fie f : A ⊆ R p → R funcţie ce admite derivate parţiale de ordin 2 în orice

punct x ∈ Int (A). Matricea pătratică
00
f11
 00
f12 ... 00 
f1p
00


H f (x) = fi j 1≤i, j≤p
=  ... ... ... ... 
00
f p1 00
f p2 ... 00
f pp
   
∂2 f
unde fi00j = ∂ xi ∂ x j (x) este numită matricea hessiană (după numele lui
1≤i, j≤p 1≤i, j≤p
Ludwig Otto Hesse 1811-1874) a lui f în punctul x, iar cei p determinanţi
 00 00 00 

 f11 f12
 00 ... f1r
00 00 

 f
21 f 22 ... f 2r
∆r (x) =   , r = 1, 2, ..., p
 ... ... ... ... 

 f 00 f 00 00
... f 
r1 r2 rr

se numesc minorii principali ai lui H f (x).

Observaţie 6.7.2 Un calcul simplu arată că

 
dx1
d 2 f (x) =


dx1 ... dx p H f (x)  ...  .
dx p

Teoremă 6.7.1 Fie A ⊆ R p convexă şi deschisă. Dacă f : A → R admite derivate parţiale de
ordinul 2 pe A atunci:
 102 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate

i) f este strict convexă (respectiv convexă) pe A ⇔ ∆r (x) > 0 (respectiv ∆r (x) ≥ 0)

pentru orice x ∈ A şi ∀r = 1, ..., p;
ii) f este strict concavă pe A (respectiv concavă pe A)⇔ (−1)r ∆r (x) > 0 (respectiv
(−1)r ∆r (x) ≥ 0) pentru orice x ∈ A şi ∀r = 1, ..., p.

6.8 Transformări regulate

Definiţie 6.8.1 Fie

 y1 = f1 (x1 , ..., x p )
... unde fi : A ⊆ R p → R (i = 1, 2, ..., p) este (6.2)
y p = f p (x1 , ..., x p )


un sistem de p funcţii. Când (x1 , ..., x p ) parcurge mulţimea A, punctul (y1 , ..., y p ) parcurge
o mulţime B ⊆ R p . Se spune că mulţimea B este transformata mulţimii A prin intermediul
sistemului (6.2). O transformare definită de sistemul (6.2) se numeşte transformare punctuală
în spaţiul R p .

Definiţie 6.8.2 Fie f : A ⊆ R p → Rq şi a ∈ Int (A). Dacă fi : A → R, 1 ≤ i ≤ q sunt com-

ponentele lui f (deci ∀x ∈ A, f (x) = ( f1 (x) , ..., fq (x))) şi există toate derivatele parţiale
∂ fi
∂ x j (a), 1 ≤ i ≤ q, 1 ≤ j ≤ p, se defineşte matricea iacobiană (a aplicaţiei f în punctul a) prin
 ∂ f1 ∂ f1 ∂ f1

∂ x1 (a) ∂ x2 (a) ... ∂ xp (a)
 ∂ f2 ∂ f2 ∂ f2 

∂ x1 (a) ∂ x2 (a) ... ∂ xp (a) 
J f (a) =  

 ... ... ... ... 

∂ fq ∂ fq ∂ fq
∂ x1 (a) ∂ x2 (a) ... ∂ x p (a)

(după numele matematicianului german Carl Gustav Jacob Jacobi, 1804-1851). Dacă p = q,
matricea J f (a) este pătratică, iar determinantul ei se numeşte iacobianul (sau determinantul
funcţional) al funcţiilor f1 , ..., f p în raport cu variabilele x1 , .., x p în punctul a şi se notează
astfel
D ( f1 , ..., f p )
(a) = det J f (a) .
D (x1 , ..., x p )

 Exemplu 6.8.1 Pentru funcţia f : [0, ∞) × [0, 2π] → R2 , f (r, ϕ) = (r cos ϕ, r sin ϕ) matricea
iacobiană în punctul curent (r, ϕ) este
 
cos ϕ −r sin ϕ
J f (r, ϕ) = , iar iacobianul este det J f (r, ϕ) = r.
sin ϕ r cos ϕ


Teoremă 6.8.1 Fie f : A → B, g : B → Rs aplicaţii, unde A ⊆ R p şi B ⊆ Rq sunt mulţimi

deschise. Dacă f este diferenţiabilă într-un punct a ∈ A şi g este diferenţiabilă în b = f (a),
atunci funcţia compusă h = g ◦ f este diferenţiabilă în a şi în plus
i) dh (a) = dg (b) ◦ d f (a) ;
ii) Jg◦ f (a) = Jg (b) · J f (a) (relaţie numită "chain rule").
6.8 Transformări regulate 103

Observaţie 6.8.1 Fie A ⊆ R şi B ⊆ R2 mulţimi deschise şi f : A → B, t → f (t), g : B → R,

(u, v) → w. Fie f (t) = (u (t) , v (t)) şi w = g (u, v). Putem considera funcţia compusă w = w (t)
definită prin

w = (g ◦ f ) (t) = g ( f (t)) = g (u (t) , v (t)) .

Relaţia ii) scrisă în punctul curent devine

   u0 (t)  ∂ g ∂g
0 ∂g
w (t) = ∂ u ∂ v · ∂g
= u0 (t) + v0 (t) .
v0 (t) ∂u ∂v

Exerciţiu 6.8.1 Dacă

f : R → R2 , f (t) = cost,t 2 şi g : R2 → R, g (x, y) = e3x+2y

atunci să se calculeze w0 (t) unde w (t) = (g ◦ f ) (t). 

Soluţie. Punem x (t) = cost, iar y (t) = t 2 . Conform relaţiei de mai sus avem
∂g 0 ∂g
w0 (t) = x (t) + y0 (t) = 3e3x+2y (− sint) + 2e3x+2y 2t
∂u ∂v
3 cost+2t 2 2
= −3 sinte + 4te3 cost+2t .

Definiţie 6.8.3 Fie transformarea punctuală


 y1 = f1 (x1 , ..., x p )
... unde fi : A ⊆ R p → R (i = 1, 2, ..., p) este (6.3)
y p = f p (x1 , ..., x p )


un sistem de p funcţii şi x0 = (x10 , ..., x p0 ) ∈ Int (A). Dacă

i) f1 , f2 , ..., f p au derivate parţiale continue într-o vecinătate a punctului x0 ,

D( f1 ,..., f p )
ii) D(x1 ,...,x p ) (x0 ) 6= 0,

atunci se spune că transformarea punctuală (6.3) este o transformare regulată în punctul x0 .

Observaţie 6.8.2 Dacă transformarea este regulată în fiecare punct x interior lui A, se spune
că transformarea este regulată pe A.

Observaţie 6.8.3 Transformarea din Exemplul 6.8.1 este regulată în orice punct (r, ϕ) cu
r 6= 0.

Teoremă 6.8.2 Fie


 y1 = f1 (x1 , ..., x p )
... , fi : A ⊆ R p → R, i = 1, 2, ..., p (6.4)
y p = f p (x1 , ..., x p )


o transformare regulată într-o vecinătate U a unui punct x0 interior lui A care transformă
104 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate

punctul x0 = (x10 , ..., x p0 ) în punctul y0 = (y10 , ..., y p0 ). Au loc:

i) există o vecinătate U0 ⊂ U a lui x0 şi o vecinătate V0 ⊆ R p a lui y0 astfel încât fiecărui
punct y ∈ V0 să îi corespundă un punct x ∈ U0 definit de

 x1 = ϕ1 (y1 , ..., y p )
... , ϕi : V0 ⊆ R p → R, i = 1, 2, ..., p; (6.5)
x p = ϕ p (y1 , ..., y p )


ii) transformarea definită în (6.5), numită transformarea inversă transformării (6.4), este
regulată în punctul y0 ;
D(y ,...,y ) D(x ,...,x )
iii) dacă D(x11 ,...,x pp ) şi D(y11 ,...,y pp ) sunt determinanţii funcţionali ai transformării (6.4) şi
(6.5), atunci are loc relaţia

D (y1 , ..., y p ) D (x1 , ..., x p )

(x0 ) · (y0 ) = 1.
D (x1 , ..., x p ) D (y1 , ..., y p )

Observaţie 6.8.4 O transformare regulată se mai numeşte şi transformare proprie, reversibilă
sau nesingulară.

 Exemplu 6.8.2 Transformarea


 x = u+v
T: y = v+w
z = u+v+w


definită pe R3 are determinantul funcţional

 
 ∂ x ∂ x ∂ x   
u v w 1 1 0 
D (x, y, z)  ∂ y ∂ y ∂ y  
 ∂ ∂ ∂  
=  ∂ u ∂ v ∂ w  =  0 1 1  = 1
D (u, v, w)  ∂ z ∂ z ∂ z  
 ∂u ∂v ∂w  1 1 1 

deci transformarea este reversibilă pe R3 . Mai mult, din relaţia

D (x, y, z) D (u, v, w) D (u, v, w)
· = 1 observăm că =1
D (u, v, w) D (x, y, z) D (x, y, z)
probat şi de transformarea inversă
  ∂u ∂u ∂u
  
 u = z−y   0 −1 1 
  
∂x ∂y ∂z
D (u, v, w) 
T −1 : v = x + y − z =⇒ = ∂v ∂v ∂v
= 1 1 −1  = 1.
  
D (x, y, z)  ∂x ∂y ∂z
w = z−x ∂w ∂w ∂w −1 0 1 
  
 
∂x ∂y ∂z


Observaţie 6.8.5 Orice transformare regulată, într-un punct, este continuă în acel punct.
Proprietatea rămâne valabilă şi pentru o transformare regulată pe o mulţime.

Teoremă 6.8.3 Iacobianul unei transformări regulate pe un domeniu D păstrează semn

constant pe domeniul D.

Demonstraţie. Iacobianul J este funcţie continuă pe D, deci dacă există x, y ∈ D astfel încât
J (x) < 0 şi J (y) > 0, atunci ∃α ∈ D astfel încât J (α) = 0, fapt ce contrazice că f este transfor-
mare regulată.
 6.9 Probleme rezolvate 105

6.9 Probleme rezolvate

Exerciţiu 6.9.1 Pentru o firmă funcţia de producţie este f (K, L) = 5K 1/3 L2/3 , unde K este
capitalul fizic utilizat, iar L este forţa de muncă.
i) Să se determine produsul marginal în raport cu forţa de muncă pentru K = 64 şi
L = 125.
ii) Ce se întâmplă cu produsul marginal în raport cu forţa de muncă când:

1. creşte numărul de lucrători?

2. creşte capitalul?


∂f 10
Soluţie. i) Produsul marginal în raport cu forţa de muncă este PML = ∂L (K, L) = 3 · K 1/3 ·
L−1/3 , iar când K = 64 iar L = 125 rezultă
∂f 10 8
(64, 125) = · 641/3 · 1252/3 = .
∂L 3 3
2
ii) 1. Diferenţiem MPL în raport cu L şi avem ∂∂ L2f (K, L) = − 10
9 ·K
1/3 · L−4/3 < 0. Astfel că

MPL descreşte când forţa de muncă creşte: se spune că firma are "diminishing returns" la forţa
de muncă, dacă capitalul este păstrat constant. Aceasta este adevărat pentru orice valori ale lui K
şi L.
∂f 10 −2/3 · L−1/3 > 0, relaţie care
2. Diferenţiind MPL în raport cu K obţinem ∂ K∂ L (K, L) = 9 · K
spune că produsul marginal în raport cu forţa de muncă creşte când capitalul creşte sau atunci
când capitalul creşte un lucrător/lucrători suplimentar este mai productiv.

Exerciţiu 6.9.2 Să presupunem că producţia totală a unei ţări este dată de f (K, L) = AK α Lβ ,
unde K este capitalul, iar L este forţa de muncă. Dacă L şi K cresc după regula

L (t) = L0 ent iar K (t) = K0 emt

unde t este timpul, atunci să se analizeze:

i) Care este rata de creştere a forţei de muncă? Dar a capitalului?
ii) Care este rata de creştere a producţiei? 

Soluţie. i) Avem
∂L ∂K
= nL0 ent şi = mK0 emt .
∂t ∂t
Astfel că forţa de muncă este în creştere cu o rată proporţională constantă n, iar capitalul cu m.
ii) Aplicăm chain rule
∂f 0 ∂f 0
f 0 (t) = K (t) + L (t) = αAK α−1 Lβ mK + β AK α Lβ −1 nL
∂K ∂L
= αAK α Lβ m + β AK α Lβ n = (αm + β n) f (K, L) .
Aşadar producţia creşte cu o rată proporţională constantă αm + β n.

Exerciţiu 6.9.3 Venitul lunar V al unei firme este dat de o funcţie ce depinde de unităţi ale
preţului iar preţul p este dat de o funcţie ce depinde de vânzările lunare q. Dacă q = 500 de
dp
unităţi, dV
d p = 35, iar dq = −15, atunci:
dV dp
i) să se interpreteze dp şi dq ;
106 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate
dV
ii) să se determine venitul marginal dq . 

dV
Soluţie. i) Dacă 500 de unităţi sunt vândute dp = 35 înseamnă că venitul va creşte cu 35 unităţi
dp
de preţ dacă preţul creşte cu o unitate. Relaţia dq reprezintă rata de schimb în preţ în raport cu
dp
unităţile vândute astfel că egalitatea = −15 spune că preţul va scădea cu 15 unităţi de preţ
dq
dacă una sau mai multe unităţi sunt vândute.
ii) Observăm că V este funcţie de q, iar q de p şi deci aplicând chain rule
dV dV d p
= · = 35 · (−15) = −525.
dq dq dq

Exerciţiu 6.9.4 Fie f : R2+ → R funcţia de producţie Cobb-Douglas definită prin f (K, L) =
AK α Lβ unde A este parametrul de randament, f (K, L) denotă nivelul de producţie, K capitalul
fizic utilizat, iar L forţa de muncă, α, β ∈ (0, 1) sunt constante. În cazul în care produsul
marginal în raport cu forţa de muncă este 1, 3, iar produsul marginal în raport cu, capitalul
este 1, 5 să se determine cu cât se schimbă producţia unei firme dacă capitalul K se măreşte
cu o unitate, iar forţa de muncă L scade cu o unitate. 

Soluţie. Din
∂f ∂f ∂f ∂f
∆f ' d f = dL + dK = ∆L + ∆K,
∂L ∂K ∂L ∂K
concludem că
∂f ∂f
= 1, 3; = 1, 5; ∆K = 1 şi ∆L = −1 =⇒ ∆ f ' d f = 0, 2.
∂L ∂K

Exerciţiu 6.9.5 Să se studieze aplicabilitatea criteriului Schwarz pentru f : R2 → R în a =

(0, 0) unde
( 2 2
y2 ln x y+y
2 dacă y 6= 0,
f (x, y) =
0 dacă y = 0.


Soluţie. Observăm că f este continuă pe R2 . Evident f este continuă în orice punct x0 , y0

cu y0 6= 0. În punctele de forma x0 , 0 funcţia f este de asemenea continuă. Arătăm
că f

este continuă şi în x0 , 0 . Aceasta se reduce la a arăta că lim f (x, y) = f x0 , 0 = 0.

(x,y)→(x0 ,0)
Într-adevăr, se cunoaşte că lnt < t ∀t > 1. Observăm că
s s
x 2 x2 p
0 ≤ f (x, y) = 2y2 ln 1 + 2 ≤ 2y2 1 + 2 = 2y x2 + y2
& y y .(x,y)→(x0 ,0)
↓
0

f (x, y) = 0 = f x0 , 0 . Pe de altă parte

şi deci lim
(x,y)→(x0 ,0)
( (
2xy2 2 2 2
∂f x2 +y2
y 6= 0
, ∂f 2y ln x y+y
2 − x2x y
2 +y2 , y 6= 0,
(x, y) = şi (x, y) =
∂x 0, y = 0 ∂y 0, y = 0.
6.9 Probleme rezolvate 107
∂f ∂f
Funcţiile ∂x (x, y) şi ∂y (x, y) sunt derivabile parţial pe R2 şi

4x3 y
(
∂2 f ∂2 f 2 dacă y 6= 0,
(x, y) = (x, y) = (x2 +y2 )
∂ x∂ y ∂ y∂ x 0 dacă y = 0.

2 2 ∂2 f
Observăm că ∂∂x∂fy 1n , n1 = 1 → 1 6= 0 = ∂∂x∂fy (0, 0) şi deci


∂ x∂ y (x, y) nu este continuă în (0, 0).
n→∞
Aşadar f nu îndeplineşte ipotezele teoremei lui Schwartz.

Exerciţiu 6.9.6 Fie f : R2 → R definită prin

(
− x23xy
+y2
dacă (x, y) 6= (0, 0)
f (x, x2 ) =
0 dacă (x, y) = (0, 0) .

Să se arate că fx0 (0, 0) şi fy0 (0, 0) există însă f nu este diferenţiabilă în (0, 0). 

Soluţie. A arăta că f nu este diferenţiabilă în (0, 0) se reduce la a proba că f nu este continuă în
acest punct. De-a lungul dreptei y = x limita este

−3x2
lim f (x, x) = lim 2 = − 32 
(x,x)→(0,0) 2x

(x,x)→(0,0) 

în timp ce de-a lungul dreptei y = −x
3x2 3 
lim f (x, −x) lim 2x2
= 2



(x,−x)→(0,0) (x,−x)→(0,0)

=⇒ lim f (x, y) nu există şi deci f nu este continuă în (0, 0) astfel că, conform Teoremei
(x,y)→(0,0)
6.3.2, f nu este diferenţiabilă în (0, 0). Pe de altă parte

∂f f (x, 0) − f (0, 0) 0−0

(0, 0) = lim = lim =0
∂x x→0 x x→0 x
şi
∂f f (0, y) − f (0, 0) 0−0
(0, 0) = lim = lim = 0.
∂y y→0 y y→0 y

Exerciţiu 6.9.7 Fie p ∈ (0, ∞) şi f : R2 → R definită prin

(
x p+1
x p +y p dacă (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) = (6.6)
0 dacă (x, y) = (0, 0) .

Studiaţi continuitatea funcţiei f în origine şi calculaţi derivatele parţiale de ordinul întâi ale
funcţiei f în punctul (0, 0). 

Soluţie. Se observă că

 p+1   p+1 
 x  x 
0 < | f (x, y)| =  p ≤ = |x|
& x + yp  |x p | .
↓
0

de unde lim f (x, y) = f (0, 0) = 0 şi deci f este continuă în origine.

(x,y)→(0,0)
108 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate

Calculul derivatelor parţiale de ordinul întâi în punctul (0, 0) este

x p+1
∂f f (x, 0) − f (0, 0) p −0 x p+1
(0, 0) = lim = lim x = lim p+1 = 1
∂x x→0 x−0 x→0 x − 0 x→0 x
0
∂f f (0, y) − f (0, 0) yp − 0
(0, 0) = lim = lim = 0.
∂y y→0 y−0 y→0 y − 0

În plus, observăm că f : R2 → R definită prin (6.6) nu este diferenţiabilă în (0, 0). Într-adevăr,
∂f ∂f
∂ x (0, 0) = 1, iar ∂ y (0, 0) = 0 rezultă că

x p+1 xy p
 
1
ω (x, y) = p − x = −
xp + yp
p
x 2 + y2 x2 + y2 (x p + y p )
n→∞ −a√p 1 a


în coordonate polare. Expresia ω (xn , yn ) → (1+a p ) 1+a2
pentru (xn , yn ) = n, n , a ∈ R fapt ce
demonstrează că f nu este diferenţiabilă în (0, 0). O discuţie similară are loc pentru p 6= 1.

Exerciţiu 6.9.8 — al lui Cauchy. Fie f : R2 → R definită prin

( 2 2
xy xx2 −y
+y2
dacă (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) =
0 dacă (x, y) = (0, 0) .

∂ 2 f (0,0) ∂ 2 f (0,0)
Să se arate că f este diferenţiabilă pe R2 şi că ∂ x∂ y 6= ∂ x∂ y . 

Soluţie. Observăm că

∂f y(x4 +4x2 y2 −y4 ) ∂f x(−x4 +4x2 y2 +y4 )

∂x (x, y) = 2 şi ∂y (x, y) = − 2 pentru (x, y) 6= (0, 0) .
(x2 +y2 ) (x2 +y2 )

Mai mult,
 
 y x4 + 4x2 y2 − y4
  4 
2

∂ f

 2x + 4x2 y2 + 2y4  x 2 + y2
 ∂ x (x, y) =   ≤ |y| = 2 |y| = 2 |y|
   
(x2 + y2 )2  (x2 + y2 )2 (x2 + y2 )2

 −x −x4 + 4x2 y2 + y4

  
2
 2x4 + 4x2 y2 + 2y4  x 2 + y2
 
∂ f 
 ∂ y (x, y) =   ≤ |x|   = 2 |x| = 2 |x|
     
(x2 + y2 )2   (x2 + y2 )2  (x2 + y2 )2

din care deducem că ∂∂ xf (0, 0) şi ∂f

(0, 0) sunt funcţii continue în (0, 0).Acum, dacă(a, b) ∈
∂x
√
R2 \ {(0, 0)} atunci pe o vecinătate sferică a punctului (a, b) cu raza r ∈ 0, a2 + b2 funcţia
f admite derivate parţiale de ordinul unu continue fiind funcţie elementară. Am argumentat că
∂f ∂f 2
∂ x (x, y) şi ∂ y (x, y) sunt funcţii continue pe R , iar conform Teoremei 6.3.4 deducem că f este
diferenţiabilă pe R2 . Evident

∂f f (x, 0) − f (0, 0) ∂f f (0, y) − f (0, 0)

(0, 0) = lim = 0 şi (0, 0) = lim =0
∂x x→0 x ∂y y→0 y

De asemenea, există pe R2 derivatele parţiale de ordinul al doilea, însă

∂f ∂f ∂f ∂f
∂2 f (0, y) − ∂ x (0, 0) ∂2 f ∂ y (x, 0) − ∂ y (0, 0)
(0, 0) = lim ∂ x = −1 6= (0, 0) = lim = 1.
∂ y∂ x y→0 y ∂ x∂ y x→0 x
6.9 Probleme rezolvate 109

Exerciţiu 6.9.9 Fie f : R2 → R definită prin

(
x3 y−xy3
x2 +y2
pentru (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) =
0 pentru (x, y) = (0, 0)

Să se arate că f este continuă pe R2 , să se calculeze fx0 (0, 0), fy0 (0, 0) şi să se verifice că
00 (0, 0) 6= f 00 (0, 0). Se contrazice teorema lui Schwartz?
fxy 
yx

Soluţie. f este elementară pe R2 \ {(0, 0)} deci este continuă şi indefinit derivabilă parţial. Pentru
a arăta că f este continuă în origine, este suficient de observat că:
 3       3   3
x y − xy3  x3 y + xy3  x y xy 
| f (x, y)| = 2 2
≤ 2 2
= 2 2
+ 2
x +y x +y x +y x + y2
 3   3
x y xy 
≤ + 2 = 2 |xy|
x2 y
deci lim f (x, y) = 0 = f (0, 0). Apoi
(x,y)→(0,0)

∂f f (x, 0) − f (0, 0) ∂f f (0, y) − f (0, 0)

(0, 0) = lim = 0 şi (0, 0) = lim = 0.
∂x x→0 x ∂y y→0 y
În punctele (x, y) 6= (0, 0) avem
∂f x4 y + 4x2 y3 − y5 ∂ f x5 − 4x3 y2 − xy4
(x, y) = şi (x, y) = ,
∂x (x2 + y2 )2 ∂y (x2 + y2 )2
respectiv
∂f ∂f
∂2 f (0, y) − ∂ x (0, 0) −y − 0
(0, 0) = lim ∂ x = lim = −1
∂ y∂ x y→0 y y→0 y
∂f ∂f
∂2 f ∂ x (x, 0) − ∂ y (0, 0) x−0
(0, 0) = lim = lim = 1.
∂ x∂ y x→0 x x2 →0 y
2 2
În concluzie, ∂∂y∂fx (0, 0) 6= ∂∂x∂fy (0, 0). Nu se contrazice teorema lui Schwartz, deoarece derivatele
parţiale de ordinul doi ale lui f nu sunt continue în vecinătatea lui (0, 0).
2 2

diferenţiala de ordinul unu pentru funcţia f : R → R definită
Exerciţiu 6.9.10 Să se scrie
√
prin f (x, y) = xy, x − y în punctul curent. 

Soluţie. Notăm
 q
∂ f1 1 y
 √ 
 ∂x (x, y) = 2 x
f (x, y) = xy
 q
 1  ∂ f1 1 x
(x, y) =

şi =⇒ ∂y 2 y
∂ f2
f2 (x, y) = x − y (x, y) = 1
 


 ∂x
 ∂ f2
∂2 (x, y) = −1
şi obţinem
 r   r   r r 
1 y 1 x 1 y 1 x
d f (x, y) = , 1 dx + , −1 dy = dx + dy, dx − dy .
2 x 2 y 2 x 2 y
110 Capitolul 6. Derivabilitate şi diferenţiabilitate

Exerciţiu 6.9.11 Fie f : R2 → R definită prin f (x, y) = e2x+y . Să se calculeze d 2 f (2, 1). 

Soluţie. Efectuând calculele se obţine

fx0 (x, y) = 2e2x+y fy002 (x, y) = e2x+y

fy0 (x, y) = e2x+y 00 (x, y) = 2e2x+y
fxy
fx002 (x, y) = 4e2x+y 00
fyx (x, y) = 2e2x+y .

Se cunoaşte că
fx002 (x, y) 00 (x, y)
 

2

fxy dx
d f (a, b) = dx dy 00 (x, y)
fyx fy002 (x, y)dy
fx002 (a, b) (x − a)2 + fxy
00 00
(a, b) (x − a) (y − b) + fy002 (a, b) (y − b)2 .


= (a, b) + fyx

Aşadar

d 2 f (2, 1) = 4e5 (x − 2)2 + 4e5 (x − 2) (y − 1) + e5 (y − 1)2 .

Exerciţiu 6.9.12 Fie f : R2 → R definită prin

f (x, y) = x cos y + y sin x.

Să se calculeze d 2 f π4 , π3 .




Soluţie. Aplicând formulele de derivare, avem

fx0 (x, y) = cos y + y cos x fy002 (x, y) = −x cos y

fy0 (x, y) = x · (− sin y) + sin x 00 (x, y) = − sin y + cos x
fxy
fx002 (x, y) = −y sin x 00 (x, y) = − sin y + cos x.
fyx

Aşadar
π π 
d2 f
,
4 3
π π π 2  π π  π  π π π π 2
= − sin x− + 2 · cos − sin x− y− − cos y−
3 4 4 4 3 4 3 4 3 3
√  √ √ !
π 2 π 2
 2 3 π   π  π1  π 2

= − x− +2· − x− y− − y− .
3 2 4 2 2 4 3 42 3
 7. Extreme fără legături

7.1 Puncte de extrem local. Puncte staţionare

Fie A ⊆ R p , f : A → R, f (x1 , ..., x p ), x = (x1 , ..., x p ) şi a = (a1 , ..., a p ) un punct din A.
Definiţie 7.1.1 Vom spune că f are o valoare maximă (respectiv minimă) M (respectiv m) în
punctul x0 ∈ A dacă f (x0 ) = M (respectiv f (x0 ) = m) şi

M ≥ f (x) (respectiv m ≤ f (x) ) pentru orice x în A.

Dacă există x0 cu proprietatea din definiţia anterioară el se numeşte punct de maxim global
(respectiv de minim global), în ordine, pentru a-l distinge de punctul de maxim local (respectiv
de minim local) din definiţia următoare.
Definiţie 7.1.2 Se spune că a este un punct de maxim (minim) local pentru f dacă există o
vecinătate V a punctului a astfel încât

f (x) ≤ (respectiv ≥) f (a) pentru orice x ∈ V ∩ A

are loc.

Vom spune puncte de extrem global atunci când ne referim la o valoare a lui f , care este fie
un maxim global fie un minim global, iar punct de extrem local atunci când ne referim la un
element care este fie un maxim local, fie minim local.
Suntem în măsură să enunţăm:

Teoremă 7.1.1 — Teorema punctelor de extrem global. Presupunem A este o mulţime

închisă şi mărginită a lui Rn . Dacă f este continuă pe A, atunci f are un punct de maxim
global şi un punct de minim global pe A.

Definiţie 7.1.3 Un punct a ∈ A se numeşte punct staţionar (critic) pentru f dacă f este
diferenţiabilă în a şi d f (a) = 0, deci fx0k (a) = 0 pentru orice k = 1, 2, ..., p.

În cele ce urmează vom da un criteriu pentru localizarea punctelor de extrem local şi pentru
a le clasifica în situaţia în care le găsim.
112 Capitolul 7. Extreme fără legături

Teoremă 7.1.2 — Pierre de Fermat, 1601-1665. Dacă A este mulţime deschisă, iar f este
diferenţiabilă în punctul a ∈ A, care este un punct de extrem local pentru f , atunci a este punct
staţionar pentru f .

Demonstraţie. Demonstrăm teorema pentru cazul particular f : A ⊆ R2 → R, f (x, y). Pre-

supunem că f este diferenţiabilă în punctul (a1 , a2 ) ∈ A şi considerăm, funcţia parţială ϕ (x) =
f (x, a2 ) definită pe mulţimea

Ea2 = { x| x ∈ R, (x, a2 ) ∈ A} .

Observăm că ϕ este derivabilă în punctul a1 , ϕ 0 (a1 ) = fx0 (a1 , a2 ) , iar a1 este punct de extrem al
acestei funcţii şi punct interior al mulţimii Ea2 , deci, conform Teoremei Fermat pentru funcţii de
o variabilă reală, avem ϕ 0 (a1 ) = 0 adică fx0 (a1 , a2 ) = 0. În mod analog se arată că fy0 (a1 , a2 ) = 0.

Observaţie 7.1.1 Reciproca teoremei este falsă. Contraexemplu,

f : R p → R definită prin f (x1 , ..., x p ) = x1 · ... · x p .

Într-adevăr, punctul a = (0, ..., 0) este evident critic, dar nu este punct de extrem local pentru
f deoarece diferenţa

f (x1 , ..., x p ) − f (0, ..., 0) = x1 · ... · x p

nu are semn constant pe vreo vecinătate ce conţine (0, ..., 0).

Rezultatele introduse ne ajută să identificăm punctele (valorile) de extrem. Amintim că,
în cazul funcţiilor de o variabilă reală, unul din cele mai importante moduri de a identifica
punctele de extrem local este studiul derivatei de ordinul doi. În cele ce urmează vom vedea că
un raţionament similar are loc pentru funcţii de mai multe variabile reale.

Teoremă 7.1.3 Fie a ∈ Int (A) un punct critic al lui f cu proprietatea că derivatele parţiale de
ordinul doi există şi sunt continue într-o vecinătate V a lui a. Notăm prin
 00
fx2 (a) ... fx001 x p (a)

1
H f (a) =  ... ... ...
 

fx00p x1 (a) ... fx002 (a)
p

matricea hessiană asociată lui f în punctul a şi considerăm

 00
 f 2 (a) fx00 x (a) 

∆1 (a) = fx002 (a) , ∆2 (a) =  00x1
1 2
 , ..., ∆ p (a) = det H f (a) .
 
00
 fx2 x1 (a) fx2 (a) 
2

Următoarele sunt adevărate:

i) dacă ∆1 (a) > 0, ∆2 (a) > 0, ..., ∆ p (a) > 0 ,atunci x = a este un punct de minim local,
ii) dacă ∆1 (a) < 0, ∆2 (a) > 0, ..., (−1) p ∆ p (a) > 0, atunci x = a este un punct de maxim
local;
iii) distingem cazurile: n = 2 şi ∆2 < 0 în care x = a nu este un punct de extrem local,
ci punct şa (adică un punct cu proprietatea că în orice vecinătate a punctului critic a există
punctele x, y astfel încât f (x) < f (a) < f (y)) şi caz n ≥ 3 în care dacă ∆i (a) 6= 0 pentru orice
i = 1, ..., p şi i), ii) sunt false, atunci x = a nu este punct şa;
iv) dacă i), ii) şi iii) sunt false nu se poate decide natura punctului cu ajutorul minorilor
7.1 Puncte de extrem local. Puncte staţionare 113

principali, iar pentru a evalua semnul diferenţei f (x) − f (a) se aplică o dezvoltare Taylor de
ordin superior sau direct definiţia.

Exerciţiu 7.1.1 Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f : R p → R definită prin
h i2/3
f (x) = (x1 + a)2 + ... + (x p + a)2 cu a ∈ R şi x = (x1 , ..., x p ) .

Soluţie. Determinăm punctele staţionare

 0
 fx1 (x1 , ..., x p ) = 0
...
 0
fx p (x1 , ..., x p ) = 0.

Pentru (x1 , ..., x p ) 6= (−a, ..., −a) rezultă

√ 4(x1 +a)

=0
 3 3 (x1 +a)2 +...+(x p +a)2


...
 √
 4(x p +a)

3 2 2
= 0.
3 (x1 +a) +...+(x p +a)

Evaluăm derivatele parţiale în punctul (x1 , ..., x p ) = (−a, ..., −a)

f (x1 , −a, ..., −a) − f (−a, ..., −a) (x1 + a)4/3

fx01 (−a, ..., −a) = lim = lim =0
x1 →−a x1 + a x→−a x1 + a
...
f (x p , −a, ..., −a) − f (−a, ..., −a) (x p + a)4/3
fx0 p (−a, ..., −a) = lim = lim = 0.
x p →−a xp + a x→−a x p + a

Observăm că ∃ λ1 , ... , λ p ∈ R şi ω : R p → R definită de

h i1/6
ω (x1 , ..., x p ) = (x1 + a)2 + ... + (x p + a)2

continuă şi nulă în (−a, ..., −a) astfel încât

f (x) − f (−a, ..., −a) = λ1 (x1 − a) + ... + λ p (x p − a) + ω (x) dE ((a, .., a) , (x1 , ..., x p )) ,

adică f este diferenţiabilă în (−a, ..., −a) şi deci (−a, ..., −a) este punct critic.
Verificăm dacă f admite derivate parţiale de ordinul doi, continue pe o vecinătate a lui
(−a, ..., −a). Cum
4(x1 +a)
0 (x , −a, ..., −a) − f 0 (−a, ..., −a) √
f x 1 x 3
3
(x1 +a)2
fx002 (−a, ..., −a) = lim 1 1
= lim
1 x1 →−a x1 + a x1 →−a x1 + a
4 1
= lim q =∞∈ /R
3 1x →−a
(x1 + a)2
3

deducem că f nu admite derivată parţială de ordinul doi în raport cu x în (−a, ..., −a) şi prin
urmare nu se poate aplica algoritmul cu ∆i (i = 1, ..., p). Pe de altă parte, apelând la definiţie
f (x1 , ..., x p ) ≥ f (−a, ..., −a) pentru orice (x1 , ..., x p ) ∈ R p se obţine că (−a, ..., −a) este punct
de minim (chiar global).
Este important să reţinem:
 114 Capitolul 7. Extreme fără legături

Teoremă 7.1.4 Fie forma pătratică q : A ⊆ R p → R, q (x) = xH f (a) xT , a = (a1 , ..., a p ) ∈

Int (A) şi x = (x1 , ..., x p ) ∈ A\ {(0, ..., 0)}. Următoarele sunt adevărate
i) ∆r (a) > 0 pentru fiecare r = 1, ..., p ⇐⇒ q este pozitiv definită (echivalent xH f (a) xT >
0) ;
ii) (−1)r ∆r (a) > 0 pentru fiecare r = 1, ..., p ⇐⇒ q este negativ definită (echivalent
xH f (a) xT < 0);
iii) dacă ∆r (a) ≥ 0 pentru fiecare r = 1, ..., p, atunci q este pozitiv semidefinită (echiva-
lent xH f (a) xT ≥ 0);
iv) dacă (−1)r ∆r (a) ≥ 0 pentru fiecare r = 1, ..., p, atunci q este negativ semidefinită
(echivalent xH f (a) xT ≤ 0);
v) q este nedefinită dacă i)-iv) sunt simultan false.

Definiţie 7.1.4 Spunem că H f este pozitiv definită dacă forma pătratică asociată ei este pozitiv
definită. Analog negativ definită, pozitiv semidefinită, negativ semidefinită sau nedefinită.

Suntem în măsură să enunţăm axioma II a funcţiei de producţie.

7.2 Funcţia de producţie - axioma II

A doua axiomă de bază afirmă că există o regiune relevantă, notată R, o submulţime convexă a
regiunii economice, în care matricea hessiană a funcţiei de producţie este negativ definită. Cu
alte cuvinte, în termeni matematici aceasta înseamnă

(x1 ...x p ) H f (x1 , ..., x p ) (x1 ...x p )T < 0, (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0) .

În această regiune relevantă mulţimile de producţie:

x = (x1 , ..., x p ) ∈ I  f (x1 , ..., x p ) ≥ q0

 

sunt convexe pentru orice număr real ne-negativ q0 . De asemenea, în această regiune relevantă,
avem:

∂2 f ∂ ∂2 f ∂
2
(x) = (MP1 (x)) < 0, ... , 2
(x) = (MPp (x)) < 0.
∂ x1 ∂ x1 ∂ xp ∂ xp

inegalităţi ce reprezintă legea de diminuare descrescândă: cu cât mai mult şi mai mult adăugăm
la o intrare dar păstrând la valori fixe ceilalţi factori de intrare, în cele din urmă regiunea în cauză
este atinsă, unde produsul marginal al intrărilor descreşte.
Conform celor două axiome ale funcţiei de producţie există o regiune convexă a spaţiului
intrărilor numită regiune relevantă şi notată R, definită prin:

R = {(x1 , ..., x p ) ∈ I |MP (x1 , ..., x p ) ≥ 0 } , H (x) negativ definită.

Un principiu economic care afirmă că în timp ce creştem un factor de producţie (intrare) şi
păstrăm alte intrări la acelaşi nivel, această modificare va creşte nivelul iniţial de producţie,
creşterea suplimentară în această intrare va avea un efect limitat, şi în cele din urmă niciun efect
sau un efect negativ, asupra ieşirilor. Legea de diminuare a productivităţii marginale ne ajută în a
explica de ce creşterea producţiei nu este întotdeauna cel mai bun mod de a creşte profitabilitatea.
Ca o concluzie, legea de diminuare a productivităţii marginale ne arată că în loc să continuăm
creşterea aceleiaşi intrări, ar fi mai bine să ne oprim la un anumit prag, crescând o altă intrare,
 7.3 Funcţia de utilitate 115

sau să producem alt produs sau serviciu suplimentar sau diferite alte produse pentru a maximiza
profitul.
Deşi am reuşit să dăm un răspuns matematic al creşterii sigure a producţiei, este sugestiv
să ne întrebăm dacă această creştere trebuie să continue la nesfârşit sau mai exact când stopăm
această creştere. Desigur, ceea ce producem consumă cumpărătorul care are preferinţe distincte
de la individ la individ. Răspunsul la această ultimă întrebare este dat, în parte, de analiza
funcţiei de utilitate, ce va fi prezentată în cele ce urmează şi de contextul altor discipline având
un caracter economic, ce nu vor face obiectul prezentei expuneri.

7.3 Funcţia de utilitate

Analiza activităţilor economice din gospodărie, adică a oricărui grup de persoane ce produce
venituri astfel încât să cumpere şi consume bunuri şi servicii, vor fi tratate matematic prin
alegerea unui anumit element din "spaţiul produselor". Un produs (sau marfă) este un anumit
bun sau serviciu livrate la un anumit moment şi la o anumită locaţie.
Presupunând că există un număr finit, n, de produse disponibile, cantitatea fiecarei mărfi
achiziţionate de către gospodărie este rezumată de vectorul de consum

x = (x1 , ..., x p ) ,

unde x j este a j−a ( j = 1, 2, ..., p) cantitate a mărfii cumpărată de gospodărie.

Dacă, în plus, fiecare produs este perfect divizibil, astfel încât orice cantitate ne-negativă
poate fi achiziţionată, mărfurile sunt vectori în spaţiul mărfurilor

C = {x = (x1 , ..., x p ) ∈ R p |x1 ≥ 0, ..., x p ≥ 0 } .

Astfel, spaţiul mărfurilor este orthantul ne-negativ al spaţiului Euclidian R p , o mulţime închisă,
convexă.
O funcţie de utilitate atribuie fiecărui punct (vector) x ∈ C, un număr real u (x1 , ..., x p ), care
măsoară gradul de satisfacţie sau de utilitate al consumatorului, dat de vectorul de consum x.
În general, se va presupune că funcţia de utilitate admite derivate parţiale continue. Funcţia
de utilitate trebuie să îndeplinească două axiome.
Prima axiomă presupune că toate derivatele parţiale de ordinul 1 ale funcţiei de utilitate,
numite utilităţi marginale, sunt pozitive
 
∂u notăm definiţie ∂u ∂u ∂u
(x) = Mu (x) = (x) , ..., ≥ 0 echivalent (x) ∀i = 1, n.
∂x ∂ x1 ∂ xp ∂ xi
Astfel, în fiecare punct din spaţiul mărfurilor, crescând consumul oricăror mărfuri şi păstrând
consumul oricărei mărfi constant, creşte gradul de satisfacţie

∂u ∂u
Mu1 (x) = (x) ≥ 0, ... , Mu p (x) = (x) ≥ 0.
∂ x1 ∂ xp

Dacă u (x1 , ..., x p ) este funcţia utilitate, atunci derivata parţială ∂∂xui x1∗ , ..., x∗p se numeşte utilitatea

marginală a mărfii i în punctul x1∗ , ..., x∗p adus de o unitate suplimentară de bun atunci când

cantităţile consumate din celelalte bunuri rămân constante.

Presupunând u (·) admite derivate parţiale de ordinul 2 continue următoarea axiomă, impune
ca matricea hessiană a derivatelor de ordinul 2 să fie negativ definită

(x1 ...x p ) Hu (x1 , ..., x p ) (x1 , ..., x p )T < 0, (x1 , ..., x p ) 6= (0, ..., 0)
 116 Capitolul 7. Extreme fără legături

implicând că funcţia de utilitate este strict concavă. În particular

∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
(x) < 0, (x) < 0, ..., (x) < 0
∂ x12 ∂ x22 ∂ x2p
astfel că utilitatea marginală a oricărei mărfi descreşte pe măsură ce bunul este consumat din ce
în ce mai mult, presupunere cunoscută ca legea lui Gossen.
Observăm că analiza funcţiei de utilitate este similară celei a funcţiei de producţie.

