Programa de bacalaureat Istorie

În cadrul examenului de bacalaureat, Istoria are statut de disciplină obligatorie, pentru profilul
umanist din filiera teoretică sau, după caz, pentru filiera vocaţională.
Proba de examen la Istorie este o probă scrisă cu durata de 3 ore.
Prezenta programă pentru examenul de bacalaureat se fundamentează pe programele şcolare pentru
clasele a IX-a - a XII-a, aprobate prin O.M.E.C.T / O.M.E.C.I. în perioada 2004-2009.

DOMENII DE CONŢINUT/CONŢINUTURI

A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor.
B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR
1. Secolul XX – între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa.
2. Constituţiile din România.
C. STATUL ŞI POLITICA
1. Autonomii locale şi instituţii centrale şi în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII).
2. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari. (secolele XVIII-XX).
3. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. Construcţia democraţiei
postdecembriste.
D. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
1. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii.
2. România şi concertul european; de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX.
3. România în perioada ,,Războiului rece.”

Notă! Pregătirea candidaţilor şi elaborarea subiectelor pentru examenul de bacalaureat se vor

realiza în conformitate cu prevederile prezentei programe de bacalaureat şi a programelor şcolare
aflate în vigoare pentru clasele a IX-a - a XII-a.

1
COMPETENŢE DE EVALUAT

1. Utilizarea eficientă a comunicării şi a limbajului de specialitate

 1.1. Formularea de argumente referitoare la un subiect istoric
 1.2. Folosirea limbajului adecvat în cadrul unei prezentări scrise
 1.3. Evidenţierea relaţiei cauză-efect într-o succesiune de evenimente sau procese istorice
 1.4. Formularea, în scris, a unor opinii referitoare la o temă de istorie
2. Exersarea demersurilor şi acţiunilor civice democratice
 2.1. Extragerea informaţiei esenţiale dintr-un mesaj
 2.2. Descoperirea constantelor în desfăşurarea fenomenelor istorice studiate
3. Aplicarea principiilor şi a metodelor adecvate în abordarea surselor istorice
 3.1. Selectarea şi comentarea surselor istorice pentru a susţine/combate un punct de vedere
 3.2. Descoperirea în sursele de informare a perspectivelor multiple asupra evenimentelor şi proceselor
istorice
 3.3. Analiza diversităţii sociale, culturale şi de civilizaţie în istorie pornind de la sursele istorice
4. Utilizarea surselor istorice, a metodelor şi a tehnicilor adecvate istoriei pentru rezolvarea de
probleme
 4.1. Utilizarea adecvată a coordonatelor temporale şi spaţiale relative la un subiect istoric
 4.2. Construirea de sinteze tematice

2
 Subiectul I la disciplina Istorie din cadrul examenului de Bacalaureat presupune rezolvarea a şapte
cerinţe cu grad diferit de dificultate, pornind de la două surse istorice date.
Pentru a îndeplini corect cerinţele subiectului I, trebuie în primul rând să citeşti şi să înţelegi cele
două texte cu caracter istoric care îţi sunt date. După citirea integrală a textelor, poţi trece la rezolvarea celor
şapte puncte.

Primele cinci puncte presupun extragerea de informaţii din surse. La ultimele două trebuie să apelezi la
cunoştinţele tale învăţate până în acel moment, deoarece se cer:

 prezentarea unor acţiuni, unor evenimente istorice;

 menţionarea unei caracteristici a unei acţiuni sau asemănări/deosebiri între două fapte istorice.  

Subiectul II la disciplina Istorie din cadrul examenului de Bacalaureat presupune să răspunzi la o serie
de şase cerinţe pornind de la o singură sursă dată, spre deosebire de subiectul I.  

Citirea cu mare atenţie şi înţelegerea sursei date este o etapă foarte importantă în procesul de rezolvare a
cerinţelor, aşa că acordă-i timp.

Primele patru puncte sunt simple, întrucât răspunsurile necesită selectarea informaţiilor din text.

Ultimele două cerinţe, presupun în schimb:

 formularea, pe baza sursei date, a unui punct de vedere referitor la o anumită acţiune;
 argumentarea, printr-un fapt istoric relevant, unei afirmaţii.

Cerinţa prin care ţi se cere formularea unui punct de vedere trebuie să conţină informaţii din text, pe care
le vei prelua exact, folosind ghilimele!

