Istorie

RAMONA DIACONESCU
CAMIL-GABRIEL lONESCU

bAColaureaf

•.’i''^

jf.

DE TESTE
• 15 teste noi
• Modele complete de rezolvare
Ramona Diaconescu Camil-Gabriel lonescu

I st or i e
- Bacalaureat -
teste

^ Booklet
 Editura Bookiet Pentru comenzi:
www.booklet.ro
tel: 021 430.3095
021 440.1002
email: comenzi@booklet.ro
web: www.booklet.ro

Contribuţia autorilor;
Teste concepute şi rezolvate de Ramona Diaconescu:
1-15, 21, 25, 28-30, 32-34, 36-38, 40-44, 46, 48, 51-54, 56, 57, 60, 62, 64, 67, 68, 70.
Teste concepute de ambii autori:
16-20, 22-24, 26, 27, 31, 35, 39, 45, 47, 49, 50, 55, 58, 59, 61, 63, 65, 66, 69.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DIACONESCU, RAMONA
Istorie : bacalaureat; teste / Ramona Diaconescu, Camil-Gabriel lonescu.
Ed. a 2-a, rev.. - Bucureşti: Bookiet, 2017
ISBN 978-606-590-477-4

I. lonescu, Camil-Gabriel
94

Redactor: Cătălina Stoica

Tehnoredactor: Cristian Radu
Corector: Loredana Ciobanu

© Editura Bookiet 2017

Toate drepturile asupra lucrării aparţin editurii
 POPOARE SI SPATII ISTORICE
9 9

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.
Astfel, românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a cunoscut trei etape:
existenţa civilizaţiei geto-dacice, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102
şi 105-106; sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare: desăvârşirea etnogenezei în
urma contopirii populaţiei daco-romane cu migratorii slavi în secolele V-VII.
a) civilizaţia geto-dacă se dezvoltă în timpul regelui Burebista, primul unificator al triburilor geto-dace (82-44
î.Hr.), şi atinge apogeul în timpul lui Decebal, cel care a refăcut unitatea statului dac (87-106) şi în timpul căruia
Dacia a fost cucerită de romanii conduşi de împăratul Traian;
b) romanizarea geto-dacilor a fost realizată pe parcursul mai multor secole şi a cunoscut mai multe etape:
- cea iniţială (secolul I î. Hr.-secolul II d. Hr), începută în Dobrogea (Moesia), primul teritoriu getic ajuns sub
stăpânire romană (sec I î. Hr);
- cea oficială (106-271/274), realizată prin intermediul factorilor oficiali de romanizare (administraţia şi armata)
şi al factorilor neoficiali (coloniştii, veteranii, dreptul, urbanizarea, învăţământul etc.). în procesul de romanizare,
un rol important l-a avut şi creştinismul, răspândit în limba latină;
- cea postaureliană (secolele lll-VII), în timpul căreia se produce şi romanizarea dacilor liberi, care nu
fuseseră integraţi în provincia Dacia;
c) desăvârşirea procesului de formare a poporului şi a limbii române s-a realizat în condiţiile continuităţii
daco-romane (după retragerea aureliană) şi venirea migratorilor slavi (secolele V-VII).
Etnogeneză românească a durat mai multe secole (ll-VIII/ IX), românii formându-se atât la nord de Dunăre,
cât şi la sud de Dunăre, unitatea lor fiind compromisă de trecerea slavilor la sudul Dunării (602).
Caracterul limbii române este şi el unul neolatin, cum o demonstrează şi structura acestei limbi care conţine:
strat latin (60%); substrat traco-dacic (10%); adstrat slav (20%); preluări din alte limbi (10%).
După aşezarea slavilor la sud de Dunăre, limba română cunoaşte şi ea o fragmentare în mai multe dialecte:
dialectul nord-dunărean (daco-roman) şi dialectele sud-dunărene (aromân/macedoromân; istroromân;
meglenoromân).
Originea latină a poporului nostru a fost subliniat şi de termenii cu care în Evul Mediu vecinii îi desemnau
pe români: walach, vlah, olah, blachi. Ulterior, în secolele XV-XVII, călătorii străini i-au numit pe locuitorii Ţărilor
Române romani.

Au fost formulate două teorii în legătură cu etnogeneză românilor: cea autohtonistă şi, respectiv, cea
imigraţionistă.

Teoria autohtonistă subliniază originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri şi a fost susţinută
atât de istoriografia românească, cât şi de cea străină.
Primii autori care au susţinut-o au fost cei străini (ca de altfel şi cei care au combătut-o ulterior). Bizantinii
au fost interesaţi de zona nord-dunăreană în contextul migraţiilor:
- împăratul bizantin Mauricius, în lucrarea sa „Strategikon” (secolul al Vll-lea), atestă pentru prima oară
populaţia de la nordul Dunării, denumită cu termenul de romani;
- împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul, în lucrarea sa „Despre administrarea imperiului” (secolul
al X-lea), vorbeşte despre originea latină a populaţiei romanice de la gurile Dunării;
Cronicarul maghiar Anonymus, care a scris la curtea regelui Bella III „Gesta Hungarorum” („Faptele
Istorie - bacalaureat - teste
ungurilor”, secolul al Xll-lea), susţine că atunci când ungurii, conduşi de şeful lor, Tuhutum, au ajuns în
Transilvania (secolele IX-X), i-au găsit acolo pe români şi pe slavi;
Maghiarul Simon de Geza arată, în „Faptele hunilor şi ale ungurilor” (secolul al Xlll-lea), că ungurii i-au găsit,
la venirea lor în Pannonia, pe români;
Ideea romanităţii românilor a fost susţinută şi de umaniştii italieni. Ei activau pentru trezirea conştiinţei
contemporanilor şi mobilizarea lor pentru oprirea turcilor care puneau în pericol Europa creştină şi moştenirea
romană.
Astfel, Poggio Bracciolini a fost primul care a afirmat originea romană a poporului român (secolul al XV-lea),
pe baza elementelor comune ale limbii latine şi române.
Alţi istorici, partizani ai teoriei autohtoniste, sunt:
- împăratul austriac losif II (secolul al XVIII-lea) consideră că românii sunt „cei mai vechi şi cei mai numeroşi
locuitori ai Transilvaniei”;
- ilustrul istoric englez E. Gibbon (secolul al XVIII-lea) afirmă că Dacia a continuat să fie locuită de daci şi
după cucerirea ei de către romani;
- cărturarul sas J. Troester (secolul al XVIII-lea) susţine că românii sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei
ţări”;
- maghiarul Benko lozsef (secolul al XVIII-lea) arată că „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas
pe loc” la abandonarea provinciei în timpul împăratului Aurelian;
- Paul Schafarik (secolul al XlX-lea) reliefează că „valahii” din nordul şi sudul Dunării au rezultat din
„amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii”.

Istoriografia românească aduce argumente în favoarea teoriei autohtoniste prin autorii şi lucrările de mai
jos:
- Nicolaus Olahus care, în 1536, subliniază unitatea de neam şi continuitatea românilor;
- Sasul Johannes Honterus care, în 1542, numeşte „Dacia” întreg teritoriul locuit de români;
- secolele XVI-XVIII - Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei” arată originea latină a limbii române şi
unitatea de neam;
- Miron Costin accentuează originea latină a poporului şi a limbii române, în „Letopiseţul Ţării Moldovei”;
- Dimitrie Cantemir, în „Hronicul vechimii romano-moldovlahilor” (1722), reliefează originea latină a românilor;
în secolul al XVIII-lea romanitatea românilor devine o armă politică în contextul luptei pentru drepturi a
românilor din Transilvania;
- reprezentanţii Şcolii Ardelene (Inochentie Micu-KIein, SamuiI Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion
Budai-Deleanu) au promovat ideea originii latine (chiar exclusivă) a poporului român, a vechimii şi a continuităţii
acestuia pe meleagurile carpato-danubiano-pontice.
Aceste idei s-au regăsit într-un memoriu înaintat de Şcoala Ardeleană Curţii de la Viena în 1791, intitulat
„Suppiex Libellus Valachorum”;
Secolele XIX-XX - reprezentanţii şcolii istorice moderne: A. D. Xenopol, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Dimitrie
Onciul, Ion Bogdan, Nicolae lorga, Gh. I. Brătianu, David Prodan şi alţii.

Din păcate, mai există o categorie de cronicari şi de istorici care nu au fost constanţi în afirmaţiile lor, fiind
influenţaţi în mod direct de factorul politic. Este vorba, printre alţii, de:
- cronicarul maghiar Szamoskozy Istvan, în secolul al XVI-lea, care susţine că românii sunt urmaşii
coloniştilor romani; după unirea realizată în 1600 de Mihai Viteazul, Szamoskozy îşi schimbă opinia, susţinând
contrariul;
- istoricul maghiar Makkai Laszio, care susţine, la 1946, veridicitatea informaţiilor date de cronica lui
Anonymus, pentru ca ulterior să le numească „basme”.
 Istorie - bacalaureat - teste
Teoria imigraţionistă a fost sistematizată în secolul al XlX-lea de austriacul Robert Roesler şi a fost
precedată de alte contestări ale originii şi vechimii poporului şi a limbii române, care au aparţinut următorilor:
Sasul Franz loseph Sulzer, care scrie la 1781-1782 „Istoria Daciei Transalpine”, susţine că;
- dacii au fost masacraţi în totalitate de romani;
- românii s-ar fi format ca popor în Peninsula Balcanică, în Moesia, unde asimilează influenţa slavă şi adoptă
credinţa ortodoxă;
- românii trec ulterior la nord de Dunăre, în secolul al Xlll-lea, cu ocazia a două evenimente: după expediţia
tătaro-mongolă din 1241 şi izgonirea lor de la sudul fluviului de către împăratul bizantin Isac Anghelos.
Maghiarul Bolla Marton, care afirmă în secolul al XVIII-lea că românii sunt de origine bulgară, de unde li se
trage şi denumirea de „volohi”.

