Cultură și civilizație. Delimitări.

(concepte, deosebiri)
Termenul de civilizaţie este folosit, în mod obişnuit, pentru a descrie un
stadiu particular al dezvoltării societăţii. Acest stadiu este, în general, caracterizat
prin descoperirea şi utilizarea noilor informaţii, modernizarea arhitectonică a
oraşelor, folosirea unor tehnici avansate în agricultură, industrie, arte, existenţa
unor instituţii politice, religioase şi artistice avansate. Nefiind decât cultura în
acţiune, civilizaţia care cuprinde totalitatea elementelor în care valorile culturale
autentice devin reale – căpătând viaţă – este considerată în dezvoltările acestea ca
bază a culturii şi cadrul ei dinamic.
Civilizaţia reprezintă o unitate între societate şi cultură, ea nefiind altceva
decât totalitatea valorilor culturale care s-au integrat în praxis-ul social uman, care
au devenit elemente componente ale modului social de viaţă în toate formele şi
manifestările sale. Astfel, concepţia conform căreia „întruchiparea culturii în
moduri de viaţă, de muncă şi comportare în obiecte ale universului artificial, deci
mişcarea culturii din panteonul valorilor spre fanionul cetăţii alcătuieşte
civilizaţia“.
În viziunea lui Al. Tănase civilizaţia reprezintă încununarea culturii. Dacă la
Spengler cultura se degradează în civilizaţie care este starea cea mai artificială pe
care o poate atinge specia umană, pentru Berdiaev civilizaţia este faza finală,
fatală, de decandenţă a oricărei culturi, caracterizată prin tendinţa impetuoasă de a
trăi viaţa, în sensul organizării practice a plăcerilor, a senzaţiilor de moment.
Cultura – afirma Berdiaev - este simbolică; ea creează valori spirituale pentru o
viaţă viitoare, faţă de care ceea ce se petrece în prezent este doar o prefiguraţie.
Cultura aparţine spiritului, iar civilizaţia se caracterizează prin interesele ei
practice, omenirea se află prin descompunerea epocii moderne la începutul unui
nou ev mediu, preponderent mistic şi ocult, în care se va instaura „realismul
social“ şi profesionalismul şi-n care se va realiza o întoarcere a ştiinţei la izvoarele
sale magice, la o nouă şi inimaginabilă Renaştere.
Cultura și civilizația pot deci să existe în raport de simultaneitate pe cele
două planuri deosebite ale vieții, cel spiritual și cel material. Dar caracterul lor atât
de diferit ne îndreptațește să înlăturam pentru totdeauna confuzia de a vorbi de
cultură când ne gândim la civilizație și de a vorbi de civilizație când ne gândim la
cultură.
Civilizația e internațională și o putem adapta la nevoile vieții noastre
materiale ca de la primitiv la organizat și de la rudimentar la perfecționat. Imitația
corectată de fizionomia țării e legea ei elementară. Cultura însă implică neapărat
modul original al personalității noastre etnice. Legea ei nu poate fi imitația, ci
autohtonia.
 Astfel domeniul culturii, atât de larg în conceptul de civilizație franceză sau
în definiția lui Herder, se separă de activitățile materiale, sociale, practice și
utilitare, care rămân civilizației, și se restrânge activitățile superioare ale spiritului,
de ordin ideal si gratuit, - adică la ceea ce trebuie să înțelegem prin termenul de
cultură.