Subiectul III la disciplina Istorie din cadrul examenului de Bacalaureat presupune rezolvarea unui eseu. În
primul rând, pentru a putea scrie un eseu, trebuie să cunoşti informaţiile cu caracter istoric regăsite în
programa de Bacalaureat. În al doilea rând, redactarea eseului presupune respectarea unor structuri:

 cea principală - care conţine o introducere, un cuprins şi o încheiere

 cea secundară, care e totodată şi unică datorită cerinţelor specifice regăsite în subiectul examenului: 
o menţionarea unui eveniment/acţiuni cu caracter istoric
o precizarea unui eveniment/acţiuni cu caracter istoric
o prezentarea unui eveniment istoric
o formularea unui punct de vedere susţinut de un fapt istoric.   

SUBIECTUL I (30 de puncte)

3
Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „Într-o vreme […] când conştiinţa naţională făcea progrese, revenirea pământenilor în scaunele de
domnie din Moldova şi Ţara Românească a fost percepută, mai ales în perspectiva desfăşurărilor ulterioare,
ca începutul «renaşterii naţionale». […]
Mica boierime, fiind blocată în afirmarea ei […] de marii boieri, revendică o participare mai
importantă în conducerea statului. […] Obiectivele ei şi-au găsit expresia în proiectul de constituţie zisă a
«Cărvunarilor» […] care în textul ei formula fără echivoc «principiul constituţional: domnia legilor», în
înţelesul că autoritatea domnului era limitată şi subordonată organismului reprezentativ - Sfatul obştesc.
«Constituţia Cărvunarilor» cuprindea un şir de principii şi drepturi, precum respectul proprietăţii, egalitatea
în faţa legilor, libertatea persoanei etc. […] Aceste principii nu erau aplicate însă consecvent, pentru că, în
problema esenţială - cea a puterii - mica boierime se arăta preocupată exclusiv de a-şi asigura un cuvânt
decisiv în Sfatul obştesc. «Constituţia Cărvunarilor» a fost violent combătută de marea boierime şi ea a rămas
un simplu proiect. Victoria [marii boierimi] a fost asigurată şi de înţelegerea turco-rusă fixată prin Convenţia
de la Akkerman […]. Acordul confirma restabilirea domniilor pământene, stabilea alegerea domnilor de
divan şi fixa durata domniei la şapte ani; rolul Rusiei era consolidat […].”
(F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

B. „În Moldova şi Ţara Românească, intelectualii au căutat să desfiinţeze protectoratul Rusiei şi să

restabilească echilibrul istoric cu Imperiul Otoman, în timp ce în Transilvania, în [...] Banat [...] şi în
Bucovina, ei şi-au propus să unească toţi românii într-un singur stat autonom. S-a analizat chiar ideea unirii
tuturor românilor de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor, pe baza puternicelor legături etnice, lingvistice şi
culturale dintre aceştia. Dar astfel de gânduri erau efemere, căci ipotezele […] contraveneau realităţilor
politice, în special pragmatismului Rusiei şi Austriei. [...] În ciuda admiraţiei nutrite faţă de Apus, paşoptiştii
nu erau nişte gânditori abstracţi, care se străduiau să impună poporului instituţii fără legătură cu experienţa
istorică naţională. [...]
Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în nemulţumirea generală, a tuturor
claselor sociale din Principate, faţă de condiţiile politico-economice existente. Mulţi boieri nu erau de acord
cu metodele autoritare folosite de domni [...], clasa mijlocie [...] protesta împotriva taxelor mari [...], ţăranii
erau hotărâţi să lupte pentru desfiinţarea îndatoririlor tot mai mari de clacă şi obligaţii faţă de moşieri.”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi proiectul politic precizat în sursa A. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2p
3. Menţionaţi două spaţii istorice precizate atât în sursa A, cât şi în sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că toate categoriile sociale sunt
nemulţumite de situaţia politico-economică. 3p
5. Scrieţi, din sursa A, două informaţii care se află într-o relaţie cauză-efect, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi două acţiuni desfăşurate de România în contextul „crizei orientale.” 6p
7. Menţionaţi o asemănare între două măsuri de politică internă adoptate în statul român modern, în primul
deceniu după constituirea acestuia. 4p