Teoria roesleriană - fundamentul distorsionărilor politizate ale ideii de continuitate şi vechime românească
- a fost emisă de austriacul Robert Roesler, în lucrarea sa apărută în 1871, Intitulată „Studii româneşti. Cercetări
asupra istoriei vechi a românilor";
Apariţia ei a fost favorizată de climatul politic existent în Transilvania (deşi majoritari în această provincie,
românii erau consideraţi toleraţi, iar naţiunile privilegiate - maghiarii, saşii şi secuii - au căutat să conteste în
mod eronat originea şi vechimea românilor).
Ideile sale principale sunt;
- dacii ar fi fost distruşi ca popor în urma războaielor cu romanii;
- vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai din cauza acestei exterminări;
- Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani;
- toţi locuitorii au părăsit Dacia în timpul împăratului Aurelian;
- poporul român şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre (argumente; lipsa elementelor germanice
în limba română; existenţa unor elemente lexicale comune în limbile albaneză şi română; asemănarea
dialectelor dacoromân şi macedoromân; influenţa slavă resimţită de locuitorii de la nord de Dunăre);
- românii ar fi un popor de păstori nomazi;
- nu ar exista izvoare istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre, anterior secolul al Xlll-
lea.
Teoria a fost cu succes combătută de lucrările istoricilor români B. Petriceicu-Hasdeu şi A. D. Xenopol.
Astfel, contraargumentele istoricului român A. D. Xenopol au fost prezentate în lucrarea „Teoria lui Roesler.
Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană” (1884);
- continuitatea dacică este demonstrată de revolta dacilor din 117, de dovezi arheologice, de prezenţa unor
soldaţi daci în armata romană, de păstrarea unor toponime locale;
- etapa de romanizare la care se referă Roesler este doar cea oficială;
- continuitatea daco-romană este demonstrată prin dovezi arheologice, numismatice, lingvistice;
- slavii sunt cei care îi separă, în secolul al Vll-lea, pe românii de la nord de cei de la sud de Dunăre;
- există izvoare istorice care atestă prezenţa românilor la nord de Dunăre încă din secolul al IX-lea.
Negarea continuităţii româneşti s-a regăsit şi în secolele XIX-XX, mai ales după realizarea României Mari.
Istoriografia românească a contracarat această tendinţă prin opere ştiinţifice importante: Vasile Pârvan, „Getica”
şi „începuturile vieţii romane la gurile Dunării”; N. lorga, „Istoria românilor”; Gh. I. Brătianu, „O enigmă şi un
miracol istoric: poporul român”.
După al Doilea Război Mondial şi până la revoluţia din 1989, istoriografia românească a cunoscut alte
deformări. De exemplu, atunci când România a devenit stat comunist, istoriografia a trebuit să sublinieze
caracterul imperialist al stăpânirii romane şi importanţa civilizatoare a slavilor în cadrul istoriei românilor. în
timpul regimului lui N. Ceauşescu, s-a adoptat o linie naţionalistă exagerată în prezentarea evenimentelor
istorice româneşti.
Astăzi, aceste aspecte au dispărut din lucrările istorice de specialitate.
Istorie - bacalaureat - teste
2. Secolul al XX-lea - între democraţie si totalitarism
9 9

Ideologii şi practici poiitice în România şi în Europa

înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism este una dintre caracteristicile secolului al XX-lea.
Trăsăturile regimului democratic:
- separarea puterilor în stat;
- respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti;
- egalitatea în faţa legii;
- suveranitatea poporului;
- pluralism politic;
- economie de piaţă;
- promovează statul de drept (în care nimeni nu e mai presus de lege).
Trăsăturile comune ale regimurilor totalitare (comunism, fascism, nazism):
- conducătorul unic; monopartitism; ideologia unică;
- nesepararea puterilor în stat;
- promovarea cultului personalităţii;
- aplicarea cenzurii;
- demagogie şi propagandă;
- interesele individului sunt subordonate intereselor statului;
- regimul este menţinut prin teroare şi violenţă cu ajutorul poliţiei, armatei şi a poliţiei politice (Ceka, NKVD,
KGB - în URSS; Gestapo în Germania nazistă. Securitatea în România comunistă);
- statul se implică în toate domeniile de activitate (inclusiv în viaţa privată a cetăţenilor săi);
- oponenţii regimului sunt exterminaţi sau trimişi în închisori (epurare politică).
Cauzele apariţiei regimurilor totalitare:
- frustrările provocate de tratatele de pace încheiate în urma Primului Război Mondial;
- instabilitatea economică din diferite ţări europene, care a culminat cu marea criză economică din anii
1929-1933;
- crizele sociale.

Regimurile totalitare au apărut în perioada interbelică:

- cele de extremă dreaptă - în Italia (condusă de Benito Mussolini), în anul 1922;
- în Germania (condusă de Adolf Hitler), în anul 1933;
- în Ungaria (condusă de amiralul Horthy), în anul 1919;
- în Spania (condusă de generalul Franco), în anul 1939;
- în Portugalia (condusă de Salazar), în anul 1932.
- cel de extremă stângă - în URSS (condusă de Lenin, ulterior de Stalin), în anul 1917, când bolşevicii au
preluat puterea.
Regimurile de extremă dreaptă au fost învinse în al Doilea Război Mondial. Comunismul însă a supravieţuit
şi după terminarea marii conflagraţii, fiind instaurat şi în alte ţări în mod forţat, de cele mai multe ori, cu ajutorul
Armatei Roşii (instrumentul militar al URSS). Astfel, ţări din Europa (Ungaria, România, Germania de Est,
Cehoslovacia, etc.), din Asia (China, Coreea de Nord), dar şi America Latină (Cuba) au cunoscut regimuri
comuniste.
Regimurile totalitare au cunoscut şi trăsături distincte. Astfel:
a) comunismul promova - colectivizarea şi industrializarea;
- naţionalizarea bunurilor;
- ateismul;
- desfiinţarea proprietăţii private şi înlăturarea burgheziei:
_______ - dictatura proletariatului.
 Istorie - bacalaureat - teste
b) nazismul promova - rasismul;
- antisemitismul;
- ideea creării unui „spaţiu vital” în care să trăiască „rasa ariană”; „spaţiul vital” trebuia
epurat de rasele inferioare (evreii, ţiganii, slavii) şi putea fi realizat prin expansiune teritorială.
în perioada interbelică, majoritatea statelor europene au cunoscut regimuri democratice şi au făcut eforturi
pentru menţinerea unui climat de pace. Ţările europene democratice au cunoscut, ca formă de organizare
statală, fie republica (Franţa, Polonia, Finlanda, Cehoslovacia), fie monarhia constituţională (România, Marea
Britanie, Belgia, statele nordice). Totuşi, şi în aceste ţări democratice au funcţionat partide extremiste (de
exemplu, în România - Liga Apărării Naţional-Creştine - 1923; Legiunea Arhanghelului Mihail - 1927,
transformată ulterior în Garda de Fier).

Construcţia democraţiei şi ideologia totalitară în România ui

Pe parcursul secolului al XX-lea, România, asemenea altor state europene, cunoaşte atât regimuri
democratice, cât şi dictatoriale (autoritare şi totalitare).
La construcţia democraţiei româneşti au contribuit monarhia, partidele politice tradiţionale (Partidul Naţional
Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc), precum şi oameni politici de vază.
Construcţia democraţiei a început în timpul lui Carol I (1866-1914), continuând în timpul regelui Ferdinand
(1914-1927), aceştia contribuind la modernizarea şi consolidarea statului român.
Principiile democratice au fost prevăzute în Constituţia din 1923.
Până la izbucnirea Primul Război Mondial, democraţia românească a fost limitată de lipsa votului universal
(cel exercitat fiind, pe atunci, votul cenzitar), acordat în 1918.
Totodată, rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor (1918-1921), precum şi înfiinţarea
partidelor ce aparţineau minorităţilor au impulsionat viaţa politică.
Istoria României interbelice şi postbelice s-a desfăşurat pe mai multe coordonate:
- 1919-1938 - regim democratic;
-1938-1940 - regim autoritar;
-1940-1944 - regim dictatorial;
-1944-1947 - regim pseudo-democratic;
- 1947-1989 - regim totalitar comunist;
- 1990 - revenirea la regimul democratic.

Ideologia totalitară a fost prezentă şi în România interbelică prin:

- extrema stângă reprezentată de Partidul Comunist (creat în 1921 şi scos în afara legii în 1924);
- extrema dreaptă, mult mai activă, reprezentată de Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC), apărută în 1923
şi condusă de A.C. Cuza; Legiunea Arhanghelului Mihail, înfiinţată în 1927.
Comuniştii români, instrumentaţi de URSS, urmăreau dezmembrarea teritoriului României şi transformarea
acesteia într-o republică socialistă. Pe fondul acestor idei. Partidul Comunist a fost scos în afara legii în 1924
(revenind pe scena politică la 23 august 1944 şi preluând treptat puterea). Totuşi, comunismul nu a avut priză
în societatea românească interbelică, spre deosebire de extrema dreaptă, reprezentată de mişcarea legionară.
Această mişcare a fost condusă de Corneliu Zelea Codreanu (care îşi spunea „căpitan”) şi, ulterior, de Horia
Sima şi a practicat violenţa faţă de evrei, adversari politici şi autorităţi, mergând până la asasinatul politic
(printre victimele legionarilor numărându-se Ion. G. Duca, prim-ministru în 1933, istoricul Nicolae lorga). Pentru
o scurtă perioadă de timp (septembrie 1940-ianuarie1941), legionarii au condus statul român, împreună cu
generalul Ion Antonescu, perioadă în care s-au dedat la persecuţii şi diferite abuzuri. Datorită acestora,
Antonescu i-a îndepărtat de la guvernare.
Istorie - bacalaureat - teste
Regimul totalitar pe deplin cunoscut de societatea românească a fost cel comunist, instaurat cu ajutorul
URSS în 1947. România a renunţat la monarhie şi a fost proclamată republică populară. Ea a fost condusă de
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965), urmat de Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Revenirea la democraţie
s-a realizat în urma revoluţiei din decembrie 1989, care a răsturnat regimul comunist din România.

3. Constituţiile din România

Primele Constituţii ale statului modern român au fost precedate de acte cu caracter constituţional:
- declaraţii de principii („Cererile norodului românesc” redactate în 1821, în timpul revoluţiei conduse de
Tudor Vladimirescu);
- declaraţii de drepturi („Proclamaţia de la Islaz”, ca de altfel şi celelalte programe revoluţionare paşoptiste);
- proiecte de reformă („Constituţia Cărvunarilor” redactată de Ionică Tăutul în 1822 şi „Osăbitul Act de numire
a suveranilor românilor” redactat de Ion Câmpineanu în 1838);
- rezoluţiile adunărilor ad-hoc din Moldova si Tara Românească din 1857.
I 7 7

Istoria constituţională a României între 1859-1991 cunoaşte mai multe perioade:

a) etapa de implementare a instituţiilor constituţionale (24 ianuarie 1859-1 iulie 1866);
b) etapa de continuitate a acestor instituţii (1 iulie 1866-20 februarie 1938);
c) etapa de instabilitate constituţională (20 februarie 1938-30 decembrie 1947);
d) etapa dictaturii comuniste (30 decembrie 1947-decembrie 1989);
e) etapa revenirii la sistemul democratic, fapt statuat prin adoptarea Constituţiei din 1991.
Constituţiile statului român au fost reprezentate de:

1. Regulamentele Organice - primele documente cu caracter constituţional din istoria modernă

românească, redactate în timpul ocupaţiei ruseşti a Principatelor (1828-1834); au fost aplicate în perioada
1831-1858 (Ţara Românească) şi 1832-1858 (Moldova); pentru prima oară, cele două Principate erau
organizate după legi asemănătoare;

2. Convenţia de la Paris - elaborată de Marile Puteri; prevederile ei au fost puse în aplicare în Principate
între 1858-1864; stabilea crearea Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar cu doi domni, două adunări,
două guverne, aşadar o unire formală; deschidea calea spre crearea statului român modern, precum şi
separarea puterilor în stat;

3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris - adoptată de domnul Al. I. Cuza, în urma loviturii de stat
din 2 mai 1864; prevedea atribuţii lărgite pentru domn, precum şi înfiinţarea Corpului Ponderator, al doilea
Corp legislativ (viitorul Senat).