7.4 Metoda celor mai mici pătrate

În cazul a N perechi de valori (xi , yi ) (i = 1, ..., N) obţinute în urma măsurătorilor unei mărimi
f (x) se obţine o tabelă de valori de forma
xi x1 x2 x3 ... xN
yi y1 y2 y3 ... yN
unde yi = f (xi ), i = 1, ..., N. Perechile (xi , yi ) formează o mulţime de puncte care poate să nu
aibă o formă anumită sau poate să verifice ecuaţia unei curbe. Presupunem că mulţimea de
puncte aproximează o dreaptă. Este util de ştiut cât de mult se abate graficul funcţiei f de la o
dreaptă. Dacă dreapta y = ax + b ar trece prin punctele (xi , yi ) (i = 1, ..., N), atunci am avea
yi − ax − b = 0 pentru orice i = 1, 2, ..., N.
În general acest fapt nu se poate realiza şi este necesară impunerea condiţiei ca expresiile
yi − ax − b să fie "simultan mici", în sensul că
N
E (a, b) = Σ (yn − axn − b)2 (numită suma pătratelor erorilor) (7.1)
n=1
să fie minimă. Metoda celor mai mici pătrate constă în determinarea parametrilor a şi b cu
această proprietate. Privim astfel E (a, b) ca pe o funcţie de două variabile căreia dorim să-i
determinăm punctul de minim local. Astfel:
Determinăm punctele critice rezolvând sistemul
 0
Ea (a, b) = 0
Eb0 (a, b) = 0
echivalent cu
 N
 Σ 2 [yi − (axi + b)] (−xi ) = 0

i=1
N
 Σ 2 [yi − (axi + b)] (−1) = 0

i=1
obţinem după calcule sistemul
    
N N N
2 a+
x x i b = Σ xi yi


 Σ i Σ
i=1 i=1  i=1

N

N N (7.2)
Σ xi a + Σ 1 b = Σ yi



i=1 i=1 i=1

care se poate scrie matriceal, astfel

 N N
  N 
Σ x 2 Σ x   Σ x y
 i=1 i i=1 i  a i i 
=  i=1N . (7.3)

 N N b

Σ xi Σ 1 Σ yi
i=1 i=1 i=1

Dacă (a0 , b0 ) este punctul critic determinat rezolvând sistemul (7.2) sau (7.3) se verifică, folosind
matricea hessiană, că, (a0 , b0 ) este punct de minim local pentru E (a, b).
7.4 Metoda celor mai mici pătrate 117

Observaţie 7.4.1 Dreapta y = a0 x + b0 se mai numeşte dreapta de regresie. Ea "mediază"

printre punctele Mi (xi , yi ), 1 ≤ i ≤ N. Este de remarcat şi că a0 x + b0 este un polinom de
gradul unu.

Observaţie 7.4.2 Dacă notăm

   
x1 1   y1
a
A =  ... ...  , c = şi y =  ... 
b
xN 1 yN

atunci sistemul (7.3) este echivalent cu AT A · c = AT · y.

Exerciţiu 7.4.1 Volumul vânzărilor în primele 6 luni ale anului la un articol de uz caznic este
dat de tabelul următor
luna 1 2 3 4 5 6
volumul vânzărilor 90 98 102 104 110 112

Să se determine dreapta de regresie şi să se facă o prognoză pentru luna următoare. 

Soluţie. Organizăm datele astfel

L1 L2 L3 L4 L5 L6 L7
xi −2 −1 0 1 2 3 4
...
yi 90 98 102 104 110 112 ' 117
...

Valorile pentru xi (i = 1, 2, ..., 6) au fost considerate ţinând cont că lunile sunt consecutive. Pentru
scrierea sistemului (7.2) alcătuim tabelul
xi yi xi yi xi2
1 −2 90 −180 4
2 −1 98 −98 1
3 0 102 0 0
4 1 104 104 1
5 2 110 220 4
6 3 112 336 9
6 6 6 6
N=6 Σ xi = 3 Σ yi = 616 Σ xi yi = 382 Σ xi2 = 19
i=1 i=1 i=1 i=1

Sistemul (7.2) din care determinăm a şi b este


19a + 3b = 382 148 10558
=⇒ a = şi b = .
3a + 6b = 616 35 105

Aşadar, dreapta de regresie este y = 148 10558

35 x + 105 , iar prognoza pentru luna următoare este
y (4) = 148 10558
35 · 4 + 105 ' 117.
De asemenea, remarcăm că, erau simplificate calculele dacă am fi considerat tabelul de valori
L1 L2 L3 L4 L5 L6 L7
xi −5 −3 −1 1 3 5 7
yi 90 98 102 104 110 112
 118 Capitolul 7. Extreme fără legături

Observaţie 7.4.3 Metoda celor mai mici pătrate se extinde astfel: pentru aceeaşi tabelă de
date căutăm parametrii reali c1 , c2 , ... , ck şi o curbă de ecuaţie y = ϕ (x, c1 , c2 , ..., ck ) care să
"medieze" printre punctele Mi (xi , yi ), 1 ≤ i ≤ N. Se formează expresia
N
E (c1 , c2 , ..., ck ) = Σ (yi − ϕ (xi , c1 , c2 , ..., ck ))2
i=1

şi se pun condiţiile necesare de minim Ec0 i (c1 , c2 , ..., i, ..., ck ) = 0, 1 ≤ i ≤ k, determinând astfel
valorile lui c1 , c2 , ..., ck .

Observaţie 7.4.4 Această metodă de aproximare a funcţiei f se mai numeşte ajustare, iar
funcţia ϕ se numeşte curba sau funcţia de ajustare. Pentru:

ϕ (x) = c1 + c2 x + c3 x2

avem ajustare parabolică,

ϕ (x) = c1 · (c2 )x , c1 ,c2 > 0

avem ajustare exponenţială, iar prin logaritmare se obţine ln ϕ (x) = ln c1 + x ln c2 , adică tot o
ajustare liniară
c2
ϕ (x) = c1 +
x
1
avem ajustare hiperbolică, iar cu notaţia z = x se ajunge la o ajustare liniară.

7.5 Calculul funcţiei de producţie Cobb-Douglas

Considerăm funcţia de producţie de tip Cobb-Douglas

f (K, L) = BK α Lβ cu B, α, β > 0

unde
• f (K, L) dă nivelul de producţie (de exemplu valoarea monetară a tuturor bunurilor produse
într-un an);
• K este factorul de producţie capital (de exemplu valoarea monetară a tuturor maşinăriilor,
echipamentelor şi clădirilor);
• L este factorul de producţie muncă (numărul total al persoanelor exprimate în ore lucrate
pe an);
• B, α, β sunt constante ce se determină în baza unor date statistice referitoare la f (K, L), K
şi L.
Este de menţionat că α şi β măsoară proporţia din producţia totală (ieşirea) care este generată
de capital, respectiv muncă. Se observă că, în situaţia,

α + β = 1 =⇒ f (2K, 2L) = B (2K)α (2L)β = 2α+β BK α Lβ = 2 f (K, L) ,

relaţie care se interpretează astfel: dublând capitalul şi forţa de muncă se va dubla şi producţia
situaţie caracterizată de faptul că f (K, L) are revenire constantă la scală. Analog se discută
cazurile α + β < 1 şi α + β > 1.
Constanta B = f (K, L) /K α Lβ afirmă că parametrul B reprezintă o măsură mai bună a
productivităţii comparativ cu fK0 (K, L) şi fL0 (K, L) care evidenţiază productivităţile parţiale ale
7.5 Calculul funcţiei de producţie Cobb-Douglas 119

factorilor de producţie muncă şi capital. Logaritmând în expresia f (K, L) = BK α Lβ obţinem o

expresie frecvent utilizată în analizele econometrice, atât pentru estimarea exponenţilor α şi β ,
cât şi pentru aprofundarea analizei:

ln f (K, L) = ln B + α ln K + β ln L.

Fie 0 < α, β ≤ 1. De remarcat este şi faptul că, la creşterea cu un procent a capitalului (respectiv
a forţei de muncă), producţia f (K, L) se măreşte cu α% (respectiv β %) deci cu mai puţin de un
procent (întrucât α, β ≤ 1).
Acest aspect se datorează faptului că α şi β pot fi asimilate şi unor coeficienţi de elasticitate.
Într-adevăr, elasticitatea în raport cu forţa de muncă se defineşte prin

L fL0 (K, L) LBβ K α Lβ −1

E f ,L = = =β
f (L, K) BK α Lβ
iar în raport cu, capitalul

K fL0 (K, L) KBαK α−1 Lβ

E f ,K = = =α
f (L, K) BK α Lβ
după simplificări.
Mai mult, creşterea cu un procent a parametrului B asigură creşterea producţiei tot cu 1%.
Datele statistice ce se vor analiza sunt bazate pe măsurători ale economiei Statelor Unite ale
Americii între anii 1899 şi 1922, având ca an de referinţă anul 1899, an în care lui f (K, L), L, K
i s-a atribuit fiecăruia valoarea 100, iar datele pentru restul anilor sunt exprimate ca procente ale
datelor din anul 1899.
An f (K, L) L K x = ln L y = ln K z = ln f (K, L)
1899 100 100 100 4, 6052 4, 6052 4, 6052
1900 101 105 107 4, 6540 4, 6728 4, 6151
1901 112 110 114 4, 7005 4, 7362 4, 7185
1902 122 117 122 4, 7622 4, 8040 4, 8040
1903 124 122 131 4, 8040 4, 8752 4, 8203
1904 122 121 138 4, 7958 4, 9273 4, 8040
1905 143 125 149 4, 8283 5, 0039 4, 9628
1906 152 134 163 4, 8978 5, 0938 5, 0239
1907 151 140 176 4, 9416 5, 1705 5, 0173
1908 126 123 185 4, 8122 5, 2204 4, 8363
1909 155 143 198 4, 9628 5, 2883 5, 0434
1910 159 147 208 4, 9904 5, 3375 5, 0689
1911 153 148 216 4, 9972 5, 3753 5, 034
1912 177 155 226 5, 0434 5, 4205 5, 1761
1913 184 156 236 5, 0499 5, 4638 5, 2149
1914 169 152 244 5, 0239 5, 4972 5, 1299
1915 189 156 266 5, 0499 5, 5835 5, 2417
1916 225 183 298 5, 2095 5, 6971 5, 4161
1917 227 198 335 5, 2883 5, 8141 5, 4250
1918 223 201 366 5, 3033 5, 9026 5, 4072
1919 218 196 387 5, 2781 5, 9584 5, 3849
1920 231 194 407 5, 2679 6, 0088 5, 4424
1921 179 146 417 4, 9836 6, 0331 5, 1874
1922 240 161 431 5, 0814 6, 0661 5, 4806
120 Capitolul 7. Extreme fără legături

În baza datelor strânse Cobb şi Douglas au observat că acestea pot fi reprezentate printr-o funcţie
de producţie de forma

f (K, L) = BK α Lβ

în care B, α, β se pot determina prin metoda celor mai mici pătrate, astfel:
Etapa 1: Logaritmăm f şi obţinem

ln f (K, L) = ln B + α ln K + β ln L.

Notăm z = ln f , x = ln L, y = ln K, iar a = ln B şi avem următoarea relaţie z = a + αx + β y între

a, α, β încă nedeterminate. Intuitiv, dacă ne referim la faptul că f este funcţie de K şi L graficul
lui ln f (K, L) este o curbă în spaţiu.
Etapa 2: Scriem
 
A= 1 x y

unde "1" reprezintă vectorul coloană cu toate componentele 1, "x" reprezintă vectorul coloană
format cu valorile x = ln L, iar y reprezintă vectorul coloană alcătuit din valorile z = ln f (K, L).
Aşadar

1 4, 6052 4, 6052
 

 1 4, 6540 4, 6728 


 1 4, 7005 4, 7362 


 1 4, 7622 4, 8040 


 1 4, 8040 4, 8752 


 1 4, 7958 4, 9273 


 1 4, 8283 5, 0039 


 1 4, 8978 5, 0938 


 1 4, 9416 5, 1705 


 1 4, 8122 5, 2204 


 1 4, 9628 5, 2883 

1 4, 9904 5, 3375
 
A= .
 
 1 4, 9972 5, 3753 
1 5, 0434 5, 4205
 
 
 
 1 5, 0499 5, 4638 
 
 1 5, 0239 5, 4972 
 

 1 5, 0499 5, 5835 


 1 5, 2095 5, 6971 


 1 5, 2883 5, 8141 


 1 5, 3033 5, 9026 


 1 5, 2781 5, 9584 


 1 5, 2679 6, 0088 

 1 4, 9836 6, 0331 
1 5, 0814 6, 0661

Sistemul asociat lui z = a + αx + β y este

 
a
A α  = z
β
 7.6 Probleme rezolvate 121

iar ecuaţia normală

 
a
AT A  α  = AT z. (7.4)
β

Folosind un algoritm informatic, se observă că

   
24, 0000 119, 3311 128, 5556 121, 8561
AT A =  119, 3311 594, 2757 641, 1346  şi AT z =  607, 0907  .
128, 5556 641, 1346 693, 4555 655, 4095

Din sistemul (7.4) va rezulta a = −0, 692, α = 0, 7689 şi β = 0, 2471. Astfel, B = ea = 0, 9331.
Notăm că α + β = 1, 016, adică o valoare foarte apropiată de α + β = 1. Din acest motiv, este
presupus că α + β = 1 în modelul Cobb-Douglas când ne referim la probleme de economie.
Astfel, funcţia de producţie în cazul datelor de mai sus o vom lua ţinând cont de semnificaţia lui
B, α şi β : f (K, L) = 1.01K 0,75 L0,25 .

Exerciţiu 7.5.1 În modelul Cobb-Douglas f (K, L) = 1.01K 0,75 L0,25 să se calculeze producţia
pentru anii 1910 şi 1920. 

Soluţie. Observăm că

f (147, 208) = 1.01 (147)0,75 (208)0,25 ' 161, 9
f (194, 407) = 1.01 (194)0,75 (407)0,25 ' 235, 8
valori destul de apropiate de datele reale 159 şi 231 din tabel.

7.6 Probleme rezolvate

Exerciţiu 7.6.1 Să se scrie algoritmul de determinare a punctelor de extrem local ale funcţiei
f (x, y) = ... ce îndeplineşte condiţiile Teoremei 7.1.3. 

Soluţie. Determinăm punctele critice

 0
fx (x, y) = 0
(7.5)
fy0 (x, y) = 0

=⇒punctul critic A0 (x0 , y0 ) sau mai multe puncte critice, de exemplu: A1 (x1 , y1 ), A2 (x2 , y2 ),
A3 (x3 , y3 ).
Stabilim dacă punctele critice sunt de extrem local. Scriem matricea hessiană
!
fx002 (x, y) 00 (x, y)
fxy
H f (x, y) = .
00 (x, y)
fyx fy002 (x, y)

Discuţie:
Stabilim dacă A0 (x0 , y0 ) este punct de extrem local. Acest răspuns este dat de unul din
punctele a), b), c) şi d) următoare:
a) Dacă
 00 00 (x , y ) 

00
 f 2 (x0 , y0 ) fxy 0 0 
x
∆1 (A0 ) = fx2 (x0 , y0 ) > 0 şi ∆2 (A0 ) =  00 >0
fyx (x0 , y0 ) fy002 (x0 , y0 ) 


atunci A0 (x0 , y0 ) este punct de minim local.

122 Capitolul 7. Extreme fără legături

b) Dacă ∆1 (A0 ) = fx002 (x0 , y0 ) < 0 şi ∆2 (A0 ) > 0 ,atunci A0 (x0 , y0 ) este punct de maxim
local.
c) Dacă ∆2 (A0 ) < 0 =⇒ A0 (x0 , y0 ) este punct şa.
d) Dacă ∆2 (A0 ) = 0, atunci nu se poate decide natura punctului cu ajutorul minorilor
principali iar pentru a evalua semnul diferenţei f (x1 , x2 ) − f (a, b) se aplică o dezvoltare Taylor
de ordin superior sau direct definiţia.
Comentariu. Dacă sistemul are şi alte puncte critice, de exemplu: A1 (x1 , y1 ), A2 (x2 , y2 ),
A3 (x3 , y3 ) se face discuţia pentru fiecare punct în parte.

Exerciţiu 7.6.2 Să se determine punctele de extrem ale funcţiei

f : R → R, f (x, y) = x3 + y3 − 3x − 12y + 1.

Soluţie. Calculăm derivatele parţiale şi le egalăm cu zero

fx0 (x, y) = 3x3 − 3 = 0 x2 − 1 = 0

 
=⇒
fy0 (x, y) = 3y2 − 12 = 0 y2 − 4 = 0.

Sistem cu soluţia x1,2 = ±1, y1,2 = ±2. Obţinem următoarele puncte staţionare: A1 (1, 2),

A2 (1, −2), A3 (−1, 2), A4 (−1, −2).

Calculăm derivatele parţiale de ordinul II: f ”x2 (x, y) = 6x, f ”xy (x, y) = 0 = f ”yx (x, y) , iar
f ”y2 (x, y) = 6y.
Scriem matricea hessiană
 
6x 0
H f (x, y) = .
0 6y

Pentru
  
6 0 ∆1 = 6 > 0
A1 (1, 2) =⇒ H f (A1 ) = =⇒
0 12 ∆2 = 72 > 0

=⇒ A1 este punct de minim.

Pentru
  
6 0 ∆1 = 6 > 0
A2 (1, −2) =⇒ H f (A2 ) = şi
0 −12 ∆2 = −72 < 0

=⇒ A2 nu este punct de extrem, ci punct şa. Analog, A3 (−1, 2) este punct şa, iar A4 (−1. − 1)
este punct de maxim.

Exerciţiu 7.6.3 Dacă f : R2 → R este definită prin f (x, y) = xy (1 − x − y) , atunci

a) să se calculeze lim(x,y)→(0,1) f (x,y)
x ;
b) folosind definiţia derivatelor parţiale, să se calculeze hessiana H f (2, −1) ∈ R2 ;
c) să se determine extremele funcţiei f . 

Soluţie. a) Avem

f (x, y) xy (1 − x − y)
lim = lim = lim y (1 − x − y) = 0.
(x,y)→(0,1) x (x,y)→(0,1) x (x,y)→(0,1)
7.6 Probleme rezolvate 123

b) Prin definiţie hessiana H f (2, −1) este

∂2 f ∂2 f
!
∂ x2
(a) ∂ x∂ y (a)
H f (2, −1) = ∂2 f ∂2 f unde a = (2, −1) .
∂ y∂ x (a) ∂ y2
(a)
Calculăm elementele matricei hessiană
∂f ∂f
∂2 f ∂ x (x, −1) − ∂ x (2, −1)
 
∂ ∂f −2 + 2x − 2
(a) = (x, y) (2, −1) = lim = lim =2
∂ x2 ∂x ∂x x→2 x−2 x→2 x−2
∂f ∂f
∂2 f ∂ y (2, y) − ∂ y (2, −1)
 
∂ ∂f
(a) = (x, y) (2, −1) = lim =4
∂ y2 ∂y ∂y y→−1 y+1
∂f ∂f
∂2 f ∂ y (x, −1) − ∂ y (2, −1)
 
∂ ∂f
(a) = (x, y) (2, −1) = lim = −1
∂ x∂ y ∂x ∂y x→2 x−2
∂f
∂2 f (2, y) − ∂∂ xf (2, −1)
 
∂ ∂f
(a) = (x, y) (2, −1) = lim ∂ x = −1
∂ y∂ x ∂y ∂x y→2 x−2
deoarece
∂f f (x, −1) − f (x0 , −1) −x (2 − x) + x0 (2 − x0 )
(x0 , −1) = lim = lim
∂x x→x0 x − x0 x→x0 x − x0
= lim (−2 + 2x) = −2 + 2x0 cu x0 arbitrar,
x→x0
∂f f (x, −1) − f (2, −1) −x (2 − x)
(2, −1) = lim = lim =2
∂x x→2 x−2 x→2 x−2
şi analog celelate derivate parţiale. În concluzie
 
T 2 −1
H f (2, −1) = .
−1 4
c) Determinăm punctele critice
[xy (1 − x − y)]0x = −y (2x + y − 1)
 0  
fx (x, y) = 0 −y (2x + y − 1) = 0
0 ⇐⇒ 0 ⇔
fy (x, y) = 0 [xy (1 − x − y)]y = −x (x + 2y − 1) −x (x + 2y − 1) = 0.
Rezolvând sistemul obţinem următoarele puncte critice:
Caz 1. x = y = 0; Caz 2. x = 0 şi y = 1; Caz 3. x = 1 şi y = 0; Caz 4. x = y = 1/3. Rămâne
să cercetăm care din aceste puncte critice sunt puncte de extrem.
Caz 2. Pentru x = y = 0 avem
   
1 1 0 1
Hf , = de unde ∆2 = −1 < 0
3 3 1 0
şi deci (0, 0) este punct şa.
O discuţie asemănătoare se face pentru Cazul 2 şi Cazul 3.
Caz 4. Pentru x = y = 1/3 avem
  2
− 3 − 31
 
1 1
Hf , = .
3 3 − 13 − 32
Deoarece
 2
− 13  4 1 1

2  −
∆1 = − < 0, ∆2 =  31 = − = >0
3 −3 − 23  9 9 3
obţinem că (x, y) = (1/3, 1/3) este punct de maxim local.
124 Capitolul 7. Extreme fără legături

Exerciţiu 7.6.4 Să se precizeze domeniul maxim de definiţie al funcţiei

x y
f (x, y) = +
y x
iar pe acesta să se găsească punctele de extrem precum şi extremele locale ale lui f . 

Soluţie. Domeniul maxim de definiţie este D = (x, y) ∈ R2 |x 6= 0, y 6= 0 . Calculăm derivatele



parţiale şi le egalăm cu zero

(
fx0 (x, y) = 1y − xy2 = 0
 2
x − y2 = 0
=⇒
fy0 (x, y) = − yx2 + 1x = 0 −x2 + y2 = 0

sistem cu soluţia x = y sau x = −y. Obţinem următoarele puncte staţionare: A1 (x, x) şi A2 (x, −x).

Calculăm derivatele parţiale de ordinul II

f ”x2 (x, y) = ( fx0 )0x (x, y) = 2y
x3
, f ”y2 (x, y) = 2x
y3
,
1 1
f ”xy (x, y) = − x2 − y2 = f ”yx (x, y) .
Scriem matricea hessiană
2y
!
x3
− x12 − y12
H f (x, y) = .
− x12 − y12 2x
y3

Pentru
2
− x22
 
A1 (x, x) =⇒ H f (A1 ) = x2
− x22 2
x2
2
şi observăm că ∆1 = x2
> 0, iar ∆2 = 0, de unde, concludem că, nu putem decide cu ∆1 , ∆2 .
Pentru
− x22 − x22
 
A2 (x, −x) =⇒ H f (A2 ) =
− x22 − x22
şi deci ∆1 = − x22 < 0, iar ∆2 = 0, adică, nu putem decide cu ∆1 , ∆2 .
Apelăm la definiţie. Evaluăm f în punctele critice
x x x −x
f (x, x) = + = 2 şi f (x, x) = + = −2.
x x −x x
În concluzie
x y (x − y)2
f (x, y) − f (x, x) = + − 2 = ≥0
y x xy
pe o vecinătate
(x, y) ∈ R2  x > 0, y > 0 ∪ (x, y) ∈ R2  x < 0, y < 0
   

astfel că (x, x) este punct de minim local. Pe de altă parte

x y (x + y)2
f (x, y) − f (x, −x) = + +2 = ≤0
y x xy
pe o vecinătate
(x, y) ∈ R2  x > 0, y < 0 ∪ (x, y) ∈ R2  x < 0, y > 0 ,
   

şi deci (x, −x) este punct de maxim local.

7.6 Probleme rezolvate 125

Exerciţiu 7.6.5 Să se studieze dacă funcţia f : R2 → R definită prin

f (x, y) = 2x2 + 3y2 + 4xy2 − 2y + 1

are puncte de extrem. 

Soluţie. Determinăm punctele critice

 0
4x + 4y2 = 0 =⇒ x = −y2

fx (x, y) = 0
0 ⇐⇒ =⇒ (y + 1) (2y − 1)2 = 0,
fy (x, y) = 0 6y + 8xy − 2 = 0

adică A1 (−1, −1) şi A2 − 41 , 21 sunt puncte staţionare.

Stabilim dacă punctele critice A1 şi A2 sunt puncte de extrem. Scriem matricea hessiană
 00 00   
fx2 fxy 4 8y
H f (x, y) = 00 = .
fyx fy002 8y 6 + 8x

Caz 1: Pentru A1 (−1, −1) evaluăm

 
4 −8
H f (−1, −1) =
−8 −2

şi observăm că


 ∆1 = 4  >0 
 4 −8 
 ∆2 =   = −72 < 0 deci, A1 (−1, −1) este punct şa.
−8 −2 

Caz 2: Pentru A2 − 41 , 12 evaluăm



1 1
    ∆1 = 4 > 0 
4 4
Hf − , = şi observăm  4 4 
4 2 4 4  ∆2 =   = 0.
4 4 

Deoarece ∆2 = 0 trebuie apelat la definiţie sau la diferenţiale de ordin superior pentru a stabili
natura punctului A2 . Apelăm la definiţie. Fie ε > 0. Pentru
   
1 1 1 1 5 5
(x, y) = − + ε, − ε ⇒ f − + ε, − ε = 4ε 3 + > = f (A2 )
4 2 4 2 8 8
   
1 1 1 1 5 5
(x, y) = − − ε, + ε ⇒ f − − ε, + ε = −4ε 3 + < = f (A2 ) .
4 2 4 2 8 8

Cum f − 14 + ε, 12 − ε − f (A2 ) > 0 şi f − 41 − ε, 12 + ε − f (A2 ) < 0 rezultă că A2 − 14 , 21 este

punct şa. Am demonstrat că funcţia
f nu are puncte de extrem.

O altă soluţie, în cazul A2 − 14 , 21 , este să apelăm la diferenţiala de ordin superior. Constatăm
că

1 2 1 2
        
1 1 1 1
f (x, y) − f − , = 2 x+ + y− +4 x+ y−
4 2 4 2 4 2

şi deci există puncte în care f (x, y) − f − 14 , 12 este atât pozitivă,

cât şi negativă în
vecinătatea
lui A2 . Observăm din acest exerciţiu că deşi d 2 f x, y, − 14 , 21 ≥ 0 punctul − 14 , 12 nu este de

extrem.
126 Capitolul 7. Extreme fără legături

Exerciţiu 7.6.6 Să se determine a, b, c ∈ R astfel încât funcţia f : R2 → R definită prin

f (x, y) = 3 (x + 1)2 y + y3 + a (x + 1) + by + c

să admită în punctul (1, 1) un extrem local. 

Soluţie. Cum (1, 1) este un extrem local, rezultă că este şi critic. Astfel că
 0  0
fx (x, y) = 6 (x + 1) y + a = 0 fx (1, 1) = 12 + a = 0
=⇒
fy0 (x, y) = 3 (x + 1)2 + 3y2 + b = 0 fy0 (1, 1) = 15 + b = 0

şi deci a = −12, iar b = −15. Cu a şi b astfel determinaţi verificăm dacă punctul critic (1, 1)
este punct de extrem local. Determinăm matricea hessiană
   
6y 6 (x + 1) 6 12
H f (x, y) = şi evaluăm H f (1, 1) = .
6 (x + 1) 6y 12 6

Deoarece ∆1 = 6 > 0, iar ∆2 = −108 < 0 =⇒ (1, 1) este punct şa. Am demonstrat că @a, b, c ∈ R
astfel încât (1, 1) să fie punct de extrem local al lui f .

Exerciţiu 7.6.7 O firmă produce două produse distincte P1 şi P2 . Costul zilnic cu producerea
a x unităţi din produsul P1 şi y unităţi din produsul P2 este dat de
1
4x2 + xy + y2 + 4x + 2y + 500.


c (x, y) =
100

Presupunem că firma vinde produsul P1 cu 15 lei per unitate iar P2 cu 9 lei per unitate. În
fiecare din următoarele situaţii:
i) nu există restricţii în ceea ce priveşte cantităţile produse;
ii) producerea produselor creează poluare astfel încât firma este legal nevoită să producă
zilnic 320 de unităţi din produsele P1 şi P2 ,
să se determine cantităţile de producţie zilnice x şi y astfel încât profitul firmei să fie
maxim. 

Soluţie. i) Profitul per zi este dat de funcţia

π (x, y) = Profit-Cost=15x + 9y − c (x, y)
1
4x2 + xy + y2 − 4x − 2y − 500


= 15x + 9y −
100
1
4x2 + xy + y2 + 11x + 7y − 500.


= −
100
Problema se reduce la a maximiza funcţia π (x, y). Pentru aceasta rezolvăm sistemul
 0 1
πx (x, y) = − 100 (8x + y) + 11 = 0
0 1
πy (x, y) = − 100 (x + 2y) + 7 = 0.

Rezultă punctul critic (x, y) = (100, 300).

Evaluăm matricea hessiană în punctul critic
2 1
 
− 25 − 100
Hπ (100, 300) = 1 1
− 100 − 50
2 3
şi observăm că ∆1 = − 25 < 0 iar ∆2 = 2000 > 0. Cum ∆1 < 0, iar ∆2 > 0, rezultă că punctul
critic (100, 300) este de extrem şi anume de maxim. Aşadar, pentru a obţine un profit maxim
7.6 Probleme rezolvate 127

firma trebuie să producă x = 100 unităţi din produsul P1 şi y = 300 unităţi din produsul P2 caz în
care va realiza un profit de π (100, 300) = 1100 lei.
ii) Problema se reduce la a maximiza π (x, y) cu restricţia x + y = 320. Astfel că datorită
restricţiei y = 320 − x noua funcţie profit va fi
1 h 2 i
π (x) = − 4x + x (320 − x) + (320 − x)2 + 11x + 7 (320 − x) − 500.
100
Din ecuaţia π 0 (x, y) = 0 se obţine punctul critic x = 90 şi deoarece π 00 (90) = −0, 08 < 0 pentru
orice x deducem că x = 90 este punctul de maxim al lui π (x). În final se obţine y = 320 − 90 =
230, iar noul profit este 1040 lei.

Exerciţiu 7.6.8 Un magazin a vândut într-o săptămână 200 de DVD-uri inscripţionate la un

preţ de 350 lei per DVD. Un studiu de piaţă indică faptul că o reducere de 10 lei per DVD va
creşte numărul de unităţi vândute cu 20 pe săptămână. Să se determine funcţia preţ şi funcţia
de venituri. Cât de mare ar trebui să fie reducerea oferită clienţilor pentru ca magazinul să-şi
maximizeze venitul său? 

Soluţie. Dacă x este numărul DVD-urilor inscripţionate vândute per săptămână, atunci creşterea
săptămânală în vânzări este x − 200 DVD-uri. Pentru fiecare creştere de 20 de unităţi vândute,
preţul este redus cu 10 lei. Deci, pentru fiecare unitate suplimentară vândută, scăderea în preţ va
fi (1/20) · 10, iar funcţia preţ este
10 1
p (x) = 350 − (x − 200) = 450 − x
20 2
adică p (x) este preţul per unitate pe care magazinul îl percepe pentru a vinde x DVD-uri. Funcţia
de venituri este
x2
V (x) = xp (x) = 450x − .
2
Din ecuaţia V 0 (x) = 0 rezultă punctul critic x = 450. Pe de altă parte V 00 (x) = −1 < 0 ∀x ∈ R
rezultă că x = 450 realizează valoarea maximă a lui V (x). Preţul corespunzător pentru x = 450
este p (450) = 450 − 21 450 = 225 lei. Aşadar patronul trebuie să facă o reducere de 350 − 225 =
125 lei per DVD.

Exerciţiu 7.6.9 Volumul vânzărilor la un magazin în ultimele 3 luni consecutive a fost: 7,

10.8 şi, respectiv 14.9. Să se aproximeze datele printr-un polinom de gradul întâi prin metoda
celor mai mici pătrate şi pe baza sa se estimeze volumul vânzărilor în următoarea lună. 

Soluţie. xi nu sunt date în problemă, astfel că trebuie să le luăm noi. Cum lunile sunt consecutive
putem considera x1 = 1, x2 = 2, x3 = 3 sau pentru uşurinţa calculelor x1 = −1, x2 = 0, x3 = 1.
Organizăm datele astfel:
Luna 1 2 3 4
xi −1 0 1 2
...
7,9 32,5
yi 7 10, 8 14, 9 2 ·2+ 3
...
Pentru a calcula sumele din sistemul (7.2) organizăm datele sub formă de tabel
xi yi xi yi xi2
1 −1 7 −7 1
2 0 10, 8 0 0
3 1 14, 9 14, 9 1
N=3 Σxi = 0 Σyi = 32, 7 Σxi yi = 7, 9 Σxi2 = 2
128 Capitolul 7. Extreme fără legături

astfel că sistemul din care determinăm a şi b este

a = 7,9
 
2 · a + 0 · b = 7, 9 2 = 5, 50
=⇒ 32,5
0 · a + 3 · b = 32, 5 b = 3 = 18, 33

şi deci y = a · x + b = 7,9 32,5

2 · x + 3 (polinom de grad 1). Pentru a estima volumul în luna următoare
calculăm y (2) = 5, 50 · 2 + 18, 33.

Exerciţiu 7.6.10 Volumul vânzărilor la un magazin în ultimele trei luni a fost

Luna 1 2 3
Volumul vânzărilor 11 16 22

a) Aproximaţi "norul" de puncte printr-un polinom de gradul întâi prin metoda celor
mai mici pătrate (calculaţi coeficienţii polinomului cu două zecimale exacte).
b) Determinaţi suma pătratelor erorilor.
c) Pe baza polinomului determinat la punctul "a)" estimaţi volumul vânzărilor în luna
următoare. 

Soluţie. Problema se rezolvă prin metoda celor mai mici pătrate.

a) xi nu sunt date în problemă, astfel că trebuie să le luăm noi. Cum lunile sunt consecutive
putem considera x1 = 1, x2 = 2, x3 = 3 sau pentru uşurinţa calculelor ce urmează x1 = −1,
x2 = 0, x3 = 1. Organizăm datele astfel:
Luna 1 2 3 4
xi −1 0 1 2
...
yi 11 16 22 27,33
...
Pentru a calcula sumele din sistemul (7.2) scriem datele sub formă de tabel
xi yi xi yi xi2
1 −1 11 −11 1
2 0 16 0 0
3 1 22 22 1
N=3 Σxi = 0 Σyi = 49 Σxi yi = 11 Σxi2 = 2
astfel că sistemul din care determinăm a şi b este
a = 11
 
2 · a + 0 · b = 11 2 = 5, 50
=⇒
0 · a + 3 · b = 49 b = 49
3 = 16, 33

de unde y = a · x + b = 5, 5 · x + 16, 33 (polinom de grad 1).

b) Conform (7.1) avem
E (5, 5; 16, 33)
3
= Σ [yn − (5, 5 · xn + 16, 33)]2
n=1
= [y1 − (5, 5 · x1 + 16, 33)]2 + [y2 − (5, 5 · x2 + 16, 33)]2 + [y3 − (5, 5 · x3 + 16, 33)]2
= [11 − (5, 5 · (−1) + 16, 33)]2 + [16 − (5, 5 · (0) + 16, 33)]2 + [22 − (5, 5 · 1 + 16, 33)]2
= 0, 1667
c) Pentru a estima volumul în luna următoare calculăm
y (2) = 5, 5 · 2 + 16, 33 = 11 + 16, 33 = 27, 33.
7.6 Probleme rezolvate 129

Exerciţiu 7.6.11 Să se scrie algoritmul de determinare a punctelor de extrem local ale funcţiei
f : A ⊆ R3 → R, f (x, y, z) = ... ce îndeplineşte condiţiile Teoremei 7.1.3. 

Soluţie. Determinăm punctele critice

 0
 fx (x, y, z) = 0
f 0 (x, y, z) = 0
 y0
fz (x, y, z) = 0
=⇒punctul critic A0 (x0 , y0 , z0 ) sau mai multe puncte critice: A1 (x1 , y1 , z1 ), A2 (x2 , y2 , z2 ), A3 (x3 , y3 , z3 ),
....
Stabilim dacă punctele critice sunt de extrem local.
Scriem matricea hessiană
 
fx002 (x, y, z) 00 (x, y, z)
fxy fxz00 (x, y, z)
H f (x, y) =  fyx
 00 (x, y, z) fy002 (x, y, z) fyz00 (x, y, z)  .

fzx00 (x, y, z) fzy00 (x, y, z) fz002 (x, y, z)

Discuţie:
Stabilim dacă A0 (x0 , y0 , z0 ) este punct de extrem local. Acest răspuns este dat de unul din
punctele a), b), c) şi d) de mai jos:
a) Dacă
∆1 (A0 ) = fx002 (x0 , y0 , z0 ) > 0,
 00 00 (x , y , z )

 f 2 (x0 , y0 , z0 ) fxy 0 0 0 
∆2 (A0 ) =  x00 >0
fyx (x0 , y0 , z0 ) fy002 (x0 , y0 , z0 ) 
∆3 (A0 ) = det A > 0
atunci A0 (x0 , y0 , z0 ) este un punct de minim local.
b) Dacă ∆1 (A0 ) < 0, ∆2 (A0 ) > 0 şi ∆3 (A0 ) < 0, atunci A0 (x0 , y0 , z0 ) este un punct de
maxim local.
c) Dacă ∆1 (A0 ) 6= 0, ∆2 (A0 ) 6= 0, ∆3 (A0 ) 6= 0 şi a), b) sunt false, atunci A0 este punct şa.
d) Dacă ∆1 (A0 ) = 0 sau ∆2 (A0 ) = 0 sau ∆3 (A0 ) = 0, atunci nu se poate decide natura
punctului cu ajutorul minorilor principali, iar pentru a evalua semnul diferenţei f (x, y, z) −
f (a, b, c) se aplică o dezvoltare Taylor de ordin superior sau direct definiţia.
Comentariu. Dacă sistemul are şi alte puncte critice, de exemplu: A1 (x1 , y1 , z1 ), A2 (x2 , y2 , z2 ),
A3 (x2 , y2 , z3 ) se face discuţia pentru fiecare punct critic în parte.

Exerciţiu 7.6.12 Fie a ∈ (0, ∞). Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei
4 4 4
f : R3 \ {(0, 0, 0)} → R definită prin f (x, y, z) = xyz + ax + ay + az . 

Soluţie. Determinăm punctele critice

a4

 yz − x24 = 0
 0
 x f (x, y, z) = 0 
f 0 (x, y, z) = 0 ⇐⇒ xz − ay2 = 0
 y0 4
fz (x, y, z) = 0

xy − az2 = 0.


4
Din a doua ecuaţie a sistemului rezultă z = ya2 x expresie care înlocuită în prima ecuaţie a sistemului
a4 y 4
dă y2 x
− ax2 = 0 de unde y = x. Înlocuind y = x în sistem, obţinem
( 4
xz − ax2 = 0
 3
x z = a4
a4 ⇐⇒ =⇒ x3 z = x2 z2 =⇒ z = x.
2
x − z2 = 0 x2 z2 = a4
130 Capitolul 7. Extreme fără legături

Am demonstrat că x = y = z. Folosind această egalitate, avem

a4
x2 − = 0 ⇐⇒ x4 = a4 =⇒ x = ±a
x2
mai exact două puncte critice A1 (−a, −a, −a) şi A2 (a, a, a). Evident a 6= 0.
Verificăm dacă punctele critice A1 şi A2 sunt puncte de extrem. Determinăm hessiana funcţiei
f
 00 00   a4 
fx2 fxy fxz00 2 x3 z y
00 fy002 fyz00  =  a4
H f (x, y, z) =  fyx  z 2 y3 x .

fzx00 fzy00 fz002 y x 2 az3
4

Caz 1: Pentru A1 (−a, −a, −a) evaluăm

 
−2a −a −a
H f (−a, −a, −a) =  −a −2a −a 
−a −a −2a
şi observăm că

 ∆1 = −2a < 0
∆2 = 4a2 − a2 = 3a2 > 0
∆3 = det (H f (−a, −a, −a)) = −4a3 < 0


deci, A1 (−a, −a, −a) este punct de extrem local şi anume de maxim local.
Caz 2: Pentru A2 (a, a, a) evaluăm
 
2a a a
H f (a, a, a) =  a 2a a 
a a 2a
şi observăm că

 ∆1 = 2a > 0
∆2 = 4a2 − a = 3a2 > 0
∆3 = det (H f (a, a, a)) = 4a3 > 0


deci, A2 (a, a, a) este punct de minim local.

Exerciţiu 7.6.13 Să se determine extremele funcţiei f : R3 → R definită prin

f (x, y, z) = 3x2 + y2 + 3z3 − 39x − 24y − 9z + 3xz + 5.

Soluţie. Determinăm punctele critice

 0  
 fx (x, y, z) = 0  6x + 3z − 39 = 0| : 3  2x + z − 13 = 0
0
f (x, y, z) = 0 ⇐⇒ 2y − 24 = 0 ⇐⇒ 2y − 24 = 0
 y0  2  2
fz (x, y, z) = 0 9z + 3x − 9 = 0 9z + 3x − 9 = 0.
13−z
Pentru rezolvarea acestui sistem, din prima ecuaţie 2x + z − 13 = 0 =⇒ z = 2 . Înlocuim în a
treia ecuaţie această valoare şi obţinem
13 − z
9z2 + 3 − 9 = 0 ⇐⇒ 18z2 + 39 − 3z − 18 = 0 ⇐⇒ 18z2 − 3z + 21 = 0.
2
Cum această ultimă ecuaţie are numai rădăcini complexe deducem că funcţia în cauză nu are
puncte critice.
 8. Extreme cu legături

8.1 Dependenţa funcţională

Definiţie 8.1.1 Fie funcţiile f1 , ..., fq : A ⊆ R p → R şi f = ( f1 , ..., fq ).
i) Spunem că funcţia g : A → R depinde de funcţiile f1 , ..., fq pe mulţimea A dacă există
o funcţie h : B ⊆ Rq → R astfel încât

g (x) = h ( f1 (x) , ..., fq (x)) ∀x ∈ A (sau echivalent g (x) = (h ◦ f ) (x) ∀x ∈ A).

ii) Spunem că funcţiile reale f1 , ..., fq sunt în dependenţă funcţională pe mulţimea A
dacă cel puţin una dintre ele depinde de celelalte.
iii) Spunem că funcţiile reale f1 , ..., fq sunt independente în a ∈ Int (A) dacă oricare
funcţie fi (i = 1, ..., q) nu depinde de f1 , ..., fi−1 , fi+1 , ..., fq pe vreo vecinătate a lui a.