Modalităţi de rezolvare:

4
1. Constituţia Cărvunarilor;
2. Secolul al XIX-lea; (1801-1900)
3. Moldova şi Ţara Românească;
4. Sursa B;
5. Cerinţa presupune mai multe variante de răspuns:
a. cauză: revenirea pământenilor în scaunele de domnie din Moldova şi Ţara Românească
efect: a fost percepută, mai ales în perspectiva desfăşurărilor ulterioare, ca începutul «renaşterii
naţionale»;
b. cauză: Mica boierime, fiind blocată în afirmarea ei […] de marii boieri
efect: revendică o participare mai importantă în conducerea statului.
c. cauză: «Constituţia Cărvunarilor» a fost violent combătută de marea boierime
efect: a rămas un simplu proiect.
6. Aici puteţi avea în vedere: obţinerea independenţei României în urma participării la războiul ruso-turc
devenit ulterior ruso-româno-turc din 1877-1878, recunoaşterea independenţei mai întâi în cadrul
Congresului de la San Stefano apoi în cadrul celui de la Berlin sau participarea României la cel de al doilea
război balcanic din 1913, în urma păcii de la Bucureşti ţara noastră obţinând Cadrilaterul (sudul Dobrogei).
7. Asemănarea constă în faptul că măsurile de politică internă adoptate în statul român modern au pus bazele
sistemului politic modern sau că ele au contribuit la consolidarea statului român modern.

Barem

1. 2 puncte pentru numirea proiectului politic precizat în sursa A

2. 2 puncte pentru precizarea secolului la care se referă sursa B
3. câte 3 puncte pentru menţionarea oricăror două spaţii istorice precizate atât în sursa A, cât şi în sursa B
(3px2=6p)
4. 3 puncte pentru scrierea, pe foaia de examen, a literei B, corespunzătoare sursei care susţine că toate
categoriile sociale sunt nemulţumite de situaţia politico-economică;
5. 7 puncte pentru scrierea, din sursa A, a oricăror două informaţii care se află într-o relaţie cauză-efect,
precizând rolul fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect)
6. câte 1 punct pentru menţionarea oricăror două acţiuni desfăşurate de România în contextul „crizei
orientale” (1px2=2p);
câte 2 puncte pentru prezentarea fiecăreia dintre acţiunile menţionate (2px2=4p)
7. 4 puncte pentru menţionarea oricărei asemănări între două măsuri de politică internă adoptate în statul
român modern, în primul deceniu după constituirea acestuia.

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

5
Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Primul Război Mondial este evenimentul care anunţă schimbarea hărţii politice a continentului
european. [...] Atenţia lumii politice se concentrează asupra războiului izbucnit în Europa şi a atitudinii
României. Un Consiliu de Coroană este convocat, la 21 iulie/3 august 1914 la Sinaia. [...] La fel ca Italia,
România îşi declară neutralitatea (cu excepţia Regelui Carol I şi a lui P.P. Carp, toţi ceilalţi 18 participanţi au
optat pentru această soluţie). [...]
Neutralitatea nu putea fi, şi de fapt nici n-a fost, decât o perioadă de pregătire de război. [...]
Asemenea Italiei şi Bulgariei, România devine obiectul presiunilor celor două tabere beligerante. Cum
români se găseau şi în Rusia, nu numai în Austro-Ungaria, diplomaţiile ambelor părţi au ce oferi. Puterile
Centrale promit Basarabia, un statut special pentru românii transilvăneni [...], promit chiar şi Bucovina.
Antanta promite toate teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria. Purtătorii de cuvânt ai beligeranţilor
sunt Rusia şi, de cealaltă parte, Germania. Aceasta din urmă îşi punea multe speranţe în regele Carol I [...].
Dar la 27 septembrie/10 octombrie 1914 regele Carol I moare, după o domnie de 48 de ani. [...] Urmaş la
domnie vine Ferdinand I, nepotul lui Carol I. [...] Cu schimbarea la domnie nu se schimbă şi atitudinea
politică externă. Neutralitatea este reconfirmată. Doar că Puterile Centrale pierd în România un potenţial
aliat, iar Antanta poate spera, cu mai mult temei, că România va lua armele de partea sa. [...]
Opinia publică din ţară, animată de Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor [...], de Acţiunea
Naţională şi Federaţia Unionistă, de o presă extrem de activă şi neobosită, de numeroasele demonstraţii [...]
de discursurile unor oameni politici şi ale unor intelectuali (Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Octavian Goga,
refugiat din Transilvania, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu ş.a.), se pronunţa foarte categoric pro-
Transilvania.”
(I. Bulei, O istorie a românilor)
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi un rege al României precizat în sursa dată. 2p