4. Constituţia din 1866

9

- prima constituţie românească în adevăratul sens al termenului (lege fundamentală a unui stat);
- a avut ca model Constituţia Belgiei din 1831, care era considerată cea mai liberală la momentul respectiv;
- nu a fost supusă aprobării Marilor Puteri europene;
- a fost promulgată de domnul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe 1 iulie 1866;
- structurată pe 8 titluri;
- impunea numele oficial al statului-România;
- forma de organizare statală era cea de monarhie constituţională ereditară;
- menţiona principiul suveranităţii naţionale;
- impunea principii liberale: separarea puterilor în stat şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
- drepturile şi libertăţile cetăţeneşti prevăzute: dreptul la liberă asociere, libertatea persoanei, inviolabilitatea

“8
 Istorie - bacalaureat - teste
domiciliului şi a proprietăţii, libertatea conştiinţei, a cuvântului, a presei, dreptul la educaţie (învăţământul primar
fiind obligatoriu şi gratuit).
- puterea era împărţită în trei:

a) puterea executivă-deţinută de Domn şi de guvern. Domnul avea prerogative largi:

- numea şi revoca miniştrii;
- avea drept de amnistie politică;
- numea şi confirma în toate funcţiile publice;
- era şeful armatei;
- acorda distincţii şi decoraţii;
- avea dreptul de a bate monedă;
- putea declara război şi încheia tratate.
Guvernul era condus de un prim-ministru ales de Domn; primul-ministru alegea Cabinetul (echipa de miniştri)
care trebuia aprobat de monarh.

b) puterea legislativă-deţinută de Domn şi de Parlament.

Domnul:
- avea iniţiativă legislativă;
- sancţiona şi promulga legile;
- avea drept de veto.
Parlamentul:
- ales prin vot cenzitar;
- era bicameral (format din Senat şi Adunarea Deputaţilor);
- iniţia, dezbătea şi aproba legile;
- putea interpela miniştrii;
c) puterea judecătorească - deţinută de tribunale, curţi de justiţie şi de înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în numele domnului, iar judecătorii erau inamovibili.
- Constituţia a contribuit la crearea partidelor politice (Partidul Naţional Liberal - PNL - 1875; Partidul
Conservator - PC - în 1880);
- a introdus un regim politic liberal;
- a fost modificată în mai multe rânduri:
• 1879 - este modificat art. 7, prin care este anulată interdicţia obţinerii cetăţeniei române de către cei care
nu erau creştini (adică evreii şi musulmanii);
• 1884 - se introduce noua titulatură a statului care devine Regat, iar Carol şi soţia sa, Elisabeta de Wied,
primii regi ai României;
- se reduce numărul colegiilor electorale, de la 4 la 3 prin scăderea censului; astfel numărul celor cu drept
de vot se măreşte;
• 1917 - sunt votate proiectele de revizuire privind adoptarea votului universal şi realizarea reformei agrare.
- a rămas în vigoare până în anul 1923.

5. Constituţia din 1923

- legitima noua realitate politică de după Primul Război Mondial (realizarea României Mari prin alipirea
Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei la statul român);
- a fost promulgată de regele Ferdinand I pe 28 martie 1923;
- până la a fi promulgată în forma sa finală, au existat două proiecte constituţionale (unul liberal şi altul
naţional-ţărănesc) îndelung dezbătute;
- relua, în cea mai mare parte, conţinutul Constituţiei din 1866, fiind o sinteză între aceasta şi proiectele
Istorie - bacalaureat - teste
constituţionale votate în 1917;
- era structurată pe 8 titluri;
- insista asupra caracterului naţional unitar al statului;
- introducea votul universal, egal şi direct (acordat doar bărbaţilor peste 21 ani);
- prevedea separarea puterilor în stat: puterea executivă - deţinută de rege şi de guvern; puterea
legislativă - deţinută de rege şi de Parlament; puterea judecătorească - deţinută de tribunale, curţi de justiţie
şi de înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
- afirma respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, inclusiv pentru minorităţi;
- introducea controlul preventiv al constituţionalităţii legilor, care revenea Consiliului Legislativ;
- Constituţia din 1923 a introdus un regim politic democratic;
- a rămas în vigoare până în 1938, repusă ulterior în aplicare în 1944.

6. Constituţia din 1938 - a fost promulgată de regele Carol II pe 27 februarie 1938;

- a fost supusă unui plebiscit (în care oamenii trebuiau să declare în scris dacă o votează sau nu);
- impunea monarhia autoritară, în care atribuţiile regelui erau mult lărgite;
- desfiinţa separarea puterilor în stat;
- regele devenea „capul statului”, în mâiniie lui concentrându-se puterea executivă şi cea legislativă
(Parlamentul-numit Reprezentanţa Naţională - avea un rol decorativ şi era mult limitat în privinţa iniţiativei
legislative);
- regele numea un număr mare de senatori;
- regele putea convoca, închide sau dizolva una sau ambele Camere ale Parlamentului;
- a rămas în vigoare până la instaurarea dictaturii antonesciene.
Ulterior promulgării, se înfiinţează Frontul Renaşterii Naţionale ca partid unic.

7. Constituţiile comuniste - au fost în număr de trei - cea din 1948;

- cea din 1952;
- cea din 1965.
- erau asemănătoare din punctul de vedere al prevederilor;
- au fost inspirate de constituţia sovietică din 1936;
- consfinţeau adoptarea republicii ca formă de guvernare a statului (Constituţia din 1948 şi cea din 1952
proclamau România ca Republică Populară, în timp ce Constituţia din 1965 proclama ţara noastră ca republică
socialistă);
- prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, precum şi principii democratice (votul universal, suveranitatea
poporului), care în practică au fost grav încălcate;
- desfiinţau separarea puterilor în stat;
- prin Constituţia din 1948 se hotărau:
• executivul (cea mai mare parte) şi legislativul erau exercitate de Marea Adunare Naţională, un parlament
unicameral considerat organul suprem al puterii;
• Marea Adunare Naţională alegea Prezidiul Marii Adunări Naţionale, forma guvernul, modifica textul
constituţiei, vota legile, vota bugetul.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale emitea decrete, convoca Adunarea, numea şi revoca miniştrii, încheia
tratatele internaţionale.
• puterea executivă aparţinea şi Consiliului de Miniştri (guvernul), care avea în frunte un preşedinte;
• puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, însă acestea erau
subordonate factorului politic, reprezentat de Partidul Muncitoresc Român.
- prin Constituţia din 1952 nu se aduceau modificări esenţiale celei din 1948.
- spre deosebire de Constituţia din 1948, aceasta prevedea, în mod implicit, rolul conducător al P.M.R.
10
 Istorie - bacalaureat - teste
- prin Constituţia din 1965 se hotărau:
• Partidul Muncitoresc Român devenea Partidul Comunist Român, care era socotit „forţa conducătoare” a
întregii societăţi;
• statul era socotit proprietarul resurselor subsolului, al mijloacelor de producţie, al pământului etc;
• prin revizuirea ei din 1974, se înfiinţa funcţia de preşedinte al României, având ca prerogative: prezida
consiliul de Stat, era comandantul suprem al armatei, numea şi revoca miniştrii, preşedintele şi membrii
Tribunalului Suprem, încheia tratate internaţionale, emitea decrete prezidenţiale şi decizii, conferea decoraţii.

8. Constituţia din 1991 - adoptată de Adunarea Constituantă la 21 decembrie 1991;

- a avut ca model de inspiraţie Constituţia din 1923;
- a restabilit regimul democratic în România şi principiile care decurg din acesta;
- forma de guvernare rămâne tot republica, condusă de un preşedinte ales pe 4 ani, prin vot universal;
- Parlamentul redevine bicameral;
- guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice;
- se instituie calitatea de Avocat al Poporului, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, precum
şi Curtea Constituţională, care veghează asupra constituţionalităţii legilor;
- a fost revizuită în anul 2003, hotărând ca preşedintele să aibă un mandat de cinci ani (Parlamentul
continuând să fie ales pe patru ani);
- a fost aprobată prin referendum.

4. Autonomii iocale şi instituţii centraie în spaţiui românesc (secoiele iX-XVIIi)

întemeierea statelor medievale româneşti
Statele medievale româneşti au apărut în perioada secolelor XIII-XIV.
Cauze: invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul ţării noastre (ele de altfel au continuat
până în secolul al Xlll-lea); tendinţele expansioniste ale regalităţii maghiare şi ale Imperiului Bizantin; presiunea
Hoardei de Aur care a limitat influenţa maghiară în spaţiul est-carpatic; existenţa formaţiunilor prestatale
româneşti.
Primele formaţiuni prestatale româneşti au avut la bază obştile săteşti care au evoluat din obştile gentilice
(ce aveau la bază legăturile de rudenie dintre membrii obştii). Treptat obştile (specifice dacilor şi daco-romanilor)
au căpătat caracter teritorial, fiind conduse de cnezi sau juzi. Obştile săteşti s-au grupat în uniuni de obşti,
autonomii locale, numite de Nicolae lorga „romanii populare” şi care purtau diferite denumiri: codri, ţări, ocoale,
câmpuri etc. Locuitorii acestora au fost consemnaţi în izvoare bizantine, ruse, turceşti, maghiare, armene sub
diferite denumiri: vlahi, volohi, valahi, blachi, ulaki.

Formaţiuni prestataie româneşti (secoieie iX-Xiii):

Transilvania (zona intra şi vestcarpatică):
Cele mai vechi formaţiuni politice prestatale au fost semnalate în interiorul arcului carpatic, despre care
vorbeşte cronicarul Anonymus în „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”): voievodatul lui Menumorut, în
Crişana, cu centrul la Biharea; voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin; voievodatul lui Gelu, în
Podişul Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca.
„Legenda Sfântului Gerard” menţionează existenţa, la jumătatea secolului al Xl-lea, a două voievodate
româneşti, care au opus rezistenţă expansiunii maghiare: voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu centrul la
Morisena; voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba-lulia).
„Cronica lui Nestor” (secolul al Xll-lea) confirmă existenţa românilor şi a slavilor la venirea ungurilor în
Pannonia.