Exerciţiu 8.1.1 Să se studieze dependenţa dintre funcţiile

f1 : R3 → R, f1 (x, y, z) = x2 + y2 + z2 ,
f2 : R3 → R, f2 (x, y, z) = x + y + z,
f3 : R3 → R, f3 (x, y, z) = xy + xz + yz.

Soluţie. Se observă că

( f2 (x, y, z))2 = (x + y + z)2 = x2 + y2 + z2 + 2 (xy + xz + yz)
= f1 + 2 f3
sau echivalent
f1 (x, y, z) = ( f2 (x, y, z))2 − 2 f3 (x, y, z)
relaţie care demonstrează că f1 depinde de f2 şi f3 .
Arătăm că f2 nu depinde de f1 şi f3 . Fie A1 = (1, 0, 0) ∈ R3 şi A2 = (−1, 0, 0) ∈ R3 .
Observăm că
f1 (A1 ) = 12 + 02 + 02 = 1, f2 (A1 ) = 1, f3 (A1 ) = 0
f1 (A2 ) = 1, f2 (A2 ) = −1, f3 (A2 ) = 0.
132 Capitolul 8. Extreme cu legături

Dacă f2 ar depinde funcţional de f1 şi f3 ar exista o funcţie h (u, v) astfel ca

f2 (x, y, z) = h ( f1 (x, y, z) , f3 (x, y, z)) ∀ (x, y, z) ∈ R3 .
În final
1 = f2 (A1 ) = h ( f1 (A1 ) , f3 (A1 )) = h (1, 0) = h ( f1 (A2 ) , f3 (A2 )) = h (A2 ) = −1
adică o contradicţie. Aşadar f2 nu depinde de f1 şi f3 .

Teoremă 8.1.1 Fie funcţiile f1 , ..., fq : A ⊆ R p → R şi a ∈ Int (A). Următoarele au loc
i) dacă ( fi )0x j (x1 , ..., x p ) există şi sunt continue ∀i = 1, q, j = 1, p pe o vecinătate Va ⊂ Va
h i
(în A) şi dacă rangul matricei funcţionale ( fi )0x j în punctul a, este egal cu q, atunci
1≤i≤q
1≤ j≤p
f1 , ..., fq sunt independente în a.
ii) dacă există şi sunt continue derivatele parţiale ( fi )0x j (x1 , ..., x p ) ∀i = 1, q, j = 1, p pe o
h i
0
vecinătate Va ⊂ Va (în A) şi dacă pe această vecinătate rangul matricei funcţionale ( fi )x j
1≤i≤q
1≤ j≤p
în punctul a, este s ≤ q, atunci, pe Va , există s funcţii independente şi q − s ce depind de
celelalte s.
iii) dacă f = ( f1 , ..., fq ) : A ⊆ Rq → Rq este o transformare regulată în a ∈ A, atunci
f1 , ..., fq sunt independente în a.
iv) dacă q > p, atunci f1 , ..., fq nu pot fi independente.

Putem să dăm o altă justificare a problemei de mai sus.

Exerciţiu 8.1.2 Să se studieze dependenţa dintre funcţiile

f1 : R3 → R, f1 (x, y, z) = x2 + y2 + z2 ,
f2 : R3 → R, f2 (x, y, z) = x + y + z,
f3 : R3 → R, f3 (x, y, z) = xy + xz + yz.

Soluţie. Matricea funcţională este

( f1 )0x ( f1 )0y ( f1 )0z
   
h i 2x 2y 2z
0 0 0
( fi )0x,y,z =  ( f2 )x ( f2 )y ( f2 )z  =  1 1 1 .
1≤i≤3 0 0 0
1≤ j≤3 ( f3 )x ( f3 )y ( f3 )z y+z x+z x+y
Determinantul funcţional este
 
 2x 2y 2z 
D ( f1 , f2 , f3 )  
= 1 1 1  = 0
D (x, y, z)  y+z x+z x+y 
h i din ii)
şi deci rang ( fi )0x,y,z ≤ 2 =⇒ f1 , f2 , f3 nu pot fi simultan independente. Pe de altă parte
1≤i≤3
1≤ j≤3
matricea derivatelor lui f1 şi f2 este
 
2x 2y 2z
.
1 1 1
Observăm că, dacă (x, y, z) ∈ R3 \ {(0, 0, 0)} atunci rangul acestei matrici este 2 şi deci, conform
i) =⇒ f1 şi f2 sunt independente ∀ (x, y, z) ∈ R3 \ {(0, 0, 0)}.
 8.2 Funcţii implicite. Aplicaţii în modelarea microeconomică 133

8.2 Funcţii implicite. Aplicaţii în modelarea microeconomică

Definiţie 8.2.1 Se consideră funcţia F : A × B ⊆ R p × Rq → Rq , F = (F1 , ..., Fq ). Aplicaţia

f : A → Rq , f = ( f1 , ..., fq ) exprimată prin ecuaţia

F (x, f (x)) = 0Rq (8.1)

se numeşte funcţie implicită dacă verifică sistemul (8.1) şi este unică.

Observaţie 8.2.1 Sistemul (8.1) este echivalent cu



 F1 (x, f1 (x) , ..., fq (x)) = 0
F2 (x, f1 (x) , ..., fq (x)) = 0

, x = (x1 , ..., x p ) ∈ A ⊆ R p

 ...
Fq (x, f1 (x) , ..., fq (x)) = 0


iar despre componentele lui f : f1 , ..., fq spunem de asemenea că sunt funcţii implicite sau
definite implicit de sistemul (8.1).

Teoremă 8.2.1 — Teorema funcţiilor implicite. Fie A × B ⊆ R p × Rq , F = (F1 , ..., Fq ) : A ×

B → Rq , F (x, y), x = (x1 , ...,
x p ) ∈ R p , iar y = (y1 , ..., yq ) ∈ Rq . Dacă (x0 , y0 ) ∈ Int (A × B) ,
(x0 , y0 ) = x10 , ..., x0p ; y01 , ..., y0q este astfel încât
i) F (x0 , y0 ) = 0Rq ;
ii) F admite derivatele parţiale Fx01 , ..., Fx0p , Fy01 , ..., Fy0q continue pe vecinătatea (U ×V )(x0 ,y0 )
⊂ (U × V )(x0 ,y0 ) (în A × B);
D(F1 ,...,Fq )
iii) determinantul funcţional D y ,...,y (x0 , y0 ) 6= 0, atunci:
( 1 q)
1) există o vecinătate (U 0 ×V 0 )(x0 ,y0 ) ⊂ (U × V )(x0 ,y0 ) (în A × B) şi o unică funcţie
vectorială f = ( f1 , ..., fq ) : U 0 → V 0 astfel încât f (x0 ) = y0 şi F (x, f (x)) = 0 ∀x ∈ U 0 ;
2) funcţiile fi , i = 1, ..., q au derivatele parţiale ( fi )0x1 , ..., ( fi )0x p continue pe U 0 şi

D(F1 ,...,Fq ) D(F1 ,...,Fq )

− D x ,y ,...,y (x, f (x)) − D y ,...,y ,x (x, f (x))
( j 2 q) ( 1 q−1 j )
( f1 )0x j = 0
, ..., ( fq )x j =
D(F1 ,...,Fq ) D(F1 ,...,Fq )
D(y1 ,...,yq )
(x, f (x)) D(y1 ,...,yq )
(x, f (x))

∀x ∈ U 0 şi j = 1, 2, ..., p.

Exerciţiu 8.2.1 O firmă foloseşte pentru obţinerea unui produs P două intrări x1 şi x2 (spre
exemplu x1 este forţa de muncă, iar x2 capitalul). Se cunosc următoarele aspecte:
1) firma vinde produsul şi selectează intrările într-o piaţă competitivă;
2) preţul de vânzare pentru bunul P este p, iar costul pentru fiecare unitate a lui x1 şi x2
este w1 şi w2 respectiv;
3) funcţia de producţie a firmei este f : R2+ → R+ , f (x1 , x2 ) = x1a x2b , a > 0, b > 0, iar
a + b < 1 (adică o funcţie de producţie de tip Cobb-Douglas);
4) firma selectează x1 şi x2 astfel încât profitul să fie maxim.
Problema care se pune este cum alegerea lui x1 este afectată de schimbarea în w1 ?
Matematic problema se reduce la a calcula şi analiza (x1 )0w1 . Notăm că alegerea lui w1
afectează alegerea lui x1 nu numai în mod direct însă şi indirect prin efectul său asupra
celeilalte variabile alese, x2 . 
134 Capitolul 8. Extreme cu legături

Soluţie. Este evident că Profitul=Venit-Cheltuieli. Aşadar, funcţia profit a firmei este

π (x1 , x2 ) = px1a x2b − w1 x1 − w2 x2 .

Cum profitul trebuie să fie maxim trebuie determinat punctul critic al funcţiei π (x1 , x2 ). Astfel,
rezolvând sistemul
 0
πx1 (x1 , x2 ) = pax1a−1 x2b − w1 = 0
πx0 2 (x1 , x2 ) = pbx1a x2b−1 − w2 = 0

obţinem punctul critic

" 1 1

 b # a+b=1   a  a+b−1
w1 aw2 w2 bw1
(x1 , x2 ) =  , .
p · a bw1 p · b aw2

Acest punct este chiar punctul de maxim al lui π (x1 , x2 ) , deoarece funcţia de producţie este strict
concavă. Desigur putem afla (x1 )0w1 derivând în raport cu w1 în expresia lui x1 însă dorim să
vedem cum acţionează teorema funcţiilor implicite. Fie x = (p, w1 , w2 ) şi y = (y1 , y2 ). Definim

F (x, y) = (F1 (x, y) , F2 (x, y))

astfel

F1 (x, y) = pa (y1 )a−1 (y2 )b − w1

respectiv

F2 (x, y) = pb (y1 )a (y2 )b−1 − w2

şi observăm că punctul

(x0 , y0 ) = (p, w1 , w2 ; x1∗ , x2∗ )

unde
" 1 1
 b # a+b−1   a  a+b−1
w1 aw2 w2 bw1
x1∗ = , x2∗ =
p·a bw1 p·b aw2

verifică

F1 (x0 , y0 ) = 0
F2 (x0 , y0 ) = 0

=⇒ F (x0 , y0 ) = 0R2 , adică i) este îndeplinit. Evident Fp0 , Fw0 1 , Fw0 2 , Fy01 , Fy02 există şi sunt continue
pe o vecinătate U ×V a lui (x0 , y0 ) şi deci ii) este îndeplinit.
Verificăm iii). Avem
 (F1 )0y (F1 )0y 
 
D (F1 , F2 )
(x0 , y0 ) =  1 2 
(F2 )0y1 (F2 )0y2 

D (y1 , y2 )
 
a−2 b
 pa (a − 1) (x1∗ ) (x2∗ ) pab (x1∗ )a−1 (x2∗ )b−1 
 
= 
pab (x1∗ )a (x2∗ )b−1 pb (b − 1) (x1∗ )a (x2∗ )b−2 


= p2 ab (x1∗ )2a−2 (x2∗ )2b−2 (1 − a − b) > 0
 8.3 Extreme cu legături 135

deoarece a + b < 1 şi deci iii) are loc. Aşadar, conform teoremei funcţiilor implicite, există o
vecinătate U 0 ×V 0 a punctului (x0 , y0 ) şi o unică funcţie vectorială x = (x1 , x2 ) : U 0 → V 0 astfel
încât x (x0 ) = y0 şi F (x, x (x)) = 0 ∀x ∈ U 0 . Mai mult
D(F1 ,F2 )
D(w ,y ) (p, w1 , w2 ; x1 (p, w1 , w2 ) , x2 (p, w1 , w2 ))
(x1 (p, w1 , w2 ))0w1 = − D(F1,F2)
1 2
D(y1 ,y2 ) (p, w1 , w2 ; x1 (p, w1 , w2 ) , x2 (p, w1 , w2 ))
 
∗ a−1 ∗ b−1
 1 pab (x1 ) (x2 )
 
=  <0

 0 pb (b − 1) (x1∗ )a (x2∗ )b−2 

pentru orice (p, w1 , w2 ) ∈ U 0 . Această inegalitate demonstrează că dacă preţul pentru intrarea
x1 va creşte (în particular, dacă x1 reprezintă forţa de muncă, înseamnă că are loc o creştere
salarială) atunci firma va selecta mai puţine intrări. Analog, se arată că

(x1 (p, w1 , w2 ))0w1 < 0

inegalitate care se interpretează astfel: la o creştere a preţului pentru intrarea x1 se va reduce

valoarea lui x2 ,
x1
(x1 (p, w1 , w2 ))0p = >0
p (1 − a − b)

inegalitate care se interpretează astfel: odată cu creşterea preţului bunului respectiv firma îşi
poate creşte intrarea x1 .

Exerciţiu 8.2.2 Calculaţi şi interpretaţi celelalte derivate parţiale ce intervin în modelul
propus. 

Exerciţiu 8.2.3 Rezolvaţi problema în cazul în care funcţia de producţie este înlocuită de
f : R2+ → R+ , f (x1 , x2 ) = 14x1 + 11x2 − x12 − x22 . 

O structură similară ca cea prezentată apare în multe alte modele din microeconomie.

8.3 Extreme cu legături

În cele ce urmează, vom considera problema minimizării şi maximizării lui f : A ⊆ Rn → R
relativ la o submulţime E ⊂ A.
Mai exact, vom considera problema

 F1 (x1 , ..., xn ) = 0
max f (x1 , ..., xn ) şi min f (x1 , ..., xn ) sub restricţiile ... (8.2)
x1 ,...,xn x1 ,...,xn
Fk (x1 , ..., xn ) = 0.


Este presupus că cele k + 1 funcţii

h i
f (x1 , ..., xn ) , F1 (x1 , ..., xn ) , ... , Fk (x1 , ..., xn ) cu rang (Fi )0x j =k
1≤i, j≤k

sunt continuu diferenţiabile şi nu conţin elemente care se repetă. Cele n variabile x1 , ..., xn se
numesc intrări. Funcţia f (·) se numeşte funcţia obiectiv, iar cele k funcţii F1 , ..., Fk se numesc
restricţii sau legături.
Este presupus că numărul de intrări, n, şi numărul de legături (restricţii) k, sunt finite, iar
n > k, unde diferenţa n − k reprezintă numărul de grade de libertate ale problemei.
 136 Capitolul 8. Extreme cu legături

Geometric, fiecare din cele k legături

Fi (x1 , ..., xn ) = 0, i = 1, 2, ..., k

definesc o mulţime de puncte din spaţiul Euclidian Rn , iar intersecţia tuturor punctelor acestor
mulţimi se numeşte mulţimea fezabilă, notată

E = {x ∈ A |Fi (x1 , ..., xn ) = 0, i = 1, ..., k, x = (x1 , ..., xn )} .

8.4 Maximizarea profitului

Obiectivul firmei este de a-şi maximiza profitul prin alegerea intrărilor, dându-se funcţia de
producţie f (x1 , ..., xn ), preţul de ieşire P ∈ R∗+ şi preţurile de intrare sumarizate de vectorul
w = (w1 , ..., wn ).
Sub aceste ipoteze profitul (notat π) va fi egal cu venitul (notat V ) minus costul producţiei
(notat C):

π = V −C

unde venitul este preţul de ieşire per produs ori cantitatea produsă:

R = P f (x1 , ..., xn )

iar costul de producţie este costul total al tuturor intrărilor

n
C = Σ wi xi .
i=1

În realizarea unui profit maxim de către firmă pot să apară două probleme.
Prima problemă este atunci când nu există restricţii între elementele mulţimii intrărilor,
excepţie făcând situaţia când intrările sunt valori pozitive. În această situaţie problema de
maximizare a profitului devine
n
max π (x) = P f (x1 , ..., xn ) − Σ wi xi
x1 ,...,xn i=1

cu x j ≥ 0, j = 1, ..., n deoarece aşa cum am văzut intrările sunt numere reale pozitive care variază
continuu.
Aceasta este una din problemele de programare neliniară în care intrările sunt

x = (x1 , ..., xn )

vectorul intrărilor, funcţia obiectiv este π (x) adică chiar funcţia profit, singurele restricţii sunt
impuse de pozitivitatea intrării

x = (x1 , ..., xn )

şi a celor n + 1 parametri p şi, respectiv w = (w1 , ..., wn ).

A doua problemă fundamentală este când există restricţii între elementele mulţimii intrărilor,
ca de exemplu, limite mai mici pe anumite intrări din cauza obligaţiilor contractuale. Astfel că,
problema de maximizare a profitului este
n
max π (x) = P f (x1 , ..., xn ) − Σ wi xi (8.3)
x1 ,...,xn i=1
 8.5 Metoda multiplicatorilor lui Lagrange 137

sub restricţiile

gi (x1 , ..., xn ) ≤ bi , i = 1, ..., n (8.4)

unde cele n inegalităţi sumarizează restricţiile intrărilor pentru problema cu care se confruntă
firma.
În timp, metodele de calcul pentru rezolvarea celor două tipuri de probleme au devenit un
subiect intensiv de investigare. Aşa cum am văzut mai sus prima problemă fundamentală pentru
maximizarea profitului a fost rezolvată. În concluzie, este firesc să dăm un răspuns celei de-a
doua dintre probleme.
Una din cele mai simple şi în acelaşi timp utile metode de rezolvare a problemei (8.3)
aplicabilă cu restricţiile

gi (x1 , ..., xn ) = bi , i = 1, ..., n (8.5)

se numeşte metoda multiplicatorilor lui Lagrange. Cum obiectivul nostru este de a deschide noi
direcţii de studiu, cititorului îi va rămâne să analizeze referinţele citate pentru a obţine un răspuns
situaţiei: când problema de maximizare poate fi rezolvată sub restricţia (8.4), aşa formulată? Noi
vom analiza în cele ce urmează metoda multiplicatorilor lui Lagrange care se aplică cu succes
problemei (8.3) cu restricţiile (8.5).

8.5 Metoda multiplicatorilor lui Lagrange

Ne propunem să determinăm punctele de extrem ale unei funcţii de mai multe variabile reale, în
prezenţa uneia sau mai multor ecuaţii de legătură. Metoda ce o prezentăm se numeşte metoda
multiplicatorilor lui Lagrange şi o vom prezenta pentru problema mai generală (8.2) cu restricţiile
(8.5).
Definiţie 8.5.1 Vom spune că f admite în punctul a = (a1 , ..., an ) ∈ E un extrem relativ
(condiţionat) la mulţimea E dacă restricţia lui f la mulţimea E admite un extrem local în
sensul uzual.
Prezentăm în cele ce urmează metoda multiplicatorilor lui Lagrange.
Considerăm funcţia lui Lagrange L : A × Rk → R definită prin
k k
L (x1 , ..., xn ; λ1 , ..., λk ) = f (x1 , ..., xn ) − Σ λi Fi (x1 , ..., xn ) (sau ... + Σ λi Fi (x1 , ..., xn ) ),
i=1 i=1

unde variabilele λ1 , ..., λk ∈ R sunt cunoscute drept "multiplicatorii lui Lagrange".

∗ ∗ ∗ ∗


Determinăm punctul x1 , ..., xn ; λ1 , ..., λk în care derivatele parţiale de prim ordin ale
funcţiei lui Lagrange se anulează

 ∂L ∗
∂f ∗ k
∗ ∗ ∗ ∗ Σ λi∗ Fi (x1∗ , ..., xn∗ ) = 0
∂ x j x1 , ..., xn ; λ1 , ..., λk = ∂ x j (x1 , ..., xn ) − i=1
 ∂ L x∗ , ..., x∗ ; λ ∗ , ..., λ ∗
= F (x∗ , ..., x∗ ) = 0
∂ λm 1 n 1 k m 1 n
j = 1, ..., n şi m = 1, ..., k.
Primele n condiţii sunt
∂f ∗ k Fi ∗
(x1 , ..., xn∗ ) = Σ λi∗ (x , ..., xn∗ ) , j = 1, ..., n.
∂xj i=1 ∂xj 1
Cele k condiţii rămase sunt chiar legăturile

Fm (x1∗ , ..., xn∗ ) = 0, m = 1, ..., k.

138 Capitolul 8. Extreme cu legături

Rezolvând simultan, cele n + k ecuaţii din sistem se obţin soluţii
pentru cele n + k necunoscute:
∗ ∗ ∗ ∗
intrările (x1 , ..., xn ) şi multiplicatorii lui Lagrange λ1 , ..., λk .
Sub anumite condiţii, date mai jos, intrările (x1∗ , ..., xn∗ ) sunt soluţii locale ale problemei
clasice de optimizare enunţată, şi pot fi văzute euristic prin faptul că legăturile sunt verificate
şi că (x1∗ , ..., xn∗ ) sunt
alese astfel încât să maximizeze funcţia lui Lagrange, care, în punctul
x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ este chiar valoarea funcţiei obiectiv

L (x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ ) = f (x1∗ , ..., xn∗ ) ,

deoarece legăturile sunt verificate.

Punctele (x1∗ , ..., xn∗ ) care pentru anumite valori ale multiplicatorilor lui Lagrange λ1∗ , ..., λk∗

verifică problema de programare clasică sunt numite puncte critice (condiţionate).

Presupunem că f , F1 , ..., Fk admite derivate parţiale de ordinul al doilea într-o vecinătate a
punctului (x1∗ , ..., xn∗ ) continue. Atunci putem calcula

T
d 2 L (x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ ) = dx1 ... dxn HL (x1∗ , ..., xn∗ ) dx1 ... dxn


(8.6)

unde H f x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ este matricea hessiană, definită prin

 2 
∗ ∗ ∗ ∗ ∂ L ∗ ∗ ∗ ∗
HL (x1 , ..., xn ; λ1 , ..., λk ) = (x , ..., xn ; λ1 , ..., λk ) unde i = 1, ..., n şi j = 1, ..., n.
∂ xi ∂ x j 1

Stabilim dacă punctul (x1∗ , ..., xn∗ ) este de extrem condiţionat. Prezentăm două metode:
Metoda I. Se diferenţiază legăturile în punctul (x1∗ , ..., xn∗ ), obţinând astfel k ecuaţii
0 0
 (F1 )x1 (x1∗ , ..., xn∗ ) dx1 + ... + (F1 )xn (x1∗ , ..., xn∗ ) dxn = 0


... (8.7)
(Fk )0x1 (x1∗ , ..., xn∗ ) dx1 + ... + (Fk )0xn (x1∗ , ..., xn∗ ) dxn = 0


din care se scoate dxi1 , ... , dxik (i1 , .., ik ∈ {1, 2, ..., n}) în funcţie de celelalte n − k elemente dx j
( j 6= is , s = 1, ..., k) ce le înlocuim în (8.6).
i) dacă forma pătratică d 2 L x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ astfel obţinută este pozitiv definită (echiva-

lent

d 2 L (x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ ) > 0 pentru orice x 6= x∗ ),

atunci (x1∗ , ..., xn∗ ) este punct de minim local condiţionat
(relativ);
ii) dacă forma pătratică d 2 L x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ astfel obţinută este negativ definită
(echivalent

d 2 L (x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ ) < 0 pentru orice x 6= x∗ ),

atunci (x1∗ , ..., xn∗ ) este punct de maxim local condiţionat
(relativ);
iii) dacă forma pătratică d 2 L x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ astfel obţinută nu este definită, atunci
(x1∗ , ..., xn∗ ) nu este punct de extrem condiţionat (relativ).
Metoda II. Se consideră matricea hessiană bordată
... − (F1 )0x1 (x∗ ) ... − (F1 )0xn (x∗ )
 
0 0
 ... ... ... ... ... ... 
 0 ∗ 0 ∗

∗ ∗
 0 ... 0 − (Fk )x1 (x ) ... − (Fk )xn (x ) 
HL (x ; λ ) =   0 ∗ ) ... − (F )0 (x∗ )

 − (F 1 )x1 (x 1 xn h 11 ... h 1n


 ... ... ... ... ... ... 
0 0
− (F1 )xn (x∗ ) ... − (Fk )xn (x∗ ) hn1 ... hnn
8.5 Metoda multiplicatorilor lui Lagrange 139

unde x∗ = (x1∗ , ..., xn∗ ), λ ∗ = λ1∗ , ..., λk∗ iar

hi j = fx00j xi (x∗ ) − λ1∗ (F1 )00x j xi (x∗ ) − ... − λk∗ (Fk )00x j xi (x∗ ) .

Pentru k = 1, 2, ..., k+n fie H j matrice

 simetrică de tip j × j din partea stânga sus a lui HL (x∗ ; λ ∗ ).
Sub ipoteza că det HL (x∗ ; λ ∗ ) 6= 0 are loc:
i) dacă (−1)k det (H j ) > 0 pentru 2k + 1 ≤ j ≤ n + k atunci (x1∗ , ..., xn∗ ) este punct de minim
local condiţionat (relativ);
ii) dacă (−1) j−k det (H j ) > 0 pentru 2k + 1 ≤ j ≤ n + k atunci (x1∗ , ..., xn∗ ) este punct de
maxim local condiţionat (relativ);
iii) dacă (−1) j−k det (H j ) 6= 0 pentru 2k + 1 ≤ j ≤ n + k dar i), ii) sunt false atunci
(x1∗ , ..., xn∗ ) nu este punct de extrem condiţionat (relativ) ci punct şa.

Exerciţiu 8.5.1 Folosind metoda lui Lagrange să se determine punctele de extrem condiţionat
pentru funcţia f : R2 → R, f (x, y) = 2xy + 2y + 3 cu legătura 4x + y = 4. 

Soluţie. Considerăm funcţia lui Lagrange

L (x, y, λ ) = 2xy + 2y + 3 − λ (4x + y − 4) .

Determinăm punctele critice condiţionate

 0 
 Lx = 0  2y − 4λ = 0 λ −2
Ly0 = 0 ⇐⇒ 2x + 2 − λ = 0 =⇒ y = 2λ , x =
2
4x + y − 4 = 0 4x + y − 4 = 0
 

iar, din
λ −2
4x + y − 4 = 0 ⇐⇒ 4 + 2λ − 4 = 0
2
rezultă λ = 2. Am obţinut x = λ −22 = 0 şi y = 2λ = 4 drept punct critic condiţionat.
Stabilim dacă punctul determinat este de extrem condiţionat.
Metoda I. Scriem matricea hessiană
 00 00   
Lx2 Lxy 0 2
HL (x, y; λ ) = 00 =
Lyx Ly002 2 0

Evaluăm semnul expresiei

  
2

0 2 dx
d L (x, y, 0, 4; 2) = dx dy = 4dxdy
2 0 dy
Diferenţiem legătura

4dx + dy = 0 =⇒ dy = −4dx

de unde

d 2 L (x, y, 0, 4; 2) = −4 (dx)2 < 0 pentru orice x 6= 0.

Am demonstrat că (x, y) = (0, 4) este punct de maxim local condiţionat.

Metoda II. Scriem matricea hessiană
 00 00   
Lx2 Lxy 0 2
HL (x, y; λ ) = 00 =
Lyx Ly002 2 0
 140 Capitolul 8. Extreme cu legături

deoarece
Lx002 = (2y − 4λ )0x = 0 Ly002 = (2x + 2 − λ )0y = 0
00 = (2y − 4λ )0 = 2
Lxy 00 = (2x + 2 − λ )0 = 2.
Lyx
y x

Matricea hessiană bordată se obţine prin completare, astfel

− (4x + y − 4)0x − (4x + y − 4)0y

   
0 0 −4 −1
HL (x, y; λ ) =  − (4x + y − 4)0x 0 2  =  −4 0 2 
0
− (4x + y − 4)y 2 0 −1 2 0

de unde
 
0 −4 −1
HL (0, 4; 2) =  −4 0 2 .
−1 2 0

Observăm că
 
 0 −4 −1 
2  = 16 > 0 =⇒ (−1)1 det HL (0, 4; 2) < 0
 
det HL (0, 4; 2) =  −4 0
 −1 2 0 

şi tragem concluzia că (x, y) = (0, 4) este punct de maxim local condiţionat.

Observaţie 8.5.1 Dacă Metoda 1 şi Metoda 2 nu se aplică, atunci pentru a evalua semnul
diferenţei

f (x1 , ..., xn ) − f (x1∗ , ..., xn∗ ) = L (x1 , ..., xn ; λ1∗ , ..., λk∗ ) − L (x1∗ , ..., xn∗ ; λ1∗ , ..., λk∗ ) , x ∈ E ∩Vx∗

se aplică o dezvoltare Taylor de ordin superior sau direct definiţia.

8.6 Maximizarea utilităţii

O problemă cu care ne confruntăm în gospodărie este aceea de a alege un pachet de bunuri şi
servicii, având în vedere funcţia de utilitate şi având în vedere "constrângerile venitului", care ne
limitează la o submulţime a spaţiului de mărfuri. Constrângerea venitului prevede că cheltuielile
pentru toate bunurile şi serviciile nu pot depăşi veniturile băneşti avute.
Pentru a rezolva această problemă presupunem că toate preţurile monetare, n, sunt rezumate
de vectorul preţ

p = (p1 , ..., pn ) ,

unde p j este preţul bunului j, şi veniturile de bani sunt date de parametrul pozitiv I. Constrângerea
bugetară spune că cheltuielile totale nu pot depăşi veniturile, astfel că se poate scrie

< p, x >≤ I

echivalent

p1 x1 + ... + pn xn ≤ I

unde pi xi este cheltuiala pentru bunul (marfa) j. Mulţimea fezabilă pentru gospodărie este deci

X = {x ∈ C |< p, x >≤ I } = {x ∈ Rn |< p, x >≤ I, x ≥ 0 }

8.6 Maximizarea utilităţii 141

o mulţime nevidă şi compactă (închisă şi mărginită) submulţime convexă a spaţiului mărfurilor
C. Frontiera acestei mulţimi este mulţimea punctelor pentru care px = I (linia de buget). Această
frontieră este o dreaptă dacă n = 2, un plan dacă n = 3, şi, în cazul general, un hiperplan.
Astfel, problema cu care ne confruntăm în gospodărie este
∞
max u (x1 , ..., xn ) sub restricţia Σ pi xi ≤ I, x1 ≥ 0, ..., xn ≥ 0
x1 ,...,xn i=1

unde

p = (p1 , ..., pn ) şi I sunt n + 1 parametri pozitivi.

Aceasta este una din problemele de maximizare în care intrările sunt nivelele de consum pentru
fiecare din cele n mărfuri x = (x1 , ..., xn ); funcţia obiectiv este funcţia de utilitate u (x), presupusă
continuu diferenţiabilă cu derivatele parţiale de ordinul unu pozitive, iar matricea hessiană
negativ definită; restricţiile reprezintă bugetul constrâns, restricţiile fiind în formă liniară folosind
preţurile date p = (p1 , ..., pn ) , iar constanta I reprezintă valoarea venitului constrâns.

Observaţie 8.6.1 Se poate demonstra că soluţia acestei probleme există şi este unică.

Exerciţiu 8.6.1 Se dă funcţia de utilitate u (x, y) = 5xy. Să se determine:

a) utilitatea maximă pentru u când bugetul este de 30 lei, unde preţul pentru fiecare
unitate a lui x este 5 lei, iar pentru fiecare unitate a lui y este 1 leu;
b) schimbarea în nivelul maxim al utilităţii când bugetul creşte cu o unitate. 

Soluţie. Analizând datele problemei deducem că ecuaţia bugetului condiţionat este

5x + y = 30.

Funcţia lui Lagrange este

L (x, y; λ ) = 5xy − λ (5x + y − 30).

Determinăm derivatele parţiale de ordinul unu


 Lx (x, y; λ ) = 5y − 5λ
Ly (x, y; λ ) = 5x − λ
Lλ (x, y; λ ) = 30 − 5x − y


şi rezolvăm

 5y − 5λ = 0
5x − λ = 0
30 − 5x − y = 0


sau echivalent

 5y = 5λ
5x = λ (8.8)
30 − 5x − y = 0.


Pentru a rezolva sistemul, eliminăm pentru început λ din primele ecuaţii:

5y 5λ
= =⇒ 5y − 25x = 0,
5x λ
142 Capitolul 8. Extreme cu legături

după care rezolvăm sistemul


25x − 5y = 0,
=⇒ y = 15 şi x = 3.
30 − 5x − y = 0,
Scriem matricea hessiană bordată
 
0 −5 −1
HL (3, 15; 15) =  −5 0 5 
−1 5 0
şi observăm că
 
   0 −5 −1 
det HL (3, 15; 15) =  −5 0 5  = 50.
 −1 5 0 
Am demonstrat că
 
(−1)1 det HL (3, 15; 15) = −50 < 0

şi în final, că utilitatea maximă are loc pentru x = 3 şi y = 15. Valoarea maximă a utilităţii este
u (3, 15) = 5 · 3 · 15 = 225.
Din prima ecuaţie a sistemului (8.8) obţinem λ = 15.
b) Când bugetul creşte cu o unitate, ecuaţia sa devine 5x + y = 31. Mai mult ecuaţia lui
Lagrange este
L (x, y; λ ) = 5xy − λ (5x + y − 31).
Determinăm derivatele parţiale de ordinul unu

 Lx (x, y; λ ) = 5y − 5λ
Ly (x, y; λ ) = 5x − λ
Lλ (x, y; λ ) = 31 − 5x − y


şi le egalăm cu zero


 5y − 5λ = 0
5x − λ = 0
31 − 5x − y = 0


ori, echivalent

 5y = 5λ
5x = λ
31 − 5x − y = 0.


Avem x = 3.1 şi y = 15.5, respectiv λ = 15, 5. Analog, punctului a) se deduce că, utilitatea
maximă este
u (3.1, 15.5) = 5 · (3.1) · (15.5) = 240.25.
Observăm că u a crescut cu
u (3.1, 15.5) − u (3, 15) = 240.25 − 225 = 15.25
ceea ce înseamnă că valoarea creşterii în u este aproximativ egală cu λ . Dacă λ > 0 valoarea
optimă a utilităţii creşte prin λ pentru fiecare unitate adăugată în restricţie (legătură) şi descreşte
cu λ pentru fiecare unitate scăzută din legătură. Am justificat aplicabilitatea Observaţiei 8.7.1.
 8.7 Probleme rezolvate 143

8.7 Probleme rezolvate

Exerciţiu 8.7.1 Producţia săptămânală de căpşuni a unui producător rural este dată prin
Q = 30L0,25 K 0,75 unde Q reprezintă cantitatea de căpşuni exprimată în pounds, L reprezintă
orele de muncă necesare, iar K reprezintă capitalul investit exprimat în sute de dolari. Dacă
producătorul şi-a propus să producă 300 pounds pe săptămână, găsiţi valorile lui K şi L ce
minimizează costul săptămânal, în condiţiile în care fiecare oră de muncă este plătită cu 10
lei/h. 

Soluţie. Costul exprimat în dolari este C (K, L) = 10L + 100K. Legătura este Q = 300 sau
4 4
echivalent L = 10K3
împărţirea având loc deoarece K 6= 0. Înlocuind L = 10
K3
în C (K, L) =
10L + 100K obţinem funcţia

104 105 + 100K 4

G (K) = 10 · + 100K =
K3 K3
ale cărei puncte de extrem trebuie aflate.
Determinăm punctele critice ale lui G din
100 4
G0 (K) = 0 ⇐⇒


K − 3000 =0
K4
√ √ √ √
1 = 4 10 4 300 şi K 2 = − 4 10 4 300. Reţinem K 1 =
iar
√ în
√ final, obţinem ca puncte critice K0 0 0
4
10 4 300 punctul critic ce convine şi observăm că
400 400 4
G00 K01 > 0 deoarece G00 (K) =



− 5 K − 3000 .
K K
√ √ √ √

În final, K01 este punct de minim local pentru G, iar K01 , L01 = 4 10 4 300, 10

4
3 10 4 300 va
realiza minimul lui C (numit şi punct de minim relativ). În concluzie, costul minim va fi
3 7 1 3
C = 10 · 3− 4 10 4 + 100 · 3 4 10 4 ' 9870 lei.

Observaţie 8.7.1 Multiplicatorii lui Lagrange măsoară senzitivitatea valorilor extreme ale
funcţiei obiectiv la modificările unei intrări. Astfel, valoarea λ dă modificarea valorii
maxime/minime a funcţiei optimizată pentru fiecare schimbare cu o unitate în legătură.

Exerciţiu 8.7.2 Funcţia de producţie de tip Cobb-Douglass pentru o firmă producătoare de

software este dată de

f (x, y) = 100x3/4 y1/4

unde x reprezintă unităţi ale forţei de muncă (la 150 lei per unitate), iar y reprezintă unităţi de
capital (la 250 lei per unitate). Costul total pentru forţa de muncă şi capitalul este limitat la
50000 lei. Să se determine nivelul maxim de producţie pentru această firmă. 

Soluţie. Costul limită pentru forţa de muncă şi capital este dat de

F (x, y) = 150x + 250y = 50000.

Funcţia lui Lagrange este dată de

L (x, y; λ ) = 100x3/4 y1/4 − λ (150x + 250y − 50000) .

144 Capitolul 8. Extreme cu legături

Rezolvăm sistemul
 0
 Lx (x, y; λ ) = 75x−1/4 y1/4 − 150λ = 0
L0 (x, y; λ ) = 25x3/4 y−3/4 − 250λ = 0
 y
150x + 250y = 50000.
−1/4 1/4 x−1/4 y1/4
Rezolvând în raport cu λ prima ecuaţie, avem λ = 75x 150 y = 2 şi substituind în ecuaţia
doi obţinem

x −1/4 y1/4 
25x3/4 y−3/4 = 250
 1/4 3/4
 · x y =⇒ x = 5y.
2 

Substituim x = 5y în a treia ecuaţie şi obţinem

150 (5y) + 250y = 50000 =⇒ y = 50 unităţi de capital.
Aşadar există un singur punct critic (condiţionat) (x, y) = (250, 50) corespunzător multiplica-
−1/4 1/4
torului lui Lagrange λ = 250 2 50 . Notăm că economiştii numesc multiplicatorii lui La-
grange şi "productivitatea marginală a banilor". Productivitatea marginală a banilor pentru
−1/4 1/4
(x, y) = (250, 50) este λ = 250 2 50 ' 0, 334, care înseamnă că pentru fiecare leu adiţional
cheltuit pentru producţie, un plus de 0, 334 unităţi ale produsului se pot realiza.
Stabilim dacă punctul critic (x, y) = (250, 50) este de extrem local condiţionat. Pentru
aceasta, scriem matricea hessiană bordată
−150√ −250
 
0
 −150 − 75 5 4 50 √ 75 3 
HL (250, 50; λ ) =  4·250 4 4 4 25050 4 
 3 
75 75 250 4
−250 √4 3 − 4 7
4 25050 4 50 4
√ 3
şi observăm că (−1)1 det (HL (250, 50; λ )) = −300 4 50250 4 < 0 de unde (x, y) = (250, 50) este
punct de maxim local condiţionat. Aşadar nivelul maxim de producţie este
f (250, 50) = 100 (250)3/4 (50)1/4 = 16718, 5076244 ' 16719,
unităţi produse.

Exerciţiu 8.7.3 O firmă are trei fabrici A, B şi C fiecare producând acelaşi produs P. Fie x
cantitatea în unităţi produsă în fabrica A, y în B şi z în C în ordine pentru a onora o comandă
de 2000 de unităţi din produsul P. Costurile celor trei fabrici A, B şi C sunt date de funcţiile
1 2
c1 (x) = 200 + x costul pentru fabrica A
100
1 3
c2 (y) = 200 + y + y costul pentru fabrica B
300
c3 (z) = 200 + 10z costul pentru fabrica C.

Să se determine x, y şi z astfel încât costul total al firmei pentru onorarea comenzii să fie
minim. 

Soluţie. Costul total pentru producerea comenzii este

c (x, y, z) = c1 (x) + c2 (y) + c3 (z)
1 2 1 3
= 200 + x + 200 + y + y + 200 + 10z
100 300
1 2 1 3
= 600 + x +y+ y + 10z,
100 300
8.7 Probleme rezolvate 145

astfel că problema care se pune este aflarea minimului funcţiei cost c (x, y, z) condiţionată de

x + y + z = 2000. (8.9)

Considerăm funcţia lui Lagrange

1 2 1 3
L (x, y, z; λ ) = 600 + x +y+ y + 10z − λ (x + y + z − 2000) .
100 300
Rezolvăm sistemul
 0  x
L = 0 −λ = 0
x
 50 y2
 
 0
 
Ly = 0 1 + 100 − λ = 0
0 =0 ⇐⇒
L 10 − λ = 0
 z

 

x + y + z = 2000

x + y + z = 2000

şi obţinem

(x, y, z, λ ) = (500, 30, 1470, 10) şi (x, y, z, λ ) = (500, −30, −270, 10) .