2. Precizaţi, pe baza sursei date, o informaţie referitoare la Consiliul de Coroană. 2p
3. Menţionaţi cele două mari alianţe la care se referă sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două caracteristici ale opiniei publice din România. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la atitudinea taberelor beligerante faţă de
România, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România se implică în relaţiile
internaţionale din a doua jumătate a secolului al XX-lea. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant
şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4p

1. Carol I sau Ferdinand I.

2. Un Consiliu de Coroană este convocat, la 21 iulie/3 august 1914 la Sinaia.
3. Puterile Centrale şi Antanta.
4. Opinia publică din ţară, animată de Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor [...], de Acţiunea
Naţională şi Federaţia Unionistă, de o presă extrem de activă şi neobosită, de numeroasele demonstraţii [...]
de discursurile unor oameni politici şi ale unor intelectuali (Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Octavian Goga,
refugiat din Transilvania, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu ş.a.), se pronunţa foarte categoric pro-
Transilvania.”
5. Un punct de vedere pe baza sursei este acela că ambele tabere beligerante au făcut presiuni la adresa sa
pentru a li se alătura în război. Informaţiile care susţin acest punct de vedere: ,,Puterile Centrale promit
Basarabia, un statut special pentru românii transilvăneni [...], promit chiar şi Bucovina.” (1) ,,Antanta
promite toate teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria.” (2)
6. Aici este vorba de implicarea României în Războiul Rece în timpul lui Dej şi Ceauşescu, deci răspunsul
poate fi unul la alegere.
Bacalaureat Istorie

6
Tipuri de cerinţe explicate

 Cerinţe de tipul Scrieţi, Precizaţi, Menţionaţi, Numiţi din sursa…/la care se referă sursa/pe baza
sursei… solicită formularea unui răspuns scurt, precis, punctual, indicând sursa, utilizând, povestind
informaţia din sursă referitoare la cerinţă. Cerinţele de tipul Precizaţi, Menţionaţi, Numiţi solicită
construirea unui răspuns scris, precis, punctual, şi nu descriere sau prezentare. Solicitarea poate viza
un fapt istoric, o dată istorică, un secol, un nume, o locaţie, un punct de vedere etc. De menţionat că
„punct de vedere” înseamnă părerea, opinia, afirmaţia, aserţiunea despre un fapt sau proces istoric.

 Cerinţa Selectaţi…din sursa…solicită preluarea răspunsului din sursa indicată. Selecţia poate viza una
sau mai multe informaţii, unele având rol explicativ, iar altele aflate în relaţie cauză – efect.

 Cerinţe de tipul Prezentaţi solicită precizarea sau menţionarea unei lupte, a unei acţiuni diplomatice
sau tratat, a unei instituţii, cauze sau consecinţe, şi apoi prezentarea, descrierea sau lămurirea acesteia.

 Cerinţe de tipul Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant afirmaţia…indică faptul că o anumită
idee, opinie, părere sau aserţiune trebuie argumentată pro sau contra, susţinută sau contrazisă, cu unul
sau mai multe fapte istorice relevante, adică semnificative. Este procesul de justificare logică a unei
opinii pe care vrem să o susţinem sau s-o combatem. Argument înseamnă o propoziţie care susţine
sau contrazice ceva.

 Alcătuirea unui eseu presupune utilizarea competenţelor şi a cunoştinţelor dobândite pentru a fi

capabil să reflectezi asupra subiectului, răspunzând cerinţelor date. Asta nu înseamnă „recitarea” unui
curs de istorie repetând ceea ce e scris în manual sau ceea ce profesorul a prezentat în timpul orei.
Altfel spus, se cere o reflectare şi apoi o prezentare argumentată şi coerentă.