îî
Istorie - bacalaureat - teste
Ţara Românească (la sud de Carpaţi):
„Diploma cavalerilor ioaniţi” din 1247 aminteşte formaţiuni prestatale româneşti: Ţara Severinului, în estul
Banatului şi vestul Olteniei; Cnezatul lui loan, în sudul Olteniei;
Cnezatul lui Farcaş, în nordul Olteniei; Voievodatul lui Litovoi, între Olt şi Jiu; Voievodatul lui Seneslau, în
stânga Oltului.
Moldova (la est de Carpaţi):
Izvoarele vorbesc despre existenţa în spaţiul est-carpatic a numeroase formaţiuni politice: Ulak Iii (ţara
vlahilor), Ţara Sipeniţiului, Codrii Cosmicului, Codrii Orheiului, Codrii Lăpuşnei, Codrii Herţei, Câmpul lui
Dragoş, ocoale (în Câmpulung, Vrancea).
Dobrogea (între Dunăre şi mare):
- secolul al X-lea: atestarea unor conducători ai unor formaţiuni politice atestaţi de sursele arheologice: jupan
Dimitrie (în localitatea Mircea-Vodă), jupan Gheorghe (complexul de la Basarabi).
- secolul al Xl-lea, izvorul bizantin „Alexiada”, scris de Ana Comnena, vorbeşte despre trei conducători din
Dobrogea: Tatos, în sudul Dobrogei, cu reşedinţa la Dristor; Satza, în nord-vestul Dobrogei, cu reşedinţa la
Vicina; Seslav, în nord-estul Dobrogei, cu reşedinţa la Preslav. Tot Ana Comnena menţionează, la 1094, un alt
fruntaş al vlahilor, Pudilă.
- în secolul al Xlll-lea, într-o diplomă a ţarului bulgar loan Asan al ll-lea (1218-1241), este menţionată Ţara
Cavarnei situată între Mangalia şi Vama, nucleu al viitorului stat.

Formarea statului medieval Transilvania - a avut loc în două etape:

a) etapa voievodatelor româneşti, care s-au opus înaintării maghiarilor în zonă (secolele IX-XI);
b) etapa cuceririi maghiare a Transilvaniei (secolele XI-XIII).
După crearea regatului Ungariei, prin încoronarea lui Ştefan I (anul 1000) şi creştinarea ungurilor în rit catolic,
în secolul al Xl-lea începe cucerirea sistematică şi organizată a Transilvaniei. Maghiarii au organizat teritoriul
cucerit în comitate (primul fiind Bihorul -1111, 1113) şi au încercat să introducă instituţii apusene (principatul
şi episcopii catolice).
A fost menţionat ca principe al Transilvaniei un demnitar laic, Mercurius, dar în 1176 se revenea ia instituţia
tradiţională românească, cea a voievodatului care se bucura de autonomie în cadrul regatului maghiar,
voievodul fiind numit de rege (primul voievod menţionat în 1176-Leustachius). Se menţin, astfel, structurile
politice autohtone.
Pentru întărirea stăpânirii maghiare în Transilvania, au fost colonizaţi aici secui, saşi, cavaleri din ordinele
cavalereşti (teutoni şi ioaniţi). Românii, deşi majoritari, au fost excluşi treptat din viaţa politică, rezervată celor
trei naţiuni privilegiate (adică maghiarii, saşii şi secuii).
Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structurile regalităţii maghiare, în zonele de margine
continuau să existe autonomiile româneşti sub forma „ţărilor”: Amiaşul, Făgăraşul, zona Apusenilor,
Maramureşul. De aici vor pleca voievozii ce vor juca un rol important în întemeierea statelor româneşti
extracarpatice: Ţara Românească şi Moldova.
Transilvania îşi păstrează structura voievodală până în 1541, când devine principat autonom sub suzeranitate
otomană. Ea era condusă de un Principe ales de Dietă şi confirmat de sultan.

Formarea statului medieval al Ţării Româneşti

în procesul de unificare teritorială şi obţinerea independenţei se remarcă trei iniţiative:
a) voievodul Litovoi (cel amintit la 1247 sau un urmaş al acestuia, cu acelaşi nume) refuză să mai plătească
tribut regelui maghiar Ladislau IV la 1277; Litovoi este ucis în luptă, iar fratele său. Bărbat, este luat prizonier
şi ulterior răscumpărat. Bărbat recunoaşte suzeranitatea maghiară.
b) în 1290 Negru-Vodă din Făgăraş trece munţii spre Sud, creează oraşele Câmpulung şi Argeş, iar
boierimea de peste Olt i se închină. Aceasta este varianta Letopiseţului Contacuzinesc despre întemeierea
Î2
 Istorie - bacalaureat - teste
statului, cunoscută drept tradiţia „descălecatului”. Ea poate fi explicată istoric prin contribuţia demografică
(cauzată de anihilarea autonomiei Ţării Făgăraşului de către maghiari) şi instituţională (cele două oraşe
seamănă cu cele din Ardeal) a Transilvaniei la crearea statului sud-carpatic.
c) Basarab I (1310-1352) întemeiază Ţara Românească prin unificarea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui
Seneslau, pe la 1300;
- 1324 - recunoaşterea suzeranităţii maghiare de către Basarab I; totodată lui Basarab i se recunoştea
domnia şi stăpânirea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei şi a unor teritorii de la nordul gurilor
Dunării (Basarabia);
-1330 - bătălia de la Posada şi înfrângerea regelui maghiar Carol Robert de Anjou; cucerirea independenţei
Ţării Româneşti faţă de Ungaria;
Consolidarea statului s-a realizat prin crearea instituţiilor interne în timpul urmaşilor lui Basarab I: Nicolae
Alexandru (1352-1364); Vladislav Vlaicu (1364-1377); Radu I (1377-1384); Dan I (1384-1386).

Formarea statului medieval al Moldovei

A cunoscut două iniţiative:
a) 1352-1353, regalitatea maghiară formează în nord-vestul Moldovei o marcă de apărare condusă de
voievodul Dragoş din Maramureş (descălecatul lui Dragoş);
b) 71359 - are loc „descălecatul" voievodului maramureşan Bogdan care îi alungă pe urmaşii lui Dragoş.
- 1364-1365 - în urma confruntărilor cu regele maghiar Ludovic de Anjou, Bogdan obţine independenţa
Moldovei.
Consolidarea instituţională şi teritorială a statului moldovean s-a realizat în timpul urmaşilor lui Bogdan: Laţcu
(1368-1375); Petru Muşat (1375-1391); Roman I (1391-1394); Ştefan I (1394-1399).

Formarea statului medieval al Dobrogei - nucleul statului Dobrogea a fost Ţara Cavarnei, condusă de
Balica (1346-1354) şi care avea centrul la Caliacra.
-în 1357 urmaşul lui Balica, Dobrotici (1354-1386), primeşte din partea bizantinilor titlul de „despot”. Treptat
devine autonom faţă de imperiul bizantin şi unifică toate teritoriile dintre Dunăre şi mare, întemeiând Dobrogea.
- urmaşul lui Dobrotici, Ivanco (1386-1388), se desprinde de bizantini şi bate monedă proprie; acesta
participă alături de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), la luptele cu turcii în care îşi pierde
viaţa.
- după moartea lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componenţa Ţării Româneşti până la 1417 sau 1420, când
este ocupată de turci (sub stăpânirea cărora a rămas până în 1878).

Instituţii centrale în Ţările Române

Transilvania - instituţia centrală a fost voievodatul (secolul al Xl-lea -1541) şi, ulterior, principatul (secolele
XVI-XIX).
a) voievodatul (1176-1541) - era vasal regelui Ungariei;
- se bucura de autonomie;
- avea în frunte un voievod numit de regele maghiar;
- voievodul avea atribuţii: judecătoreşti, militare (comandant militar), administrative (guvernator);
- voievodul era ajutat de un Sfat şi de congregaţiile nobiliare.
b) principatul a cunoscut două etape - între 1541-1688 - principat autonom sub suzeranitatea Imperiului
Otoman;
- între 1688-1867 - principat integrat Imperiului Habsburgic.
- între 1541-1688 - Transilvania a fost condusă de un principe numit de Dietă şi confirmat de sultan; principele
era ajutat de Sfat, format din 12 membri aleşi din rândul naţiunilor privilegiate, şi de Dieta formată din 150 de
reprezentanţi ai naţiunilor privilegiate.
Î3
Istorie - bacalaureat - teste
- între 1688-1867 - principat sub stăpânire habsburgică a fost condus de împărat care avea şi titlul de
principe: conducerea propriu-zisă revenea însă guvernatorului militar ce conducea un guberniu care prelua
atribuţiile Dietei.

Tara Românească si Moldova

a) secolul al XlV-lea - începutul secolului al XVIII - instituţia centrală a constituit-o domnia.
• Domnia: reprezentată de domnul ţării care avea următoarele atribuţii:
- administrative: numea dregătorii, acorda privilegii boierilor, stabilea impozitele:
-judecătoreşti: reprezenta instanţa supremă în stat:
- legislative: adopta acte legislative:
- diplomatice: semna tratate, declara război şi încheia pace:
- militare: comanda armata (mare voievod).
Domnul era ajutat de - Sfatul domnesc: alcătuit din dregători (boieri cu funcţii), ce aveau atribuţii politice,
administrative şi judecătoreşti:
- Adunarea ţării: reunea reprezentanţi ai stărilor privilegiate (chiar şi ţărani liberi) şi avea rolul de a aproba
uneori alegerea domnului, stabilirea impozitelor, semnarea tratatelor.
Domnul era socotit stăpânul întregului pământ al ţării, era ales pe baza principiului ereditar-electiv, din
dinastia Basarabilor (în Ţara Românească) şi, respectiv, a Muşatinilor (în Moldova).
Domnia a jucat un rol important în lupta antiotomană, reuşind să păstreze independenţa statală.

b) începutul secolului al XVIII-lea-secolul al XlX-lea - instituţia centrală rămâne domnia, însă în urma
instaurării regimului fanariot în Principatele Române, domnul devine un simplu funcţionar al Porţii, el fiind numit
de sultan:
- între 1711/1716-1821 (perioada fanariotă) domnii nu mai au origine românească, ci provin din cartierul
Fanar din Constantinopol: ei plătesc sultanului sume mari de bani pentru a-şi cumpăra şi a-şi menţine domnia:
- domnii fanarioţi sunt integraţi în ierarhia administrativă otomană, fiind asimilaţi unui paşă cu două tuluri
(cozi de cal), responsabili numai în faţa sultanului:
- domnii fanarioţi instituie sistemul de vindere a dregătoriilor, modalitate prin care îşi rotunjeau veniturile:
- totuşi, au fost şi domni fanarioţi care au contribuit la modernizarea societăţii româneşti, prin măsuri în
domeniul învăţământului, social, juridic şi edilitar (exemple: Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, loan
Caragea):
- revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) a contribuit la îndepărtarea domnilor fanarioţi şi la revenirea domnilor
pământeni.

5. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea

României Mari (secolele XVIII-XX)
Proiectul politic de formare a statului modern român a început să se contureze în secolul al XVIII-lea,
devenind o realitate odată cu unirea din 1859. Procesul de naştere a statului român a cunoscut mai multe
etape, reprezentate de:

Proiecte politice boiereşti (1711-18211

- au fost elaborate de boierimea pământeană mică şi mijlocie:
- au apărut în condiţiile existenţei regimului fanariot în Principate (perceput ca o piedică în procesul de
modernizare a societăţii româneşti):
- Memoriul de la Focşani (1772) şi Memoriul de la Şistov (1791):
- cereau îndepărtarea regimului fanariot şi revenirea la domniile pământene, chiar şi unirea Principatelor

Î4
 Istorie - bacalaureat - teste
într-un stat, sub garanţia Marilor Puteri europene;
- au fost prezentate Rusiei, Austriei, Prusiei, Franţei, Imperiului Otoman.

Proiectul politic de la 1821

- a aparţinut lui Tudor Vladimirescu şi Comitetului de Oblăduire (format din trei mari boieri munteni):
- a urmărit înlăturarea regimului fanariot, revizuirea statutului juridic internaţional al Principatelor şi autonomia
în raport cu Imperiul Otoman;
- a fost schiţat în principalul program, „Cererile norodului românesc”, ce conţinea o serie de prevederi privind
organizarea internă a Principatelor şi revenirea la autonomie;
- deşi mişcarea a fost înfrântă, principala sa urmare a fost restaurarea, în 1822, a domniilor pământene
(loniţă Sandu Sturdza în Moldova şi Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească).

începuturile unui stat modern (1821-18481

- între 1821-1848 formarea unui stat român modern a reprezentat idealul noii elite boiereşti şi a burgheziei
care, prin intermediul memoriilor, proiectelor de reformă sau activităţilor unor societăţi culturale şi secrete, au
desfăşurat o amplă mişcare reformatoare;
- în Moldova, Ionică Tăutu a elaborat, în 1822, Constituţia Cărvunarilor, care cerea: drepturi cetăţeneşti,
respectul pentru proprietate, libertatea comerţului, a presei, egalitatea în faţa legii, modernizarea structurilor
politice, administrative, juridice şi fiscale;
- în Muntenia, „partida naţională”, condusă de Ion Câmpineanu a elaborat în 1838 două documente; Act de
Unire şi Independenţă şi Osăbitul Act de numire a suveranilor românilor; acestea cereau înlăturarea
suzeranităţii otomane şi a protectoratului rusesc instaurat în 1829, Unirea Principatelor într-un Regat al Daciei,
alegerea unui domn ereditar;
- s-au format şi societăţi secrete care aveau ca obiective: unirea, independenţa, egalitatea în faţa legii şi
emanciparea clăcaşilor; un exemplu este Societatea „Frăţia”, creată în 1834;
- deşi contestaţi, domnii regulamentari au realizat câţiva paşi importanţi în modernizarea societăţii româneşti,
prin introducerea principiului separării puterilor în stat, uniformizarea administraţiei şi a justiţiei din cele două
Principate.

Proiectul politic paşoptist

- a fost proiectul intelectualilor liberali care i-au definit obiectivele şi au condus revoluţia de la 1848;
- obiectivele proiectului s-au regăsit în conţinutul programelor revoluţionare (Petiţia-proclamaţie, Proclamaţia
de la Islaz, Principiile noastre pentru reformarea patriei); printre acestea se regăseau;
- autonomia şi independenţa:
- unirea românilor într-un singur stat;
- reforma agrară şi desfiinţarea clăcăşiei;
- drepturi şi libertăţi politice;
- modernizarea instituţiilor;
- o nouă organizare a puterilor în stat etc.
- în privinţa statutului juridic extern al Principatelor s-au formulat trei soluţii: autonomia, independenţa,
constituirea unui Regat al României sub garanţia europeană.

Unirea din 1859 si domnia lui Al. I. Cuza

- a fost realizată într-o situaţie externă favorabilă (desfăşurarea Războiului Crimeii între 1853-1856) şi într-
o situaţie internă dificilă (îngrădirea autonomiei interne prin semnarea, între Rusia şi Poartă, a Convenţiei de
la Balta-Liman, 1849);
>r
- la sfârşitul Războiului Crimeii a avut loc Congresul de Pace de la Paris (1856), în cadrul căruia a fost
Î5
Istorie - bacalaureat - teste
discutată şi problema românească:
- Tratatul de Pace încheiat de către Marile Puteri europene (Franţa, Anglia, Austria, Prusia, Regatul Sardiniei,
Rusia şi Turcia) menţiona şi hotărâri ce priveau Principatele:
• Principatele Române erau scoase de sub protectoratul rusesc şi puse sub garanţia colectivă a Marilor
Puteri;
• sudul Basarabiei revenea Moldovei;
• convocarea unor Adunări ad-hoc reprezentative care să-şi exprime poziţia cu privire la unire.
- adunările ad-hoc, convocate în 1857, erau formate din reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale şi au
adoptat proiecte politice importante, care cereau: unirea Principatelor într-un stat numit România; prinţ străin
dintr-o familie domnitoare a Europei; autonomia statului român; neutralitate.
- hotărârile adunărilor ad-hoc au fost aduse la cunoştinţa Marilor Puteri în 1858, în cadrul unei Conferinţe
care a avut loc la Paris; aici a fost adoptată Convenţia de la Paris ce stabilea, prin acordul celor şapte puteri
garante, statutul internaţional al Principatelor şi organizarea internă a acestora:
• unirea formală a celor două principate sub numele de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”;
• cele două ţări urmau să fie conduse separat de doi domni, două guverne, două adunări reprezentative;
• erau înfiinţate la Focşani două instituţii comune celor două ţări: Comisia Centrală (cu rol legislativ) şi înalta
Curte de Casaţie;
• alcătuirea de adunări elective pe baza votului cenzitar care să aleagă domnii Principatelor.
- 5 ian. 1859, Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales ca domn pe Al. I. Cuza;
- 24 ian. 1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti l-a ales ca domn pe acelaşi Al. I. Cuza.
Alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor atât în Moldova, cât şi în Tara Românească a însemnat Unirea
Principatelor Române şi punerea Marilor Puteri în faţa faptului împlinit, constrânse să recunoască acest fapt
istoric.

Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866) a avut în vedere realizarea mai multor reforme în plan intern, menite să
consolideze unirea, precum şi recunoaşterea dublei alegeri.
a) în plan extern: în cadrul Conferinţei de la Paris (martie-septembrie 1859), Marile Puteri recunosc dubla
alegere, iar în 1861 Poarta recunoaşte Unirea Principatelor doar pe timpul domniei lui Cuza şi nu mai mult de
şapte ani;
b) în plan intern domnia lui Cuza cunoaşte trei perioade:
-1859-1862: perioada consolidării unirii prin unificarea serviciilor vamale, poştale şi de telegraf, unificarea
cursului monetar, a armatei, a legislaţiei; Bucureşti a devenit capitala ţării;
- s-a întrunit primul guvern unic condus de Barbu Catargiu;
-1862-1864: perioada marilor reforme în care au fost adoptate mai multe legi ce au susţinut modernizarea
statului;
-1863 - legea secularizării averilor mănăstireşti;
C
-1864-1866: perioada guvernării autoritare, consecinţă a loviturii de stat de la 2 mai 1864. Cuza adoptă un
nou act cu valoare constituţională, „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” care sporea atribuţiile 1
domnului, dar înfiinţa şi o nouă Cameră legislativă. Corpul Ponderator (viitorul Senat). în 1864, domnitorul a
dat decretul Legea rurală, care îi împroprietărea pe ţărani în funcţie de numărul de vite, cu pământ din loturile c
în folosinţă. Legea electorală. Legea instrucţiunii publice prin care învăţământul era organizat în: primar, n
secundar, superior, iar învăţământul primar era declarat gratuit şi obligatoriu. Legea organizării armatei;
introducerea Codului Civil.
Politica autoritară a lui Cuza a determinat materializarea opoziţiei într-o „monstruoasă coaliţie” care a
organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866, în urma căreia Cuza a fost silit să abdice.
Aducerea prinţului străin si consolidarea statală
- oamenii politici români au considerat că dezvoltarea statului român nu poate fi consolidată decât prin
Î6
 Istorie - bacalaureat - teste
aducerea în ţară a unei dinastii străine. Astfel, tronul a fost oferit în 1866, după unele tatonări, unui principe
german, Caroi de Hohenzollern-Sigmaringen, recunoscut de Marile Puteri în decursul anilor 1866-1867;
- domnia lui Caroi a debutat prin adoptarea primei Constituţii moderne în iulie 1866, care a legitimat noul
regim politic şi noua organizare politică a statului, numit oficial România;
- a contribuit la obţinerea independenţei statale, proclamată de Parlament pe 9 mai 1877 şi recunoscută
oficial prin Tratatele de la San-Stefano şi Berlin din 1878;
- a echilibrat viaţa politică;
- a susţinut modernizarea României (care în 1881 devine regat);
- a alăturat România la Tripla Alianţă (1883);
- urmaşul lui Caroi I la tron a fost nepotul său, Ferdinand, care a continuat opera de consolidare şi
modernizare, de numele său fiind legată desăvârşirea, în 1918, a unităţii statale a României, rezultat al
participării românilor la Primul Război Mondial alături de Antanta.
Realizarea României Mari
- a avut loc în 1918, când Basarabia, Bucovina, Banatul şi Transilvania au votat rezoluţiile de unire cu
România;
- a fost favorizată de un cadru extern favorabil (victoriile Antantei, dispariţia Imperiului Rus şi a celui austro-
ungar, proclamarea principiului autodeterminării popoarelor);
- a fost rezultatul hotărârilor luate de organele locale de conducere din Basarabia (Sfatul Ţării - 27 martie
1918), din Bucovina (Congresul general al Bucovinei - 28 noiembrie 1918) şi de adunarea reprezentativă a
locuitorilor din Transilvania (Marea Adunare de la Alba-lulia -1 decembrie 1918);
- modificarea graniţelor statului român a fost recunoscută prin tratele de pace semnate la sfârşitul Primului
Război Mondial şi a fost legitimată prin adoptarea unei noi legi fundamentale în 1923.