Analizăm punctul critic condiţionat (x, y, z) = (500, 30, 1470) posibil. Scriem matricea hessiană
 1   1 
50 0 0 50 0 0
1
HL (x, y, z; λ ) =  0 50 y 0  =⇒ HL (500, 30, 1470; λ ) =  0 30 50 0
.
0 0 0 0 0 0

Matricea hessiană bordată va fi

 
0 −1 −1 −1
 −1 1 0 0 
HL (500, 30, 1470; λ ) =  50 .
 −1 0 30
50 0 
−1 0 0 0

Vom considera
 
0 −Fx −Fy −Fz
 −Fx Lx2 Lxy Lxz 
H4 =  
 −Fy Lyx Ly2 Lyz 
−Fz Lzx Lzy Lz2
  
 0 −Fx −Fy
dacă Fx (x∗ , y∗ , z∗ ) 6= 0 sau Fy (x∗ , y∗ , z∗ ) 6= 0



  −Fx Lx2 Lxy 

 −Fy Lyx Ly2 

H3 =

 0 −Fy −Fz
 −Fy Ly2 Lyz  dacă Fx (x∗ , y∗ , z∗ ) = 0 sau Fy (x∗ , y∗ , z∗ ) = 0




−Fz Lzy Lz2


unde derivatele parţiale sunt evaluate în (x∗ , y∗ , z∗ ; λ ∗ ) = (500, 30, 1470; 10). Stabilim dacă
punctul (x∗ , y∗ , z∗ ) = (500, 30, 1470) este de extrem condiţionat:
i) dacă −det (H3 ) > 0 şi −det (H4 ) > 0, atunci (x∗ , y∗ , z∗ ) este punct de minim local
condiţionat relativ;
ii) dacă −det (H3 ) < 0 şi −det (H4 ) > 0, atunci (x∗ , y∗ , z∗ ) este punct de maxim local
condiţionat relativ;
iii) dacă −det (H4 ) < 0, atunci (x∗ , y∗ , z∗ ) nu este punct de extrem condiţionat relativ ci
punct şa.
146 Capitolul 8. Extreme cu legături
3
În cazul nostru −det (H4 ) = 250 > 0 şi −det (H3 ) = 31 ∗ ∗ ∗
50 > 0 atunci (x , y , z ) = (500, 30, 1470)
este punct de minim local condiţionat (relativ). O altă alternativă este să observăm că

1 30
d 2 L (x, y, z; 500, 30, 1470, 10) = (dx)2 + (dy)2 > 0 ∀x 6= 500 şi y 6= 30
50 50
şi deci (x, y, z) = (500, 30, 1470) este un punct de minim local condiţionat. Aşadar fabrica A
trebuie să producă 500 de unităţi din produsul P, fabrica B 30 de unităţi, iar fabrica C 1470 de
unităţi în ordine pentru a-şi minimiza costul total.

Exerciţiu 8.7.4 O firmă ce deţine o fabrică producătoare a unui singur produs intenţionează
să realizeze 30 de unităţi din produsul respectiv cât mai√ieftin posibil. Folosind K unităţi de
capital şi L unităţi din forţa de muncă ea poate produce K + L unităţi din produsul respectiv.
Presupunând că preţul pentru capital este 1 leu per unitate, iar pentru forţa de muncă 20 lei
per unitate să se determine K şi L astfel încât costul cu fabricarea celor 30 de unităţi din
produs să fie minim. 

√
Soluţie. Problema se reduce la a minimiza funcţia f (K, L) = K + 20 · L cu legătura K + L = 30.
Pentru rezolvarea problemei vom considera funcţia lui Lagrange
√ 
F (K, L, λ ) = K + 20 · L − λ K + L − 30 .

Rezolvăm sistemul
 0 
λ
 K F = 0  1 − 2√K = 0

F0 = 0 ⇐⇒ 20 − λ = 0
 √L  √
K + L − 30 = 0  K + L − 30 = 0

şi obţinem pentru λ = 20 punctul critic condiţionat (K, L) = (100, 20).

Scriem matricea hessiană bordată
 
0 − 12 100−1/2 −1
 1 −1/2 3
HF (100, 20; 20) =  − 2 100 3 0 
100 2
−1 0 0
 
şi observăm că (−1)1 det HF (K, L; λ ) = 10003
> 0 de unde şi faptul că (K, L) = (100, 20) este
punct de minim local condiţionat. O altă alternativă este să apelăm la diferenţiala de ordinul doi

3
d 2 F (K, L; 100, 20; 20) = 3 (dK)2 > 0 ∀K 6= 100 şi L 6= 20
100 2

de unde şi faptul că (K, L) √

= (100, 20) este punct de minim local condiţionat. O a treia metodă
este să înlocuim L = 30 − K în expresia lui f (K, L) = K + 20 ·√ L, problema

reducându-se la
aflarea punctelor de extrem pentru funcţia g (K) = K + 20 · 30 − K a cărei derivată este

∂ h  √ i 10
K + 20 · 30 − K = 1 − √
∂K K

de unde rezultă punctul critic K = 100. Se constată că (K, L) = (100, 20) este un punct de minim
local condiţionat. Aşadar, pentru producerea a 30 de unităţi din produsul respectiv la un cost
minim firma trebuie să folosească 100 de unităţi de capital şi 20 de unităţi de forţă de muncă.
Un economist şi-ar putea pune întrebarea cât trebuie să plătească suplimentar firma pentru a
8.7 Probleme rezolvate 147

produce 31 de unităţi din produsul respectiv. Problema se reduce la a calcula costul minim pentru
producerea a 30 de unităţi, adică

f (100, 20) = 100 + 20 · 20 = 500.

Ţinând cont de semnificaţia multiplicatorului lui Lagrange determinat, λ = 20 şi de comentariul

făcut în Exerciţiul 8.7.2 deducem că pentru producerea a 31 unităţi din produsul respectiv la
un cost minim firma va cheltui f (100, 20) + λ = 500 + 20 = 520. Am demonstrat că firma va
cheltui în plus 20 de unităţi pentru producerea a 31 de unităţi din produsul respectiv.

Exerciţiu 8.7.5 Să se afle extremele locale ale funcţiei definită prin f (x, y, z) = −x + y, în
care cele trei variabile verifică următoarele condiţii

f1 (x, y, z) = x2 + z2 − 1 = 0


f2 (x, y, z) = x + 2y − 3z = 0.


Soluţie. Metoda 1: Considerăm funcţia lui Lagrange

L (x, y, z, λ1 , λ2 ) =
f (x, y, z) + λ1 f1 (x, y, z) + λ2 f2 (x, y, z)
= −x + y + λ1 x2 + z2 − 1 + λ2 (x + 2y − 3z) .

Determinăm punctele critice (staţionare)

 0
Lx (x, y, z, λ1 , λ2 ) = −1 + 2λ1 x + λ2 = 0  √ √ √ √

 Ly0 (x, y, z, λ1 , λ2 ) = 1 + 2λ2 = 0
 
(x, y, z, λ1 , λ2 ) = − 22 , 2, 22 , − 3 4 2 , − 21


Lz0 (x, y, z, λ1 , λ2 ) = 2λ1 z − 3λ2 = 0 =⇒ √
2
√ √ √
2 3 2 1


 2 2
 x +z −1 = 0 (x, y, z, λ1 , λ2 ) = 2 , − 2, − 2 , 4 , − 2

x + 2y − 3z = 0


deci, 2 puncte critice.

Scriem matricea hessiană

Lx002 Lxy
00 00 
  
Lxz 2λ1 0 0
00 Ly002 Lyz
00 
HL (x, y, z) =  Lyx = 0 0 0 
00 00
Lzx Lzy Lz2 00 0 0 2λ1

deoarece

Lx002 = 2λ1 Ly002 = 0 Lz002 = 2λ1

00 00 00 00 00 = L00 = 0.
Lyz = Lzy = 0 Lxz = Lzx = 0 Lxy yx

Matricea este simetrică faţă de diagonala principală datorită Teoremei 6.1.2 (sau Teoremei 6.4.1).
Stabilim care din punctele critice sunt de extrem. Apelăm la dezvoltări în serie Taylor de
ordin superior. În mod evident,
√ !
k 3 2 1
d L x, y, z, ± ,− = 0 pentru orice k ≥ 3
4 2
148 Capitolul 8. Extreme cu legături

aspect ce ne permite să scriem

√ √ !
2 √ 2
f (x, y, z) − f − , 2,
2 2
√ ! √ √ √ !
3 2 1 2 √ 2 3 2 1
= L x, y, z, − ,− −L − , 2, ,− ,−
4 2 2 2 4 2
 √ √ √ √   √ √ √ √ 
dL − 22 , 2, 22 , − 3 4 2 , − 12 d 2 L − 22 , 2, 22 , − 3 4 2 , − 12
= +
√ 1! 2!
3 2
dx2 + dz2 ≤ 0


= −
4
respectiv
√ √ !
2 √ 2
f (x, y, z) − f , − 2, −
2 2
√ ! √ √ √ !
3 2 1 2 √ 2 3 2 1
= L x, y, z, − ,− −L , − 2, − , ,−
4 2 2 2 4 2
√ √ √ √   √ √ √ √ 
dL 22 , − 2, − 22 , 3 4 2 , − 12 d 2 L 22 , − 2, − 22 , 3 4 2 , − 12
= +
√ 1! 2!
3 2
dx2 + dz2 ≥ 0


=
4
 √ √ √ 
şi să tragem concluzia că (x, y, z) = − 22 , 2, 22 este punct maxim local condiţionat, iar
√ √ √ 
(x, y, z) = 22 , − 2, − 22 punct de minim local condiţionat.

Exerciţiu 8.7.6 Să se determine punctele de extrem local ale funcţiei implicite y (x) definită
prin

x3 + y3 − 3x2 y − 3 = 0.

Soluţie. Observăm că

Fx0 3x2 − 6xy
y0 (x) = − = − unde y = f (x)
Fy0 3y2 − 3x2
rezultând că punctele critice sunt soluţii ale sistemului de ecuaţii
 2
3x − 6xy = 0
x3 + y3 − 3x2 y − 3 = 0
 √ 
a cărui soluţie este [x = −2, y = −1] , x = 0, y = 3 3 . Calculăm derivata de ordinul doi pentru
a stabili natura punctelor critice
2y3 + 2x2 y − 2xy2 + 2x xy − x2 − y2 y0


00
y (x) = .
(y2 − x2 )2
Observăm că y00 (0) = √32 > 0 =⇒ x = 0 punct de minim local iar y00 (−2) = − 23 < 0 implică
3
x = −2 punct de maxim local.
 9. Calcul integral

9.1 Integrale cu parametrii pe interval compact

Definiţie 9.1.1 Fie a, b ∈ R, Y ⊆ R mulţime nevidă, iar f : [a, b] ×Y → R funcţie integrabilă
Riemann pe [a, b] în raport cu x pentru orice y ∈ Y . Funcţia definită prin
Z b
F (y) = f (x, y) dx
a

se numeşte integrală Riemann cu parametru.

Enunţăm teorema lui Leibniz, de derivare a integralelor cu parametru.

Teoremă 9.1.1 — a lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716). Dacă f : [a, b] ×
∂f
(c, d) → R este funcţie continuă, iar ∂y există şi este continuă pe [a, b]×(c, d) , atunci integrala
Rb
cu parametru F (y) = a f (x, y) dx este funcţe derivabilă pe (c, d) şi pentru orice y ∈ (c, d)
avem
Z b
0 ∂f
F (y) = (x, y) dx.
a ∂y

Regula generală de derivare sub integrală este redată în:

Teoremă 9.1.2 Fie u, v : (c, d) → [a, b] derivabile cu derivatele continue, u = u (y), v = v (y)
şi f : [a, b] × (c, d) → R continuă cu fy0 (x, y) continuă. Dacă notăm
Z v(y)
G (y) = f (x, y) dx (numită integrală cu parametrul y),
u(y)

atunci G este derivabilă pe (c, d) şi avem formula

Z v(y)
0
G (y) = fy0 (x, y) dx + v0 (y) f (v (y) , y) − u0 (y) f (u (y) , y) .
u(y)
 150 Capitolul 9. Calcul integral

Exerciţiu 9.1.1 Să se calculeze G0 (y) pentru

Z 1 Z cos y
sin x
G (y) = exy sin xdx şi G (y) = dx.
0 y+1 x


Soluţie. În primul caz

Z 1 Z 1
G0 (y) = (exy sin x)0y dx = xexy sin xdx
0 0

unde am folosit faptul că (v (y)) = 10 = 0, iar (u (y))0 = (0)0 = 0. În cazul secund
0

sin x 0
Z cos y  
sin (cos y) sin (y + 1)
0
G (y) = dx + (cos y)0y · − (y + 1)0y · .
y+1 x y cos y y+1

Integrarea integralelor cu parametru este redată în:

Teoremă 9.1.3 — a lui Guido Fubini (1879–1943). Dacă f : [a, b] × [c, d] → R este funcţie
continuă pe [a, b] × [c, d] , atunci are loc
Z b Z d  Z d Z b 
f (x, y) dy dx = f (x, y) dx dy.
a c c a

9.2 Integrale definite pe intervale necompacte

Definiţie 9.2.1 Fie a ∈ R, b ∈ R, a < b şi f : [a, b) → R. Funcţia f se numeşte local
integrabilă, dacă pentru orice c ∈ (a, b) funcţia f este integrabilă Riemann pe [a, c].

Definiţie
 9.2.2 Fie −∞ < a < b ≤ +∞ şi f : [a, b) → R funcţie local integrabilă. Cuplul
Rb 
f , [a, b) 3 t → a f se numeşte integrala improprie (integrala generalizată) din f pe [a, b)
R R b− Rb
şi se notează prin unul din simbolurile f, a f (dacă b < ∞) sau simplu a f.
[a,b)
Rt Rb
Dacă L = lim a f există şi este finită se spune că integrala improprie a f este convergentă
t%b
Rb
şi egală cu L, caz în care se notează a f = L.
O integrală improprie Rcare nu este convergentă se numeşte divergentă.
∞ R∞
Integrala generalizată
R∞ a f se numeşte absolut convergentă dacă a | f | este convergentă.
De asemenea a f este semiconvergentă dacă este convergentă şi nu este absolut convergentă.

Rb Rb
Observaţie 9.2.1 Expresiei a f îi acordăm înţelesul a f (t) dt.

R1
Exerciţiu 9.2.1 Să se studieze dacă 0 √dx
1−x
este convergentă. 

Soluţie. Conform definiţiei, avem

Z 1
dx
Z x
dt  √ 
√ = lim √ = lim 2 − 2 1 − x = 2,
0 1 − x x→1−0 0 1 − t x→1−0
şi deci integrala este convergentă.
9.2 Integrale definite pe intervale necompacte 151

Teoremă 9.2.1 — Criteriul integral al lui Cauchy pentru serii. Fie a ∈ R+ şi n0 = [a] + 1.
Dacă f : [a, ∞) → R+ este funcţie monoton descrescătoare, atunci următoarele afirmaţii sunt
echivalente:
i) ∑∞ n=n0 f (n)Reste convergentă;
ii) şirul
R∞ n
v = nn0 f (x) dx, n ≥ n0 , este convergent;
iii) a f (t) dt este convergentă.

Exerciţiu 9.2.2 Să se studieze convergenţa integralei 1 x1α dx. Ce se poate spune despre seria
R∞
∞
1
Σ α? 
n=1 n

Soluţie. Distingem două cazuri:

Caz 1: Dacă α 6= 1, atunci
t −α+1
Z t  
1 1 1
Z ∞
dx = lim dx = lim −
1 xα t→∞ 1 xα t→∞ −α + 1 −α + 1
 1
dacă α > 1 ⇒ 1∞ x1α dx este convergentă
R
= α−1 R∞ 1
∞ dacă α < 1 ⇒ 1 xα dx este divergentă.

Caz 2: Dacă α = 1, atunci 1∞ 1x dx = lim 1t 1x dx = lim (lnt − ln 1) =⇒

R R R∞ 1
1 x dx este diver-
t→∞ t→∞
gentă.
Mai mult, conform criteriului integral al lui Cauchy

∞ 1 convergentă dacă α > 1
Σ este
n=1 nα divergentă dacă α ≤ 1.

Observaţie 9.2.2 Caz α ≤ 1 rezultă din faptul că an = n1α 9 0 pentru n → ∞.

∞
Teoremă 9.2.2 Fie f : [1, ∞) → R+ funcţie monoton descrescătoare, f (n) = an şi Σ an serie
n=1
convergentă. Dacă s este suma seriei, iar sn şirul sumelor parţiale, atunci
Z ∞ Z ∞
f (x) dx ≤ Rn ≤ f (x) dx
n+1 n

unde Rn = s − sn .

Se poate demonstra că:

Rb
Teoremă 9.2.3 Dacă a f (t) dt este absolut convergentă, atunci este şi convergentă.

Observaţie 9.2.3 O discuţie similară are loc pentru integrale de forma

Z b
f (x) dx cu − ∞ ≤ a < b < ∞ şi f : (a, b] → R local integrabilă.
a+

Ra R∞
Definiţie 9.2.3 Dacă există a ∈ R astfel încât −∞ f (x) dx şi a f (x) dx sunt ambele conver-
R∞
gente se spune că integrala −∞ f (x) dx este convergentă, caz în care valoarea sa este definită
152 Capitolul 9. Calcul integral

de suma
Z ∞ Z a Z ∞
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx (unde f : (−∞, ∞) → R este local integrabilă).
−∞ −∞ a

R∞
Observaţie 9.2.4 Dacă integrala −∞ f (x) dx este convergentă, valoarea sa este egală cu
Rb
limita lim −b f (x) dx.
b→∞

Exerciţiu 9.2.3 Să se studieze convergenţa integralei −∞ x 2 2 dx.

R∞

(1+x )

Soluţie. Observăm că

R0   
x
lim t0 x 2 2 dx = lim − x 2 2 t0 = − 12
R
−∞ (1+x2 )2 dx = t→∞ (1+x ) t→∞  2(1+x )
Rt 
R∞ x x 1 1 1
0 (1+x2 )2 dx = lim dx = lim − =
t→∞ 0 (1+x2 )
2 2(1+x2 )
y→∞ 2 2

iar
Z 0
x x x 1 1
Z ∞ Z ∞
2
dx = 2
dx + dx = − + = 0.
−∞ (1 + x2 ) −∞ (1 + x2 ) 0 (1 + x2 )2 2 2

Am demonstrat că integrala este convergentă.

Teoremă 9.2.4 — Primul criteriu de comparaţie. Fie a ∈ R, b ∈ R∪{∞} şi f , g : [a, b) → R

funcţii local integrabile pe [a, b). Dacă în plus:

i) 0 ≤ f (x) ≤ g (x) pentru orice x ∈ [a, b) ,

ii) integrala ab g (x) dx este convergentă,
R

Rb
atunci a f (x) dx este convergentă.

Rb
Observaţie 9.2.5 Dacă ii) din Teorema 9.2.4 este înlocuit prin a f (x) dx divergentă, atunci
Rb
a g (x) dx va fi divergentă.

Teoremă 9.2.5 — Al doilea criteriu de comparaţie. Fie a ∈ R, b ∈ R şi f , g : [a, b) → R+

funcţii local integrabile pe [a, b). Dacă în plus

i) f (x) ≥ 0 ∀x ∈ [a, b) şi g (x) > 0 ∀x ∈ [a, b) ,

f (x)
ii) limx→b− g(x) = L > 0 cu L 6= ∞,
Rb Rb
atunci integralele a f (x) dx, a g (x) dx sunt în acelaşi timp convergente sau în acelaşi timp
divergente.

 Exemplu 9.2.1 Dacă α, β ∈ R atunci

Z 2 Z 2
dx dx
şi
1 xα (ln x)β 1 (ln x)β
9.2 Integrale definite pe intervale necompacte 153

au aceeaşi natură. Într-adevăr, observăm că

1
xα (ln x)β (ln x)β 1
lim 1
= lim = lim = 1,
x→1 x→1 xα (ln x) β x→1 xα
x<1 (ln x)β x<1 x<1

şi deci aplicând Teorema 9.2.5 obţinem concluzia. 

Teoremă 9.2.6 — Primul criteriu de convergenţă la limită. Fie f local integrabilă pe

[a, ∞) astfel încât lim t α f (t) = l ∈ R.
t→∞
i) Dacă α > 1, atunci a∞ f (x) dx
R
este absolut convergentă.
ii) Dacă α ≤ 1 şi l 6= 0, atunci a∞ f (x) dx este divergentă.
R

R∞ dx√
Exerciţiu 9.2.4 Să se studieze convergenţa integralei 1 3 . 
2014x+ x2 +1

Soluţie. Vom folosi Teorema 9.2.6. Pentru aceasta fie

1
f (x) = √ . (9.1)
2014x + 3 x2 + 1
Observăm că
x 1 1
lim x f (x) = lim √3 2
= lim q = ∈ (0, ∞)
x→∞ x→∞ 2014x + x + 1 x→∞
2014 + 3 1 + 1 2015
x2

şi Teorema 9.2.6 aplicată cu α = 1 probează că integrala (9.1) este divergentă.
2
Exerciţiu 9.2.5 Să se studieze convergenţa integralei 0 e−x dx.
R∞


2 2
Soluţie. Observăm că e−x ≤ 1
∀x ≥ 0 şi cum 01 x21+1 dx este convergentă =⇒ 01 e−x dx este
R R
x2 +1
2
convergentă. Pe de altă parte lim x2 e−x = 0 probează aplicabilitatea criteriului de convergenţă
x→∞
2
la limită cu α = 2 =⇒ 1∞ e−x dx este absolut convergentă şi deci convergentă. Am demonstrat
R
2
că 0∞ e−x dx este convergentă. Desigur, aceasta rezultă şi direct din acest criteriu, fără a face
R

descompunerea 0∞ = 01 + 1∞ .
R R R

Teoremă 9.2.7 — Al doilea criteriu de convergenţă la limită. Fie f : [a, b) → R+ (a, b

finite) local integrabilă pe [a, b) cu

lim f (x) = ∞ şi lim (b − x)α f (x) = l.

x→b− x→b−

i) Dacă există α ∈ (0, 1) astfel încât l ∈ [0, ∞) , atunci ab− f (x) dx este convergentă.
R

ii) Dacă există α ∈ [1, ∞) astfel încât l ∈ (0, ∞] , atunci ab− f (x) dx este divergentă.
R
154 Capitolul 9. Calcul integral

Exerciţiu 9.2.6 Să se studieze convergenţa integralei

Z 1
xdx
√ . (9.2)
0 1 − x2


Soluţie. Vom folosi Teorema 9.2.7. Pentru aceasta fie f : [0, 1) → R, f (x) := √ x . Observăm
1−x2
că
1 1 x 1
lim (1 − x) 2 f (x) = lim (1 − x) 2 √ = √ ∈ [0, ∞)
x→1− x→1− 1 − x2 2
1
şi deci Teorema 9.2.7 aplicată cu α = 2 demonstrează că integrala (9.2) este convergentă.

Teoremă 9.2.8 — Criteriul lui Dirichlet. Dacă f , g : [a, b) → R (b finit sau infinit) sunt funcţii
cu proprietăţile

i) f este continuă cu primitiva mărginită pe [a, b) ;

ii) derivata funcţiei g este continuă pe [a, b) ;
iii) funcţia g este monoton descrescătoare pe [a, b) ;
iv) limx→b− g (x) = 0,
R b−
atunci integrala a f (x) g (x) dx este convergentă.

Exerciţiu 9.2.7 Să se studieze convergenţa integralei

sin x
Z ∞
dx. (9.3)
0 x


Soluţie. Descompunem integrala în două integrale

Z 1
sin x sin x sin x
Z ∞ Z ∞
dx = dx + dx := I1 + I2
0 x 0 x 1 x
unde
Z 1
sin x sin x
Z ∞
I1 := dx şi I2 := dx.
0 x 1 x

Pentru a stabili convergenţa integralei I1 este suficient să observăm că limx→0 sinx x = 1 şi deci
putem prelungi funcţia de sub semnul integrală la o funcţie continuă pe [0, 1]:
 sin x
x dacă x ∈ (0, 1]
f (x) =
1 dacă x = 0.

Funcţia f este continuă pe [0, 1] şi deci integrabilă pe acest interval. Am demonstrat că I1 este
convergentă. Pentru a stabili, convergenţa integralei I2 folosim criteriul lui Dirichlet cu f (x) :=
sin x şi g (x) := 1x . Într-adevăr, funcţiile f şi g îndeplinesc condiţiile cerute, primitiva funcţiei
f verifică |F (x)| = |− cos x| ≤ 1, iar g este funcţie descrescătoare pe [1, ∞) cu limx→∞ g (x) = 0.
În concluzie integrala (9.3) este convergentă.
 9.3 Integrale Euleriene 155

9.3 Integrale Euleriene

9.3.1 Funcţia Gamma
Definiţie 9.3.1 Funcţia Γ : R∗+ → R+ definită prin Γ (p) = 0 x p−1 e−x dx se numeşte integrala
R∞

Gamma.

Teoremă 9.3.1 Γ (p) este convergentă pentru orice p > 0.

Demonstraţie. Observăm că x p−1 e−x ≤ x p−1 , x ∈ (0, 1] şi cum p > 0 =⇒ 01 x p−1 dx este con-
R

vergentă. Pe de altă parte, observăm că lim x2 e−x x p−1 = 0 (p > 0) şi aplicând Teorema 9.2.6 cu
R ∞ p−1 −x x→∞ R ∞ p−1 −x
α = 2 =⇒ 1 x e dx este absolut convergentă=⇒ 1 x e dx este convergentă. Cum
Z ∞ Z 1 Z ∞
p−1 −x p−1 −x
x e dx = x e dx + x p−1 e−x dx
0 0 1

=⇒integrala de studiat este convergentă.

Teoremă 9.3.2 Are loc Γ (1) = 1.

R ∞ −x −x x→∞ = 1.

Demonstraţie. Γ (1) = 0 e dx = −e x→0

Teoremă 9.3.3 Pentru orice p > 0 avem Γ (p + 1) = pΓ (p).

Demonstraţie. Observăm că

Z c→∞  Z c→∞
−x 0 p−1 −x
p−1
x p−2 e−x dx = (p − 1) Γ (p − 2)


c→∞
x −e dx = −x e 0 + (p − 1) 0

0

p−1
unde am folosit faptul că lim ce−c = 0.
c→∞

p
Exerciţiu 9.3.1 Fie p ∈ (−1, ∞) şi α ∈ R\ {−1}. Să se calculeze 1 x−α (ln x) dx.
R∞


Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă

=⇒ x = ey



=⇒ dx = ey dy

ln x = y =⇒

 =⇒ (x → 1 =⇒ y → 0)
=⇒ (x → ∞ =⇒ y → ∞)


de unde rezultă
Z ∞ Z ∞ Z ∞
x−α (ln x) p dx = e−αy y p ey dy = e−(α−1)y y p dy.
1 0 0

Pentru calculul integralei 0∞ e−(α−1)y y p dy distingem două cazuri:

R

Caz 1: α ∈ (1, ∞). Folosim schimbarea de variabilă

1

 =⇒ dy = α−1 dt
(α − 1) y = t =⇒ =⇒ (y → 0 =⇒ t → 0)
=⇒ (y → ∞ =⇒ t → ∞)


şi integrala de calculat devine

  p+1 Z ∞   p+1
1 1
Z ∞
−(α−1)y p −t p
e y dy = e t dy = Γ (p + 1) .
0 α −1 0 α −1
156 Capitolul 9. Calcul integral

Am demonstrat că
  p+1   p+1
1 1
Z ∞
−α p
x (ln x) dx = Γ (p + 1) = pΓ (p) .
1 α −1 α −1

Caz 2: α ∈ (−∞, 1). Apelăm la schimbarea de variabilă

1

 dy = 1−α dt
(1 − α) y = t =⇒ (y → 0 =⇒ t → 0)
(y → ∞ =⇒ t → ∞)


iar integrala de calculat devine

  p+1 Z   p+1
1 1
Z ∞ ∞
−(α−1)y p −t p
e y dy = e t dy = Γ (p + 1) .
0 1−α 0 1−α

În acest caz din urmă

  p+1   p+1
1 1
Z ∞
−α p
x (ln x) dx = Γ (p + 1) = pΓ (p) .
1 α −1 1−α

Teoremă 9.3.4 Pentru orice n ∈ N∗ avem Γ (n) = (n − 1)!.

Demonstraţie. Observăm că

Γ (n + 1) = nΓ (n) = n (n − 1) Γ (n − 1) = ... = n (n − 1) ...2Γ (1) = n!

pentru orice n ∈ N.
m
Exerciţiu 9.3.2 Fie a ∈ R∗+ , b ∈ R. Să se calculeze integrala − b (ax + b) e−(ax+b) dx pentru
R∞
a
m ∈ (−1, ∞) şi m ∈ N. 

Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă


 adx = dy
x → − ba =⇒ y → 0


ax + b = y =⇒
(x → ∞ =⇒ y → ∞)


şi obţinem
(
Z ∞
1
Z ∞ Γ(m+1)
m −(ax+b) pentru m ∈ (−1, ∞)
(ax + b) e dx = ym e−y dx = m!
a
−a b a 0 a pentru m ∈ N.

m
Exerciţiu 9.3.3 Fie a ∈ R∗+ , b ∈ R. Să se calculeze integrala I = − b xn e−(ax−b) dx pentru
R∞
a
m, n ∈ N∗ . 

Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă

m−1
 dx = mya dy

ym + b
(ax − b)m = y ⇐⇒ x = x → − ba =⇒ y → 0


=⇒
a 
(x → ∞ =⇒ y → ∞)
 9.3 Integrale Euleriene 157

şi obţinem
ym + b n −y
 
m
Z ∞
m−1
I = y e dy
a 0 a
"    n #
m ∞ m−1 0 ym n
 m n−k  k
y b b
Z
= y Cn + ... +Cnk + ... +Cnn e−y dy
a 0 a a a a
"  k  n #
m ∞ 0 ym(n+1)−1 y m(n−k+1)−1 b b
Z
= Cn + ... +Cnk + ... +Cnn ym−1 e−y dy
a 0 an an−k a a
m h 0 k k n n
i
= C Γ (m (n + 1)) + ... +C Γ (m (n − k + 1)) b + ... +C b Γ (m)
an+1 n n n n
m 0 k k n n
o
= C n [m (n + 1) − 1]! + ... +C n [m (n − k + 1) − 1]!b + ... +C n b (m − 1)! .
an+1

9.3.2 Funcţia Beta

R1 q−1
Definiţie 9.3.2 Expresia B (p, q) = 0 x p−1 (1 − x) dx, p > 0 şi q > 0 este cunoscută ca
funcţia Beta, sau prima integrală Euleriană. Γ (p) este denumită şi integrala Euleriană de tipul
al doilea.

Teoremă 9.3.5 B (p, q) este convergentă pentru orice p > 0 şi q > 0.

Demonstraţie. Putem scrie

Z 1 Z c Z 1
q−1 q−1
x p−1
(1 − x) dx = x p−1
(1 − x) dx + x p−1 (1 − x)q−1 dx
0 0 c
cu 0 < c < 1.
Notăm
Z c Z 1
I1 = x p−1 (1 − x)q−1 dx, iar I2 = x p−1 (1 − x)q−1 dx.
0 c

Calculăm lim (x − 0)α · x p−1 (1 − x)q−1 = limx→0 xα+p−1 (1 − x)q−1 = 1 dacă α = 1 − p < 1.
x→0
Aşadar, dacă α < 1, conform Teoremei 9.2.7, deducem că I1 este convergentă. Analog pentru I2 .
Dacă p ≥ 1 şi q ≥ 1 =⇒ f (x) = x p−1 (1 − x)q−1 este mărginită, motiv pentru care I1 şi I2 sunt
integrabile Riemann şi deci convergente.
R1 1
Exerciţiu 9.3.4 Să se stabilească o formulă de calcul pentru integrala 0 √ dx unde
x (1−x)r
p q

p − q > 0, p − r > 0. 

Soluţie. Integrala se mai poate scrie

Z 1 Z 1 Z 1
1 −q r −q r
dx = x p (1 − x)− p dx = x p +1−1 (1 − x)− p +1−1 dx
x (1 − x)r
p
0 p q 0 0
Z 1  
p−q
p −1
p−r
p −1
p−q p−r
= x (1 − x) dx = B , .
0 p p
Observăm că se putea calcula următoarea integrală mai generală
Z 1
1
dx unde p − q > 0, p − r > 0, iar s ≥ 1,
x (1 − xs )r
p
0 p q

situaţie în care se efectua în prealabil schimbarea de variabilă xs = t, după care se ajunge la

integrala din problema rezolvată.
158 Capitolul 9. Calcul integral

Teoremă 9.3.6 Funcţia Beta este simetrică B (p, q) = B (q, p).

Demonstraţie. Avem
Z 1 Z 0
y=1−x
B (p, q) = x p−1 (1 − x)q−1 dx = − (1 − y) p−1 yq−1 dy = B (p, q) .
0 dx=−dy 1

q
Teoremă 9.3.7 Are loc B (p, q + 1) = p+q B (p, q) .

p
Teoremă 9.3.8 Egalitatea B (p + 1, q) = p+q B (p, q) este adevărată.

(p−1)(q−1)
Teoremă 9.3.9 Dacă p > 1, q > 1, atunci B (p, q) = (p+q−1)(p+q−2) B (p − 1, q − 1).

Γ(p)Γ(q)
Teoremă 9.3.10 Legătura dintre integrala Beta şi Gamma este dată de B (p, q) = Γ(p+q) .

m
q−1 −rpxm
Exerciţiu 9.3.5 Să se arate că I = 0 xm−1 1 − e−rx 1
R∞
e dx = rm B (p, q) unde p, q ∈
(0, ∞) , iar m, r ∈ R∗ . 

Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă

m m
e−rx = y =⇒ −rmxm−1 e−rx dx = dy, (x → 0 =⇒ y → 1) , (x → ∞ =⇒ y → 0)
şi obţinem
Z 0 Z 1
1 q−1 p−1 1 1
I=− (1 − y) y dy = y p−1 (1 − y)q−1 dy = B (p, q) .
rm 1 rm 0 rm

p−1
Teoremă 9.3.11 O formă echivalentă, a integralei beta, este B (p, q) = 0 x p+q dx.
R∞
(1+x)

Demonstraţie. Se verifică
p−1
x p−1 1 Z 0   Z1
p+q (1 − y) dy
Z ∞
y= 1+x
p+q dx = y − 2 = yq−1 (1 − x) p−1 dx = B (q, p) .
0 (1 + x) x= 1y −1 1 y p−1 y 0

π
Teoremă 9.3.12 Pentru 0 < p < 1 are loc B (p, 1 − p) = Γ (p) Γ (1 − p) = sin(p·π) .

R∞ n
Exerciţiu 9.3.6 Să se calculeze 0 xmx+1 dx unde n > −1, m > n + 1. 

1 1
Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă xm = t. Avem x = t m şi dx = m1 t m −1 dt. Observăm că
x → 0 implică t → 0, iar x → ∞ implică t → ∞. Integrala de calculat devine
Z ∞ n 1 −1 n+1
xn 1 t mt m 1 t m −1
Z ∞ Z ∞
dx = dt = n+1 m−n−1 dt
0 xm + 1 m 0 t +1 m
(t + 1) m + m 0
 
1 n+1 m−n−1 1 π
= B , = .
m m m m sin π n+1
m
9.3 Integrale Euleriene 159

2p−1
(cos x)2q−1 dx.
R π/2
Teoremă 9.3.13 Pentru p > 0, q > 0 are loc B (p, q) = 2 0 (sin x)

R π/2
Exerciţiu 9.3.7 Să se aducă la forma cea mai simplă 0 sin p x · cosq xdx pentru p > −1 şi
q > −1. 

Soluţie. Prezentăm două soluţii:

Metoda 1: Efectuăm schimbarea de variabilă sin2 x = t şi integrala se exprimă prin funcţia
Beta
1 1
Z π/2 Z π/2
p−1
q−1
I = sin p−1 x · cosq−1 x sin 2xdx = sin2 x 2
· 1 − sin2 x 2
sin 2xdx
2 0 2 0
Z π/2 p−1 q−1  
t 2 · (1 − t) 2 1 1 p+1 q+1
Z π/2 q+1
p+1
= dx = t 2 −1 · (1 − t) 2 −1 dx = B , .
0 2 2 0 2 2 2
Metoda 2: Folosim direct Teorema 9.3.13
 
2 1 p+1 q+1
Z π/2 Z π/2
p q 2( p+1
2 )−1 2( q+1
2 )−1
I= sin x · cos xdx = (sin x) · (cos x) dx = B , .
0 2 0 2 2 2

√
Teoremă 9.3.14 Γ 12 =


π.

Demonstraţie. Avem

1


2  
Γ 2 1 1

=B , .
Γ 12 + 12 2 2

Pe de altă parte
    2
1 1 π 1
B , = = π ⇐⇒ Γ =π
2 2 sin π2 2
1

√
iar în final Γ 2 = π adică ceea ce trebuia demonstrat.

Exerciţiu 9.3.8 Pentru p, q ∈ N∗ să se stabilească o formulă de calcul pentru integrala I =

R ∞ 2p −x2q
−∞ x e dx şi să se deducă valoarea exactă în cazul p = q = 1. 

Soluţie. Observăm că

2q 2q
f (−x) = (−x)2p e−(−x) = x2p e−x = f (x)

aspect din care deducem că f este funcţie pară. Cu această observaţie integrala de calculat devine
Z ∞ Z ∞
2q 2q
I= x2p e−x dx = 2 x2p e−x dx.
−∞ 0

Apelăm la schimbarea de variabilă

 1
1 2q −1
1

 dx = 2q t dt
2q
x = t ⇐⇒ x = t =⇒2q
(x → 0 =⇒ t → 0)

 (x → ∞ =⇒ t → ∞)
 160 Capitolul 9. Calcul integral

iar integrala de calculat devine

 
1 2q1 −1 1 2p + 1
Z ∞ Z ∞ p
2p −x2q −t
I=2 x e dx = 2 t e
q t dy = Γ .
0 0 2q q 2q
Pentru p = q = 1 integrala de calculat este
      √
1 2+1 1 1 1 π
I= Γ =Γ +1 = Γ = .
1 2 2 2 2 2

9.3.3 Integrala lui Leonhard Euler (1707-1783) şi Siméon Denis Poisson (1781-1840)
2
Definiţie 9.3.3 Integrala J = 0 e−x dx este numită integrala Euler-Poisson.
R∞

√
π
Teoremă 9.3.15 Integrala Euler-Poisson este convergentă şi are valoarea egală cu 2 .

Demonstraţie. Cu schimbarea de variabilă x = t 2 obţinem

  Z∞
1
Z ∞
1 2
Γ = x− 2 e−x dx = 2 e−x dx = 2J
2 0 0
√
Γ( 12 ) π
de unde J = 2 = 2 . Mai mult
√ √
π √
Z ∞ Z 0 Z ∞
−x2 −x2 −x2 π
e dx = e dx + e dx = + = π,
−∞ −∞ 0 2 2
rezultat important în teoria probabilităţilor la studiul repartiţiei normale.
2
Exerciţiu 9.3.9 Să se calculeze integrala − b e−(ax +bx+c) dx unde a > 0 şi 4ac − b2 > 0.
R∞

2a

Soluţie. Observăm că putem rescrie integrala, astfel

b 2 c b2
Z ∞ Z ∞ Z ∞ h i
−(ax2 +bx+c) −a(x2 + ba x+ ac ) − a(x+ 2a ) +a−
e dx = e dx = e 4a2 dx
b b b
− 2a − 2a − 2a
b2 b2 √
 Z  Z
∞ 2 ∞ 2
− ac − b
−a(x+ 2a ) − ac − b
= e 4a2
b
e dx = e 4a2
b
e−[ a(x+ 2a )] dx.
− 2a − 2a
√ b

b
Efectuăm schimbarea de variabilă a x + 2a = t. Când x → ∞ rezultă t → ∞. Când x → − 2a
dt
atunci t → 0. Pe de altă parte dx = √a . Integrala de calculat devine o integrală de tip Euler-
Poisson
b2 b2 √
   
− ac − − ac −
e 4a2 e 4a2
Z ∞
−t 2 π
I5 = √ e dt = √ .
a 0 a 2

9.4 Integrale improprii cu parametru

Fie f : [a, b) × [c, d] → R. Presupunem că pentru orice y ∈ [c, d] integrala
Z b
F (y) = f (x, y) dx (9.4)
a

este convergentă.
9.4 Integrale improprii cu parametru 161

Definiţie 9.4.1 Spunem că integrala (9.4) converge uniform în raport cu y ∈ [c, d], dacă
pentru orice ε > 0, există un număr b0 (ε) cu a < b0 (ε) < b astfel încât oricare ar fi u cu
b0 (ε) < u < b să avem
Z u 
 
 f (x, y) dx − F (y) < ε
a


pentru orice y ∈ [c, d].

Teoremă 9.4.1 — Criteriul lui Weierstrass. Dacă f : [a, b)×[c, d] → R este o funcţie continuă
cu proprietăţile:

F (u, y) = au f (x, y) dx există pentru orice u ∈ [a, b) şi orice y ∈ [c, d] ;

R
i)
ii) există g : [a, b) → R astfel încât | f (x, y)| ≤ g (x) ∀ x ∈ [a, b) şi ∀y ∈ [c, d] ;
integrala ab g (x) dx este convergentă,
R
iii)
Rb
atunci a f (x, y) dx este uniform convergentă în raport cu y ∈ [c, d].

Teoremă 9.4.2 — Derivarea integralei improprii cu parametru. Fie f : [a, b) × [c, d] → R

∂f Rb
o funcţie continuă cu ∂y continuă. Dacă a f (x, y) dx este convergentă, iar
Z b
∂f
(x, y) dx
a ∂y

este uniform convergentă în raport cu y ∈ [c, d], atunci funcţia F : [c, d] → R

Z b
F (y) = f (x, y) dx
a

este o funcţe derivabilă pe [c, d] şi pentru orice y ∈ [c, d] avem

Z b
∂f
F 0 (y) = (x, y) dx.
a ∂y

Exerciţiu 9.4.1 Să se calculeze

Z ∞
2
I (b) = e−x cos (2bx) dx, b ∈ R. (9.5)
0


Soluţie. Observăm că sunt verificate condiţiile de derivare sub semnul integral. Atunci

2 0
Z ∞  Z ∞
0 −x2
I (b) = − sin (2bx) dx =
2xe e−x sin (2bx) dx
0 0
∞ Z ∞
−x2 −x2
= e sin (2bx) − 2b e cos (2bx) dx = −2bI (b)

0 0

şi deci

I 0 (b)
= −2b ⇔ (ln I (b))0 = −2b. (9.6)
I(b)
 162 Capitolul 9. Calcul integral

Integrând în (9.6) obţinem

2
I (b) = e−b K unde K ∈ R∗+ . (9.7)
Din (9.5) avem
Z ∞ Z ∞ √
−x2 −x2 π
I (b) = e cos (2 · 0 · x) dx = e dx =
0 0 2
√ √
2
iar din (9.7) rezultă I (0) = K. Am obţinut K = 2
π
şi I (b) = e−b π
2 .
Rb
Teoremă 9.4.3 Dacă f : [a, b) × [c, d] → R este funcţie continuă astfel încât a f (x, y) dx este
uniform convergentă atunci
Z d Z b  Z b Z d

f (x, y) dx dy = f (x, y) dy dx.
c a a c

R ∞ −ax −bx
Exerciţiu 9.4.2 Fie a, b > 0. Să se probeze că 0 e −ex dx = ln ba . 