 Subiecte cu mai multe variante de răspunsuri

Unele duc la răspunsuri asemănătoare în această categorie intrând

Precizaţi secolul la care se referă sursa…

Numiţi voievodul la care se referă sursa…
Scrieţi pe foia de examen litera corespunzătoare sursei care susţine…
Scrieţi pe foia de examen litera corespunzătoare sursei care combate …
Numiţi câte un spaţiu istoric la care se referă sursa A, respectiv sursa B.

Unele cerinţe permit mai multe variante de răspunsuri

Subiectul I: Prezentaţi două …

Subiectul al II-lea: (cerinţa 6) Argumentaţi printr-un fapt istoric relevant afirmaţia conform
căreia…
Subiectul al III-lea: Menţionarea a două caracteristici ale…/Prezentarea unui fapt istoric/
Formularea unui punct de vedere cu privire la … şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

7
Exemple

Subiectul I

6. Prezentaţi două conflicte militare desfăşurate de români în perioada 1350-1593. 6p

Răspunsul se poate referi la oricare două conflicte militare, pe durata a aproximativ patru sute de ani: Rovine
(1394/1395) şi Nicopole (1396), în timpul lui Mircea cel Bătrân, Campania cea lungă (1443) şi lupta de la
Belgrad (1456) conduse de Iancu de Hunedoara, Vaslui (1475) şi Războieni (1476) purtate de Ştefan cel
Mare.

Subiectul al II-lea

6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statele române s-au implicat, prin
diplomaţie, în relaţiile internaţionale de la începutul epocii moderne. 4p

Răspunsul se poate referi atât la politica lui Mihai Viteazul (implicarea în Liga Sfântă), cât şi diplomaţia lui
Dimitrie Cantemir (alianţa cu Petru cel Mare) sau Constantin Brâncoveanu (apropierea de Imperiul
Habsburgic sau soliile trimise în Rusia).

Subiectul I

6. Prezentaţi două caracteristici ale democraţiei în Europa secolului al XX-lea. 6p

Caracteristicile democraţiei secolului al XX-lea sunt: pluralismul politic, principiul separării puterilor în stat,
guvernare reprezentativă şi responsabilă, naţiunea ca sursă a suveranităţii, respectarea drepturilor şi a
libertăţilor cetăţeneşti.

Subiectul I

6. Prezentaţi două acţiuni diplomatice întreprinde de români între 1350 şi 1500. 6p

Există multiple variante de răspuns: alianţa lui Mircea cel Bătrân cu Vladislav Jagello (1389), alianţa
antiotomană a Ţării Româneşti cu Ungaria (1395), amestecul lui Mircea cel Bătrân în luptele pentru tronul
Imp. Otoman (1402-1413), tratatele de alianţă între Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, cu Polonia (1402,
1404, 1407, 1411), tratatul de la Overchelăuţi (1459) dintre Ştefan cel Mare şi regele Cazimir al Poloniei,
tratatul moldo-ungar din 1475 etc.

8
 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor?

 descendenţa romană a românilor din colonişti aduşi de romani în Dacia Traiană
 latinitatea limbii române
 continuitatea geto-dacilor după 106
 continuitatea daco-romană după 270-275
 unitatea de neam a românilor pe întreg teritoriul locuit de ei
 păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri
Romanitatea orientală (poporul român), apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de al doilea
mileniu al erei creştine sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), nume dat de străini românilor şi
marchează sfârşitul etnogenezei.
Românii s-au numit mereu cu termenul de români.