6. România postbelică. Stalinism, naţionai-comunism şi disidenţă anticomunistă.

Construcţia democraţiei postdecembriste
România postbelică
- după actul de la 23 august 1944, România a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, însă a fost ocupată
imediat de trupele Armatei Roşii (până în 1958);
- totodată, lovitura de stat de la 23 august 1944 a însemnat primul pas către instaurarea comunismului în
România.
Cucerirea puterii politice de către comunişti s-a realizat în mai multe etape:
a) numirea unor comunişti în guvernele care au urmat la conducerea ţării după răsturnarea regimului
antonescian (guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu - august-decembrie 1944; guvernul condus
de generalul Nicolae Rădescu - decembrie 1944-februarie 1945);
b) instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern procomunist, condus de Petru Groza, în urma intervenţiei
directe a comisarului sovietic Andrei Vîşinski la regele Mihai; în acest guvern (6 martie 1945-30 decembrie
n
1947) nu era inclus niciun membru al celor două partide istorice P.N.L şi P.N.Ţ, lucru care a dus la:
le
- nerecunoaşterea guvernului de către SUAşi Marea Britanie şi - „greva regală” (aug.1945-ian. 1946), prin
a
care regele Mihai a refuzat să semneze actele emise de guvern. Această atitudine a regelui va lua sfârşit în
le
momentul includerii în guvern a doi miniştri ce proveneau din P.N.L şi P.N.Ţ.
îr,
c) măsurile luate de guvernul Petru Groza:
ei;
- reforma agrară din martie 1945, cu rol de atragere a ţăranilor de partea comuniştilor;
- reinstalarea administraţiei româneşti în Transilvania (eliberată de armata română);
- planificarea unor „greve spontane” de către sindicatele comuniste, cu rol de destabilizare a ordinii publice;
- îndepărtarea „elementelor reacţionare” (de fapt, opozanţii regimului);
- înfiinţarea sovromurilor (întreprinderi mixte româno-sovietice), ce au spoliat economia ţării;
irin
17
Istorie - bacalaureat - teste
- înfiinţarea tribunalelor populare.
d) fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946, în urma cărora a câştigat Blocul Partidelor Democrate,
alianţă condusă de comunişti, iar noul Parlament a avut o majoritate comunistă;
e) anihilarea opoziţiei democratice prin înscenarea de la Tămădău (iulie 1947), în urma căreia P.N.Ţ a fost
scos în afara legii; P.N.L a ales să se autodizolve;
f) abdicarea forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, în urma căreia România este proclamată
Republică Populară.

Stalinizarea României
- a fost favorizată de prezenţa Armatei Roşii şi de folosirea presiunilor sovietice politice şi militare;
- s-a realizat în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965):
• în planul politicii interne - prin înfiinţarea partidului unic. Partidul Muncitoresc Român (februarie 1948), care
a luat naştere prin fuziunea Partidului Comunist cu Partidul Social-Democrat;
- prin adoptarea unei noi constituţii, alcătuită după model sovietic (aprilie 1948);
- crearea unei poliţii politice. Securitatea, în 1948, cu ajutorul căreia comuniştii au luat măsuri împotriva celor
care se opuneau colectivizării, împotriva foştilor demnitari politici, etc.
• în plan economic - prin naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (începută în 1948);
- prin etatizarea băncilor;
- prin colectivizare (1949-1962), care a dus ca 96% din suprafaţa agricolă a ţării să fie
încadrată în structuri colectiviste (G.A.P. - Gospodării agricole de stat şi C.A.P. - Cooperative agricole de
stat);
- prin industrializare, în cadrul căreia au fost impuse planurile anuale şi ulterior, cele
cincinale (începând cu 1951).
• în plan cultural - prin reorganizarea învăţământului după model sovietic;
- prin aplicarea cenzurii asupra presei şi a tipăriturilor;
- prin subordonarea faţă de stat a Bisericii Ortodoxe şi desfiinţarea Bisericii greco-catolice,
forţată să se unească cu Biserica Ortodoxă (1948).
• în planul politicii externe - prin aderarea la C.A.E.R. în 1949 şi prin aderarea la Pactul de la Varşovia în
1955. în 1956, România sprijină intervenţia Armatei Roşii în Ungaria şi, în consecinţă, URSS hotărăşte în 1958
retragerea trupelor sale de pe teritoriul românesc.

Rezistenţa şi disidenţa anticomunistă

- rezistenţa a reprezentat modalitatea în care s-a manifestat populaţia vizavi de abuzurile regimului comunist
şi încălcarea gravă a drepturilor omului; a vizat înlăturarea regimului;
- s-a manifestat prin luptă armată în munţi, răscoale ale ţăranilor în timpul procesului de colectivizare;
- primele nuclee de luptă anticomunistă au apărut în 1944, cele mai importante grupuri de rezistenţă armată
situându-se în munţi (Făgăraş, Vrancea, Muscel); exemple - Haiducii Muscelului (condus de fraţii Arnăuţoiu şi
de colonelul Gheorghe Arsenescu), Sumanele Negre (Haiducii lui Avram lancu), grupul condus de Ion Gavrilă
Ogoranu; aceste grupuri au fost treptat decimate de către comunişti.
Disidenţa anticomunistă este specifică perioadei ceauşiste şi, spre deosebire de rezistenţă, viza o ameliorare
a regimului. Ea a fost încurajată de semnarea de către Ceauşescu a Acordului de la Helsinki, din 1975.
S-a manifestat prin critici aluzive şi directe la adresa regimului: greve ale minerilor (Valea Jiului, august 1977)
şi ale muncitorilor (15 noiembrie 1987).
- în ceea ce priveşte acţiunile intelectualilor români, mulţi dintre aceştia au criticat regimul comunist în scris
sau la posturile de radio „Europa Liberă” şi BBC (exemple: Paul Goma, Monica Lovinescu, Vlad Georgescu,
Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu); aceştia au fost fie concediaţi, fie li s-a impus domiciliu forţat,
iar puţini dintre ei au reuşit să emigreze;
Î8
 Istorie - bacalaureat - teste
- O altă disidenţă a apărut în rândul foştilor demnitari comunişti, care au criticat măsurile luate de Ceauşescu;
aceştia au semnat, în martie 1989, „Scrisoarea celor şase” (Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Gheorghe
Apostol, Grigore Răceanu, Alexandru Bârlădeanu şi Constantin Pîrvulescu).

Naţional-comunismul (1965-1989)
- a fost caracteristica regimului lui Nicolae Ceauşescu, care a promovat asiduu interesul naţional;
- prima parte a regimului său a cunoscut o relativă destindere şi liberalizare (începută încă din 1960), ce a
durat până în 1974 şi în care:
- s-a adoptat o nouă constituţie, prin care România devenea Republică Socialistă;
- s-au eliberat deţinuţii politici;
- învăţământul a fost organizat pe baze naţionale şi s-a permis studierea limbilor străine (engleză,
franceză, germană) alături de cea rusă;
- s-au construit locuinţe;
- în plan extern, s-a manifestat o insubordonare faţă de cerinţele Moscovei (exemplul cel mai concludent
fiind neparticiparea României la invadarea Cehoslovaciei în 1968 de către trupele Tratatului de la Varşovia)
şi s-a manifestat o largă deschidere spre Occident (Ceauşescu întâlnindu-se cu mari lideri ai lumii: Charles
de Gaulie, Richard Nixon, Gerald Ford);
- condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit şi s-a putut călători în străinătate.
- a doua parte a regimului lui Ceauşescu (1974-1989) a înregistrat o înrăutăţire a situaţiei economice, pe
fundalul creşterii datoriei externe a României,
- slabei productivităţi în agricultură şi industrie;
- unor calamităţi naturale (inundaţiile din 1970 şi cutremurul din 4 martie 1977);
- realizării unor obiective grandioase (construcţii propagandistice), extrem de costisitoare (Casa
Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, combinate siderurgice).
- în plan social, populaţia a resimţit efectele raţionalizărilor alimentare, energetice care aveau scopul
să limiteze importurile şi să crească exporturile (toate acestea fiind făcute pentru acoperirea datoriei externe);
- în plan ideologic, s-a intensificat cultul personalităţii, al cărui principal beneficiar a fost Ceauşescu
(devenit preşedinte al României în 1974);
- această degradare a condiţiilor de trai a grăbit prăbuşirea regimului naţional-comunist al lui Ceauşescu,
lucru petrecut în urma revoluţiei din decembrie 1989.

Construcţia democraţiei postdecembriste

st - după căderea regimului comunist, conducerea ţării a fost preluată pe 22 decembrie 1989 de o nouă
structură politică numită Frontul Salvării Naţionale (F.S.N.) care cuprindea foşti disidenţi, intelectuali şi militari;
F.S.N. a anunţat - revenirea la democraţie şi la pluralismul politic, fapt ce a dus la reapariţia vechilor partide
ită interbelice (RN.L., RN.Ţ., RS.D.), dar şi a altora;
si - organizarea de alegeri libere (ce au avut loc pe 20 mai 1990);
il'ă - primele alegeri au fost câştigate de Ion lliescu şi F.S.N., care s-au confruntat la scurt timp cu manifestaţii
la Timişoara, Bucureşti, cu venirea minerilor din Valea Jiului în Capitală (care au oripilat opinia publică
îre internaţională prin comportamentul lor agresiv);
- în decembrie 1991 a fost adoptată o nouă constituţie, revizuită ulterior în 2003 şi care constituie baza
77) juridică a regimului democratic din România;
- între 1990-2004 preşedinţii României au fost: - Ion lliescu (1990-1992; 1992-1996; 2000-2004);
:ris - Emil Constantinescu (1996-2000);
cu, - Traian Băsescu (2004-2009; 2009-2014).
ţat. - Klaus Werner lohannis (2014 -)
- după 1989, societatea civilă a devenit activă prin intermediul organizaţiilor nonguvernamentale (Alianţa
Î9
Istorie - bacalaureat - teste
Civică, Grupul pentru Dialog Social, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, Societatea Timişoara, etc.);
- democraţia postdecembristă a cunoscut alternanţa la guvernare;
- a realizat mai multe reforme în economie, justiţie, învăţământ, etc.;
- s-a preocupat pentru integrarea României în NATO (realizată în 2004) şi UE (în 2007).

RELAŢIILE INTERNATIONALE
9 9

7. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile

modernităţii 9

Ţările Române între Imperiul Otoman şi Marile Puteri catolice vecine

- politica externă a Ţărilor Române a fost influenţată, pe parcursul secolelor XIV-XVIII de:
• vecinătatea celor două puteri catolice. Ungaria şi Polonia, care au dorit stabilirea suzeranităţii lor asupra
statelor medievale româneşti;
• expansiunea Imperiului Otoman în Europa (care ajunge la sfârşitul secolului al XlV-lea pe linia Dunării);
• afirmarea unor noi puteri europene. Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus (secolele XVI-XVIII);
• apariţia „Problemei/ Chestiunii orientale” în diplomaţia europeană (sfârşitul secolului al XVII-lea), în cadrul
căreia Franţa şi Anglia doreau menţinerea Imperiului Otoman, iar Rusia şi Austria doreau dezmembrarea
acestuia în beneficiul lor.
- politica externă a Ţărilor Române s-a caracterizat prin:
• realizarea unor alianţe între statele româneşti, dar şi cu aite ţări vecine;
• strategii militare eficiente, menite să reducă diferenţa dintre capacităţile armate româneşti modeste şi cele
străine;
• realizarea eforturilor militare şi diplomatice pentru menţinerea integrităţii şi independenţei statale (chiar
prin acceptarea suzeranităţii diferitelor state vecine);
• participarea la cruciadele antiotomane iniţiate de puterile creştine;
• subordonarea faţă de Imperiul Otoman, odată cu instaurarea regimului fanariot (secolul al XVlII-lea).
- pe tot parcursul secolului, războaiele purtate de români cu otomanii se înscriu în categoria „războaielor
asimetrice” (termen introdus de Florin Constantiniu: în care una dintre părţi se găseşte în inferioritate armată);
- pentru a compensa inferioritatea militară faţă de adversar, românii au folosit: tactica „pământului pârjolit”
(hărţuirea inamicului, otrăvirea apelor şi distrugerea recoltelor) şi purtarea confruntărilor armate în locuri strâmte
sau mlăştinoase.
>

- domnia este instituţia care s-a implicat activ în apărarea ţării, având alături de ea boierimea şi populaţia
aptă să lupte (constituită în „oastea cea mare”). Ea s-a preocupat pentru construirea şi consolidarea unor cetăţi
de apărare.

