Evolutia lui Stavrache

Stavrache, hangiu, personajul principal al nuvelei ”În vreme de război”

de Ion Luca Caragiale este caracterizat atât prin modalități directe cât și
indirecte în această operă.

Dacă la început autorul ne face cunoștință cu omul onest ce-și apără

onoarea familiei și revoltat pe acțiunile fratelui său, pe parcursul
desfășurării acțiunii operei facem cunoștință cu o altă latură a lui
Stavrache, o latură dominată de lăcomie, frică, neliniște și în cele din
urmă nebunie.

Lăcomia lui Stavrache se face vizibilă indirect în momentul sosirii în

miez de noapte a unui grup gălăgios. Deși popa Iancu îl imploră să nu
deschidă, Stavrache îl împinge pe acesta într-o altă cameră și deschide
ușa hanului, căci nu vrea să piardă clienți. Punctul maxim al lăcomiei,
din această scenă, este atins prin dorința hangiului de a face tot posibilul
să le facă mofturile pentru a avea pe ce să le ia cât mai mulți bani.

Indirect ne este prezentată și puterea de convingere a lui Stavrache prin

convingerea fratelui său de a pleca la război ca voluntar alături de
clienții lui militari. De asemenea Stavrache dă dovadă de multă
înțelepciune și ingeniozitate prin modul în care decide să-și scape fratele
de necaz, dar și de prefăcătorie prin convingerea militarilor că Iancu este
un simplu cetățean dornic să-și ajute țara.

Stavrache dă dovadă, indirect, de precauție și nerăbdare la primirea

primei scrisori din partea fratelui său, închizându-se în cameră pentru a
nu fi surprins și descoperit. Este nemulțumit de veștile primite, înciudat
și intrigat atât de faptul că fratele său s-ar putea întoarce curând prin
îndeplinirea misiunilor dar și de incompetența judecătorilor ce nu
fuseseră în stare să afle cine fusese căpetenia hoților, nemulțumirile și
intrigările acestor fapte transformându-se într-o dezamăgire totală.
Însă la primirea acestei prime scrisori, autorul ne face și o caracterizare
directă a lui Stavrache, ce este dominat de frică la gândul că s-ar putea
întâmpla ceva care să-i tulbure liniștea, precum chiar întoarcerea fratelui
său, fiind invidios pe victoriile acestuia, fără a se putea bucura nici
măcar puțin de eroismul lui.

O altă caracterizare, indirectă, își face prezența la primirea veștii morții

fratelui său, fiind aparent emoționat, plânge, ca mai apoi să devină
”bărbat”.

Dacă în prima scenă punctul maxim al lăcomiei era atins de dorința de a

lua cât mai mulți bani de la clienți, acum lăcomia urcă încă o treaptă,
unde se află averea fratelui său, lăsată de izbeliște, nemoștenită și
nerevendicată de nimeni, avere ce decide să o revendice chiar el, fiind
unica rudă rămasă în viață. Însă lăcomia sa nu se oprește aici, el devine
obsedat de gândul că ceva s-ar putea întâmpla și iar putea-o lua. Astfel,
din cauza ascensiunii disperate pe treptele lăcomiei dar și a remarcii
avocatului cum că doar fratele său l-ar putea deranja, obsesia lui
Stavrache se transformă în nebunie, halucinând, până ce ajunge să nu
mai distingă realul de ireal, neștiind care în locul cui se află acum.

Punctul maxim al nebuniei sale este atins la întoarcerea reală a fratelui

său, când disperat se închină și face mătănii în fața icoanei, chircindu-se
apoi în pat în încercarea de a se rupe cu totul de lumea reală, lucru
imposibil ce-l face să sară pentru ultima oară la gâtul fratelui său într-un
mod cât se poate de real și nu halucinant de data aceasta, chinuit fiind de
întrebarea ”Gândeai c-am murit, neică?”.

Stavrache trece astfel direct și indirect printr-un declin atât psihologic

cât și moral și intelectual, fiind ”modelul” omului avar din societate.