R ∞ −xy
Soluţie. Se arată că 0 e dx este uniform convergentă în raport cu y pentru y ≥ y0 > 0.
Folosind Teorema 9.4.3 avem
Z ∞ −ax
e − e−bx
Z ∞ Z b  Z b Z ∞ 
−xy −xy
dx = e dy dx = e dx dy
0 x 0 a a 0
Z b  −xy ∞ Z b
e 1 b
= −  dy = dy = [ln y]|ba = ln ,
a y 
0 a y a
şi deci concluzia.
Rezultate similare celor prezentate se pot obţine pentru situaţia în care intervalul [a, b) este
înlocuit de (a, b] sau (a, b).

9.5 Probleme rezolvate

Exerciţiu 9.5.1 Să se calculeze

ln (1 + y cos x)
Z π
dx unde y ∈ (−1, 1) . (9.8)
0 cos x


Soluţie. Fie f : [0, π] × (−1, 1) → R după legea f (x, y) = ln(1+y cos x)

cos x . Observăm că f este o
funcţie continuă pe [0, π] × (−1, 1) şi cu derivata parţială de ordinul întâi
∂f 1
(x, y) =
∂y 1 + y cos x
continuă pe [0, π] × (−1, 1). Folosind Teorema 9.1.2 avem
1
Z π
F 0 (y) = dx. (9.9)
0 1 + y cos x
Calculăm (9.9). Efectuăm schimbarea de variabilă t = tg 2x şi avem
x → π ⇒ t → ∞ pe de altă parte x → 0 ⇒ t → 0
2
2 1−(tg 2x ) 1−t 2
x = 2 × arctgt ⇒ dx = 1+t 2 dt cos x = 2 = 1+t 2
1+(tg 2x )
9.5 Probleme rezolvate 163

observaţii ce conduc la integrala improprie

2
2 1 2
Z ∞ Z ∞ Z ∞
1+t 2
F 0 (y) = 2 dt = dt =  q 2 dt
0 1 + y 1−t 0 1 + t 2 + y (1 − t 2 ) 1+y 0
1+t 2 1 + t 1−y
1+y

care, prin schimbarea de variabilă

s !2 s ( 1
q
1−y 1 1+y dt = 12 z− 2 1+y
1−y dz
t = z ⇐⇒ t = z 2 =⇒
1+y 1−y t → 0 ⇒ z → 0 pe de altă parte t → ∞ ⇒ z → ∞

se reduce la
s s  s
Z ∞ 1 −1 
1 z2 1 1 1 1 π π
F 0 (y) = dz = B , = π = p .
1 − y2 0 1+z 1−y2 2 2 2
1 − y sin 2 1 − y2

Integrând în raport cu y în ultima relaţie obţinem

Z y
π
F (y) = p dy = π arcsin y + K, K ∈ R. (9.10)
0 1 − y2

Determinăm constanta K. Pentru y = 0 în (9.8) obţinem F (0) = 0. Pe de altă parte pentru y = 0

în (9.10) obţinem F (0) = K. În concluzie K = 0 şi F (y) = π arcsin y.

Exerciţiu 9.5.2 Să se studieze dacă 1 cos dx cu α > 12 este absolut convergentă.
R∞ x

x2α

|cos x| 1 R 1
Soluţie. Observăm că 0 ≤ x2α
≤ x2α . Pe de altă parte, cunoaştem că 1∞ x2α dx este convergentă
R ∞ |cos x| R ∞ cos x
de unde deducem că 1 x2α dx este convergentă şi deci 1 x2α dx este absolut convergentă.

1
Exerciţiu 9.5.3 Fie a ∈ R∗+ . Să se calculeze I = 0 am−2 e− ax dx pentru fiecare din situaţiile
R∞ 1
xm
3
m ∈ (1, ∞), m = 2 şi m ∈ N\ {0, 1}. 

1
Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă ax = t şi obţinem

 x → 0 =⇒ t → ∞ 1
 x → ∞ =⇒ t → 0 şi − ax2 dx = dt


iar
1
e− ax
  Z 0
1 dx
Z ∞ Z ∞
1
− ax
I = e dx = − a − = − at m−2 e−t dt
0 a
m−2 xm
0 (ax)m−2 ax2 ∞

 aΓ (m − 1) pentru m ∈ (1, ∞)
√
Z ∞ Z ∞
m−2 −t m−1−1 −t
= at e dt = a t e dt = a π pentru m = 32
0 0
a (m − 2)! pentru m ∈ N\ {0, 1} .


R∞ m
Exerciţiu 9.5.4 Să se calculeze I2 = 0 xnx+1 dx unde m, n ∈ R, n < m + 1 < 0. 

xn t 1/n


Soluţie. Se efectuează schimbarea de variabilă t = 1+xn de unde x = 1−t , iar în final o
integrală beta.
164 Capitolul 9. Calcul integral
Ra √
Exerciţiu 9.5.5 Să se aducă la o formă mai simplă integrala 0 x2p a2 − x2 dx unde a > 0 şi
p > − 21 . 

2 2
Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă a a−x
2 = t şi deci a2 − a2t = x2 . Avem 2xdx = −a2 dt.
Când x → a avem că t → 0, iar când x → 0 avem că t → 1. Integrala de calculat devine
Z a p Z 1
√
2 2p a2 dt a2(p+1) 1 1
Z
1
x 2p 2 2
a − x dx = 2
a −a t 2
at p = t 2 (1 − t)− 2 +p dt
0 0 2
2 a (1 − t) 2 0
 
3

2p+1
a 2(p+1) Z 1
3 2p+1 a2(p+1) Γ 2 Γ 2
= t 2 −1 (1 − t) 2 −1 dt = .
2 0 2 Γ (p + 2)

R0 √
Exerciţiu 9.5.6 Să se calculeze −a a2 − x2 dx unde a > 0. 

2 2
Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă a a−x
2 = t şi deci a2 − a2t = x2 . Avem 2xdx = −a2 dt.
Când x → −a avem că t → 0, iar când x → 0 avem că t → 1. Integrala de calculat devine
Z 1√
a2 dt a2 1 1 +1−1 a2
Z 0p  
3 1
Z
2 2 2 − 21 +1−1
a − x dx = at p = t 2 (1 − t) dt = B ,
−a 0 2 a2 (1 − t) 2 0 2 2 2
3

1
3

1
1 1

1

2Γ 2 Γ 2 2Γ 2 Γ 2 2 2Γ 2 Γ 2 a2
= a = a = a = π.
2Γ 3+1 22 Γ (2)


2
1! 4

R1 r p+1
Exerciţiu 9.5.7 Să se aducă la o formă mai simplă integrala 0 x p (1 − xq ) dx unde q > 0
şi r + 1 > 0. 

1 1
Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă xq = t şi avem x = t q de unde dx = 1q t q −1 dt. Când
x → 0 rezultă t → 0, iar când x → 1 rezultă t → 1. Integrala de calculat devine
Z 1 Z 1 p
1 1 p+1
 
1 1 1 p+1
Z
x p (1 − xq )r dx = t q (1 − t)r t q −1 dt = t q −1 (1 − t)r+1−1 dt = B ,r +1 .
0 0 q q 0 q q

q
Exerciţiu 9.5.8 Să se calculeze integrala următoare 0 x p e−x dx unde p > −1 şi q > 0.
R∞


Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă xq = t şi folosim integrala Gamma.

R −b m
Exerciţiu 9.5.9 Fie a ∈ R∗+ , b ∈ R. Să se calculeze integrala −∞a (ax + b) eax+b dx pentru
m ∈ N şi m ∈ (−1, ∞) cu (−1)m având sens. 

Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă


 −adx = dy
x → − ab =⇒ y → 0


−ax − b = y =⇒
(x → −∞ =⇒ y → ∞)


şi obţinem
(−1)m Γ(m+1)
(
(−1)m
Z −b
pentru m ∈ (−1, ∞)
Z ∞
a m ax+b m −y a
(ax + b) e dx = y e dy = (−1)m m!
−∞ a 0
a pentru m ∈ N.
 10. Ecuaţii diferenţiale

10.1 Modele economice care conduc la ecuaţii diferenţiale

În cele ce urmează prezentăm ideile de bază ce au condus la modelul neoclasic al lui Robert
Merton Solow (1924-), laureat al premiului Nobel în economie, în anul 1987, pentru descoperirea
modelului ce-i poartă numele.
 Exemplu 10.1.1 Presupunem că funcţia de producţie este una de tipul Cobb-Douglas, de
forma:

f (K, L) = AK α L1−α cu A > 0, α ∈ (0, 1) .

Observăm că

f (K, L) = AK α L1−α

se scrie echivalent
 α
f (K, L) K
=A . (10.1)
L L
f (K,L) K
Cu notaţiile q = L şi x= L relaţia (10.1) devine q = A · xα .
not ăm
Remarcăm că q = g (x) reprezintă producţia (venitul) pe lucrător, iar x reprezintă stocul
de capital pe lucrător şi variază de-a lungul timpului astfel că x va depinde de timpul t situaţie
notată prin x (t).
Notăm că x (t) poate să crească ca rezultat al unei investiţii şi să descrească ca rezultat al
unei deprecieri. Mai mult, mediul economic confirmă că
variaţia rata I cu care rata S de depreciere
(10.2)
stocului de capital (x0 (t)) = se face investiţia − a capitalului fix uzat.

În modelul Solow pentru stocul de capital, se presupun următoarele:

i) rata I cu care se face investiţia este proporţională cu producţia pe lucrător
(adică cu g (x)),
ii) rata S de depreciere a capitalului este proporţională cu stocul de capital pe
lucrător (adică cu x (t)),
166 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale

rezultând astfel existenţa a două constante reale strict pozitive:

1) s reprezentând partea din venit care este economisită (de exemplu, dacă presupunem
că 15% din producţie se economiseşte =⇒ s = 0, 15),
2) δ reprezentând coeficientul uzurii capitalului (de exemplu, dacă durata medie a
capitalului este 20 ani, atunci coeficientul uzurii este de 5% pe an=⇒ δ = 0, 05),

astfel încât I = s · g (x) şi S = δ · x. Sub această presupunere (10.2) devine, aşa cum se va vedea
în secţiunile următoare, o ecuaţie diferenţială de tip Bernoulli

x0 (t) = I (t) − S (t) = s · g (x) − δ · x (10.3)

|{z} |{z} |{z}
modificarea stocului de capital investiţie depreciere

în care I (t) reprezintă investiţia brută, iar S (t) este deprecierea (sau investiţia cerută). În plus,
dacă notăm prin x00 stocul de capital existent se începe studierea unei economii sub condiţia
iniţială

x (0) = x00 . (10.4)

Sistemul format de (10.3) şi (10.4) se numeşte problemă de tip Cauchy şi reprezintă modelul
Solow pentru o economie în care tehnologia şi oferta forţei de muncă nu se schimbă. Soluţia
x = x (t) descrie evoluţia stocului de capital în timp. Remarcăm, de asemenea, că înlocuind
soluţia x = x (t) determinată, în:
1: relaţia q = g (x) se obţine producţia pe lucrător;
2: relaţia (1 − s) · g (x) se obţine consumul pe lucrător (constanta 1 − s reprezentând fracţi-
unea care este consumată);
3: relaţia s · g (x) se obţine investiţia pe lucrător;
4: relaţia δ · x se obţine deprecierea (uzura) pe lucrător în orice moment de timp t.
Ecuaţia diferenţială

x0 (t) = 0 ⇐⇒ s · g (x) = δ · x

furnizează o soluţie xe (t) numită în economie starea de echilibru a stocului de capital.

O altă variantă a modelului Solow descrie situaţia când în oferta de muncă au loc schimbări,
iar o alta ţine seama de progresele tehnologice. 

Un al doilea exemplu, ce-l prezentăm, face referire la ecuaţii diferenţiale ce modelează modul
în care venitul net al unei companii se modifică.
 Exemplu 10.1.2 O companie obţine venit în urma activităţilor ce le desfăşoară şi de asemenea
face plăţi salariale. Presupunem următoarele: compania realizează venituri continuu, plăţile
salariale se fac continuu, iar singurii factori ce afectează venitul net sunt venitul companiei şi
salarizarea. Venitul companiei este câştigat la o rată anuală continuă de d% din venitul net. În
acelaşi timp, obligaţiile salariale ale companiei sunt plătite la o rată constantă de S milioane de
lei pe an.
Folosim aceste informaţii pentru a scrie o ecuaţie diferenţială ce modelează venitul net al
companiei, x, în milioane de lei, în funcţie de timp, t, în ani de zile. Se cunoaşte că

rata la care venitul rata venit rata la care sunt efectuate

net se schimbă = obţinut − plăţile de salarizare.

Deoarece venitul companiei este obţinut la o rată de d% din venitul net, avem

rata venitului companiei= d% · Venitul net = d%x de milioane de lei / an.

 10.2 Noţiunea de ecuaţie diferenţială. Problema Cauchy 167

Deoarece plăţile salarizale se efectuează la o rată de S milioane de lei pe an, avem

rata la care sunt efectuate plăţile de salarizare = S milioane de lei / an.

Punem aceste două observaţii împreună, deoarece rata la care venitul net se schimbă este x0 (t),
şi avem

d
x0 (t) = · x − S. (10.5)
100
Cantitatea necunoscută este funcţia ce dă venitul net x ca o funcţie de timp t, iar relaţia (10.5) se
numeşte ecuaţie diferenţială liniară neomogenă de ordinul întâi. 

Rezolvarea problemelor, la care s-a ajuns în aceste exemple, este posibilă prin introducerea
unor noţiuni matematice pe care le vom prezenta într-un cadru mai general.

10.2 Noţiunea de ecuaţie diferenţială. Problema Cauchy

Definiţie 10.2.1 Fie F : D ⊆ R × Rn+1 → R funcţie reală.
i) Se numeşte ecuaţie diferenţială scrisă sub forma implicită un simbol matematic de
forma
 
F x, y, y0 , ..., y(n) = 0 (10.6)

în care x reprezintă variabila independentă, y : I ⊆ R → R este o funcţie ce depinde de x ce

se doreşte a se determina, iar y0 , ..., y(n) reprezintă derivatele până la ordinul n inclusiv ale
acestei funcţii.
ii) Funcţia y : I ⊆ R → R se numeşte soluţie a ecuaţiei diferenţiale (10.6) pe I dacă y (x)
este de n ori derivabilă pe I,
n  o
x, y (x) , y0 (x) , ..., y(n) (x) |x ∈ I ⊂ D

şi y (x) verifică identitatea

 
F x, y (x) , y0 (x) , ..., y(n) (x) = 0 pentru orice x ∈ I.

Definiţie 10.2.2 Fie f : D ⊆ R × Rn → R funcţie reală.

i) Se numeşte ecuaţie diferenţială scrisă sub forma explicită (sau normală) un simbol
matematic de forma
 
y(n) = f x, y, y0 , ..., y(n−1) (10.7)

în care x reprezintă variabila independentă, y : I ⊆ R → R este o funcţie ce se doreşte a se

determina, iar y0 , ..., y(n) reprezintă derivatele acestei funcţii.
ii) Funcţia y : I ⊆ R → R se numeşte soluţie a ecuaţiei diferenţiale (10.6) pe I dacă y
este de n ori derivabilă pe I, x, y, y0 , ..., y(n−1) ∈ D şi y (x) verifică identitatea

 
y(n) (x) = f x, y (x) , y0 (x) , ..., y(n−1) (x) pentru orice x ∈ I.

Observaţie 10.2.1 Orice ecuaţie diferenţială scrisă sub forma explicită (10.7) poate fi scrisă
 168 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale

sub forma implicită (10.6), astfel

   
F x, y, y0 , ..., y(n) = y(n) − f x, y, y0 , ..., y(n−1)

însă reciproc este în general fals, excepţie făcând cazul în care teorema funcţiilor implicite
permite rezolvarea ecuaţiei (10.6) în raport cu y(n) .

Restrângem studiul la ecuaţii diferenţiale scrise sub forma explicită (10.7).

Definiţie 10.2.3 Fie x0 , y00 , y01 , ..., y0n−1 ∈ D ⊆ Rn+1 punct fixat arbitrar ales şi f : D ⊆

R × Rn → R funcţie reală. Se numeşte problemă Cauchy, sau problemă cu condiţii iniţiale,

un sistem de forma

y = f x, y, y0 , ..., y(n−1)
 (n)

(10.8)
y (x0 ) = y00 , y0 (x0 ) = y01 , ..., y(n−1) (x0 ) = y0n−1

în care

y (x0 ) = y00 , y0 (x0 ) = y01 , ..., y(n−1) (x0 ) = y0n−1 (10.9)

sunt numite condiţii iniţiale.

Observaţie 10.2.2 Rezolvarea problemei Cauchy înseamnă determinarea unei soluţii pentru
(10.7) care verifică condiţia iniţială (10.9).

10.3 Ecuaţii diferenţiale cu variabile separabile

Fie I, J intervale din R, f : I ⊆ R → R şi g : J ⊆ R → R funcţii continue.
Definiţie 10.3.1 O ecuaţie diferenţială scrisă sub forma explicită

dy
y0 (x) = f (x) g (y) sau echivalent = f (x) g (y) (10.10)
dx
se numeşte ecuaţie cu variabile separabile.

Algoritmul de rezolvare a ecuaţiilor cu variabile separabile de tip (10.10) este descris în:
Etapa 1: Se determină rădăcinile {ci }i=1,2,... ∈ J ale ecuaţiei g (y) = 0 şi se reţin funcţiile
constante yi (x) = ci ca fiind soluţii staţionare ale ecuaţiei (10.10).
Etapa 2: Pe mulţimea J0 = {y ∈ J |g (y) 6= 0 } ecuaţia (10.10) se scrie sub forma echivalentă
dy
= f (x) dx
g (y)
care se integrează, obţinându-se
dy
Z Z
= f (x) dx +C, C ∈ R (10.11)
g (y)
drept soluţie generală sub forma implicită a ecuaţiei (10.10).
Etapa 3: Dacă în (10.11) se reuşeşte explicitarea lui y ca funcţie de x, obţinându-se o expresie
de forma y (x) = ψ (x,C), C ∈ R, atunci y (x) se reţine drept soluţie generală sub forma
explicită.
Etapa 4: Dacă există soluţii y1 : (c, d) → R şi y2 : (d, e) → R astfel încât
lim y1 (x) = lim y2 (x) = y0 , (d, y0 ) ∈ I × J
x%d x&d
10.3 Ecuaţii diferenţiale cu variabile separabile 169

atunci y : (c, e) → R definită prin


 y1 (x) dacă x ∈ (c, d)
y (x) = y0 dacă x = d (10.12)
y2 (x) dacă x ∈ (d, e)


este soluţie combinată a ecuaţiei (10.10).

Etapa 5: Se scrie mulţimea tuturor soluţiilor ecuaţiei (10.10), ca fiind formată din soluţiile
obţinute în Etapa 1- Etapa 4.
Problema Cauchy pentru ecuaţii cu variabile separabile de forma (10.10) este
 0
y (x) = f (x) g (y)
, cu (x0 , y0 ) ∈ I × J
y (x0 ) = y0
al cărui algoritm de rezolvare este descris astfel:
Etapa 1: Verificăm dacă g (y0 ) = 0 caz în care reţinem soluţia staţionară y0 (x) = y0 cu x ∈ I.
1
Etapa 2: În cazul în care o primitivă G (·) a funcţiei g(·) : J → R se poate prelungi în punctul
y0 , se va determina parametrul real C din relaţia

G (y0 ) = F (x0 ) +C

unde F (·) este o primitivă a funcţiei f : I ⊆ R → R. Procedând în acest fel se obţine

soluţia y (·) determinată implicit de relaţia G (y) = F (x) + G (y0 ) − F (x0 ). Remarcăm că,
prin alegerea primitivelor
Z x Z y
dξ
F (x) = f (s) ds, x ∈ I, G (y) = , y ∈ J (y0 ) ⊆ J0 (10.13)
x0 y0 g (ξ )
unde J (y0 ) reprezintă intervalul maximal inclus în J0 ce conţine punctul y0 ∈ J0 , are loc
egalitatea C = 0. De asemenea, soluţiile combinate de forma (10.12) pot fi alese ca soluţii
ce verifică condiţia y (x0 ) = y0 .
Etapa 3: În cazul în care y0 ∈ J0 se aleg primitivele F (·) şi G (·) din (10.13) şi se reţine
drept unică soluţie (locală) funcţia definită prin y (x) = G−1 (F (x)) cu x ∈ I (x0 , y0 ) =
x ∈ I F (x) ∈ domG−1 (·) . Dacă I (x0 , y0 ) = (c, d) ⊂ I şi există lim y (x) = y1 ∈ I\J,
 
x%d
atunci y (·) se poate prelungi pentru x ≥ d prin y (x) = y1 , iar alte prelungiri se construiesc
ca în (10.12), dacă pentru x1 > d există o soluţie y1 (·) : (x1 , e) → J0 astfel încât lim y (x) =
x&x1
y1 .
 Exemplu 10.3.1 Modelul logistic de creştere a populaţiei, cunoscut şi ca modelul lui Verhulst,
este descris de problema Cauchy
(  
dy y(x)
dx = r 0 y (x) 1 − ymax (10.14)
y (0) = y0

unde y (x) este efectivul populaţiei la momentul de timp x, y0 este efectivul populaţiei la momentul
de timp x = 0, ymax este limita maximă a creşterii populaţiei, iar
Numărul celor intraţi în populaţie -Numărul celor ieşiţi din populaţie
r0 = (/unitate de timp)
Mărimea întregă faţă de care se face raportarea
este caracteristic fiecărei specii şi reprezintă valoarea maximă posibilă a ratei de creştere a
populaţiei. Modelul logistic de creştere a populaţiei are soluţia
ymax y0
y (x) = .
(ymax − y0 ) e−r0 x + y0
 170 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale
 
Într-adevăr, ecuaţia dy
dx = r0 y (x) 1 − yy(x)
max
se rescrie astfel
ymax dy
= r0 dx
y (x) (ymax − y (x))
sau, echivalent
 
1 1
− dy = r0 dx
y (x) y (x) − ymax
iar prin integrare, conduce la
y (x)
ln = r0 x +C cu C ∈ R,
y (x) − ymax
de unde
y (x)
= er0 x+C = er0 x · eC cu C ∈ R. (10.15)
y (x) − ymax
Pentru determinarea constantei C folosim condiţia iniţială y (0) = y0 în relaţia (10.15), astfel
y (0)
= eC er0 ·0 = eC .
y (0) − ymax
Am demonstrat că soluţia problemei Cauchy verifică
y (x) y (0)
= er0 x
y (x) − ymax y (0) − ymax
sau, scrisă sub forma explicită
y
y (x) =  max 
1 + ymax
y0 − 1 e
−r0 x

adică ce era de demonstrat. 

10.4 Ecuaţii omogene

Fie g : I ⊆ R → R funcţie continuă.
Definiţie 10.4.1 O ecuaţie diferenţială scrisă sub forma explicită
y dy y
y0 (x) = g sau echivalent =g (10.16)
x dx x
se numeşte ecuaţie diferenţială omogenă.

Algoritmul de rezolvare al ecuaţiilor omogene este descris în:

Etapa 1: Se efectuează schimbarea de variabilă z = xy sau y = zx, unde z = z (x) este o nouă
funcţie necunoscută de x, de unde prin derivare obţinem
dy dz
= x+z
dx dx
obţinând o ecuaţie cu variabile separabile de forma
dz 1
= (g (z) − z) . (10.17)
dx x
Etapa 2: Se rezolvă ecuaţia cu variabile separabile (10.17) şi se reţin, dacă există, soluţii
staţionare zi (x) = zi , i = 1, 2, 3, ... şi soluţia generală z = ϕ (x,C), C ∈ R.
Etapa 3: Din schimbarea de variabilă z = xy se reţin yi (x) = x · zi , i = 1, 2, ... drept soluţii
singulare şi y (x) = x · ϕ (x,C), C ∈ R drept soluţie generală a ecuaţiei omogene.
 10.5 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I 171

10.5 Ecuaţii diferenţiale liniare de ordinul I

Fie a, b : I ⊆ R → R funcţii continue.
Definiţie 10.5.1 O ecuaţie diferenţială scrisă sub forma explicită

dy
y0 (x) = a (x) · y sau echivalent = a (x) · y (10.18)
dx
se numeşte ecuaţie diferenţială liniară omogenă de ordinul întâi (cuvântul omogen are sens
distinct de cel dat la ecuaţii diferenţiale omogene).

Algoritmul de rezolvare al ecuaţiilor diferenţiale liniare omogene de ordinul întâi este descris
în:
Etapa 1: Acestea sunt un caz particular de ecuaţii cu variabile separabile şi deci, vom separa
variabilele scriind ecuaţia sub forma
dy
= a (x) dx, y 6= 0
y
de unde prin integrare se obţine
Z
ln |y| = a (x) dx + ln |C| cu C ∈ R∗ . (10.19)

Etapa 2: Explicităm (10.19) în raport cu y, obţinând

R R
|y| = |C| e a(x)dx
cu C ∈ R∗ sau echivalent y = ± |C| e a(x)dx
cu C ∈ R∗ ,
după care se adaugă soluţia staţionară y0 (x) = 0 obţinută pentru C = 0 şi se observă că
aceeaşi familie de funcţii este descrisă de
R
a(x)dx
y (x) = Ce cu C ∈ R după o eventuală renotare a constantei C,
care, în fapt, este soluţia generală a ecuaţiei considerate.
Definiţie 10.5.2 O ecuaţie diferenţială scrisă sub forma explicită

dy
y0 (x) = a (x) · y + b (x) sau echivalent = a (x) · y + b (x) (10.20)
dx
se numeşte ecuaţie diferenţială liniară neomogenă de ordinul întâi.

Algoritmul de rezolvare al ecuaţiilor diferenţiale liniare neomogene de ordinul întâi este

descris în:
Etapa 1: Considerăm ecuaţia diferenţială liniară omogenă de ordinul întâi asociată
y0 (x) = a (x) · y
ce are soluţia generală
Z
A(x)
y = Ce cu C ∈ R şi A (x) = a (x) dx.

Etapa 2: Se caută funcţia derivabilă C (·) astfel încât y (x) = C (x) eA(x) să fie soluţie a ecuaţiei
(10.20), procedeu numit metoda variaţiei constantelor sau metoda lui Lagrange. Obţinem
ecuaţia cu variabile separabile C0 (x) = eA(x) · b (x) din care se obţine
Z
C (x) = eA(x) · b (x) dx + K cu K ∈ R.
Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare omogene de ordinul întâi (10.20) va fi
Z 
A(x)
y (x) = e · b (x) dx + K eA(x) cu K ∈ R.
 172 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale

10.6 Ecuaţii diferenţiale de tip Bernoulli

Fie a, b : I ⊆ R → R funcţii continue şi α ∈ R\ {0, 1}.
Definiţie 10.6.1 O ecuaţie diferenţială scrisă sub forma explicită

dy
y0 (x) = a (x) · y + b (x) yα sau echivalent = a (x) · y + b (x) yα (10.21)
dx
se numeşte ecuaţie diferenţială de tip Bernoulli.

Teoremă 10.6.1 O ecuaţie diferenţială de tip Bernoulli (10.21) cu schimbarea de variabilă

z = y1−α conduce la o ecuaţie diferenţială liniară omogenă de ordinul întâi (10.20).

Demonstraţie. Împărţim prin yα , sub presupunerea că este posibil, în (10.21) şi obţinem

y0 (x) y−α = a (x) · y−α−1 + b (x) .

Dacă efectuăm schimbarea de funcţie y = z1−α avem (1 − α) z−α z0 = y0 , iar ecuaţia (10.21)
devine

z0 = (1 − α) y−α (a (x) · y + b (x) yα ) = (1 − α) a (x) z−1 + (1 − α) b (x)

fapt ce încheie demonstraţia teoremei. Precizăm că, situaţia în care există puncte x pentru care
yα se anulează, se tratează separat.

10.7 Ecuaţii de ordin superior cu coeficienţi constanţi

10.7.1 Ecuaţii liniare de ordin n cu coeficienţi constanţi omogene
Definiţie 10.7.1 Fie a0 , a1 , ..., an−1 ∈ R şi an ∈ R∗ . O ecuaţie diferenţială de forma

an y(n) (x) + an−1 y(n−1) (x) + an−2 y(n−2) (x) + ... + a1 y0 (x) + a0 y (x) = 0, x ∈ I ⊆ R (10.22)

se numeşte ecuaţie liniară de ordinul n ∈ N∗ cu coeficienţi constanţi omogenă.

Este util să reţinem:

Observaţie 10.7.1 Există n funcţii yk , k = 1, ..., n (numit sistem fundamental) astfel încât
soluţia generală a ecuaţiei liniară de ordinul n ∈ N∗ cu coeficienţi constanţi omogenă are forma

y (x) = c1 y1 (x) + ... + cn yn (x) cu c1 , ..., cn ∈ R.

Observaţie 10.7.2 Funcţiile y1 , ..., yn formează un sistem fundamental dacă şi numai dacă
fiecare yk este soluţie a ecuaţiei diferenţiale de ordin n omogene şi există cel puţin un punct
x0 ∈ R pentru care determinantul Wronskian
 
 y1 (x) y2 (x) ... yn (x) 
 y01 (x) y02 (x) y0n (x) 
 
...
Wy1 ,...,yn (x) = 

...
 (n−1) ... ... ... 

(n−1) (n−1)
 y
1 (x) y2 (x) ... yn (x) 

este diferit de zero.

Pentru rezolvarea ecuaţiei (10.22) este util să reţinem următorul rezultat ce face legătura cu
sistemele de ecuaţii diferenţiale omogene dezbătute în capitolele de algebră liniară.
10.7 Ecuaţii de ordin superior cu coeficienţi constanţi 173

Teoremă 10.7.1 Funcţia ϕ (·) : I0 ⊆ I → R este soluţie a ecuaţiei

(10.22) dacă şi numai dacă
ϕ (·) este de n ori derivabilă şi ϕe (·) = ϕ (·) , ϕ 0 (·) , ..., ϕ (n) (·) : I ⊆ R → Rn este soluţie a
sistemului de ecuaţii diferenţiale omogene
 dy
1
dx = y2


 dy
 dx2 = y3


... (10.23)
dyn−1
=



 dx yn
 dyn = − an−1 y − an−2 y − ... − a0 y

dx an n an n−1 an 1

numit sistem canonic asociat.

Observaţie 10.7.3 Fie

 
0 1 0 ... 0

 0 0 1 ... 0 

A=
 ... ... ... ... ...  şi ye(x) = (y1 (x) , ..., yn (x)) .

 0 0 0 ... 1 
an−1
− aa0n − aa1n − aan2 ... − an

Notăm că sistemul (10.23) se poate scrie sub forma echivalentă

y (x)
de
= A · ye(x)
dx
adică, sub forma unui sistem liniar cu coeficienţi constanţi ale cărui soluţii se pot exprima cu
ajutorul vectorilor şi valorilor proprii ale matricii A.

Observaţie 10.7.4 Soluţia ecuaţiei diferenţiale (10.22) va coincide cu prima componentă a

soluţiei sistemului de ecuaţii diferenţiale (10.23).

Exerciţiu 10.7.1 Să se rezolve ecuaţia diferenţială

y00 (x) = 3y0 (x) − 2y (x) . (10.24)

Soluţie. Conform Teoremei 10.7.1 rezolvarea ecuaţiei (10.24) se reduce la rezolvarea sistemului
 0  0    
y1 = y2 y1 0 1 y1
⇐⇒ = . (10.25)
y02 = 3y2 − 2y1 y02 −2 3 y2
Scriem matricea sistemului
 
0 1
A= .
−2 3
Determinăm valorile proprii
 
 0−λ 1 
|A − λ I2 | = 0 ⇐⇒  = 0 =⇒ λ1 = 1 şi λ2 = 2.
−2 3−λ 
Pentru fiecare valoare proprie determinăm vectorii proprii corespunzători.
174 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale

Astfel, dacă λ1 = 1, atunci căutăm uλ1 = (u1 , u2 ) care să verifice

    
−1 1 u1 0
(A − λ I2 ) uλ1 = 0 ⇐⇒ =
−2 2 u2 0

de unde rezultă uλ1 = (u1 , u2 ) = c1 (1, 1), c1 ∈ R. Analog, uλ2 = c2 (1, 2), c2 ∈ R.
Soluţia sistemului (10.25) este

ϕ (x) = eλ1 x uλ1 + eλ2 x uλ2 = eλ1 x c1 (1, 1) + eλ2 x c2 (1, 2) , ϕ (x) = (y1 (x) , y2 (x))

sau în coordonate
y1 (x) = ex c1 + e2x c2


y2 (x) = ex c1 + 2e2x c2 .

Am obţinut soluţia ecuaţiei (10.24), anume y (x) = ex c1 + e2x c2 cu c1 , c2 ∈ R.

O altă metodă de rezolvare a ecuaţiilor diferenţiale liniare şi omogene de ordinul n cu
coeficienţi constanţi presupune următoarele etape:
Etapa 1: Se scrie ecuaţia caracteristică asociată ecuaţiei diferenţiale (10.22):

an rn + an−1 rn−1 + an−2 rn−2 + ... + a1 r1 + a0 = 0 (10.26)

care este o ecuaţie algebrică de ordinul n în variabila r.

Etapa 2: Se rezolvă ecuaţia algebrică (10.26) şi se reţin soluţiile sale, împreună cu ordinele de
multiplicitate respective. Presupunând că rădăcinile ecuaţiei algebrice (10.26) sunt r1 , r2 ,
... , r p cu ordinele de multiplicitate m1 , m2 , ... , m p unde m1 + m2 + ...+ m p = n.
Etapa 3: Notând cu MS mulţimea soluţiilor ecuaţiei algebrice (10.26), atunci soluţia ecuaţiei
diferenţiale (10.22) este de forma ϕ (x) = ∑ cr yr (x) unde
r∈MS

j = 1, mr dacă r ∈ MS
 j−1 rx
 x e ,
yr (x) = x j−1 eαx cos β x, j = 1, mr dacă r = α + iβ , β > 0
 j−1 αx
x e sin β x, j = 1, mr dacă r = α − iβ , β > 0

este sistem fundamental de soluţii.

Exerciţiu 10.7.2 Să se rezolve ecuaţiile diferenţiale

1) y00 (x) = 2y0 (x) − 2y (x) ;

2) y000 (x) = 3y00 (x) − 3y0 (x) − y (x) .


Soluţie. 1) Scriem ecuaţia caracteristică asociată ecuaţiei diferenţiale

r2 = 2r − 2.

Rezolvăm ecuaţia algebrică şi reţinem ordinele de multiplicitate corespunzătoare rădăcinilor


2 r1 = 1 + i cu mr1 = 1
r − 2r + 2 = 0 =⇒ =⇒ α = 1 şi β = 1.
r2 = 1 − i cu mr2 = 1

Scriem soluţia ecuaţiei diferenţiale

y (x) = c1 y1 (x) + c2 y2 (x) = c1 ex cos x + c2 ex sin x cu c1 , c2 ∈ R.

 10.7 Ecuaţii de ordin superior cu coeficienţi constanţi 175

2) Scriem ecuaţia caracteristică asociată ecuaţiei diferenţiale

r3 = 3r2 − 3r − 1.

Rezolvăm ecuaţia algebrică şi reţinem ordinele de multiplicitate corespunzătoare rădăcinilor

r3 − 3r2 + 3r + 1 = 0 =⇒ r = 1 cu mr = 3.

Scriem soluţia ecuaţiei diferenţiale

y (x) = c1 y1 (x) + c2 y2 (x) + c2 y2 (x) = c1 + c2 x + c3 x2 ex cu c1 , c2 , c3 ∈ R.

Un alt rezultat important referitor la sistemele de tip (10.22) îl reprezintă:

Teoremă 10.7.2 Există şi este unică o funcţie ϕx ,y ,y0 ,...,y(n−1) : I → R soluţie a ecuaţiei (10.22)
0 0 0 0
(k)
care verifică condiţiile iniţiale ϕ (k) (x0 ) = y0 , k = 0, 1, ..., n − 1.

Exerciţiu 10.7.3 Să se rezolve problema Cauchy

y00 (x) = 3y0 (x) − 2y (x)



y (0) = 0, y0 (0) = 1.


Soluţie. Determinăm soluţia ecuaţiei diferenţiale y00 (x) = 3y0 (x) − 2y (x) folosind ecuaţia carac-
teristică asociată r2 = 3r − 2. Rezolvăm ecuaţia algebrică şi reţinem ordinele de multiplicitate
corespunzătoare rădăcinilor

r1 = 1 cu mr1 = 1
r2 − 3r + 2 = 0 =⇒
r2 = 2 cu mr2 = 1.

Scriem soluţia ecuaţiei diferenţiale y (x) = c1 y1 (x) + c2 y2 (x) = ex c1 + e2x c2 cu c1 , c2 ∈ R.

Folosim condiţiile iniţiale
 
y (0) = 0 c1 + c2 = 0 1 1
0 ⇐⇒ 2 =⇒ c1 = 2
, c2 = −
y (0) = 1 ec1 + 2e c2 = 1 e − 2e e − 2e2
ce determină unica soluţie a problemei Cauchy considerate ca fiind
1 1
y (x) = 2
ex − e2x .
e − 2e e − 2e2

10.7.2 Ecuaţii liniare de ordin n cu coeficienţi constanţi neomogene

Definiţie 10.7.2 Fie a0 , ..., an−1 ∈ R şi an ∈ R∗ . O ecuaţie diferenţială de forma

an y(n) (x)+an−1 y(n−1) (x)+an−2 y(n−2) (x)+...+a1 y0 (x)+a0 y (x) = b (x) , b (·) : I ⊆ R → R
(10.27)

se numeşte ecuaţie liniară de ordinul n ∈ N∗ cu coeficienţi constanţi neomogenă.

Rezolvarea ecuaţiei diferenţiale (10.27) poate fi făcută pe cale algebrică aşa cum s-a studiat
în capitolele de algebră liniară, având în vedere următorul rezultat.
176 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale

Teoremă 10.7.3 Funcţia ϕ (·) : I0 ⊆ I → R este soluţie a ecuaţiei

(10.27) dacă şi numai dacă
ϕ (·) este de n ori derivabilă şi ϕe (·) = ϕ (·) , ϕ 0 (·) , ..., ϕ (n) (·) : I ⊆ R → Rn este soluţie a
sistemului canonic asociat
 dy
1

 dx = y2
 dy2
 dx = y3


... (10.28)
dyn−1
dx = yn




 dyn
 an−1 an−2 a0 b(x)
dx = − an yn − an yn−1 − ... − an y1 + an .

O altă metodă de rezolvare a ecuaţiei diferenţiale (10.27), ce evită reducerea ecuaţiei la

sistemul de ecuaţii diferenţiale (10.28), constă în metoda variaţiei constantelor descrisă în
următoarele etape:
Etapa 1: Se determină soluţia ecuaţiei diferenţiale şi omogene de ordinul n cu coeficienţi
constanţi asociată ecuaţiei diferenţiale (10.27):
an y(n) (x) + an−1 y(n−1) (x) + an−2 y(n−2) (x) + ... + a1 y0 (x) + a0 y (x) = 0 (10.29)
care se obţine din ecuaţia diferenţială (10.27) prin neglijarea termenului liber b (x). După
cum s-a văzut, soluţia ecuaţiei diferenţiale (10.29) este de forma
ϕ (x) = ∑ cr yr (x)
r∈MS

Etapa 2: Se determină funcţiile derivabile cr (x) astfel încât funcţia

ϕ (x) = ∑ cr (x) yr (x) (10.30)
r∈MS

să fie soluţie pentru ecuaţia diferenţială (10.27). Înlocuind funcţia ϕ (x) în ecuaţia (10.27)
şi identificând coeficienţii se ajunge la concluzia că funcţiile c0r (x) trebuie să verifice
următorul sistem algebric:
∑ c0r (x) y0r (x) = 0



 r∈M S
 ∑ c0r (x) y00r (x) = 0




 r∈MS

... (10.31)
0 (n−2)
 ∑ cr (x) yr (x) = 0




 r∈MS
 ∑ c0r (x) y(n−1)

(x) = b(x)
an .

 r
r∈MS

Rezolvând (10.31) în raport cu necunoscutele c0r (x) obţinem aceste funcţii ce depind de
variabila x, adică
c0r (x) = ψr (x) cu r ∈ MS
de unde rezultă
Z
cr (x) = ψr (x) dx + Kr , r ∈ MS , Kr ∈ R.

Înlocuind funcţiile cr (x) astfel determinate în relaţia (10.30) obţinem soluţia ecuaţiei
diferenţiale (10.22), adică
Z 
ϕ (x) = ∑ ψr (x) dx + Kr yr (x) .
r∈MS
10.7 Ecuaţii de ordin superior cu coeficienţi constanţi 177

Observaţie 10.7.5 Este util să reţinem că pentru anumite cazuri particulare ale funcţiei b
procedura poate fi simplificată prin metoda coeficienţilor nedeterminaţi. În acest sens, fie

Pm (x) = Am xm +...+A1 x+A0 , Qm (x) = Bm xm +...+B1 x+B0 , Sm (x) = Cm xm +...+C1 x+C0 ,

polinoame de grad m < n (există cazuri în care procedeul ce-l descriem este aplicabil şi pentru
m ≥ n, dar nu întodeauna, sunt cazurile în care prin introducerea lui y par în membrul stâng al
ecuaţiei se obţine tot un polinom de grad m). Distingem

b (x) este egală cu Soluţia particulară se caută sub forma

i) Dacă a0 6= 0, atunci y par (x) = Qm (x)
Pm (x)
ii) Dacă a0 = a1 = ... = a p−1 = 0 =⇒ y par (x) = x p Qm (x)
i) Dacă α nu este rădăcină a ecuaţiei carcteristice, atunci
y par (x) = eαx Qm (x)
eαx Pm (x)
ii) Dacă α este rădăcină multiplă de ordin k a ecuaţiei
carcteristice, atunci y par (x) = eαx xk Qm (x)
i) Dacă α + iβ nu este rădăcină a ecuaţiei carcteristice,
eαx Pm (x) cos (β · x) atunci y par (x) = eαx [Qm (x) cos (β · x) + Sm (x) sin (β · x)]
sau ii) Dacă α este rădăcină multiplă de ordin k a ecuaţiei
eαx Pm (x) sin (β · x) carcteristice, atunci
y par (x) = eαx xk [Qm (x) cos (β · x) + Sm (x) sin (β · x)]
n
Dacă b (x) = ∑ bi (x)
i=1 y par (x) = y1par (x) + ... + ynpar (x) unde yipar (x) i = 1, n este
bi (x) are una din corespunzător formei lui bi (x)
formele de mai sus
(10.32)

În final, soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene este suma dintre soluţia generală,
notată ygeo , a ecuaţiei diferenţiale omogene de ordin n şi soluţia particulară, notată y par , a
ecuaţiei diferenţiale neomogene.