Lupta antiotomană în Ţările Române (secolele XIV-XVI)

- în cadrul ei s-au evidenţiat mai mulţi domnitori români de seamă:

1. Mircea cel Bătrân (1386-1418)

- domn al Ţării Româneşti;
- a încheiat alianţe cu domnul Moldovei, Petru Muşat (1389), cu regele Poloniei, Vladislav Jagello (1389) şi
cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (martie 1395, Braşov);
- a avut primele confruntări cu turcii în 1388, când Dobrogea, în pericol de a fi cucerită de otomani, a fost
alipită Ţării Româneşti;
- în primăvara lui 1394 a atacat o bază otomană de la sud de Dunăre;
20
 Istorie - bacalaureat - teste
- 10 octombrie 1394/17 mai 1395 a avut loc lupta de la Rovine, în urma căreia turcii conduşi de sultanul
Baiazid I au fost înfrânţi;
- după bătălie, Mircea a fost părăsit de boieri care îl acceptă ca domn pe Vlad Uzurpatorul (până în 1397);
- 1396 - a participat la cruciada antiotomană de la Nicopole, unde creştinii apuseni conduşi de Sigismund
de Luxemburg au fost înfrânţi;
-1402-1413 - s-a amestecat în luptele pentru tron, purtate de fiii lui Baiazid I (care fusese luat prizonier de
către mongolul Timur Lenk, după lupta de la Ankara din 1402); Mircea i-a sprijinit pe Musa, ulterior pe Mustafa,
însă câştigător a ieşit cel de-al treilea frate, Mehmed I;
- Mehmed I a organizat o campanie în Ţara Românească, în cursul căreia a fost Dobrogea a fost cucerită
(71417/71420);
- în timpul domniei lui. Ţara Românească a început să plătească tribut (din 1415).

2. lancu de Hunedoara (1441-1456)

-1441-1456 - voievod al Transilvaniei;
-1446-1453 - guvernator al Ungariei;
-1453-1456 - căpitan general al Ungariei.
- 1442 - a respins un atac turcesc în Transilvania, după care i-a înfrânt pe turci în Ţara Românească, pe
râul Ialomiţa;
- 1443 - a organizat „Campania cea lungă”, o expediţie la sud de Dunăre, în urma căreia a cucerit oraşele
Sofia şi Niş; Tratatul de la Seghedin (iulie 1944) stabilea o pace pe 10 ani;
- 1444 - a participat la cruciada antiotomană de la Vama, condusă de regele Ungariei, Vladislav I, care s-a
încheiat cu înfrângerea creştinilor; însuşi regele moare;
- 1448 - a suferit o înfrângere din partea turcilor la Kossovopoijie;
-1456 - victoria de la Belgrad, prin care lancu de Hunedoara a oprit, pentru circa 70 de ani, ofensiva turcilor
spre centrul Europei.

3. Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476)

- domn al Tării Româneşti;
- 1459 - a refuzat plata tributului;
): - 1461-1462 - a realizat expediţii la sud de Dunăre (de la Obluciţa la Nicopole);
t”
- 1462 - în noaptea de 16 spre 17 iunie - atacul de la Târgovişte, în urma căruia oastea otomană condusă
e
de Mehmed II s-a retras precipitat spre Dunăre;
- după eveniment, la tronul Ţării Româneşti a fost acceptat de boierime Radu cel Frumos, iar Ţepeş s-a
ia
refugiat la curtea regelui Ungariei, Matei Corvin, unde a fost arestat, acuzat de trădare;
iţi - 1476 - a revenit pentru scurt timp la conducerea ţării, fiind ucis în urma unui complot.

4. Ştefan cel Mare (1457-1504)

- domn al Moldovei;
- ajutat să ajungă pe tron de vărul său, Vlad Ţepeş;
- a căutat să nu aibă doi duşmani deodată;
- a impus pe tronul Ţării Româneşti domnitori favorabili luptei antiotomane;
- s-a bazat pe mica boierime şi pe ţăranii răzeşi;
SI
- 1465 - a cucerit cetatea Chilia, aflată în posesia maghiarilor;
- 1467 - la Baia a avut loc înfrângerea regelui maghiar Matei Corvin, care a dorit recuperarea Chiliei;
DSt
- 1473 - a refuzat plata tributului (plătit pentru prima dată în Moldova de Petru Aron, 1456);
- 1475 - victoria de la Vaslui (Podul înalt) împotriva otomanilor conduşi de Soliman Paşa;

21
Istorie - bacalaureat - teste
-1475 - semnarea alianţei antiotomane cu Matei Corvin;
-1476 - lupta de la Războieni (Valea Albă), în care moldovenii au fost înfrânţi; totuşi turcii conduşi de Mehmed
II nu au putut fructifica victoria, fiind decimaţi de boli şi foamete şi trebuind să se retragă;
-1484 - turcii, sub conducerea lui Baiazid II, au cucerit Chilia şi Cetatea Albă;
-1485 - în încercarea de a-şi găsi un aliat pentru recuperarea celor două cetăţi. Ştefan a semnat tratatul de
vasalitate cu regele Poloniei, Cazimir IV, la Colomeea;
- 1485 - înfrângerea turcilor la Cătlăbuga;
- 1486 - înfrângerea turcilor la Schela;
-1487 - a încheiat pace cu turcii şi a reluat plata tributului.

5. Mihai Viteazul (1593-1601)

- domn al Ţării Româneşti şi, pentru o scurtă perioadă, domn al celor trei Ţări Române;
- în 1594 a aderat la Liga Sfântă creată din iniţiativa papei Clement VIII, alianţă condusă de împăratul german
Rudolf II de Habsburg şi din care făceau parte Spania, Imperiul Habsburgic, Statul Papal, Mantua, Ferrara,
Toscana, Transilvania şi Moldova, care îşi propunea să stăvilească expansiunea otomană;
-1 3 noiembrie 1594 - omorârea creditorilor turci şi a garnizoanei otomane din Bucureşti;
- 1594-1595 - atacarea cetăţilor turceşti de la Dunăre; turcii au fost înfrânţi la Stăneşti, Putineiu, Şerpăteşti;
- 20 mai 1595 - tratat de alianţă încheiat la Alba-lulia între principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, şi
boierii munteni, în urma căruia Mihai devenea subordonatul lui Bathory;
-13/23 august 1595 - victoria românilor de la Călugăreni împotriva turcilor conduşi de Sinan Paşa; în urma
acesteia, turcii au continuat înaintarea în Ţara Românească, cucerind Bucureştiul şi Târgoviştea şi pregătind
transformarea ţării în paşalâc;
- octombrie 1595 - cu sprijinul aliaţilor, românii au lansat contraofensiva împotriva turcilor care au fost nevoiţi
să se retragă la Dunăre;
- 20/30 octombrie 1595 - turcii au fost înfrânţi definitiv la Giurgiu;
- 1596-1597 - luptele cu otomanii au continuat;
- 1597 - i-a fost recunoscută domnia pe viaţă de către sultan care i-a redus considerabil tributul;
- 1598 - la mănăstirea Deaiu (Târgovişte), a încheiat tratatul de alianţă cu Rudolf II de Habsburg, prin care
împăratul recunoştea domnia ereditară în familia lui Mihai Viteazul şi îi promitea ajutor financiar, iar Mihai
recunoştea suzeranitatea lui Rudolf II asupra Ţării Româneşti.

Unirea de la 1600
- mai 1599, Andrei Bathory, noul principe al Transilvaniei, a încheiat pace cu turcii;
- octombrie 1599 - bătălia de la Şelimbăr încheiată cu înfrângerea lui Andrei Bathory;
-1 noiembrie 1599 - intrarea lui Mihai în Alba-lulia, care este recunoscut ca principe al Transilvaniei, atât de
Dietă, cât şi de sultan;
- primăvara lui 1600 - campania împotriva domnului Moldovei, Ieremia Movilă, urmată de ocuparea ţării;
- s-a realizat prima unire politică a celor trei ţări româneşti, conduse de Mihai Viteazul;
- septembrie 1600 - la Mirăslău, Mihai a fost înfrânt de nobilimea maghiară, ajutată de generalul Basta;
- octombrie 1600 - a avut loc intervenţia Poloniei în Moldova şi Ţara Românească, unde a impus la tron
membri ai familiei Movileştilor (pe Simion Movilă în Muntenia şi pe fratele său, Ieremia, în Moldova);
-1600-1601 - Mihai s-a aflat în pribegie la Viena şi Praga, unde a cerut ajutorul împăratului habsburgic;
- 3/13 august 1601 - bătălia de ia Gurăslău, în care Mihai, ajutat de generalul Basta, l-a învins pe principele
Transilvaniei (Sigismund Bathory) şi a recucerit ţara;
- 9/19 august 1601 - Mihai a fost asasinat de habsburgi pe Câmpia Turzii.