Exerciţiu 10.7.4 Să se determine soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene

y00 (x) = 3y0 (x) − 2y (x) + xe2x , x ∈ R. (10.33)

Soluţie. Rezolvăm ecuaţia diferenţială omogenă y00 (x) = 3y0 (x) − 2y (x). Pentru aceasta re-
zolvăm ecuaţia caracteristică

r2 − 3r + 2 = 0 =⇒ r1 = 1 şi r2 = 2.

Scriem soluţia ecuaţiei omogene

ygeo (x) = c1 y1 (x) + c2 y2 (x) = c1 ex + c2 e2x .

Pentru a determina soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale neomogene procedăm în două moduri:
Metoda 1. Căutăm funcţiile c1 (x) şi c2 (x) derivabile astfel încât

ϕ (x) = c1 (x) ex + c2 (x) e2x

să fie soluţie pentru ecuaţia (10.33).

178 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale

Sistemul (10.31) devine

 0
c1 (x) ex + c02 (x) e2x = 0

0
c01 (x) (ex )0 + c02 (x) e2x = xe2x

sau echivalent
 0
c1 (x) ex + c02 (x) e2x = 0
c01 (x) ex0 + 2c02 (x) e2x = xe2x

sistem algebric cu c01 (x) şi c02 (x) necunoscute. După calcule obţinem
Z
c01 (x) = −xex =⇒ c1 (x) = − xex dx + K1 = ex (1 − x) + K1
x2
Z
c02 (x) = x =⇒ c2 (x) = xdx + K2 = + K2
2
unde K1 , K2 ∈ R.
Soluţia ecuaţiei propuse spre rezolvare este
 2 
x
x x
y (x) = [e (1 − x) + K1 ] e + + K2 e2x unde K1 , K2 ∈ R.
2

Metoda 2. Informaţiile din tabelul (10.32) sugerează căutarea unei soluţii particulare a
ecuaţiei diferenţiale de ordin n neomogene de forma

y par (x) = e2x x (ax + b) = e2x ax2 + bx .

Observăm că

y0par (x) = e2x 2ax2 + 2bx + 2ax + b şi y00par (x) = e2x 4ax2 + 4bx + 8ax + 4b + 2a .

După înlocuirea în (10.33) avem

4ax2 + 4bx + 8ax + 4b + 2a = 6ax2 + 6bx + 6ax + 3b − 2ax2 − 2bx + x

iar după identificarea coeficienţilor


4b + 8a = 6b + 6a − 2b + 1
4b + 2a = 3b

sistem cu soluţia a = 21 , b = −1 de unde reţinem

 

 
2x 1
y par (x) = e x x−1 .
2

Astfel că, soluţia generală a ecuaţiei de ordin doi neomogenă este

    
2x 2x 1 1
x
y (x) = c1 e + c2 e + e x x
x − 1 = c1 e + c2 + x x − 1 e2x cu c1 , c2 ∈ R.
2 2

Acceptăm ca atare următorul rezultat referitor la problema Cauchy pentru sistemele de tip
(10.27):
 10.8 Probleme rezolvate 179

Teoremă 10.7.4 Există şi este unică o funcţie ϕx ,y ,y0 ,...,y(n−1) : I → R soluţie a ecuaţiei (10.27)
0 0 0 0
care verifică condiţiile iniţiale
(k)
ϕ (k) (x0 ) = y0 , k = 0, 1, ..., n − 1.

10.8 Probleme rezolvate

Exerciţiu 10.8.1 Fie X = X (t) produsul naţional brut al unei ţări oarecare, K = K (t) capitalul,
iar L = L (t) numărul de lucrători la un moment de timp t. Presupunem că, pentru orice t ≥ 0
 
L(t)
i) X = AK α L1−α ; iii) dL
dt = δ L (t) 1 − Pmax ;
ii) K 0 = sX; iv) L (0) = L0

unde A, α, s, L0 şi δ sunt constante strict pozitive cu 0 < α < 1, iar Pmax este efectivul maxim
al forţei de muncă. Să se obţină din aceste relaţii o singură ecuaţie diferenţială pentru a
determina K = K (t) şi găsi soluţia ecuaţiei diferenţiale pentru K (0) = K0 > 0. 

Soluţie. Avem din i)-iv), relaţia

 1−α
dK P
K0 = = sX = sAK α L1−α = sAK α   max  
dt 1+ Pmax
−1 e−r0 t
L0

ce exprimă o ecuaţie diferenţială cu variabile separabile. Atunci

 1−α
α L0 Pmax
K dK = sA dt
L0 + (Pmax − L0 ) e−r0t
şi
 1−α
L0 Pmax
Z Z
α
K dK = sA dt
L0 + (Pmax − L0 ) e−r0t
sau echivalent
1 er0t
Z
1−α 1−α
K α+1 = sAPmax L0 dt +C unde C ∈ R. (10.34)
α +1 (L0 er0t + Pmax − L0 )1−α
Calculăm integrala

er0t
Z
I1 = dt. (10.35)
(L0 er0t + Pmax − L0 )1−α

Pentru aceasta, efectuăm schimbarea de variabilă er0t = y =⇒ r0 er0t dt = dy şi integrala de

calculat devine
1 1
Z
I1 = dy.
r0 [L0 y + Pmax − L0 ]1−α
Efectuăm schimbarea de variabilă L0 y + Pmax − L0 = z =⇒ L0 dy = dz, iar integrala de calculat
se reduce la
1 1 1 α
Z
I1 = dz = z . (10.36)
r0 L0 z1−α αr0 L0
180 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale

Din relaţiile (9.4) şi (10.36) deducem că (10.34) se rescrie

1 1−α 1−α 1
α
K α+1 = sAPmax L0 L0 er0t + Pmax − L0 +C.
α +1 αr0 L0
Dacă alegem K = K0 (adică, la momentul de timp t = 0), găsim
1 1−α 1−α 1
C= K0α+1 − sAPmax L0 (L0 + Pmax − L0 )α
α +1 αr0 L0
Am demonstrat că
" 1
# α+1
1−α L1−α (L er0 t + P α 1−α 1−α (L + P α
sAPmax 0 0 max − L0 ) − sAPmax L0 0 max − L0 ) α+1
K (t) = + K0
(α + 1)−1 αr0 L0
este soluţia căutată. Notăm că în i) avem funcţia de producţie Cobb-Douglass, condiţia ii) spune
că investiţia agregată este proporţională cu producţia, condiţia iii) înseamnă că forţa de muncă
creşte în acord cu ecuaţia de creştere logistică, al lui Verhulst iar condiţia iv) evidenţiază numărul
de lucrători la momentul de timp t = 0.

Exerciţiu 10.8.2 Să se rezolve problema Cauchy

p
y0 (x) = 3 3 y2

(10.37)
y (1) = 0.


p
diferenţială y0 (x) = 3 3 y2 este de forma (10.10), adică cu variabile separabile
Soluţie. Ecuaţiap
în care b (y) = 3 3 y2 , iar a (x) = 1.
Etapa 1: Rezolvăm ecuaţia algebrică b (y) = 0 caz în care reţinem soluţia staţionară y0 (x) =
0 cu x ∈ I. În particular, y0 (1) = 0 şi deci y0 (x) = 0 este
p soluţie şi pentru problema Cauchy.
0 3
Etapa 2: Rezolvăm ecuaţia diferenţială y (x) = 3 y2 scrisă echivalent
dy dy 1
Z Z
= 3y2/3 ⇐⇒ 2/3 = 3dx ⇐⇒ 2/3
dy = 3dx
dx y y
sau mai mult
2 1
y− 3 +1 y3 √
2
= 3x + c ⇐⇒ 1 = 3x + c ⇐⇒ 3 y = x + c, x ∈ R, c ∈ R
−3 +1 3
1
după o renotare
p a constantei c. Am obţinut că y (x) = (x + c) 3 este soluţie a ecuaţiei diferenţiale
0 3
y (x) = 3 y . 2

Etapa 3: Folosim condiţia y (1) = 0. Alegând x = x0 = 1 şi y = y0 = 0 obţinem

0 = 1 + c =⇒ c = −1
1
de unde y (x) = (x + 1) 3 este soluţie pentru problema Cauchy (10.37). Cum există mai multe
soluţii, putem să le combinăm, de exemplu, pentru fiecare k < 1 obţinem soluţiile yk (x) definite
prin
 3
 (x − k) dacă x ∈ (−∞, k]
yk (x) = 0 dacă x ∈ [k, 1]
3
(x − 1) dacă x ∈ [1, ∞)


obţinând astfel o infinitate de soluţii yk (x) ale problemei Cauchy.

10.8 Probleme rezolvate 181

Exerciţiu 10.8.3 Să se rezolve ecuaţia diferenţială

xy0 − y = 2x2 e2x , x > 0.

Soluţie. Împărţim prin x > 0 şi ecuaţia devine

y
y0 − = 2xe2x (10.38)
x
adică forma unei ecuaţii diferenţiale de ordinul unu neomogenă. Rezolvăm ecuaţia diferenţială
ataşată
y y dy y dy 1
y0 − = 0 ⇐⇒ y0 = ⇐⇒ = ⇔ = dx
x x dx x y x
sau mai mult
dy 1
Z Z
dz = dx =⇒ ln |y| = ln x + ln |c| , c ∈ R∗ =⇒ |y| = |c| x
y x
iar după renotare a constantei c obţinem soluţia y = cx. Folosind metoda variaţiei constantelor
căutăm c (·) funcţie derivabilă astfel încât z (x) = c (x) x să fie soluţie pentru ecuaţia diferenţială
(10.38), rezultând
c (x) x
(c (x) x)0 = + 2xe2x =⇒ c0 (x) x + c (x) = c (x) + +2xe2x ⇐⇒ c0 (x) = 2e2x
x
iar prin integrare
Z
c (x) = 2e2x dx = e2x + K unde K ∈ R.

Atunci, soluţia generală a ecuaţiei propuse este

y (x) = e2x + K x unde K ∈ R.

Exerciţiu 10.8.4 Să se rezolve ecuaţia diferenţială

y0 (x) = 2xy (x) + x3

p
y (x), y (x) > 0.

Soluţie. Ecuaţia diferenţială este de tip Bernoulli (10.21) în care a (x) = 2x, b (x) = x3 iar
α = 1/2, motiv pentru care efectuăm schimbarea de variabilă
1 1
z = y1− 2 ⇐⇒ z = y 2 ⇐⇒ y = z2 =⇒ y0 = 2zz0 .

Cu această schimbare de variabilă ecuaţia devine

2zz0 = 2xz2 + x3 z

care după multiplicare cu z−1 devine 2z0 = 2xz + x3 , adică ecuaţia diferenţială liniară
1
z0 = xz + x3 . (10.39)
2
182 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale

Considerăm ecuaţia ataşată

dz dz
z0 = xz ⇐⇒ = xz ⇔ = xdx
dx z
sau mai mult
1 x2
Z Z
x2
dz = xdx =⇒ ln |z| = + ln |c| , c ∈ R∗ =⇒ |z| = |c| e 2
z 2
x2
iar după renotare a constantei c obţinem soluţia z = ce 2 . Folosind metoda variaţiei constantelor
x2
căutăm c (·) funcţie derivabilă astfel încât z (x) = c (x) e 2 să fie soluţie pentru ecuaţia diferenţială
(10.39) rezultând
 0
x2 x2 1 1 x2
c (x) e 2 = xc (x) e 2 + x3 =⇒ c0 (x) = x3 e− 2
2 2

iar prin integrare

 0 Z  0
1 1 1
Z Z
x2 x2 x2 x2
c (x) = x3 e− 2 dx + K = − x2 e− 2 dx + K = − x2 e− 2 + x e− 2 dx + K
2 2 2
 0
1 1
Z
x2 x2 x2 x2
= − x2 e− 2 − e− 2 dx + K = − x2 e− 2 − e− 2 + K unde K ∈ R.
2 2
Am obţinut
 
x2 1 2 − x2 2
− x2 x2 1 x2
z (x) = c (x) e 2 = − x e 2 −e + K e 2 = − x2 − 1 + Ke− 2
2 2

iar, folosind faptul că

 2
1 2
2
2
− x2
y (x) = (z (x)) = − x − 1 + Ke unde x, K ∈ R
2

Exerciţiu 10.8.5 Să se rezolve ecuaţia diferenţială

y
y0 = − 2xy2 , x > 0.
x


Soluţie. Observăm că y = 0 este soluţie a ecuaţiei diferenţiale şi faptul că ecuaţia diferenţială
este de tip Bernoulli în care α = 2, motiv pentru care efectuăm schimbarea de variabilă

z = y1−2 ⇐⇒ z = y−1 ⇐⇒ y = z−1 =⇒ y0 = −z−2 z0 .

Cu această schimbare de variabilă ecuaţia devine

z−1
−z−2 z0 = − 2xz−2
x
care după multiplicare cu −z2 devine z0 = − xz + 2x.Considerăm ecuaţia ataşată

z dz z dz 1
z0 = − ⇐⇒ =− ⇔ = − dx
x dx x z x
10.8 Probleme rezolvate 183

sau mai mult

1 1 |c|
Z Z
dz = − dx =⇒ ln |z| = − ln x + ln |c| , c ∈ R∗ =⇒ |z| =
z x x
iar după renotare a constantei c obţinem soluţia z = xc . Folosind metoda variaţiei constantelor
căutăm c (·) funcţie derivabilă astfel încât z (x) = c(x)
x să fie soluţie pentru ecuaţia diferenţială
(10.39) rezultând

c (x) 0 c0 (x)
 
c (x)
= − 2 + 2x =⇒ = 2x =⇒ c0 (x) = 2x2
x x x

iar prin integrare

2
Z
c (x) = 2x2 dx = x3 + K unde K ∈ R.
3
Am obţinut
2 3
c (x) x +K x
z (x) = = 3 =⇒ y (x) = 2 3 unde K ∈ R.
x x 3x +K

Exerciţiu 10.8.6 Fie a, b, c ∈ R. Să se rezolve ecuaţiile diferenţiale

y000 (x) = 3ay00 (x) + 3b2 − 3a2 y0 (x) 3 2 3



1)
000 00 2 2 2

0 + 2b −3 3ab 2+ a 2y
(x) ;
2) y (x) = 3ay (x) + c + b − 3a y (x) + a − ab − ac y (x). 

Soluţie. 1) Scriem ecuaţia caracteristică asociată ecuaţiei diferenţiale

−r3 + 3ar2 + 3b2 − 3a2 r + 2b3 + a3 − 3ab2 = 0.

(10.40)

Observăm că putem prelucra termenul liber, astfel

h i
2b3 + a3 − 3ab2 = b2 (2b + a) + a a2 − (2b)2 = (2b + a) b2 + a (a − 2b) .
 

Pentru rezolvarea ecuaţiei (10.40) vom aplica schema lui Horner

Coeficienţii lui: r3 r2 r termen liber

−1 3a 3b2 − 3a2 2b3 + a3 − 3ab2
a + 2b −1 2a − 2b −a2 + 2ab − b2 0

care conduce la rezolvarea ecuaţiei

(r − a − 2b) −r2 + (2a − 2b) r − a2 + 2ab − b2 = 0

 

noxăm
din care reţinem soluţiile r = r1 = r2 = a − b şi r3 = a + 2b cu ordinele de multiplicitate
corespunzătoare rădăcinilor mr = 2 şi mr3 = 1.
Scriem soluţia ecuaţiei diferenţiale

y (x) = c1 y1 (x) + c2 y2 (x) + c2 y2 (x) = (c1 + c2 x) e(a−b)x + c3 e(a+2b) cu c1 , c2 , c3 ∈ R.

2) Scriem ecuaţia caracteristică asociată ecuaţiei diferenţiale

−r3 + 3ar2 + c2 + b2 − 3a2 r + a3 − ab2 − ac2 = 0.

(10.41)
184 Capitolul 10. Ecuaţii diferenţiale

Observăm că putem prelucra termenul liber, astfel

a3 − ab2 − ac2 = a a2 − b2 − c2 .

Pentru rezolvarea ecuaţiei (10.41) vom aplica schema lui Horner

Coeficienţii lui: r3 r2 r termen liber

−1 3a c2 + b2 − 3a2 a3 − ab2 − ac2
a −1 2a −a2 + c2 + b2 0

care conduce la rezolvarea ecuaţiei

(r − a) −r2 + 2ar − a2 + c2 + b2 = 0

√ √
din care reţinem soluţiile r1 = a, r2 = a + b2 + c2 şi r3 = a − b2 + c2 cu ordinele de multi-
plicitate corespunzătoare rădăcinilor mr1 = mr2 = mr2 = 1.
Scriem soluţia ecuaţiei diferenţiale
√ √
y (x) = c1 y1 (x)+c2 y2 (x)+c2 y2 (x) = c1 eax +c2 e(a− b2 +c2 )x
+c3 e(a+b2 +c2 )x
cu c1 , c2 , c3 ∈ R.
 11. Elemente de teoria integralei Lebesgue

11.1 Măsura unei mulţimi

Notăm R = (−∞, ∞), R = R∪ {−∞, ∞}, R+ = [0, ∞), R+ = [0, ∞].
Definiţie 11.1.1 Fie X 6= φ . O mulţime K de submulţimi ale lui X se numeşte σ −algebră în
X dacă:
i) X ∈ K;
ii) A ∈ K =⇒ CA ∈ K;
iii) dacă A1 , A2 , ... ⊂ K, atunci A = ∪ An ∈ K.
n≥1

Perechea (X, K) unde K este σ −algebră în X, se numeşte spaţiu măsurabil, iar elementele lui
K mulţimi măsurabile în X. Pe scurt se spune X spaţiu măsurabil.

Observaţie 11.1.1 Dacă iii) are loc numai pentru reuniunile finite, atunci K se numeşte
algebră în X.

Exerciţiu 11.1.1 Fie

X = {1, 2, 3, 4, 5, 6}

şi

K = {φ , {1, 2} , {3, 4} , {5, 6} , {1, 2, 3, 4} , {3, 4, 5, 6} , {1, 2, 5, 6} , X} .

Să se arate că (X, K) este spaţiu măsurabil. 

Exerciţiu 11.1.2 Fie X 6= φ . Să se arate că mulţimea K = {X, φ } este o σ −algebră. 

Observaţie 11.1.2 Dacă avem o familie de σ −algebre a lui X, atunci intersecţia tuturor
acestor σ − algebre este tot o σ - algebră a lui X.
186 Capitolul 11. Elemente de teoria integralei Lebesgue

Definiţie 11.1.2 Fie (X, K) spaţiu măsurabil şi µ : K → R+ . Funcţia µ se numeşte măsură
pozitivă dacă:
i) µ (φ ) = 0;
ii) ∀ {An }n≥1 ⊂ K cu Ai ∩ A j = φ pentru i 6= j avem
 
∞ ∞
µ ∪ An = Σ µ (An )
n=1 n=1

adică µ este numărabil aditivă.

Tripletul (X, K, µ) se numeşte spaţiu cu măsură.

 Exemplu 11.1.1 Fie X o mulţime arbitrară şi K o σ -algebră în X. Definim µ : K → [0, ∞] prin


|A| dacă A este mulţime finită, (unde |·| reprezintă
µ (A) =
∞ dacă A este mulţime infinită, numărul de elemente ale lui A)

numită măsură cardinal. 

Observaţie 11.1.3 O funcţie µ cu proprietăţile i)-ii) se mai numeşte măsură σ -aditivă.

Observaţie 11.1.4 Dacă µ (φ ) = 0 şi

 
n n
µ ∪ Ai = Σ µ (Ai ) ∀ {Ai }i=1,...,n ⊂ K cu Ai ∩ A j = φ pentru i 6= j
i=1 i=1

atunci µ se numeşte măsură finit aditivă.

Dacă µ (X) < ∞ spunem că µ este măsură finită.

Teoremă 11.1.1 Dacă (X, K, µ) este spaţiu cu măsură au loc:

i) dacă E, F ∈ K şi E ⊆ F, atunci µ (E) ≤ µ (F) ;
ii) dacă E, F ∈ K şi E ⊆ F cu µ (E) < ∞, atunci µ (F\E) = µ (F) − µ (E) ;
iii) dacă µ (E) < ∞ sau µ (F) < ∞, atunci

µ (E ∪ F) = µ (E) + µ (F) − µ (E ∩ F) .

Definiţie 11.1.3 Fie (X, K), (Y, F) spaţii măsurabile. O funcţie f : X → Y se numeşte
măsurabilă dacă pentru orice B ∈ F mulţimea

f −1 (B) = [ f ∈ F] este în K.

Observaţie 11.1.5 Definiţia funcţiei măsurabile se păstrează şi în cazul în care (Y, F) este
spaţiu topologic.

Teoremă 11.1.2 Fie (X, K) spaţiu măsurabil. O funcţie f : X → R este măsurabilă dacă şi
numai dacă

[ f > c] = f −1 ((c, +∞]) ∈ K ∀c ∈ R.

 11.2 Măsura interioară şi exterioară a unei mulţimi 187

Observaţie 11.1.6 În teoremă se poate înlocui (c, +∞] cu [c, +∞], [−∞, c] etc.

Teoremă 11.1.3 Dacă f , g : X → R sunt măsurabile, atunci f + g, f · g şi f /g sunt măsurabile.

Definiţie 11.1.4 Fie (X, K, µ) spaţiu cu măsură. Spunem că o mulţime E ∈ K are măsura
zero dacă µ (E) = 0.

Definiţie 11.1.5 Spunem că o proprietate P (t) care depinde de variabila reală t are loc
aproape peste tot (sau a.p.t.) dacă mulţimea punctelor t, pentru care proprietatea P (t) nu este
adevărată este o mulţime de măsură nulă.

De exemplu, vorbim de funcţie continuă aproape peste tot, şir de funcţii continue aproape
peste tot (adică continuă/convergent exceptând o mulţime de măsură nulă) etc. Pentru submulţimi
de numere reale trebuie menţionat că:
Definiţie 11.1.6 Spunem că o submulţime M a lui R este de măsură Lebesgue nulă sau
simplu de măsură nulă (după numele matematicianului Henri Léon Lebesgue (1875-1941)),
dacă pentru orice ε > 0 există o familie cel mult numărabilă A1 , ... , An , ... de intervale (de
exemplu A1 = (a1 , b1 ), .... , An = (an , bn ), ...) astfel încât
∞
M ⊂ ∪An şi Σ µ (An ) < ε,
n n=1

unde µ coincide cu lungimea intervalului Ai . Se mai spune că M este mulţime neglijabilă.

Observaţie 11.1.7 Orice interval (deschis, semideschis, închis) este măsurabil în sens
Lebesgue şi măsura lui coincide cu lungimea lui

µ ([α, β ]) = µ ([α, β )) = µ ((α, β )) = µ ((α, β ]) = β − α.

11.2 Măsura interioară şi exterioară a unei mulţimi

Fie (X, K, µ) spaţiu cu măsură şi A (K) =mulţimea părţilor lui X care sunt acoperite de o mulţime
cel mult numărabilă de mulţimi din K.
Definiţie 11.2.1 Funcţia µ ∗ : A (K) → R+ , µ ∗ (M) = inf {µ (B) |B ∈ K şi M ⊂ B } se numeşte
măsură exterioară Jordan indusă de µ pe A (K). (Pe scurt măsură exterioară sau măsură
superioară Jordan.)

Observaţie 11.2.1 K ⊂ A (K).

Observaţie 11.2.2 Dacă M ∈ K, atunci µ ∗ (M) = µ (M) ;

Observaţie 11.2.3 Mulţimea oarecare M de pe segmentul [a, b] este măsurabilă dacă şi numai
dacă µ ∗ (M) + µ ∗ (CM) = b − a.

Teoremă 11.2.1 Presupunem că (X, K, µ) este spaţiu cu măsură finită. Dacă B ∈ K şi M ⊂ B,
atunci expresia µ (B) − µ ∗ (B\M) nu depinde decât de M (deci nu şi de B).
188 Capitolul 11. Elemente de teoria integralei Lebesgue

Folosind această observaţie se introduce:

Definiţie 11.2.2 Presupunem că (X, K, µ) este spaţiu cu măsură finită. Funcţia µ∗ : A (K) →
R+ definită prin

µ∗ (M) = µ (B) − µ ∗ (B\M)

unde µ ∗ este măsura superioară Jordan, iar B ∈ K este o mulţime arbitrară care conţine
mulţimea M, se numeşte măsura interioară în sensul lui Jordan. Pe scurt, spunem că µ∗ (M)
este măsura interioară Jordan a lui M.

Definiţie 11.2.3 Funcţia µ∗ : A (K) → R+ definită prin

µ∗ (M) = sup {µ (B) |B ⊂ M, B închisă }

se numeşte măsura interioară (sau măsura inferioară) a mulţimii M.

Teoremă 11.2.2 Dacă µ ∗ : A (K) → R+ este măsura exterioară a mulţimii M, atunci

i) µ ∗ (φ ) = 0;
ii) dacă A ⊂ B, atunci µ ∗ (A) ≤ µ ∗ (B) ;
iii) µ ∗ (A ∪ B) ≤ µ ∗ (A) + µ ∗ (B) .

Teoremă 11.2.3 Dacă µ∗ : A (K) → R+ este măsura interioară a mulţimii M, atunci

i) µ∗ (φ ) = 0;
ii) dacă A ⊂ B, atunci µ∗ (A) ≤ µ∗ (B) ;
iii) µ∗ (A ∪ B) ≥ µ∗ (A) + µ∗ (B) .

Definiţie 11.2.4 O mulţime A ⊆ R se zice măsurabilă Jordan (după numele matematicianului

Marie Ennemond Camille Jordan (1838-1922)) dacă µ∗ (A) = µ ∗ (A).

Observaţie 11.2.4 Dacă f : [a, b] → R+ este continuă se poate demonstra că

A = (x, y) ∈ R2 |a ≤ x ≤ b, 0 ≤ y ≤ f (x)


este măsurabilă Jordan.

Definiţie 11.2.5 Fie M o mulţime oarecare. Funcţia


1 dacă x ∈ M
1M (x) =
0 dacă x ∈
/M

se numeşte funcţia indicator (sau funcţia caracteristică) a mulţimii M.

Definiţie 11.2.6 O funcţie f : X → R se numeşte funcţie simplă (etajată sau în scară) dacă
f (X) = Im f (x) (mulţimea imaginilor) este finită.
 11.3 Funcţii integrabile Lebesgue 189

n
Observaţie 11.2.5 Dacă f : X → R este funcţie simplă, atunci f (x) = Σ y j 1A j (x) unde
j=1


not
f −1
 
y j = A j = x ∈ X  f (x) = y j
n
cu Ai ∩ A j = φ pentru i 6= j, A j ∈ K, j = 1, ..., n, ∪ A j = X.
j=1

Definiţie 11.2.7 O funcţie f : X → R se numeşte discretă dacă mulţimea imaginilor este cel
mult numărabilă.

Observaţie 11.2.6 Dacă f : X → R este funcţie discretă, atunci

∞
f (x) = Σ y j 1A j (x)
j=1

unde

not
f −1
 
y j = A j = x ∈ X  f (x) = y j
∞
cu Ai ∩ A j = φ pentru i 6= j, A j ∈ K, j = 1, ..., n, ∪ A j = X.
j=1

Observaţie 11.2.7 S este măsurabilă dacă şi numai dacă 1S (x) este măsurabilă.

11.3 Funcţii integrabile Lebesgue

Fie (X, K, µ) spaţiu cu măsură. Notăm cu ε+ mulţimea funcţiilor simple măsurabile şi nenegative.
În construcţia integralei Lebesgue avem următorii paşi:
Pasul unu: Pentru funcţia f : X → R+ , f ∈ ε+ definim integrala Lebesgue a ei prin
n n n
Z Z Z
f dµ = Σ y j 1A j (x) dµ = Σ y j 1A j (x) dµ = Σ y j µ (A j ) .
X X j=1 j=1 X j=1
R
Aici
R
convenim ca 0 · ∞ = 0 (situaţia când y j = 0 şi µ (A j ) = ∞). Prin simbolul X f dµ se înţelege
X f (x) dµ (x).
R
Observaţie 11.3.1 Pentru orice A ∈ K avem X 1A dµ = µ (A) (se poate lua ca definiţie a
măsurii lui A).

Observaţie 11.3.2 Se poate arăta că funcţia 1A este discontinuă în orice punct şi deci nu este
integrabilă Riemann.

În cele ce urmează integrăm funcţii măsurabile nu neapărat simple.

Pasul doi: Este dat de integrala pentru o funcţie f : X → R+ măsurabilă. Pentru o astfel de
funcţie există un şir crescător de funcţii fn ∈ ε+ astfel încât f = lim fn a.p.t.
n→∞
Definim integrala lui f pe X în raport cu măsura µ (integrala Lebesgue) prin
Z Z
f dµ = lim fn dµ.
X n→∞ X

Este util de reţinut:

 190 Capitolul 11. Elemente de teoria integralei Lebesgue

Teoremă 11.3.1 — a lui René-Louis Baire (1874-1932). Orice funcţie reală f , definită,
mărginită şi integrabilă Riemann pe [a, b] este integrabilă Lebesgue pe [a, b] şi
Z Z
f dµ = f (x) dx.
[a,b] [a,b]

Observaţie 11.3.3 Dacă A ∈ K şi f : X → R+ este măsurabilă atunci

Z Z 
f dµ = sup gdµ |g ∈ ε+ , g ≤ f .
A A

Pasul trei: Pentru o funcţie oarecare f : X → R măsurabilă avem

| f (x)| + f (x) | f (x)| − f (x)
f + (x) = ≥ 0 şi f − (x) = ≥ 0.
2 2
Mai mult
 
f (x) dacă f (x) ≥ 0 − f (x) dacă f (x) ≤ 0
f + (x) = şi f − (x) =
0 dacă f (x) < 0 0 dacă f (x) > 0.
În particular funcţiile f + (x) = max {0, f }, f − (x) = − min {0, f } = max {0, − f } sunt măsurabile
şi ne-negativ şi are loc f (x) = f + (x) − f − (x). Definim integrala lui f prin
Z Z Z
f dµ = f + dµ − f − dµ
X X X
în ipoteza că cele două integrale din membrul drept nu sunt ambele +∞.
Pasul patru: În cazul funcţiei complexe f : X → C măsurabile unde f = Re ( f ) + iIm ( f )
dacă funcţiile Re ( f ) (partea reală a lui f ) şi Im ( f ) (partea imaginară a lui f ) sunt µ-integrabile
(adică integrabile Lebesgue în raport cu măsura µ), atunci f este µ integrabilă (sau altfel zis
µ-sumabilă) şi definim integrala lui f în raport cu măsura µ (integrala Lebesgue) prin
Z Z Z
f dµ = Re f dµ + i Im ( f ) dµ.
X X X

11.4 Probleme rezolvate

Exerciţiu 11.4.1 Să se arate că M = {x1 , x2 , ..., xn } ⊆ R este neglijabilă. 

Soluţie. Fie ε > 0 arbitrar. Pentru fiecare i fie

 ε ε   ε ε 
A1 = x1 − 2 , x1 + 2 , .... , An = xn − 2 , xn + 2 .
2 n 2 n 2 n 2 n
Cum
n
x1 ∈ A1 , x2 ∈ A2 , ...., xn ∈ An =⇒ M = {x1 , ..., xn } ⊂ ∪ Ai .
i=1
Astfel că
n n  ε ε  n 2ε 1 n ε
Σ µ (Ai ) = Σ xi + 2 − xi + 2 = Σ 2 = Σ
i=1 i=1 2 n 2 n i=1 2 n 2 i=1 n
ε n ε ε
= Σ 1 = n = < ε.
2n i=1 2n 2
Am demonstrat că M este neglijabilă.
Comentariu:
 
M ⊂ ∪An =⇒ µ (M) ≤ µ ∪An = Σµ (An ) < ε.
n n n
11.4 Probleme rezolvate 191

Observaţie 11.4.1 Notăm că problema se poate rezolva şi intuitiv "lungimea" unui singur
punct este zero, iar "lungimea" lui M se obţine adunând împreună lungimile lui {xi } pentru
fiecare i.

Exerciţiu 11.4.2 Să se arate că M = {x1 , x2 , ..., xn , ...} ⊆ R este neglijabilă. 

Soluţie. Alegem ε > 0 arbitrar iar pentru i oarecare. Fie

 ε ε  ε ε 
A1 = x1 − 3 , x1 + 3 , .... , An = xn − n+2 , xn + n+2 , ....
2 2 2 2
Cum
∞  ε ε 
x1 ∈ A1 , x2 ∈ A2 , ...., xn ∈ An , ... =⇒ M = {x1 , ..., xn , ...} ⊂ ∪ xi − i+2 , xi + i+2 .
i=1 2 2
Astfel că
n ∞  ε ε  ε
Σ µ (Ai ) = Σ xi + i+2 − xi + i+2 = < ε,
i=1 i=1 2 2 2
relaţie care demonstrează că M este neglijabilă.

Observaţie 11.4.2 Cele două exerciţii probează că orice mulţime cel mult numărabilă de
puncte (din X) este de măsură nulă. Cum mulţimile N, Z, Q sunt cel mult numărabile
=⇒ µ (N) = 0, µ (Z) = 0, µ (Q) = 0.

Exerciţiu 11.4.3 Fie f : [0, 1] → R definită prin


1 dacă x ∈ Q
f (x) =
0 dacă x ∈ R\Q.
R
Să se calculeze [0,1] f (x) dµ (x). 

Soluţie. Parcurgem următoarele etape:

Etapa 1. Este f funcţie simplă? Răspuns: Da.
Justificare: Imaginea lui f (x) = {0, 1} care este o mulţime finită.
Etapa 2. Cine sunt A j ? Răspuns
A1 = {x ∈ [0, 1] | f (x) = 0 } = {[0, 1] \Q}
A2 = {x ∈ [0, 1] | f (x) = 1 } = {[0, 1] ∩ Q} .
Observăm că A1 , A2 sunt măsurabile =⇒ 1A1 şi 1A2 sunt funcţii măsurabile. Observăm că
A1 ∪ A2 = {[0, 1] \Q} ∪ {Q ∩ [0, 1]} = [0, 1] .
Etapa 3. Calculăm integrala cu formula dată
Z
f (x) dµ (x) = y1 µ (A1 ) + y2 µ (A2 )
[0,1]
= 0·1+1·0 = 0
deoarece

 y1 = 0 şi µ (A1 ) = µ ([0, 1] \Q) = µ ([0, 1]) − µ (Q) = 1 − 0 = 1

 y2 = 1 şi µ (A2 ) = µ ([0, 1] ∩ Q) = 0

unde am folosit faptul că [0, 1] ∩ Q este mulţime cel mult numărabilă.
192 Capitolul 11. Elemente de teoria integralei Lebesgue

Exerciţiu 11.4.4 Fie f : [0, 1] → R definită prin

xs

dacă x>0
f (x) = , s ∈ (−1, ∞) .
0 dacă x=0
R
Să se calculeze [0,1] f dµ. 

Soluţie. Dacă s ≥ 0, atunci f este mărginită pe [0, 1] şi conform Teoremei Baire avem
( 1
Z 1 Z 1 Z 1 xs+1 
s =1 dacă s > 0
f (x) dµ (x) = f (x) dx = x dx = s+1 0
0 0 0 0 dacă s = 0.

Mai mult, dacă s < 0, atunci f este nemărginită pe [0, 1] şi deci integrala Riemann nu există.
Considerăm şirul de funcţii fn : [0, 1] → R definit pentru fiecare n ∈ N∗ prin

x dacă x ≥ n1
 s
fn (x) =
0 dacă 0 ≤ x < n1 .

Clar ( fn )n≥1 este crescător pe [0, 1] şi fn (x) → f (x) pentru orice x ∈ [0, 1]. Fiecare fn este
integrabilă Riemann pe [0, 1] şi deci, conform Teoremei Baire, Lebesgue integrabilă pe [0, 1] şi
x=1
xs+1 
Z 1 Z 1  
1 1
Z
f (x) dµ (x) = lim fn dµ = lim fn dµ = lim = lim 1 − s+1 .
0 n→∞ X=[0,1] n→∞ 1/n n→∞ s + 1  1 n→∞ s + 1 n
x= n

R1 n→∞ 1
Pe de altă parte cum s + 1 > 0 rezultă că 0 fn (x) dµ (x) → s+1 . Aşadar
1

Z 1  s+1 dacă −1 < s < 0
f (x) dµ (x) = 1 dacă s>0
0
0 dacă s = 0.

 12. Integrala dublă

12.1 Domeniu simplu conex în raport cu una din axe

Definiţie 12.1.1 Considerăm următoarele
 obiecte
i) o mulţime A = [a, b] × [c, d] = (x, y) ∈ R2 |a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d ⊆ R2 ;

ii) o funcţie f : A → 
R;
iii) o diviziune ∆ = Ai j i=1,n unde Ai j = [xi−1 , xi ] × [y j=1 , y j ] a dreptunghiului A =
j=1,m
[a, b] × [c, d];
iv) un sistem de puncte (ui , v j ) ∈ Ai j pentru orice i = 1, n şi j = 1, m, numit sistem de
puncte intermediare asociat diviziunii ∆. Numărul real
n m
Σ Σ f (ui , v j ) (xi − xi−1 ) (y j − y j−1 )
i=1 j=1

se numeşte suma Riemann asociată funcţiei f , diviziunii ∆ şi punctelor intermediare (ui , v j ).
Acest număr se notează printr-un simbol de forma σ∆ ( f , (u, v)) sau σ∆ ( f , (ui , v j )).

Definiţie 12.1.2 O funcţie f : A → R se numeşte integrabilă Riemann pe A [după numele

matematicianului Georg Friedrich Bernhard Riemann (1826-1866)], dacă oricare ar fi di-
viziunea ∆ şi alegerea punctelor intermediare (ui , v j ) există limita lui σ∆ ( f , (ui , v j )) pentru
n, m → ∞. Limita respectivă, notată I, se numeşte integrala dublă a lui f pe A şi se notează
prin:
Z Z
I= f (x, y) dxdy.
A

Observaţie 12.1.1 Dacă f ≥ 0, atunci I reprezintă volumul corpului de bază A şi delimitat
de suprafaţa f (A).

Observaţie 12.1.2 Dacă f este negativă pe A, atunci I exprimă volumul aceluiaşi corp luat
cu semnul minus.
194 Capitolul 12. Integrala dublă

Observaţie 12.1.3 Dacă f = 1, atunci I reprezintă aria lui A.

Presupunem că D este domeniu compact oarecare, iar f : D → R este o funcţie cu proprietatea
că există un dreptunghi A = [a, b] × [c, d] cu D ⊆ A astfel încât

f (x, y) dacă (x, y) ∈ D
F (x, y) =
0 dacă (x, y) ∈ A\D

este o funcţie integrabilă Riemann pe A. În aceste ipoteze definim

Z Z Z Z
f (x, y) dxdy = F (x, y) dxdy
D A

iar despre f spunem că este integrabilă Riemann pe D.

Proprietăţi ale integralei duble sunt redate în:

Teoremă 12.1.1 Fie D un domeniu compact oarecare, iar f o funcţie integrabilă Riemann pe
D. Au loc
i) dacă f , g : D → R sunt funcţii integrabile atunci şi f ± g este integrabilă pe D şi
Z Z Z Z Z Z
( f ± g) (x, y) dxdy = f (x, y) dxdy ± g (x, y) dxdy;
D D D

ii) dacă f : D → R este funcţie integrabilă, iar λ ∈ R atunci şi λ f este integrabilă pe D
şi
Z Z Z Z
λ f (x, y) dxdy = λ f (x, y) dxdy;
D D

iii) dacă D = D1 ∪ D2 , D1 ∩ D2 6= ∅, iar f este integrabilă pe D, atunci f este integrabilă

pe D1 şi respectiv D2 şi avem
Z Z Z Z Z Z
f (x, y) dxdy = f (x, y) dxdy + f (x, y) dxdy;
D D1 D2
RR
iv) dacă f este integrabilă pe D şi f ≥ 0 pe D, atunci f (x, y) dxdy ≥ 0;
D
v) dacă f este integrabilă pe D, atunci
Z Z
Aria (D) inf f (x, y) ≤ f (x, y) dxdy ≤ Aria (D) sup f (x, y) ;
(x,y)∈D (x,y)∈D
D

vi) dacă f este integrabilă pe D, atunci există (ξ , η) ∈ D astfel încât

Z Z
f (x, y) dxdy = f (ξ , η) · Aria (D) ;
D

vii) dacă f este integrabilă pe D, atunci | f | este integrabilă pe D şi

 
Z Z  Z Z
 

 f (x, y) dxdy ≤ | f (x, y)| dxdy.
 D  D

Calculul unei integrale duble se face cu ajutorul a două integrale simple succesive şi anume:
12.1 Domeniu simplu conex în raport cu una din axe 195

Teoremă 12.1.2 — Teoremă de descompunere I. Presupunem că domeniul D este

D = {(x, y) |a ≤ x ≤ b, ϕ1 (x) ≤ y ≤ ϕ2 (x) }

unde ϕ1 şi ϕ2 sunt funcţii continue pe [a, b], adică D este domeniu simplu conex în raport cu
axa Oy. Dacă f este o funcţie reală, definită şi continuă pe domeniul compact D, atunci
Z Z Z b Z ϕ2 (x) 
f (x, y) dxdy = f (x, y) dy dx.
a ϕ1 (x)
D

Tipuri de domenii simplu conexe în raport cu axa Oy sunt:

y D
↓
y = ϕ2 (x)

y = ϕ1 (x)
O(0, 0)
x

sau

y
B
D
↓

O(0,0)
x

Observaţie 12.1.4 Orice paralelă la Oy taie frontiera domeniului D în exact două puncte
situate pe graficele lui ϕ1 , respectiv ϕ2 .