22
 Istorie - bacalaureat - teste
8. România şi concertul european; de la „Criza Orientală” la marile alianţe
ale secolului ai XX-iea
Obţinerea independenţei statale a constituit obiectivul major al domniei lui Carol I, succesorul lui Cuza.
Aceasta s-a realizat în contextul desfăşurării unei alte etape a „Chestiunii Orientale” din decursul
secolului al XlX-lea, iniţiată de răscoalele antiotomane din Bosnia-Herţegovina (1875) şi Bulgaria (1876) şi de
atacarea otomanilor de către Serbia şi Muntenegru (1876);
- în aceste condiţii, România a încercat obţinerea independenţei pe cale diplomatică, fără succes. Poarta
socotind România o „provincie privilegiată” în constituţia pe care a adoptat-o în decembrie 1876;
- în consecinţă. România s-a orientat spre Rusia, care avea propriile interese în a ataca Poarta (pentru
obţinerea controlului asupra strâmtorilor, expansiunea în Balcani);
- 4 aprilie 1877 - la Bucureşti s-a încheiat Convenţia româno-rusă care reglementa trecerea armatelor ruseşti
pe teritoriul statului român ce aveau obligaţia să respecte integritatea teritorială a acestuia;
-1 2 aprilie 1877 - Rusia a declarat război Porţii;
- aprilie 1877 - artileria otomană a bombardat oraşele româneşti de la Dunăre; românii au ripostat;
- 9/21 mai 1877 - în Parlament, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a proclamat independenţa
României;
- iulie 1877 - eşecul trupelor ruseşti la Plevna, fapt pentru care ruşii au solicitat ajutorul militar al românilor;
- august 1877 -t rupele româneşti au trecut Dunărea;
- august 1877 - ianuarie 1878 - armata română a obţinut importante victorii, reuşind să cucerească
numeroase redute turceşti (Griviţa, Rahova, Plevna, Smârdan);
-1 9 februarie/3 martie 1878 - tratatul de la San-Stefano a recunoscut independenţa României, însă Marile
Puteri nu au acceptat valabilitatea acestui tratat şi au hotărât desfăşurarea unui al doilea Congres de Pace, la
Berlin;
- iunie-iulie 1878 - Congresul de la Berlin a recunoscut oficial independenţa României, care primea şi
Dobrogea; Rusia primeşte înapoi sudul Moldovei, retrocedat Moldovei în 1856;
- atitudinea Rusiei în anii care au urmat războiului a determinat România să se apropie de Germania şi
Austro-Ungaria cu care a semnat, în secret, un tratat de alianţă (1883); astfel România a fost inclusă în Tripla
Alianţă;
- la începutul secolul al XX-lea, politica externă românească a cunoscut o reorientare, prin îndepărtarea de
Tripla Alianţă; acest fapt a fost resimţit în timpul celui de-al doilea război balcanic, la care a participat şi
România;
- în urma păcii semnate în 1913 la Bucureşti, la sfârşitul celui de-al doilea război balcanic. România a primit
de la Bulgaria Cadrilaterul (judeţele Caliacra şi Durostor).

Participarea României la Primul Război Mondial

- 28 iulie 1914 - declanşarea Primului Război Mondial;
-1914-1916 - perioada neutralităţii României, căreia i s-au făcut oferte din partea ambelor alianţe militare
(Tripla înţelegere şi Tripla Alianţă) de a participa la război alături de ele;
- august 1916 - România a semnat un tratat de alianţă cu Antanta;
-1 4 august 1916 - România a declarat război Austro-Ungariei; armata română a pătruns în Transilvania, pe
care a eliberat-o;
- 5 septembrie 1916 - la Turtucaia a avut loc înfrângerea armatei române;
- septembrie-noiembrie 1916 - contraofensiva armatelor Triplei Alianţe care au reuşit să ocupe Bucureştiul
şi două treimi din teritoriul României;
- sfârşitul lunii noiembrie 1916 - autorităţile române s-au retras la laşi; frontul s-a stabilizat pe linia
Oituz-Siret-Dunăre;
23
Istorie - bacalaureat - teste
- iarna lui 1917 - armata română s-a refăcut cu ajutorul Antantei;
- iulie-august 1917 - românii au obţinut victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz;
- octombrie 1917 - victoria revoluţiei bolşevice a determinat ieşirea Rusiei din război, care în 1918 a semnat
pacea cu Tripla Alianţă;
- 7 mai 1918 - România a fost nevoită să semneze Tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti cu Tripla Alianţă,
prin care România a fost obligată să cedeze Dobrogea, anexată Bulgariei; Austro-Ungaria a preluat o suprafaţă
de 5600 km pătraţi din Munţii Carpaţi; Germania urma să exploateze timp de 90 de ani bogăţiile naturale ale
ţării; armata română a fost demobilizată.
- toamna lui 1918 - victoriile Antantei au contribuit la capitularea, pe rând, a ţărilor componente ale Triplei
Alianţe;
-1 0 noiembrie 1918 - România a reintrat în război împotriva Puterilor Centrale;
-11 noiembrie 1918 - sfârşitul războiului în urma capitulării Germaniei;
- 1919-1920 - încheierea tratatelor de pace, care recunoşteau, printre altele, desăvârşirea statului naţional
român:
• 10 decembrie 1919 - România a semnat Tratatul cu Austria de ia Saint-Germain, prin s-a recunoscut
apartenenţa Bucovinei la România;
• Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria, prin care Cadrilaterul revenea României;
• 4 iunie 1920 - România a semnat Tratatul de la Trianon cu Ungaria prin care se recunoştea unirea Banatului
şi a Transiivaniei cu România;
• 28 octombrie 1920 - s-a semnat Tratatul de la Paris prin care se recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Politica românească externă în perioada interbelică

- a respectat şi a apărat sistemul de la Versailles;
-1919 - România a aderat la Societatea Naţiunilor;
- s-a orientat spre încheierea unor alianţe regionale - Mica Antantă (1921) (Mica înţelegere), alcătuită din
România, Cehoslovacia, lugosiavia;
-înţelegerea Balcanică (1934), formată din România, Grecia, lugosiavia şi Turcia;
- a urmărit colaborarea cu celelalte state, în special cu Franţa şi Marea Britanie;
-1921 - semnarea Convenţiei internaţionale privind statutul definitiv al Dunării;
-1924 - semnarea Protocolului de la Geneva, care preciza legătura dintre securitate şi dezarmare;
-1926 - semnarea tratatului de alianţă între România şi Franţa;
- 1926 - tratat de alianţă între România şi Itaiia;
- 1928 - semnarea de către România a Pactului Briand-Keilogg, care scotea războiul în afara legii;
- 1929 - semnarea de către România a Protocoiului de la Moscova, ce denunţa războiul ca metodă de
rezolvare a diferendelor dintre state;
- 1933 - România a semnat Convenţia de la Londra pentru definirea agresiunii şi a teritoriului;
- 1936 - încheierea unui protocol între România şi URSS menit să pună bazele unui tratat de neagresiune
între cele două ţări; din păcate, demiterea ministruiui de externe, Nicolae Titulescu, a dus la eşuarea proiectului;
-1939 - semnarea unui tratat economic între România si Germania.

România şi cel de-al Doilea Război Mondial

-1 septembrie 1939 - declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial;
- 6 septembrie 1939 - România şi-a declarat neutralitatea vizavi de conflict;
- 26-27 iunie 1940 - notele ultimative ale Moscovei adresate României prin care îi cerea acesteia să cedeze
Basarabia şi nordul Bucovinei;
- 28 iunie 1940 - URSS a ocupat Basarabia, Bucovina de nord, la care s-a adăugat şi Ţinutul Herţei;
- 30 august 1940 - prin Dictatul de la Viena, România a fost obligată să cedeze nord-vestul Transivaniei
24
 Istorie - bacalaureat - teste
către Ungaria;
- 7 septembrie 1940 - s-a semnat Tratatul de la Craiova care prevedea cedarea Cadrilaterului în favoarea
Bulgariei;
- 6 septembrie 1940 - abdicarea regele Carol II, vinovat de pierderile teritoriale româneşti; rege al României
a devenit Mihai I, dar adevărata conducere a ţării a a fost preluată de generalul Ion Antonescu;
- 23 noiembrie 1940 - România a aderat la Pactul Tripartit (format din Germania, Italia şi Japonia);
- 22 iunie 1941 - România a atacat URSS, alături de Germania, având ca scop recuperarea teritoriilor răpite
de sovietici;
- 22 iunie-26 iulie 1941 - armata română a eliberat Basarabia şi Bucovina de nord; Antonescu hotărăşte
continuarea luptei alături de Germania, fapt criticat de oamenii politici români;
-1943 - în condiţiile înfrângerilor suferite de Axă, România a iniţiat discuţii în vederea încheierii armistiţiului
cu Naţiunile Unite în mai multe capitale ale ţărilor neutre (Instanbul, Ankara, Lisabona, Berna, Stockhoim);
- 23 august 1944 - arestarea mareşalului Ion Antonescu şi alăturarea României la coaliţia Naţiunilor Unite;
- după 23 august 1944, armata română a contribuit la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei;
-1 2 septembrie 1944 - România a semnat la Moscova Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite;
-1 0 februarie 1947 - România a semnat Tratatul de Pace de la Paris, în care nu i s-a recunoscut statutul de
cobeligerantă şi prin care fost obligată să plătească mari despăgubiri de război;
- consecinţa actului de la 23 august 1944 a fost intrarea României în sfera de influenţă a URSS şi instaurarea
comunismului în tară.

9. România în perioada „Războiului Rece”

- în perioada postbelică, diplomaţia internaţională s-a confruntat cu un nou tip de conflict, cunoscut sub
numele de Războiul Rece, purtat între SUA şi URSS şi care n-a degenerat într-un război propriu-zis între cele
două ţări;
- declanşarea acestui conflict a fost favorizată de: înţelegerea de la Yalta (1945), aplicarea planului Marshall
(1947), crearea NATO şi a CAER-ului (1949), de crearea Pactului de Varşovia (1955).
- Războiul Rece a îmbrăcat forma unei succesiuni de crize politice, potenţată de o cursă a înarmărilor
declanşată între SUA şi URSS; totodată, statele satelite ale URSS, printre care şi România, au trebuit să
urmeze poziţia Moscovei vizavi de acest conflict;
- 9 iulie 1947 - România a denunţat planul Marshall;
- 1949 - România a devenit membră a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER);
- 1955 - România a aderat la Tratatul de la Varşovia;
- în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, România a susţinut poziţia Moscovei în criza iugoslavă şi
cea maghiară din 1956;
-1958 - retragerea trupelor sovietice din ţară, în condiţiile sporirii încrederii pe care Moscova o manifesta în
liderii partidului comunist din România;
- conflictul chinezo-sovietic şi criza rachetelor din Cuba din anii ‘60 i-au permis lui Dej să se distanţeze de
URSS şi să adopte o linie comunistă naţionalistă;
- aprilie 1964 - plenara Partidului Muncitoresc Român a elaborat Declaraţia din aprilie (adevărat manifest
de ieşire de sub influenţa sovietică), prin care România respingea Planul Valev lansat de Moscova;
- primii ani ai regimului ceauşist au înregistrat o relativă liberalizare şi o accentuare a distanţării de politica
Moscovei;
- 1967 - România a reluat relaţiile cu Republica Federală Germania;
- 1967 - România a menţinut relaţiile cu Israelul în urma războiului de şase zile, purtat de acesta cu statele
arabe din zonă;
ei
25
Istorie - bacalaureat - teste
- 1968 - Ceauşescu a criticat intervenţia militară a trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia şi a
refuzat să participe la această acţiune;
- 1974 - România a semnat Actul final al Conferinţei de la Helsinki care prevedea respectarea integrităţii
teritoriale a statelor;
- 1979 - România a criticat agresiunea sovietică în Afganistan;
- ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu au înregistrat relaţii diplomatice apropiate cu ţări arabe şi din
lumea a treia;
- revoluţiile anticomuniste desfăşurate în 1989 au dus la prăbuşirea comunismului în Europa şi la sfârşitul
Războiului Rece.

26