Exerciţiu 12.1.1 Fie domeniul D = (x, y) −1 ≤ x ≤ 1, 2x2 ≤ y ≤ 1 + x2 . Să se reprezinte

RR
D şi să se calculeze I = (15x + 30y) dxdy. 
D
196 Capitolul 12. Integrala dublă

Soluţie. Reprezentăm D într-un sistem de axe

y = 1 + x2
y = 2x2
3

(−1, 2) 2 (1, 2)

1
D

−2 −1O(0, 0) 1 2 3 x
−1

−2

Calculăm I:

RR R 1 R 1+x2  R1

2 1+x2 dx
I= (15x + 30y) dxdy = −1 (15x +
2x2 30y) dy dx = −1 15xy + 15y y=2x2
R 1D
−45x4 − 15x3 + 30x2 + 15x + 15 dx = 32.


= −1

Teoremă 12.1.3 — Teoremă de descompunere II. Presupunem că domeniul D este definit
prin

D = {(x, y) |c ≤ y ≤ d, ψ1 (y) ≤ x ≤ ϕ2 (y) }

unde ψ1 şi ψ2 sunt funcţii continue pe [c, d], adică D este domeniu simplu conex în raport cu
axa Ox. Dacă f este o funcţie reală, definită şi continuă pe domeniul compact D, atunci
Z Z Z d Z ψ2 (x) 
f (x, y) dxdy = f (x, y) dy dx.
c ψ1 (x)
D

Tipuri de domenii simplu conexe în raport cu axa Ox sunt redate în

y D
↓
d
x = ψ1 (y) x = ψ2 (y)

O(0,0) x
12.1 Domeniu simplu conex în raport cu una din axe 197

sau

y
D
↓
d
x = ψ1 (y) x = ψ2 (y)

c
O(0,0) x

Observaţie 12.1.5 Orice paralelă la Ox taie frontiera domeniului D în două puncte situate pe
graficele lui ψ1 , respectiv ψ2 .

Exerciţiu 12.1.2 Fie p ∈ [2, ∞) şi domeniul D = {(x, y) |0 ≤ x ≤ 1, x ≤ y ≤ 1 }. Să se de-

R R p−2 p
seneze D şi calculeze I = y sin y dxdy. 
D

Soluţie. Reprezentăm D într-un sistem de axe

y

y=x

B y=1
A
D
O(0,0)
x

unde A este punctul de intersecţie al dreptei de ecuaţie y = 1 cu dreapta de ecuaţie y = x, iar

B este punctul de intersecţie al dreptei de ecuaţie y = 1 cu dreapta de ecuaţie x = 0. Obţinem
aşadar că domeniul D este triunghiul OAB reunit cu interiorul său.
Integrala de calculat devine succesiv:
Z Z Z 1Z 1 Z 1Z y
p−2 p p−2 p
I = y sin y dxdy = y sin y dydx = y p−2 sin y p dxdy
0 x 0 0
D
Z 1 Z 1
x=y 1 1
xy p−2 sin y2 y p−1 sin y p dy = − cos y p 10 = (1 − cos 1) .

= x=0
dy =
0 0 p p

În general, D, se va împărţi în subdomenii astfel încât o paralelă la una din axe să taie
frontiera lor exact în două puncte, iar integrala dublă pe D va fi egală cu suma integralelor duble
pe aceste domenii. De exemplu, dacă D = D1 ∪ D2 , cu D1 , D2 domenii de tip I sau tip II, atunci
integrala de calculat devine
Z Z Z Z Z Z
f (x, y) dxdy = f (x, y) dxdy + f (x, y) dxdy.
D D1 D2
 198 Capitolul 12. Integrala dublă

12.2 Trecerea la coordonate polare cu ajutorul transformărilor regulate

Definiţie 12.2.1 Fie a, b ∈ R.
i) Orice aplicaţie continuă γ : [a, b] → Rn se numeşte drum în Rn de capete γ (a), γ (b).
ii) Mulţimea I (γ) = { γ (t)|t ∈ [a, b]} ⊆ Rn se numeşte imaginea drumului γ iar

 x1 (t) = γ1 (t)
... t ∈ [a, b] (12.1)
xn (t) = γn (t)


se numesc ecuaţiile parametrice ale drumului γ = (γ1 (t) , ..., γn (t)).

iii) γ se numeşte drum închis dacă γ (a) = γ (b).

 Exemplu 12.2.1 Fie t ∈ [0, 2π] şi γ (t) = (cost, sint) drum în R2 de capete γ (0), γ (2π).
Imaginea drumului γ este cercul

I (γ) = (x (t) , y (t)) ∈ R2  x2 + y2 = 1

 

iar drumul este închis deoarece γ (0) = (1, 0) = γ (2π). 

Definiţie 12.2.2 Un drum γ : [a, b] → Rn se numeşte neted dacă este funcţie de clasă C1 şi
γ 0 (t) 6= 0 oricare ar fi t ∈ [a, b].

Definiţie 12.2.3 Două drumuri γ1 : [a1 , b1 ] → Rn şi γ2 : [a2 , b2 ] → Rn se numesc echivalente,

scriem γ1 ∼ γ2 , dacă există o aplicaţie ϕ : [a1 , b1 ] → [a2 , b2 ] continuă, strict crescătoare cu
ϕ (a1 ) = a2 , ϕ (b1 ) = b2 şi astfel încât

γ1 (t) = (γ2 (t) ◦ ϕ) (t) , ∀t ∈ [a1 , b1 ] .

Teoremă 12.2.1 Relaţia "∼" este o relaţie de echivalenţă.

Definiţie 12.2.4 O clasă de echivalenţă de drumuri echivalente în raport cu "∼" se numeşte

curbă.
Definiţie 12.2.5 O curbă se numeşte închisă (respectiv netedă) dacă drumul ce o determină
este închis (respectiv neted).

Exerciţiu 12.2.1 Să se reprezinte parametric următoarele curbe netede din planul xOy :
a) Segmentul de dreaptă AB, unde A (x1 , y1 ), B (x2 , y2 ) ;
b) Cercul x2 + y2 = ρ 2 parcurs pozitiv o dată;
2 2
c) Elipsa ax2 + by2 − 1 = 0 (a > 0, b > 0). 

Soluţie. a) Segmentul de dreaptă AB se poate reprezenta prin ecuaţiile parametrice


x (t) = (1 − t) x1 + tx2
, t ∈ [0, 1]
y (t) = (1 − t) y1 + ty2

şi coincide cu mulţimea { (x (t) , y (t))| t ∈ [0, 1]}.

b) Cercul x2 + y2 = ρ 2 parcurs pozitiv o dată se reprezintă parametric prin

x (t) = ρ cos ϕ
, ϕ ∈ [0, 2π] .
y (t) = ρ sin ϕ
12.2 Trecerea la coordonate polare cu ajutorul transformărilor regulate 199

c) Reprezentarea parametrică este


x (t) = a cos ϕ
, ϕ ∈ [0, 2π] .
y (t) = b sin ϕ

Noţiunile introduse fac posibilă demonstrarea următorului rezultat:

Teoremă 12.2.2 Fie D, D0 ⊆ R2 mulţimi compacte, mărginite de curbele FrD, FrD0 închise
şi netede. Fie T : D0 → D definită prin

x = x (u, v)
T: , (u, v) ∈ D0
y = y (u, v)

având proprietăţile
i) T este bijectivă pe D0 ;
ii) x (u, v) şi y (u, v) cu derivatele parţiale de ordin unu continue pe D0 ;
iii) Jacobianul lui T este diferit de zero în D0 , adică
 0
 xu xv0 

det JT (u, v) =  0  6= 0.
yu y0v 


Dacă f : D → R este integrabilă pe D, atunci

Z Z Z Z
f (x, y) dxdy = f (x (u, v) , y (u, v)) |det JT (u, v)| dudv.
D D0

Una din schimbările de variabilă în integrala dublă este trecerea de la coordonate carteziene
la coordonate polare:
   
x = ρ cos ϕ, ρ raza polară x − x0 = ρ cos ϕ
T: sau T : . (12.2)
y = ρ sin ϕ, ϕ unghiul polar y − y0 = ρ sin ϕ

Transformarea T este uşor de reţinut dacă folosim figura

y
ρ

O(0,0) )ϕ x
x

Mai mult observăm că (12.2) reprezintă chiar ecuaţiile parametrice ale cercului C ((x0 , y0 ) , ρ)
cu centrul în (x0 , y0 ) = (0, 0) sau (x0 , y0 ) ∈ R2 arbitrar. Jacobianul acestei transformări este
 
 cos ϕ −ρ sin ϕ 
det JT (u, v) =    = ρ.
sin ϕ ρ cos ϕ 
200 Capitolul 12. Integrala dublă

Aşadar
Z Z Z Z Z ρ Z 2π 
f (x, y) dxdy = f (ρ cos ϕ, ρ sin ϕ) dρdϕ = f (ρ cos ϕ, ρ sin ϕ) ρdρ dϕ,
0 0
D D0

unde D0 = (ρ, ϕ) ∈ R2  ρ ≥ 0, ϕ ∈ [0, 2π] .

 

Această schimbare de variabilă este recomandată (dar nu obligatorie!), atunci când domeniul
de integrare D este un disc, o porţiune dintr-un disc sau când funcţia de integrat conţine suma
x 2 + y2 .

ydxdy unde D = (x, y) x2 + y2 ≤ 4, y ≥ 0 prin
RR 
Exerciţiu 12.2.2 Să se calculeze I =
D
trei metode. 

Soluţie. Metoda 1: Scriem D sub forma

n  p o
D = (x, y) ∈ R2 −2 ≤ x ≤ 2, 0 ≤ y ≤ 4 − x2


şi
Z √4−x2
!

2
Z 2  Z 2 
1 1 16
I= 2 − x2 dx = − x x2 − 12  = .
ydy dx =
−2 0 −2 2 6 −2 3
n  p p o
2
Metoda 2: Scriem D sub forma D = (x, y) ∈ R 0 ≤ y ≤ 2, − 4 − y2 ≤ x ≤ 4 − y2

şi avem
Z 2 Z √4−y2
!

32 2 16
Z 2 p 
 2 2
I= √ ydx dy = 2y 4 − y2 dy = − 4 − y  = .
0 − 4−y2 0 3 0 3

Metoda 3: Efectuăm schimbarea de variabilă


x = ρ cos ϕ
T: , ρ ≥ 0, ϕ ∈ [0, 2π] .
y = ρ sin ϕ

Avem x2 + y2 ≤ 4 =⇒ (ρ cos ϕ)2 + (ρ sin ϕ)2 = ρ 2 ≤ 4 =⇒ ρ 2 ≤ 4 =⇒ ρ ∈ [0, 2] iar din y ≥ 0

=⇒ sin ϕ ≥ 0 =⇒ ϕ ∈ [0, π] =⇒ D0 = (r, ϕ) ∈ R2 |ϕ ∈ [0, 2] , ϕ ∈ [0, π] .


Reprezentăm D într-un sistem de axe Reprezentăm D0 într-un sistem de axe

y
5
4
3 π
2
ϕ
2  ϕ =π
1 D
π 00
x
−5 −4 −3 −2 −1 0 1 2 3 4 5 D0
−1
−2 3π
2
−3
−4
O(0,0) r
−5 r=0 r=2
 12.3 Probleme rezolvate 201

În final
Z 2 Z π 
16
Z Z
2
I= (ρ sin ϕ) ρdρdϕ = ρ sin ϕdϕ dρ = .
0 0 3
D0

Are loc un rezultat mai general:

Teoremă 12.2.3 Dacă f este continuă pe D∗ = {(ρ, ϕ) |ϕ ∈ [α, β ] , ρ ∈ [h1 (ϕ) , h2 (ϕ)] }
atunci
Z Z Z β Z h2 (ϕ)
f (x, y) dxdy = f (ρ cos ϕ, ρ sin ϕ) · ρdρdϕ,
α h1 (ϕ)
D

adică rezultat similar celor din Teoremele I şi II respectiv.

12.3 Probleme rezolvate

R R dxdy
Exerciţiu 12.3.1 Să se calculeze I = 1−xy unde D = { (x, y)| 0 ≤ x ≤ 1, 0 ≤ y ≤ 1}. 
D

Soluţie. Avem

x x2
Z 1 Z 1
 Z 1 Z 1 
dy ln (1 − x)
I = dx = − dx = 1 + + + ... dx
0 0 1 − xy 0 x 0 2 2
1 1 π 2
= 1 + 2 + 2 + ... = .
2 3 6

n o
(x, y) ∈ R2  − 1 ≤ y ≤ −4 (x − 1)2 şi să

Exerciţiu 12.3.2 Să se reprezinte domeniul D =
RR
se calculeze I = 2xdxdy. 
D

Soluţie. Inegalităţile −1 ≤ y ≤ −4 (x − 1)2 sunt echivalente cu


−1 ≤ y
y ≤ −4 (x − 1)2 .

Reprezentăm într-un sistem de axe xOy dreapta de ecuaţie y = −1 şi parabola y = −4 (x − 1)2 .
Înlocuind x = 1 în

y (x) = −4 (x − 1)2 =⇒ y (1) = −4 (1 − 1)2 = 0 =⇒ A (1, 0) .

Pe de altă parte

C 32 , −1



1 2 1
y = −1 ⇐⇒ (x − 1) = =⇒ x1,2 = ± + 1 =⇒
4 2 B 12 , −1 .
202 Capitolul 12. Integrala dublă

Domeniul D este reprezentat în figura

y
y = −1
y = −4(x − 1)2
1

A
−1 O(0, 0) 1 2 x
D
B C
−1

−2


(x, y) ∈ R2  x2 + y2 − 4x + 3 ≤ 0 şi să se

Exerciţiu 12.3.3 Să se reprezinte domeniul D=
2 2
RR

calculeze I = 4x − 3 − x − y dxdy. 
D

Soluţie. Efectuăm schimbarea de variabilă


x = 2 + ρ cos ϕ
T: ,
y = ρ sin ϕ

de unde rezultă D0 = (ρ, ϕ) ∈ R2  ϕ ∈ [0, 2π] , ρ ∈ [0, 1] . Reprezentăm D şi D0 într-un sistem
 

de axe

ϕ
ϕ = 2π
y

D D0
O(0, 0)
x

O(0,0) r
r=0 r=1

1 − ρ 2 ρdρdθ = 02π 01 ρ − ρ 3 dρdθ = π2 .

RR
R R

Avem I =
D0

Exerciţiu 12.3.4 Să se reprezinte D = (x, y) ∈ R2 x2 + y2 ≤ 4, y ≥ −x

şi se calculeze
RR 2
p−2
p
I= x + y2 2 sin x2 + y2 2 dxdy dacă p ∈ [2, ∞). 
D

Soluţie. Când domeniul de integrare D este un disc, o porţiune dintr-un disc sau când funcţia
de integrat conţine suma x2 + y2 se recomandă (dar nu este obligatorie) trecerea la coordonate
12.3 Probleme rezolvate 203

polare. În cazul acestei integrale "recomandă"

R p−2
devine "obligatorie" deoarece dacă nu trecem
la coordonate polare nu se poate calcula z sin z p dz. Aşadar, este necesar să efectuăm
schimbarea de variabilă

x = ρ cos ϕ
T: , ρ ≥ 0, ϕ ∈ [0, 2π] .
y = ρ sin ϕ

Notăm că ρ ≥ 0 deoarece este raza polară, iar ϕ ∈ [0, 2π] este unghiul polar, în cazul în care nu
există restricţii asupra lui x şi y. Cum în domeniul D al problemei avem şi alte restricţii pentru
x, y obţinem că ρ şi ϕ se vor restrânge în intervalul [0, ∞) şi [0, 2π] astfel:
Metoda 1: Cea mai des folosită şi utilă în acelaşi timp, deoarece nu necesită desenarea
domeniului D care uneori este destul de dificil de reprezentat (spre exemplu dacă am avea de
calculat integrale duble pe domenii de forma

n 
p o
D = (x, y) ∈ R2  x2 + y2 + 2 x2 + y2 ≤ 4, y ≥ −x


sau am avea de implementat un algoritm de rezolvare a astfel de integrale), este de a rezolva

inegalitatea y ≥ −x echivalentă cu sin ϕ ≥ − cos ϕ astfel

reprezentăm grafic sin x şi − cos x

y
1

0.5

π 3π
x 0 2 π 2 2π
x sin x 0 1 0 −1 0
−2π − 3π −π π
2
π
2
π 3π 2π
2 2 cos x 1 0 −1 0 1

−0.5

−1

sin x cos x

Observăm că, graficul funcţiei − cos x este sub graficul lui sin x pe mulţimea 0, 3π
   7π 
4 ∪ 4 , 2π ,
iar pe de altă parte din inegalitatea x2 + y2 ≤ 4 deducem că ρ ∈ [0, 2].
Am demonstrat că
    
3π 7π
D0 = (ρ, ϕ) ∈ R2  ρ ∈ [0, 2] , ϕ ∈ 0,

∪ , 2π
4 4
     
2
 3π 2
 7π
= (ρ, ϕ) ∈ R ρ ∈ [0, 2] , ϕ ∈ 0, ∪ (ρ, ϕ) ∈ R ρ ∈ [0, 2] , ϕ ∈ , 2π
4 4
| {z } | {z }
not ăm not ăm
= D1 = D2
204 Capitolul 12. Integrala dublă

iar integrala de calculat devine succesiv

Z Z
2 2

p−2 2 2

2p Z Z
p−1 p
Z Z
I = x +y 2
sin x + y dxdy = ρ sin ρ dρdϕ + ρ p−1 sin ρ p dρdϕ
D D1 D2
3π
2 Z 2π Z 2
Z Z  
4
= ρ p−1 sin ρ p dρ dϕ + 7π
ρ p−1 sin ρ p dρ dϕ
0 0 4 0
3π 2 Z 2π 2
1 1
Z
4
p p
 
= − cos ρ  dϕ + 7π − cos ρ  dϕ
0 p 0 4
p 0
  Z 3π   Z 2π
1 p 1 4 1 p 1
= − cos 2 + dϕ + − cos 2 + dϕ
p p 0 p p 7π
4
     
3π 1 p 1 1 p 1 π 1 p 1
= − cos 2 + + − cos 2 + = π − cos 2 + .
4 p p p p 4 p p

După cum se observă integrala a fost calculată fără a reprezenta domeniul D. Vom obţine acelaşi
rezultat prin desenarea domeniului D.
Metoda 2: Constă în desenarea domeniului D. Reprezentăm cercul de rază 2: x2 + y2 = 22 .
Porţiunea x2 + y2 ≤ 4 este discul de centru (0, 0) şi rază 2. Reprezentăm dreapta de ecuaţie
y = −x. Porţiunea y ≥ −x este partea superioară dreptei de ecuaţie y = −x.

y
5
4
3 π
y = −x 2
2 
1 D
π 00
0 1 x
−5 −4 −3 −2 −1 2 3 4 5
−1
−2 3π
2
−3
−4
−5

Pornim de la 00 pe direcţia  şi obţinem ϕ ∈ 0, π2 + π4 ∪ 3π

   π

2 + 4 , 2π .
Am demonstrat că
    
3π 7π
D0 = (ρ, ϕ) ∈ R2  ρ ∈ [0, 2] , ϕ ∈ 0,

∪ , 2π
4 4

iar pentru calculul integralei, se procedează ca în Metoda 1.

RRx
Exerciţiu 12.3.5 Să se calculeze I = 3 dxdy unde
D
  
2
 2p 2
D = (x, y) ∈ R y ≤ 9 − x , y ≥ 2x, y ≥ −2x .
3

12.3 Probleme rezolvate 205
2 2
Soluţie. Notăm că ecuaţia elipsei este ax2 + by2 = 1 =⇒ această relaţie stabileşte în mod implicit
o relaţie între x şi y. Putem explicita o parte a funcţiei implicite, mai precis
s  s 
2 x2
 
2
x 2
y = − b 1 − 2 , respectiv y = b 1 − 2 .
a a
√ 2 2
Observăm că y = 23 9 − x2 este chiar partea superioară a elipsei 3x2 + 2y2 = 1. Reprezentăm
dreptele de ecuaţie y = −2x şi y = 2x. Trecem la reprezentarea domeniului D:

y = −2x 2
A0 (x0 , y0 ) A1 (x1 , y1 ) y = √6
10
D
−3 3
0 x

y = 2x −2

Trebuie determinate punctele de intersecţie A0 (x0 , y0 ) şi A1 (x1 , y1 ): √

1: punctul A0 (x0 , y0 ) se determină rezolvând ecuaţia −2x = 32 9 − x2 din care se obţine
x0 = − √310 şi y0 = √610 ;
√
2: punctul A1 (x1 , y1 ) se determină rezolvând ecuaţia 2x = 23 9 − x2 din care se obţine
x1 = √310 şi y1 = √610 .
Domeniul D fiind triunghi curbiliniu există mai multe soluţii ce se pot da la această problemă.
Le prezentăm pe acelea care sunt distincte:
Metoda 1: Împărţim triunghiul curbiliniu în două triunghiuri curbilinii, iar integrala de
calculat devine, în situaţia în care privim D1 şi D2 conexe în raport cu Oy:

y = −2x 2
A0 (x0 , y0 ) A1 (x1 , y1 )
D1 D2
−3 3
0 x

y = 2x −2
206 Capitolul 12. Integrala dublă

Calculăm integrala
x x
Z Z Z Z
I= dxdy + dxdy = I1 + I2
3 3
D1 D2

unde
Z 2 √9−x2
Z 0
! Z 0
3 x 2  p 
2 dx
I1 = dy dx = x 3x + 9 − x
− √310 −2x 3 − √310 9

2 3 0
 
2 2p 2
2p 2
= x 9−x − 9−x + x 
27 3 9 − √3 10

iar
Z 2 √9−x2
!
√3 Z √3
x 10 2
Z p 
10 3
I2 = dy dx = x 9 − x2 − 3x dx
0 2x 3 0 9
  √3
2 2p 2
2p 2
2 3  10
= x 9−x − 9−x − x 
27 3 9 0
R √
3
şi obţinem I1 + I2 = 0. În demonstraţie am folosit faptul că x a2 − x2 dx = − 13 a2 − x2 2 .
Metoda 2: Împărţim domeniul D în domeniile D1 şi D2

y = −2x 2
A0 (x0 , y0 ) D A1 (x1 , y1 ) y = √6
2 10
D1
−3 3
0 x

y = 2x −2

Privim D1 simplu conex în raport cu Ox, iar D2 simplu conex în raport cu Oy. Integrala de
calculat devine
Z 2 √9−x2
Z √6 Z y  Z √3
!
x x 2 x x
Z Z Z Z
10 10 3
I= dxdy + dxdy = dx dy + dy dx = 0 + 0.
3 3 0 − 2y 3 − √310 √6
10
3
D1 D2 | {z } | {z }
=0 =0

Metoda 3: Efectuăm schimbarea de variabilă


x = 3ρ cos ϕ
T: ,
y = 2ρ sin ϕ
12.3 Probleme rezolvate 207

de unde rezultă D0 = (ρ, ϕ) ∈ R2  ϕ ∈ π4 , 3π

   
4 , ρ ∈ [0, 1] , iar integrala de calculat devine
succesiv
Z 3π Z 1 
x 3ρ cos ϕ
Z Z Z Z
4
2
I= dxdy = 6ρdρdϕ = π 6ρ cos ϕdρ dϕ = 0
3 3 4 0
D D0

unde am folosit faptul că

 
 3 cos ϕ −3ρ sin ϕ 
det JT (u, v) =   = 6ρ.
2 sin ϕ 2ρ cos ϕ 

Exerciţiu 12.3.6 Să se calculeze integrala dublă

Z Z
I= (x + y)2p (x − y)2q dxdy, p, q ∈ N
D

unde D este pătratul mărginit de dreptele x + y = 1, x + y = −1, x − y = −1, x − y = −3. 

Soluţie. Ecuaţiile dreptelor ce mărginesc pătratul D, cât şi expresiile din integrala dublă indică

schimbarea de variabilă
  
u = x+y  1 1 
 = −2
T: cu JT (u, v) = 
v = x−y 1 −1 

unde γ este transformare regulată. Observăm că T transformă pătratul D în pătratul D0 din planul
uOv, mărginit de dreptele u = −1, u = 1, v = −3, v = −1 astfel

v u
y O(0,0)
(−1, 0) (1, 0)

(−1, 2)

y = x + 3 y = −x + 1
(−2, 1) D (0, 1) D0
y = −x − 1 y = x + 1
(−1, −3) (1, −3)
(−1, 0) O(0,0) x

Ţinând seama că pentru transformarea inversă T −1 determinantul funcţional este

1 1
JT −1 (x, y) = =−
JT (u, v) 2
integrala de calculat devine
Z −1
1 1 2p

1 2p 2q
Z Z Z Z Z
2p 2q 2q
I = (x + y) (x − y) dxdy = I = u v dudv = u v dv du
2 2 −1 −3
D D 0

2p+1
1 2q+1
−1 "
2q+1 2q+1
#"
2p+1
#
1 u  v 
 =− 1 (−1) (−3) (−1) 1
=  − − .
2 2p + 1 −1 2q + 1 −3 2 2q + 1 2q + 1 2p + 1 2p + 1
208 Capitolul 12. Integrala dublă

Exerciţiu 12.3.7 Să se calculeze

Z Z
3/2 5/2
dxdy unde D = (x, y) ∈ R2  x + y ≤ 1, x ≥ 0, y ≥ 0 .
 
x y
D

Soluţie. Reprezentăm într-un sistem de axe xOy dreapta de ecuaţie y = 1 − x. Pentru y = 0 =⇒

x = 1 =⇒ A (1, 0) , iar pentru x = 0 =⇒ y = 1 =⇒ B (0, 1). Aşadar domeniul D este triunghiul
AOB

y = 1−x

O(0,0) D
A x

Atunci
 y=1−x 
5
Z 1 Z 1−x Z 1 +1

x 32 y
Z Z 
3 5 3 5 2
I = x 2 y 2 dxdy = x 2 y 2 dy dx =  dx

5 
0 0 0 2 + 1 
D y=0
Z 1 7 Z 1 Z 1
3 (1 − x) 2 2 3 7 2 5 9
= x2 7
dx = x 2 +1−1 (1 − x) 2 −1+1 dx = x 2 (1 − x) 2 −1 dx
0 2
7 0 7 0
5 9 5 9
 




2 5 9 2Γ 2 Γ 2 2Γ 2Γ 2 π
= B , = 5 9

= =
7 2 2 7 Γ 2 + 2
7 Γ (7) 512

deoarece
         
5 5 3 3 3 3 1
Γ = Γ +1−1 = Γ +1 = Γ = Γ +1
2 2 2 2 2 2 2
  √
3 1 1 3 π
= · ·Γ =
2 2 2 4

iar

7 5 3 1√ 105 √
     
9 9 7
Γ =Γ +1−1 = Γ + 1 = ... = · · · π= π.
2 2 2 1 2 2 2 8

Exerciţiu 12.3.8 Să se calculeze

y
Z Z
dxdy unde D = (x, y) ∈ R2  x ≥ y, y ≥ 0 .
 
5
(1 + x)
D


12.3 Probleme rezolvate 209

Soluţie. Reprezentăm într-un sistem de axe xOy dreapta de ecuaţie y = x. Domeniul D este
partea de sub dreapta y = x (adică porţiunea y ≤ x) intersectată cu porţiunea y ≥ 0

y
y=x

D
O(0,0)
x

şi este nemărginit. Uzând de aceste informaţii integrala se calculează astfel

"
Z ∞ Z x
# " Z x
#
y y 1
Z Z Z ∞
dxdy = dy dx = ydy dx
(1 + x)5 0 0 (1 + x)
5
0 (1 + x)5 0
D
" x #
1 y2  x2 x3−1
Z ∞ Z ∞ Z ∞
= dx = dx = 2+3
dx
0 (1 + x)5 2 0 0 2 (1 + x)
5
0 2 (1 + x)


1 1 Γ (2) · Γ (3) 1 1!2! 1

= B (3, 2) = = = .
2 2 Γ (2 + 3) 2 4! 24

Exerciţiu 12.3.9 Să se calculeze

Z Z
xydxdy unde D = (x, y) ∈ R2  4 ≤ x2 + y2 ≤ 9, y ≥ 0 .
 

Soluţie. Reprezentăm într-un sistem de axe xOy cercurile de ecuaţie x2 + y2 = 4 şi x2 + y2 = 9.

Domeniul D este reprezentat în

y
5
4
3 π
2
2 
1 D
π 00
0 1 x
−5 −4 −3 −2 −1 2 3 4 5
−1
−2 3π
2
−3
−4
−5
210 Capitolul 12. Integrala dublă

Deoarece domeniul de integrare conţine expresia x2 + y2 este recomandat să trecem la coordonate
polare

x = ρ cos ϕ
T: , ρ ≥ 0, ϕ ∈ [0, 2π] .
y = ρ sin ϕ
Din
4 ≤ x2 + y2 ≤ 9 =⇒ 4 ≤ (ρ cos ϕ)2 + (ρ sin ϕ)2 = ρ 2 ≤ 9
=⇒ 4 ≤ ρ 2 ≤ 9 =⇒ ρ ∈ [2, 3] .
Inegalitatea y ≥ 0 este echivalentă cu ρ sin ϕ ≥ 0 astfel
reprezentăm grafic sin x
y
1

0.5

π 3π
x x 0 2 π 2 2π
−2π − 3π −π π
2
π
2
π 3π 2π sin x 0 1 0 −1 0
2 2

−0.5

−1

sin x

şi observăm că graficul funcţiei sin x este deasupra graficul lui y = 0 pe intervalul [0, π]. Aşadar,
domeniul D se transformă prin transformarea T în

ϕ
ϕ =π

D0

O(0,0) r
r=2 r=3

de unde D0 = (ρ, ϕ) ∈ R2  ρ ∈ [2, 3] , ϕ ∈ [0, π] , iar integrala de calculat devine

 

ρ=3 !
ρ 4 
Z Z Z π Z 3  Z π
3
xydxdy = ρ cos ϕ sin ϕdρ dϕ = cos ϕ sin ϕ dϕ
0 2 0 4 ρ=2
D
34 − 24 π 34 − 24
 π
1
Z 
= sin 2ϕdϕ = − cos 2ϕ  = 0.
2·4 0 2·4 2 0
12.3 Probleme rezolvate 211

(x, y) ∈ R2  4 ≤ x2 + y2 ≤ 9, y ≥ 0 atunci să se calculeze

Exerciţiu 12.3.10 Dacă D =
Z Z
I= x2 y2m−2 dxdy
D

pentru m = 3 şi m ∈ N\ {0, 1} oarecare. 

Soluţie. Am văzut din Exerciţiul 12.3.9 că, prin transformarea


x = ρ cos ϕ
T: , ρ ≥ 0, ϕ ∈ [0, 2π]
y = ρ sin ϕ
domeniul D se transformă

D0 = (ρ, ϕ) ∈ R2  ρ ∈ [2, 3] , ϕ ∈ [0, π] .

 

În concluzie, integrala de calculat devine

Z Z Z π Z 3 
2 2m−2 2m−1 2 2m−2
I = x y dxdy = ρ cos ϕ sin ϕdρ dϕ
0 2
D
Z π 2m ρ=3
32m − 22m
Z π
ρ 
= cos2 ϕ sin2m−2 ϕdϕ = cos2 ϕ sin2m−2 ϕdϕ
0 2m ρ=2 0 2m

2m 2m
Z π 
3 −2
Z π
= sin2m−2 ϕdϕ − sin2m ϕdϕ .
2m 0 0

Notăm şi calculăm

Z π Z π
Im = sin 2m
ϕdϕ = sin2m−1 ϕ (− cos ϕ)0 dϕ
0 0
π Z π
2m−1
= sin ϕ (− cos ϕ)0 + (2m − 1) sin2m−2 ϕ cos2 ϕdϕ
0
Z π
2m−2 2


= (2m − 1) sin ϕ 1 − sin ϕ dϕ
0
Z π Z π 
= (2m − 1) sin2m−2 ϕdϕ − sin2m ϕdϕ = (2m − 1) (Im−1 − Im ) .
0 0

Am obţinut relaţia de recurenţă

Im = (2m − 1) (Im−1 − Im )

sau echivalent

(2m − 1 + 1) Im = (2m − 1) Im−1

relaţie din care rezultă că

2m − 1
Im = Im−1 .
2m
Revenim la integrala de calculat
32m − 22m 32m − 22m 1
 
2m − 1
I = Im−1 − Im−1 = Im−1
2m 2m 2m 2m
32m − 22m 1 2 (m − 1) − 1
= Im−2
2m 2m 2 (m − 1)
212 Capitolul 12. Integrala dublă

obţinând o relaţie de recurenţă pentru m ∈ N\ {0, 1} oarecare. Pentru m = 3 avem

36 − 26 1 2 · 2 − 1 36 − 26 1 2 · 2 − 1 36 − 26 1 3 1 − cos 2ϕ
Z π Z π
I = I1 = sin2 ϕdϕ = dϕ
6 6 2·2 6 6 2·2 0 6 6 2·2 0 2
6
3 −2 16
= π.
6 16
 13. Recapitulare finală

13.1 Test grilă rezolvat

Subiectul 13.1.1 — 3 puncte. (0,3 p) 1) Se consideră şirul numeric (an )n∈N , convergent la
numărul π. Atunci
a) lim an = 0;
n→∞
b) lim an = ∞;
n→∞
c) lim an = lim an ;
n→∞ n→∞
d) lim an < lim an ;
n→∞ n→∞
e) lim an + lim an = π.
n→∞ n→∞
(0,3 p) 2) Restul de ordinul p al unei serii numerice convergente este
a) divergent când p → ∞;
b) convergent la suma seriei când p → ∞;
c) convergent la p când numărul termenilor din suma parţială de ordinul p a seriei tinde la
∞;
d) convergent la 0 când p → ∞;
e) diferit de suma seriei când p = 0.
(0,3 p) 3) Fie funcţiile fn : R → R, n ∈ N. Dacă x ∈ R este punct de convergenţă al seriei
∞
de funcţii Σ fn şi α = lim fn (x), atunci
n=0 n→∞
a) α = −1;
b) α = 0;
c) α = 1;
d) α = e;
e) α = ∞.
(0,3 p) 4) Fie A ⊆ R2 mulţime deschisă, f : A → R, (a, b) ∈ A, f diferenţiabilă în (a, b).
Atunci
a) nu există fy0 (a, b) ;
b) nu există fx0 (a, b);
c) f nu este continuă în (a, b);
f (x, y) − f (a, b) − fx0 (a, b) (x − a) − fy0 (a, b) (y − b) = 0;

d) lim
(x,y)→(a,b)
214 Capitolul 13. Recapitulare finală

e) dacă b = 2a, atunci

f (x, y) − f (a, 2a) − fx0 (a, 2a) (x − 2a) − fy0 (a, 2a) (y − a) = 0.
 
lim
(x,y)→(a,b)

(0,3 p) 5) Se consideră funcţiile f : R2 → RR diferenţiabilă, cu derivate parţiale continue,

29
g : [0, 1] → R derivabilă şi F : [0, 1] → R, F (t) = g(t) f (x,t) dx. Atunci
R 29
a) F 0 (t) = 0 0
g(t) ft (x,t) dx − g (t) · f (g (t) ,t) ;
R 29
b) F 0 (t) = g(t) ft0 (x,t) dx;
c) F 0 (t) = g29 0
R
0 (t) ft (x,t) dx;

d) F 0 (t) = g00 (t) ft0 (x,t) dx

R
R 29 0
e) F 0 (t) = g(t) fx (x,t) dx + g (t) · f (g0 (t) ,t) .
(0,3 p) 6) Fie f : Rn → R şi α ∈ Rn . Care dintre următoarele proprietăţi defineşte α ca
punct de minim local pentru f :
a) f (a) < f (x) pentru orice x ∈ Rn ;
b) pentru orice vecinătate V a lui α şi orice x ∈ V avem f (α) ≤ f (x);
c) pentru orice x ∈ Rn există o vecinătate V a lui x astfel încât f (α) ≤ f (x);
d) pentru orice vecinătate V a lui α există x ∈ V astfel încât f (α) ≤ f (x);
e) există o vecinătate V a lui α astfel încât f (α) ≤ f (x) pentru orice
 x ∈ V.  R 1 R 30
(0,3 p) 7) Fie f : [0, 1] × [13, 30] → R continuă, astfel încât I = 0 13 f (x, y) dy dx = 29.
R 30 R 1 
Dacă J = 13 0 f (x, y) dx dy atunci
a) J = 29;
1
b) J = 29 ;
c) J = 1;
d) J = −29;
I
e) 13 < J < 3I .
arctg(tx)
(0,3 p) 8) Se dă funcţia f (x,t) = x unde (t, x) ∈ R∗ × R∗ . Alegeţi varianta corectă,
ştiind că F (t) = 01 f (x,t) dx:
R

a) F 0 (t) = arctgt;
b) F 0 (t) · F (t) = 1t ;
c) F 0 (t) = arctgt
1
;
1
d) F 0 (t) = tgt;
arctgt
e) F 0 (t) = t .
∞ ∞
2n n2n −2n+1
(0,3 p) 9) Fie seria Σ = e2 şi S = Σ atunci
n=0 n! n=0 n!
a) S = −2;
b) S = 0;
c) S = 1;
d) S = e;
e) S = e2 .
2
(0,15 p) 10) Dacă I = 0∞ e−3x dx, atunci
R

a) I = π4 ;
√
b) I = √ π;
c) I = 63π ;
d) I = π2 ;
e) I = 2π 3 .
(0,15 p) 11) Fie S = ∑ n−1
n! , atunci:
n≥0
13.1 Test grilă rezolvat 215

a) (S = −2);
b) (S = 0);
c) (S = 1);
d) (S = e)
;
e) S = e2 .
n→∞
Soluţie. 1) Răspuns corect c). Justificare. Cum în cazul problemei an → π ∈ R se poate
aplica Teorema 2.2.4 care afirmă că lim an = lim an = π.
n→∞ n→∞
∞
2) Răspuns corect d). Justificare. Fie Σ an o serie numerică convergentă. Cum seria este
n=0
convergentă are o sumă S. Seria se scrie
∞
Σ an = a0 + a1 + ... + a p−1 + a p + a p+1 + a p+2 + ... = s p + R p
n=0 | {z } | {z }
not ăm not ăm
= sp = Rp

p ∞ ∞ ∞
unde s p = Σ an , iar R p = Σ an . Cum Σ an este convergentă la S =⇒ Σ an = s p + R p = S
n=0 n=p+1 n=0 n=0
şi lim s p = S. Astfel că, trecând la limită cu p → ∞ în relaţia S = s p + R p obţinem
p→∞

S = S + lim R p =⇒ lim R p = 0.
p→∞ p→∞

∞ ∞
3) Răspuns corect b). Justificare. Σ fn (x) convergentă la suma s (x) =⇒ Σ fn (x) = s (x).
n=0 n=0
n
Fie sn (x) = Σ fk (x).
k=0
Observăm că sn (x) = sn−1 (x) + fn (x) sau echivalent sn (x) − sn−1 (x) = fn (x). Trecând la
limită pentru n → ∞ în această relaţie, avem lim fn (x) = 0.
n→∞
4) Răspuns corect d). Justificare. A deschisă =⇒ A = Int (A) =⇒ (a, b) ∈ Int (A) rezultă
din Definiţia 6.2.1 şi Teorema 6.3.1 că

f (x, y) − f (a, b) − fx0 (a, b) (x − a) − fy0 (a, b) (y − b) = ω (x, y) dE ((x, y) , (a, b)) (13.1)
q
unde lim ω (x, y) = ω (a, b) = 0, iar dE ((x, y) , (a, b)) = (x − a)2 + (y − b)2 este distanţa
(x,y)→(a,b)
euclidiană. Trecând la limită în (13.1) se obţine că

f (x, y) − f (a, b) − fx0 (a, b) (x − a) − fy0 (a, b) (y − b)

 
lim
(x,y)→(a,b)
= lim ω (x, y) dE ((x, y) , (a, b)) = 0.
(x,y)→(a,b)

5) Răspuns corect a). Justificare. Rezultă direct din Teorema 9.1.2 pentru v (y) = 29, iar
u (t) = g (t).
6) Răspuns corect e). Justificare. În cazul problemei V ∩ R p = V, astfel că avem concluzia
din Definiţia 7.1.2.
7) Răspuns corect a). Justificare. Se aplică Teorema 9.1.3 cu a = 0, b = 1, c = 13 şi d = 30.
8) Răspuns corect e). Justificare. Se aplică Teorema 9.1.2, astfel
(tx)0
Z 1 Z 1 Z 1 Z 1
1 1 1
F 0 (t) = ft0 (x,t) dx = · xdx = dx = dx
0 0 x (1 + t 2 x2 ) 0
2
1+t x 2 t 0 1 + t 2 x2
x=1
1  arctgt
= arctg (tx) = .
t x=0 t
216 Capitolul 13. Recapitulare finală

9) Răspuns corect b). Justificare. Se observă că

n2n − 2n+1 n2n − 2n+1 2n−1 2n
 
∞ ∞ ∞
Σ = −2 + Σ = −2 + Σ 2 −2
n=0 n! n=1 n! n=0 (n − 1)! n!
n−1 n n ∞ 2n
 
∞ 2 ∞ 2 ∞ 2
= −2 + 2 Σ −2 Σ = −2 + 2 Σ − 2 −1 + Σ
n=1 (n − 1)! n=1 n! n=0 n! n=0 n!
2 2 2 2


= −2 + 2e − 2 −1 + e = −2 + 2e + 2 − 2e = 0.
∞ ∞
Menţionăm că seria Σ an este convergentă dacă şi numai dacă seria Σ an este convergentă
n=0 n=k
pentru orice k ∈ N. Dar, trebuie să reţinem că, sumele acestor serii nu sunt egale. √
2
10) Răspuns corect c). Justificare. Din Teorema 9.3.15 se cunoaşte că J = 0∞ e−x dx = 2π .
R
√ 2
Intuim că folosim acest rezultat! Scriem I = ∞ e−( 3x) dx şi efectuăm schimbarea de variabilă
R
0

√  t → ∞ când x → ∞
x = t =⇒ t → 0 când x → 0
 √
3dx = dt

pentru a obţine
√ √
1
Z ∞
−3x2
√ 1
Z ∞
−t 2 1 π 3π
I=√ e 3dx = √ e dx = √ J = √ = .
3 0 3 0 3 2 3 6
11) Răspuns corect b). Justificare. Observăm că şirul, sumelor parţiale se scrie succesiv
k k  
n − 1 −1 n 1
sk = ∑ = +∑ −
n=0 n! 0! n=1 n! n!
     
1 1 2 1 k 1 1 k→∞
= −1 + − + − + ... + − = −1 + 1 − → 0.
1! 1! 2! 2! k! k! k!

∞ √
Subiectul 13.1.2 — 3 puncte. (0,3 p) 1) Fie Σ an o serie cu termenii pozitivi şi L = lim n a .
n
n=0 n→∞
Atunci
a) dacă L ≤ 1, seria este convergentă;
b) dacă L < 1, seria este convergentă;
c) dacă L ≥ 1, seria este convergentă;
d) dacă L > 1, seria este convergentă;
e) dacă L = 0, nu putem afirma nimic despre natura seriei.
∞
(0,3 p) 2) Fie Σ fn o serie de funcţii uniform convergentă pe intervalul [a, b] către funcţia
n=1
sumă f . Care afirmaţie este adevărată?
a) Dacă toate funcţiile fn sunt continue pe [a, b], atunci f este derivabilă pe [a, b].
∞
b) Dacă toate funcţiile fn sunt derivabile pe [a, b], atunci f 0 (x) = Σ fn0 (x), ∀x ∈ [a, b].
n=1
∞ Rb Rb
c) Dacă toate funcţiile fn sunt integrabile pe [a, b], atunci Σ a fn (x) dx = a f (x) dx.
n=1
d) Dacă toate funcţiile fn sunt derivabile pe [a, b], atunci f nu este integrabilă pe [a, b].
e) Dacă fn este continuă pe [a, b], ∀n ∈ N∗ , atunci f este continuă pe [a, b].
(0,3 p) 3) Fie f : R2 → R, (a, b) ∈ R2 . Care afirmaţie este adevărată:
a) f diferenţiabilă în (a, b) implică f continuă în (a, b);
b) f are derivate parţiale în (a, b) implică f continuă în (a, b);
c) f are derivate parţiale în (a, b) implică f diferenţiabilă în (a, b);
13.1 Test grilă rezolvat 217

d) f continuă în (a, b) implică f are derivate parţiale în (a, b);

e) f are derivate parţiale în (a, b) implică f este mărginită într-o vecinătate a lui (a, b).
(0,3 p) 4) Un şir de numere reale (an )n∈N se numeşte şir Cauchy (sau fundamental) dacă:
a) ∃ε > 0 astfel încât |an+p − an | < ε, ∀n ∈ N, ∀p ∈ N;
b) ∀ε > 0, ∃Nε ∈ N şi Pε ∈ N astfel încât |an+p − an | < ε, ∀n ≥ Nε , ∀p ≥ Pε ;
c) ∀ε > 0, ∃ Pε ∈ N astfel încât |an − a p | < ε, ∀n ∈ N, ∀p ≥ Pε ;
d) ∀ε > 0, ∃Nε ∈ N astfel încât |an+p − an | < ε pentru orice n ≥ Nε şi orice p ∈ N;
e) ∀ε > 0 şi p ∈ N există Nε,p ∈ N astfel încât |an+p − an | < ε pentru orice n ≥ Nε,p .
(0,3 p) 5) Fie f : A → R, A ⊆ R2 şi (a, b) ∈ A punct interior. Spunem că (a, b) este punct
staţionar al funcţiei f dacă:
a) f este diferenţiabilă în (a, b) şi fx0 (a, b) = 0, fy0 (a, b) = 0;
b) f este diferenţiabilă în (a, b) şi fx0 (a, b) = 0, fy0 (a, b) 6= 0;
c) f este diferenţiabilă în (a, b) şi fx0 (a, b) 6= 0, fy0 (a, b) = 0;
d) f este diferenţiabilă în (a, b) şi fx0 (a, b) 6= 0, fy0 (a, b) 6= 0;
e) f este continuă în (a, b) şi fx0 (a, b) = 0, fy0 (a, b) 6= 0.
(0,3 p) 6) Dacă B (a, b) este integrala beta cu a > 0, b > 0, atunci:
xa
a) B (a, b) = 0∞
R
a+b−1 dx;
R ∞ (1+x)
xa
b) B (a, b) = 0 (1+x)a+b dx;
a−1
B (a, b) = 0 x a+b dx;
R∞
c)
(1+x)
a+1
B (a, b) = 0∞ x a+b dx;
R
d)
(1+x)
a
B (a, b) = 0∞ x b dx.
R
e)
(1+x)
(0,3 p) 7) Se consideră funcţiile f : R2 → R diferenţiabilă cu derivate parţiale continue,
R h(t)
h : [1, 3] → R derivabilă şi F : [1, 3] → R, F (t) = 1 f (x,t) dx. Atunci
R h(t)
a) F 0 (t) = 0 ft0 (x,t) dx + h0 (t) · f (h (t) ,t) − f (1,t) ;
R h(t) 0
b) F 0 (t) = 1 ft (x,t) dx + h0 (t) · f (h (t) ,t) ;
R h0 (t) 0
c) F 0 (t) = 1 ft (x,t) dx;
R h0 (t)
d) F 0 (t) = 0 ft0 (x,t) dx;
R h(t) 0
e) F 0 (t) = 1 ft (x,t) dx − f (h (t) ,t) + f (1,t) .
∞
1+(−1)n n
(0,3 p) 8) Raza de convergenţă a seriei de puteri Σ 2n x este:
n=1
a) 0;
b) 1/2;
c) 1;
d) 2;
e) ∞. 
Fie D = (x, y) ∈ R2  0 ≤ x ≤ y ≤ 1 şi J =
 RR
(0,3 p) 9) x · ydxdy. Atunci:
D
a) J = 1/8;
b) J = 1/2;
c) J = 1;
d) J = 2;
e) J = 4.
(0,15 p) 10) Fie f : R2 → R, f (x, y) = x3 − x2 y. Dacă S = fx002 (1, −1) + fxy
00 (1, −1) +
00
fy2 (1, −1) , atunci:
a) S = −2;
b) S = 0;
c) S = 2;
218 Capitolul 13. Recapitulare finală

d) S = 3;
e) S = 6. R −a dx R b−0 dx
(0,15 p) 11) Pentru 0 < a < b integralele generalizate −∞ xα şi a sunt convergente
(b−x)β
dacă:
a) (α = β = −1);
b) (α > 1 şi β > 1);
c) (α > 1 şi β < 1);
d) (α < 1 şi β
> 1) ;
e) α, β ∈ R∗+ .
√ √
Soluţie. 1) Răspuns corect b). Justificare. Conform Teoremei 2.2.4 avem lim n an = lim n an =
n→∞ n→∞
L iar din L < 1 şi Teorema 2.5.7 deducem că seria este convergentă.
2) Răspuns corect e). Justificare. Conform Teoremei 3.2.3.
3) Răspuns corect a). Justificare. Conform Teoremei 6.3.2.
4) Răspuns corect d). Justificare. Conform Definiţiei 2.3.1.
5) Răspuns corect a). Justificare. Conform Definiţiei 7.1.3.
6) Răspuns corect c). Justificare. Conform Teoremei 9.3.11.
7) Răspuns corect b). Justificare. Conform Teoremei 9.1.2 .
n
8) Răspuns corect d). Justificare. Fie an = 1+(−1)
2n . Aplicăm Teorema 4.1.1 cu
 q ( 2
 n 2n dacă n = 2k 2n+1
pn q2 dacă n = 2k
|an | = =⇒ 2
2n
 n 1−1n dacă n = 2k + 1 0 dacă n = 2k + 1
2

1
√ 1
şi obţinem ω = n
= sup{0, 21 }
= 2.
lim |an |
n→∞
9) Răspuns corect a). Justificare. Reprezentăm într-un sistem de axe xOy dreaptele de ecuaţie
y = x, y = 1, x = 1 ale căror puncte de intersecţie sunt A (1, 1) , respectiv B (0, 1) şi folosim faptul
că x ≤ y pentru a observa că domeniul D este cel haşurat
y
y=x

x=1
B y=1
A
O(0,0) D
x

Integrala de calculat devine

y=1
y2  1 x2
Z 1 Z 1  Z 1 Z 1  
1
J= xydy dx = x  dx = x − dx = .
0 x 0 2 y=x 0 2 2 8

10) Răspuns corect e). Justificare. Observăm că

fx0 = 3x2 − 2xy =⇒ fx002 = 6x − 2y

fy0 = −x2 =⇒ fy002 = −2y
00

0 0 2

0
fxy = ( fx )y = 3x − 2xy y = −2x
13.1 Test grilă rezolvat 219

şi deci S = 6 + 2 + (−1) − 1 = 6.

11) Răspuns corect e). Justificare. Observăm că

(−a)−α+1 (x)−α+1
Z −a
dx
= − lim
−∞ xα −α + 1 x→−∞ −α + 1

există şi este finită dacă şi numai dacă −α + 1 < 0 =⇒ α > 1. Pe de altă parte, efectuând
schimbarea de variabilă

b − x = t =⇒
(b − a)−β +1 t −β +1
 Z b−0 Z b−0
 x → b =⇒ t → 0 dx dt
=⇒ = = − lim
x → a =⇒ t → b − a a (b − x)β 0 tβ −β + 1 t→0 −β + 1
−dx = dt


există şi este finită dacă şi numai dacă −β + 1 > 0 =⇒ β < 1.
Subiectul 13.1.3 — 3 puncte. (0,3 p) 1) Fie (an )n∈N un şir de numere reale, α = lim an ,
n→∞
β = lim an şi L (an )n≥0 mulţimea punctelor limită ale şirului. Atunci
n→∞
a) L (an ) ⊃ [α, β ], ∀ (an )n∈N ;
b) L (an ) ∩ [α, β ] = φ , ∀ (an )n∈N ;
c) L (an ) \ [α, β ] = φ , ∀ (an )n∈N ;
d) [α, β ] \L (an ) 6= φ , ∀ (an )n∈N ;
e) L (an ) ∩ (α, β ) 6= φ ,∀ (an)n∈N .
 p)π 2) Fie f : [0, 1] ×
(0,3 0, π → R continuă, derivabilă parţial în raport cu ambele variabile
R cost 6
şi F : 0, 6 → R, F (t) = sint f (x,t) dx. Atunci
R − sint 0
a) F 0 (t) = cost f (x,t) dt + f (cost,t) · (− sint) + f (sint,t) · cost;
R cott 0 x
b) F 0 (t) = sint ft (x,t) dt + f (cost,t) · (sint) − f (sint,t) · cost;
c) F 0 (t) = −sint 0
R
cost f x (x,t) dt + f (cost,t) · (sint) + f (sint,t) · cost;
− sint
d) F 0 (t) = − cost fx0 (x,t) dt − f (sint,t) · (cot s) + f (cot s,t) · sint;
R
R sint 0
e) F 0 (t) = − cost fx (x,t) dt − f (cost,t) · (sint) − f (sint,t) · cost.
(0,3 p) 3) Fie B (a, b) funcţia beta cu a, b > 0. Atunci
R∞ ua
a) 0 a+b du;
(1+u)
R ∞ (z−1)a−1
b) 1 za+b
dz;
R1 ua−1
c) 0 (1+u)a+b du;

(1 − x)b−1 dx;
R ∞ a−1
d) 1 x
R ∞ (1+u)a+b
e) 0 ua−1
du.
(0,3 p) 4) Se dă f : D ⊆ R2 → R continuă, D deschisă şi (a1 , a2 ) ∈ D. Atunci
a) f diferenţiabilă în (a1 , a2 ) când

∂f ∂f
f (x, y) = f (a1 , a2 ) + (a1 , a2 ) (y − a2 ) + (a1 , a2 ) (x − a1 ) , ∀ (x, y) ∈ D;
∂x ∂y
2 2
b) d 2 f (a1 , a2 ) = f (a1 , a2 ) + ∂∂ x2f (a1 , a2 ) dx2 + ∂∂ y2f (a1 , a2 ) dy2 ;
c) d f (a1 , a2 ) = ∂∂ xf (a1 , a2 ) · ∂∂ yf (a1 , a2 ) dxdy;
d) f diferenţiabilă în (a1 , a2 ) când ∃λ1 , λ2 ∈ R şi funcţia ω (x, y) continuă şi nulă în (a1 , a2 )
astfel încât
q
f (x, y) = f (a1 , a2 ) + λ1 (x − a1 ) + λ2 (y − a2 ) + ω (x, y) · (x − a1 )2 + (y − a2 )2 , ∀ (x, y) ∈ D;
220 Capitolul 13. Recapitulare finală

e) f diferenţiabilă în (a1 , a2 ).
x x
(0,3 p) 5) Se dau şirurile fn (x) = n2 +x 2 , x ≥ 0 şi gn (x) = n+x , x ∈ [1, 2]. Atunci
a) ( fn )n şi (gn )n nu sunt uniform convergente pe [1, 2] ;
b) doar ( fn )n este simplu convergent pe [1, 2] ;
c) doar (gn )n este simplu convergent pe [1, 2];
d) ( fn )n şi (gn )n sunt uniform convergente pe [1, 2] la funcţia nulă pe [1, 2];
e) ( fn )n nu este uniform convergent pe [1, 2], iar (gn )n este uniform convergent pe [1, 2].
(0,3 p) 6) Fie funcţiile f , g : R3 → R,

f (x, y, z) = x2 + y2 + z2 − 1, g (r, θ , ϕ) = f (r cos θ cos ϕ, r cos θ sin ϕ, r sin θ ) .

Dacă ∆ = ∂∂ gr (r, θ , ϕ) + ∂∂ θg (r, θ , ϕ) + ∂∂ϕg (r, θ , ϕ) , atunci

a) ∆ = 2r;
b) ∆ = 2r − 1;
c) ∆ = 0;
d) ∆ = −1;
e) ∆ = π.
(0,3 p) 7) Care din următoarele afirmaţii este corectă
∞ ∞
a) ∀ (an )n∈N , Σ |an | convergentă=⇒ Σ an divergentă;
n=0 n=0
∞ ∞
b) ∃ (an )n∈N astfel încât Σ an este convergentă şi Σ |an | este divergentă;
n=0 n=0
∞
c) ∀ (an )n∈N , Σ an este convergentă;
n=0
∞
d) ∀ (an )n∈N , Σ |an | este convergentă;
n=0
∞ ∞
e) ∃ (an )n∈N astfel încât Σ (|an | + an ) este convergentă, Σ (|an | − an ) este convergentă şi
n=0 n=0
∞
Σ |an | este divergentă.
n=0
(0,3 p) 8) Fie f : [0, 10] × [0, 10] → R, f (x, y) = (x · y, x + y). Iacobianul (adică determinantul
matricei iacobiene) funcţiei f în punctul (3, 2) este
a) −1;
b) 3;
c) 0;
d) 1;
e) −3.
∞ ∞
2n (n+1)2 2n
(0,3 p) 9) Ştiind că Σ = e2 , atunci S = Σ este egal cu
n=0 n! n=0 n!
a) 7e2 ;
b) 1;
c) e2 ;
d) 2e2 ;
e) 11e2 .
(0,15 p) 10) Dacă I = 0 cos4 x · sin2 xdx, atunci
R π/2

a) I = π/12;
b) I = π/6;
c) I = π/32;
d) I = π/16;
e) I = π/4.
(0,15 p) 11) Fie funcţiile fn : R → R, n ∈ N. Dacă x ∈ R este punct de convergenţă al seriei
de funcţii ∑ fn şi α = lim fn (x) , atunci:
n≥0 n→∞
13.1 Test grilă rezolvat 221

a) (α = −1);
b) (α = 0);
c) (α = 1);
d) (α = e);
e) (α = ∞) .
Soluţie. 1) Răspuns corect c). Justificare. Conform Exemplului 2.2.3.
2) Răspuns corect e). Justificare. Conform Teoremei 9.1.2 avem că
Z cost
F0 = fx0 (x,t) dt + f (cost,t) · (− sint) − f (sint,t) · cost
sint
Z sint
= − fx0 (x,t) dt − f (cost,t) · (sint) − f (sint,t) · cost.
cost

3) Răspuns corect b). Justificare. Conform Teoremei 9.3.11 avem

ua−1
Z ∞
B (a, b) = du.
0 (1 + u)a+b

Efectuăm schimbarea de variabilă 1 + u = z şi obţinem


du = dz 
(z − 1)a−1

u = z−1
 Z ∞
=⇒ B (a, b) = dz.
u → 0 =⇒ z → 1   1 za+b
u → ∞ =⇒ z → ∞


4) Răspuns corect d). Justificare. Cum A este mulţime deschisă =⇒ A = Int (A). Aşadar
Definiţia 6.2.1 este aplicabilă cu p = 2. Notăm că ipoteza f continuă este în plus.
5) Răspuns corect d). Justificare. Observăm că
n→∞ n→∞

fn (x) → 0 şi gn (x) → 0 

x x Teorema 3.1.5
fn+1 − fn = 2 − 2
n +x 2 < 0 =⇒ f n descrescător =⇒
(n+1) +x2 
analog gn descrecător


că fn şi gn converg uniform pe [1, 2] la 0.

6) Răspuns corect a). Justificare. Observăm că

f (r cos θ cos ϕ, r cos θ sin ϕ, r sin θ ) = (r cos θ cos ϕ)2 + (r cos θ sin ϕ)2 + (r sin θ )2 − 1
= r2 cos2 θ cos2 ϕ + sin2 ϕ + r2 sin2 θ − 1

= r2 cos2 θ + sin2 θ − 1 = r2 − 1.

Aşadar, g (r, θ , ϕ) = r2 − 1 =⇒ ∆ = 2r. Notăm că


 x = r cos θ cos ϕ
y = r cos θ sin ϕ
z = r sin θ


se numesc coordonate sferice.

7) Răspuns corect b). Justificare. Conform Teoremei 2.4.1 şi Teoremei 2.6.2.
8) Răspuns corect a). Justificare. Fie f1 (x, y) = x · y, f2 (x, y) = x + y. Prin definiţie
 
 ∂ f1 (3,2) ∂ f1 (3,2)   
 ∂x ∂y   2 3 
det J f (3, 2) =  ∂ f2 (3,2) ∂ f2 (3,2)  =  = −1.
  1 1 
∂x ∂y
222 Capitolul 13. Recapitulare finală

9) Răspuns corect e). Justificare. Avem

∞ (n + 1)2 2n ∞ n2 + 2n + 1 2n


∞ n2 2n ∞ n2n+1 ∞ 2n
Σ = Σ = Σ + Σ + Σ
n=0 n! n=0 n! n=0 n! n=0 n! n=0 n!
∞ n 22 n n
∞ n2 + 1 ∞ 2 n
= Σ + Σ + Σ
n=1 n! n=1 n! n=0 n!
∞ n2n ∞ 2n+1 ∞ 2n
= Σ + Σ + Σ
n=1 (n − 1)! n=1 (n − 1)! n=0 n!
∞ (n − 1 + 1) 2 n ∞ 2n+1 ∞ 2n
= Σ + Σ + Σ
n=1 (n − 1)! n=1 (n − 1)! n=0 n!
∞ (n − 1) 2n ∞ 2 n ∞ 2n+1 ∞ 2n
= Σ + Σ + Σ + Σ
n=1 (n − 1)! n=1 (n − 1)! n=1 (n − 1)! n=0 n!
∞ 2 n−2 ∞ 2 n−1 ∞ 2n−1 ∞ 2n
= 4Σ +2 Σ +4 Σ + Σ
n=2 (n − 2)! n=1 (n − 1)! n=1 (n − 1)! n=0 n!

= 4e2 + 2e2 + 4e2 + e2 = 11e2 .

10) Răspuns corect c). Justificare. Integrala de calculat se scrie

1 Γ 32 · Γ 52 1 Γ 32 · Γ 5
 




2 ∞ 2· 5 −1 1 3 5
Z
3
2· −1 2
I = cos 2 x sin 2 xdx = B , =
=
2 0 2 2 2 2 Γ 32 + 52 2 Γ (4)
p π 3√π
1 4· 4 π
= =
2 3! 32
unde am folosit faptul că
      √
3 1 1 1 π
Γ = Γ +1 = Γ =
2 2 2 2 2
      √
5 3 3 3 3 π
Γ = Γ +1 = Γ = .
2 2 2 2 2 2
11) Răspuns corect c). Justificare. ∑ fn este convergentă=⇒ există s (x) = ∑ fn (x). Dacă
n≥0 n≥0
n
sn (x) = ∑ fn (x) atunci sn (x) = sn−1 (x) + fn (x) de unde
k=0

fn (x) = sn (x) − sn−1 (x) =⇒ lim fn (x) = lim sn (x) − lim sn−1 (x) = s (x) − s (x) = 0.
n→∞ n→∞ n→∞
 14. Autoevaluare finală

14.1 Test 1
Exerciţiu 14.1.1 Să se determine mulţimea punctelor limită ale şirului
nπ π
an = cos − sin (n + 1) , n ≥ 0.
2 4


∞
Exerciţiu 14.1.2 Să se studieze natura seriei Σ n3 arcsin 3πn . 
n=1

∞
(−1)n n
Exerciţiu 14.1.3 Se consideră seria de puteri Σ 2n n! · (2x − 8) pentru x ∈ R.
n=1
a) Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei.
b) Dacă S (x) este suma seriei, iar {an }n≥0 un şir de numere reale definit prin an =
∞
S (n) + 1, atunci să se determine suma seriei numerice Σ an . 
n=0

∞
Exerciţiu 14.1.4 Să se determine suma seriei de funcţii ∑ sinn x. 
n=1

Exerciţiu 14.1.5 Să se arate că funcţia f : R2 → R2 , f (x, y) = x3 + y este diferenţiabilă în

punctul a = (0, 0). 

Exerciţiu 14.1.6 Fie f : A = (x, y) ∈ R2 |x ≥ 0, y ≥ 0


→ R definită prin

f (x, y) = xa yb , a + b ≤ 1, a ≥ 0, b ≥ 0.

Să se examineze concavitatea/convexitatea funcţiei f . 

 224 Capitolul 14. Autoevaluare finală

Exerciţiu 14.1.7 Dacă sistemul


x+y+u+v = 1
x2 + y2 + u2 + v2 = 1

∂u
defineşte implicit u şi v ca funcţii de x şi y, atunci să se afle derivatele parţiale ∂x (x, y),
∂u ∂v ∂v
∂ y (x, y), ∂ x (x, y), ∂ y (x, y). 

Exerciţiu 14.1.8 Fie f : R2+ → R definită prin f (x, y) = x3 + y3 − 12x − 3y.

a) Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul I şi II ale funcţiei f .
b) Să se determine extremele locale ale funcţiei f . 

Exerciţiu 14.1.9 O echipă de ingineri a realizat o sferă metalică de ecuaţie x2 + y2 + z2 = 11

ce poate fi încălzită astfel încât temperatura sferei în grade celsius în punctul (x, y, z) este
descrisă de relaţia

T (x, y, z) = 20 + 2x + 2y + z2 .

Cunoscând că produsul are succes pe piaţă dacă temperaturile extreme de pe curbele for-
mate de intersecţia planului x + y + z = 3 şi sferă sunt T = 25◦C temperatura minimă, iar
temperatura maximă T = (91/3)◦ C, să se precizeze dacă proiectul lor a fost unul reuşit. 

Exerciţiu 14.1.10 Fie f : R3 → R definită prin f (x, y, z) = −x + 2y − 2z. Să se determine

punctele de extrem local ale funcţiei f condiţionate de relaţia x2 + y2 + z2 = 25. 

Exerciţiu 14.1.11 Să se determine o soluţie particulară pentru ecuaţia y00 + 4y = x sin 2x. 

R π/2 arctg(ytgx)
Exerciţiu 14.1.12 Să se calculeze 0 tgx dx unde y ≥ 0. 

R Rp
Exerciţiu 14.1.13 Să se calculeze |y − x2 |dxdy unde
D

D = (x, y) ∈ R2 |−1 ≤ x ≤ 1, 0 ≤ y ≤ 1 .


14.2 Test 2
Exerciţiu 14.2.1 Să se calculeze
n 
Σ k2 x

lim k=13
n→∞ 2n + 3
unde [·] reprezintă partea întreagă a numărului real x. 
 14.3 Test 3 225

∞
Exerciţiu 14.2.2 Se consideră seria de puteri Σ 4nn · xn pentru x ∈ R.
n=1
a) Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei.
b) Dacă S (x) este suma seriei de puteri, iar fn : [0, 1] → R este un şir de funcţii definit
prin fn (x) = (4 − xn )2 · S (xn ), atunci să se studieze convergenţa uniformă a şirului { fn (x)}n≥1
pe [0, 1]. 

∞
Exerciţiu 14.2.3 Fie seria de puteri ∑ n2 xn . Să se determine mulţimea de convergenţă şi
n=1
suma seriei. 

∞
x2p
Exerciţiu 14.2.4 Să se determine suma seriei de funcţii ∑ 2p )n−1
pentru x ∈ R, n ∈ N∗ . 
n=1 (1+x

Exerciţiu 14.2.5 Fie f : R2 → R definită prin

(
−y4 −2x4
x2 +y2
dacă (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) =
0 dacă (x, y) = (0, 0) .

Să se determine matricea hessiană a funcţiei f în punctul (0, 0) şi să se precizeze natura sa. 

Exerciţiu 14.2.6 Să se studieze dependenţa dintre funcţiile f1 , f2 , f3 : R3 → R definite prin

f1 (x, y, z) = y + z, f2 (x, y, z) = x + 2z2 , f3 (x, y, z) = x − 4yz − 2y2 .

Exerciţiu 14.2.7 Fie f : R3 → R definită prin f (x, y, z) = x2 + 2y − 2z. Să se determine

punctele de extrem local ale funcţiei f condiţionate de relaţia x2 + y2 + z2 = 16. 

Exerciţiu 14.2.8 Să se reprezinte domeniul

√
D = (x, y) ∈ R2  0 ≤ x ≤ 1, x ≤ y ≤ x
 

R R ey
şi să se calculeze y dydx. 
D

Exerciţiu 14.2.9 Să se determine o soluţie particulară pentru ecuaţia y00 + y0 − 2y = sin x. 

Exerciţiu 14.2.10 Să se scrie ecuaţia diferenţială pentru care funcţiile x, cos x, sin x formează
un sistem fundamental de soluţii. 

14.3 Test 3
∞
n
Exerciţiu 14.3.1 Să se studieze natura seriei ∑ (−1) ln n+1
n . 
n=1
 226 Capitolul 14. Autoevaluare finală

∞
(−2)n x

n
Exerciţiu 14.3.2 Se consideră seria de puteri Σ · 2 −8 pentru x ∈ R.
n=1 n!
a) Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei.
b) Dacă S (x)
este suma seriei de puteri, iar fn : [1, 2] → R este un şir de funcţii definit
prin fn (x) = S nx2 + 1, atunci să se studieze convergenţa uniformă a şirului { fn (x)}n≥1 pe
[1, 2]. 

Exerciţiu 14.3.3 Fie f1 , f2 : R2 → R definite prin f1 (x, y) = sin (xy) şi f2 (x, y) = cos (xy).
Să se cerceteze dacă f1 , f2 sunt dependente funcţional. 

Exerciţiu 14.3.4 Fie f : R2 → R definită prin

(
y|y|
|x|+|y| dacă (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) =
0 dacă (x, y) = (0, 0) .

Să se studieze continuitatea funcţiei f în origine şi să se calculeze derivatele parţiale de
ordinul întâi ale funcţiei f în punctul (0, 0). 

Exerciţiu 14.3.5 Fie f : R2+ → R definită prin f (x, y) = e2x+3y x2 + y2 .

a) Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul I şi II ale funcţiei f .

b) Să se determine extremele locale ale funcţiei f . 

Exerciţiu 14.3.6 Fie a > 0. Să se determine extremele funcţiei f : R3 → R definită prin
f (x, y) = xyz cu legătura x + y + z = a. 

R ∞ arctg(xy)
Exerciţiu 14.3.7 Să se calculeze integrala I (y) = 0+ x(1+x2 ) dx, y ≥ 0 folosind derivarea sub
semnul integral. 

Exerciţiu 14.3.8 Să se determine o soluţie particulară pentru ecuaţia y00 − 5y0 + 4y = e−x . 

Exerciţiu 14.3.9 Să se determine o soluţie particulară pentru ecuaţia y00 + 4y0 = x − 2. 

Exerciţiu 14.3.10 Să se reprezinte domeniul

D = (x, y) ∈ R2  y ≤ x, 1 ≤ x2 + y2 ≤ 4, y ≥ 0
 

R Rp
şi să se calculeze x2 + y2 dxdy. 
D

14.4 Test 4
∞
n (n−1)2 +1
Exerciţiu 14.4.1 Să se studieze convergenţa absolută a seriei Σ (−1) en−1
. 
n=1
14.4 Test 4 227

∞
2n +(−2)n
 √ n
Exerciţiu 14.4.2 Se consideră seria de puteri Σ x2 − 2x . Să se determine
n=0 n+2
mulţimea de convergenţă a seriei obţinute. 

∞
n
Exerciţiu 14.4.3 Se consideră seria de puteri Σ 51n · (x − 1) pentru x ∈ R.
n=1
a) Să se determine mulţimea de convergenţă a seriei.
b) Dacă S (x) este suma seriei de puteri, iar fn : (0, 1) → R este un şir de funcţii definit
n
prin fn (x) = − nx+1 · S (−nx) , atunci să se studieze convergenţa uniformă a şirului de funcţii
{ fn (x)}n≥1 pe (0, 1). 

Exerciţiu 14.4.4 Să se determine mulţimea de convergenţă şi suma seriei de puteri
∞
∑ n (n + 1) xn .
n=1

Exerciţiu 14.4.5 Fie f : Rn  {(0, ..., 0)} → R definită prin

x1 · ... · xn−1 · xn
f (x1 , .., xn ) =
n .
x12 + ... + xn2 2

Să se arate că lim f (x1 , ..., xn ) nu există. 

(x1 ,...,xn )→(0,...,0)

Exerciţiu 14.4.6 Să se examineze concavitatea/convexitatea funcţiei f : R3 → R definite prin

f (x, y, z) = 100 − 2x2 − y2 − 3z − xy − ez+y+z .

Exerciţiu 14.4.7 Dacă valoarea unei obligaţiuni în ultimele cinci ore a fost

ora 1 2 3 4 5
valoarea unei obligaţiuni 5.5 7.4 9.3 11.1 13.4

atunci:
a) să se ajusteze datele după o dreaptă şi după o parabolă;
b) comparând suma pătratelor erorilor, să se determine care dintre funcţiile găsite
descrie mai bine evoluţia fenomenului studiat;
c) să se facă o prognoză pentru valoarea obligaţiunii în ora următoare. 

Exerciţiu 14.4.8 Fie f : R2+ → R definită prin f (x, y, z) = x3 − y2 + z3 − 3xy + 2y − 12z + 5.

a) Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul I şi II ale funcţiei f .
b) Să se determine extremele locale ale funcţiei f . 
 228 Capitolul 14. Autoevaluare finală

Exerciţiu 14.4.9 Fie f : R × R → R definită prin

∞
xn+1
f (x, y) = − ∑ .
n=0 (n + 1) n!

Să se determine punctele de extrem local ale lui f condiţionate de legătura x2 + y2 = 1. 

Exerciţiu 14.4.10 Fie a ∈ R, c ∈ R∗+ astfel încât c ≥ a2 . Să se afle extremele locale ale
funcţiei

f : R3 → R definită prin f (x, y, z) = xy + az,

în care cele trei variabile verifică x2 + y2 + z2 = c. 

Exerciţiu 14.4.11 Să se calculeze integrala

Z y
ln (1 + xy)
I (y) = dx
0 1 + x2
folosind derivarea sub semnul integral. 

p
Exerciţiu 14.4.12 Să se calculeze 0 e−px (1 − e−x ) dx pentru p ∈ N∗ .
R∞


Exerciţiu 14.4.13 Să se determine o soluţie particulară pentru ecuaţia y00 + y = x2 + x. 

Exerciţiu 14.4.14 Să se afle soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale

y00 + 2y0 + 5y = (x + 1) ex + 2e3x .

Exerciţiu 14.4.15 Să se reprezinte domeniul

D = (x, y) ∈ R2  y2 − 1 ≤ x ≤ 0, x + 1 ≤ y
 

RR
şi să se calculeze xydxdy. 
D

14.5 Test 5
Exerciţiu 14.5.1 Să se determine Int (A), A, A0 , Fr (A) şi Iz (A) pentru mulţimea
  
n + 1 
A= (−1)n n ∈ N ∪ (4, 5] ∪ {8} .
3n + 1 

14.5 Test 5 229

∞
n
Exerciţiu 14.5.2 Să se studieze natura seriei ∑ (−1) sin 1n . 
n=1

Exerciţiu 14.5.3 Să se afle mulţimea C de convergenţă a seriei de funcţii

∞  n  n
n+1 1−x
∑ .
n=1 n 1 − 2x


Exerciţiu 14.5.4 Să se demonstreze că şirul de funcţii fn : (0, ∞) → R definit prin
x cos x
fn (x) =
n (x + n)

este convergent uniform la 0 pe (0, ∞). 

Exerciţiu 14.5.5 Dacă funcţia f : R2 −→ R este definită prin

(x + y) cos 1x dacă (x, y) ∈ R2 \ { (0, a)| a ∈ R}


f (x, y) =
0 dacă (x, y) ∈ { (0, a)| a ∈ R}

atunci să se determine mulţimea punctelor de continuitate ale funcţiei f . 

Exerciţiu 14.5.6 Fie f : R2 → R definită prin

(
x2 +xy2 +y2
x2 +y2
dacă (x, y) 6= (0, 0)
f (x, y) =
α dacă (x, y) = (0, 0) .

Să se studieze continuitatea funcţiei f în origine în funcţie de parametrul real α. 

Exerciţiu 14.5.7 Fie g : R → R funcţie derivabilă. Să se arate că f : R × R → R definită prin

f (x, y) = g x2 + y2

verifică ecuaţia y fx0 (x, y) − x fy0 (x, y) = 0. 

Exerciţiu 14.5.8 Fie f : (−1, 1) × R → R definită prin

∞
xn+1
f (x, y) = − ∑ .
n=1 (n + 1) n

Să se determine punctele de extrem local ale lui f condiţionate de legătura x2 + y2 = 14 . 

Exerciţiu 14.5.9 O firmă foloseşte pentru obţinerea unui produs P trei intrări x, y şi z (spre
exemplu, dacă ne referim la o firmă ce produce un produs agricol atunci x este capitalul, y este
forţa de muncă, iar z regiunea pe care se cultivă produsul). Se cunosc următoarele aspecte:
230 Capitolul 14. Autoevaluare finală

1) costul pentru fiecare unitate a lui x, y, respectiv z este p1 > 0, p2 > 0, respectiv
p3 > 0;
2) funcţia de producţie a firmei este f : R3+ → R+ , f (x, y, z) = dxa yb zc , a > 0, b > 0,
c > 0, d > 0 cu a + b + c < 1 (adică o funcţie de producţie de tip Cobb-Douglas).
Problema care se pune este să determinăm numărul maxim de unităţi din produsul P care
poate fi produs astfel încât exact l > 0 lei pot fi cheltuiţi cu cele trei intrări x, y şi z. 

Exerciţiu 14.5.10 Folosind formula lui Leibniz, să se calculeze F 0 (y) dacă F : 0, π7 → R
 

este definită prin

Z 2y
F (y) = xtg (2y − x) dy.
y

Exerciţiu 14.5.11 Să se determine o soluţie particulară pentru ecuaţia diferenţială y00 − y =
xe2x . 

Exerciţiu 14.5.12 Să se determine soluţia generală pentru ecuaţia diferenţială y00 − 4y = xe2x .


Exerciţiu 14.5.13 Fie m ∈ [1, ∞) Să se reprezinte domeniul

D = (x, y) ∈ R2  x2 + y2 ≤ 22 , x ≥ 0, y ≥ 0
 

m

m−2 2 +y2
x 2 + y2 e−(x ) 2 dxdy.
RR 2
şi să se calculeze 
D
 15. Bibliografie

[1] R. G. D. Allen, Mathematical Analysis for Economists, London Macmillan & Co Ltd New
York, St Martin’s Press, 1962.
[2] V. Atanasiu, B. Iftimie, O. Vegheş, C. Raischi, Analiză matematică, Culegere de probleme
pentru anul II, Editura ASE, Bucureşti, 2001.
[3] S. Baz, L. Manu-Iosifescu, B. Iftimie, Analiză matematică, Culegere de probleme pentru
anul I, Editura ASE, Bucureşti, 2000.
[4] T. Bradley, and P. Patton, Essential Mathematics for Economics and Business, J. Wiley &
Sons Ltd, 2002.
[5] N. Boboc, Analiză Matematică I, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999.
[6] D. D. Bonar and M. Khoury, Real Infinite Series, The Mathematical Association of America
(Incorporated), 2006.
[7] Gh. Cenuşă, C. Raischi, S. Woinaroschi, Analiză Matematică, ASE, 2003.
[8] Gh. Cenuşă, V. Burlacu, R. Coroi, M. Toma şi A. Filip, Matematici aplicate în economie,
Tipografia A.S.E., 1990.
[9] Gh. Cenuşă, A. Filip, S. Baz, B. Iftimie, C. Raischi, A. Toma, L. Bădin, A. Agapie,
Matematici pentru economişti — Culegere de probleme, Editura Cison, Bucureşti, 2000.
[10] Gh. Cenuşă, C. Raischi, D. Baz, M. Toma, V. Burlacu, I. Săcuiu şi I. Mircea, Matematici
pentru economişti, Editura Cison, Bucureşti, 2000.
[11] A.C. Chiang and K. Wainwright, Fundamental Methods of Mathematical economics,
McGraw-Hill, 2005.
[12] C. W. Cobb, P. H. Douglas, A Theory of Production, American Economic Review, 18
(Supplement): 139–165, 1928.
[13] D.-P. Covei, Elemente de algebră liniară, Editura ASE, 2015
[14] S. Dedu şi F. Şerban, Matematici aplicate în economie, Editura Teocora, Bucureşti, 2009.
[15] P. H. Douglas, The Cobb-Douglas Production Function Once Again: Its History, Its
Testing, and Some New Empirical Values, Journal of Political Economy, 84 (5): 903–916,
October 1976.
[16] B. R. Gelbaum şi J. M. H. Olmsted, Counterexamples in Analysis, Dover Publications, Inc.
Mineola, New York, 1992.
[17] M. Giuclea, C. C. Popescu, Metode fundamentale de matematică cu aplicaţii în economie,
Editura ASE, 2009.
232 Capitolul 15. Bibliografie

[18] D. Hughes-Hallett, P. F. Lock, A. M. Gleason, D. E. Flath, S. P. Gordon, D. O. Lomen, D.

Lovelock, W. G. McCallum, B. G. Osgood, A. Pasquale, J. Tecosky-Feldman, J. Thrash, K.
R. Rhea, T. W. Tucker, Applied Calculus, Fourth Edition, John Wiley & Sons, Inc., 2010.
[19] M. D. Intriligator, Mathematical optimization and economic theory, Society for Industrial
and Applied Mathematics, 2002.
[20] J.L. Lagrange, Mécanique Analytique, Volume 2, Paris, Ve Courcier, 1811. (Edited by
J.P.M. Binet and J.G. Garnier).
[21] G. Marinescu, Analiză matematică, Volumul I, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1983.
[22] D. B. Massey, Worldwide Multivariable Calculus, Worldwide Center of Mathematics, LLC,
2012.
[23] Ş. Mirică, Ecuaţii diferenţiale şi integrale. Noţiuni şi rezultate complementare, Volumul 1,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999.
[24] M. Nicolescu, S. Dinculeanu, S. Marcus, Analiză matematică I, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971.
[25] M. Nicolescu, S. Dinculeanu, S. Marcus, Analiză matematică II, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971.
[26] C. Niculescu, Curs de analiză matematică pe dreapta reală, Tipografia Universităţii din
Craiova, 2005.
[27] C. Popescu, Probleme de analiză matematică, Editura ASE, Bucureşti, 2006.
[28] O. Popescu, Matematici aplicate în economie, Vol. I — II, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993.
[29] C. Raischi, Analiză matematică — Culegere de probleme, Editura ASE, Bucureşti 1999.
[30] M. Rosser, Basic Mathematics for Economists, Routledge, 2003.
[31] M. Roşculeţ, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984.
[32] K. Sydsaeter, P. Hammond, A. Seierstad şi A. Strom, Further Mathematics for Economic
Analysis, Pearson Education, 2005.
[33] Gh. Sireţchi, Calcul diferenţial şi integral (I, II), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981.
[34] C.P. Simon şi L. Blume, Mathematics for Economists, W.W. Norton &Company Inc., 1994.
[35] R. M. Solow, A Contribution to the Theory of Economic Growth, The Quarterly Journal of
Economics, 70 (1), p. 1-65, 1956.
[36] P. Stanciu, D. Criveanu, Gh. David, W. Fuchs, Matematici Aplicate în Economie, Volumul
I, Editura Facla, Timişoara, 1981.
[37] W. F. Trench, Introduction to real analysis, Library of Congress Cataloging-in-Publication
Data, Free Edition 1.04, April 2010.
[38] P. F. Verhulst (1845), Recherches mathématiques sur la loi d’accroissement de la popula-
tion, [Mathematical Researches into the Law of Population Growth Increase], Nouveaux
Mémoires de l’Académie Royale des Sciences et Belles-Lettres de Bruxelles 18: 1–42.
Retrieved 2013-02-18.