Romanitatea românilor în conştiinţa europeană în secolele VII-XIII

În secolul al VII-lea, se exercită influenţa Imperiului bizantin, care stăpânea teritorii la Dunărea de
Jos. Aceştia au fost primii care au adus informaţii cu privire la originea romană a poporului român. În
izvoarele bizantine, locuitorii de la nordul Dunării apar sub denumirea de romani. Acest lucru se poate vedea
în tratatul militar bizantin, Strategikon, scris în timpul domniei împăratului Mauricius. Alte informaţii ne
oferă călătorii străini, printre care armeni şi persani. O altă sursă o reprezintă Cronica rusă de la Kiev, cea
mai veche cronică rusă, din secolul al XI-lea. Grăitoare în acest sens sunt şi izvoarele maghiare, precum
Gesta Hungarorum, scrisă în secolul al XII-lea, în timpul regelui Bella al IV-lea. O altă lucrare este cea a lui
Simon de Keza, Gesta Hunorum et Hungarorum, din secolul al XIII-lea.
În ceea ce priveşte etnonimele folosite de diverse izvoare pentru a desemna locuitorii de la nordul
Dunării, aceştia apar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi
(volohi, valahi), termen care desemnează un neslav, un popor de origine romanică. Numele de vlahi, volohi,
dat de către străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei poporului român şi exprimă caracterul său
romanic. Alte denumiri folosite sunt blachi, olohi (ultimul folosit de maghiari). Toate aceste etnonime au
semnificaţia de latinofoni (vorbitori de limbă latină).
Înaintând cronologic pe firul istoric, în secolul al VIII-lea, informaţiile se înmulţesc. Apare
însemnarea de la Castamonitu (o mănăstire situată în sudul Greciei), în care apar menţionaţi vlaho-rinchinii
de pe râul Rinkos. Totodată, în lucrarea Cronographia, Theophanes Confesor face referire la prima formă
păstrată din limba protoromânească, şi anume îndemnul rostit de un soldat: Torna, torna fratre!
În secolul al IX-lea, reprezentative sunt Cronica armeanului Moise Chorenati, în care se vorbeşte
despre ţara Balak şi cronica turcă Oguzname, în care se menţionează locuitorii din spaţiul carpato-dunăreano-
pontic cu numele de uluk-ili.
Secolul al X-lea se afirmă prin tratatul bizantin Despre administrarea imperiului, redactat de
Constantin al VII-lea Porfirogenetul, împărat bizantin. El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în
contextul aşezării slavilor, cu numele de romani, în opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei.
Vlahii mai sunt menţionaţi şi în corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul,
din secolul al XI-lea. Tot atunci, se menţionează şi răscoala vlahilor şi bulgarilor de către Ioan Kynnamos.
În secolul al XII-lea sursele se diversifică. Apare lucrarea maghiară Gesta Hungarorum, care
aminteşte de blachii ac pastorem Romanorum şi de voievodatele conduse de Menumorut, Glad şi Gelu,
quidam Blachus (un oarecare român), făcând referire deci la etnie.
În secolul al XIII-lea, avem corespondenţa lui Ioniţă Caloian cu Papa Inocenţiu al III-lea, în care se
pune în evidenţă originea romană a vlahilor. Tot atunci apare şi lucrarea lui Simon de Keza, Gesta Hunorum
et Hungarorum, în care locuitorii din Pannonia apar sub sub numele de vlahi.
Toate aceste izvoare narative susţin ideea unei conştiinţe europene privind romanitatea românilor.

9
Romanitatea românilor în Epoca Renaşterii (secolele XIV-XVI)

În această perioadă, interesul pentru acestă realitate creşte, datorat pe de o parte creşterii interesului
pentru Antichitatea greco-romană. În acelaşi timp, originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi
prezenţa neîntreruptă a românilor în teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de
conştiinţă istorică europeană, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman - implicarea Ţărilor
Române în ,,cruciada târzie.” Reprezentanţii acestei perioade au fost umaniştii italieni: Poggio Bracciolini,
Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini cu cea mai cunoscută lucrare Cosmographia, Antonio Bonfinius,
Francesco della Valle. Toţi aceştia susţin ideea romanităţii românilor, afirmând că românii sunt urmaşii
coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia. Ca mărturie stă limba latină, cea mai pură limbă neolatină
vorbită în Epoca Renaşterii. Denumirea de români vine de la termenul Romanus.

• Politizarea ideii romanităţii românilor

Ideea romanităţii nord-dunărene s-a îmbogăţit cu două elemente noi în secolul al XVI-lea. Primul este
legat de începutul scrisului în limba română, iar cel de-al doilea de începutul politizării ideii originii romane
a poporului român. Astfel, romanitatea românilor devine un element component al unei anumite ideologii
politice a vremii, fie ca era vorba de cea a papalităţii, fie de cea a unor potentaţi laici. Şi unii şi alţii, susţineau
pretenţiile politico-spirituale. Cei care se considerau moştenitorii politici ai Romei (papa sau împaratul) pun
accent pe apartenenţa antică a Daciei la Imperiul Roman, pretenţiile lor fiind înfăţişate în Ţările Române ca
un fel de recucerire. Cei care nu puteau invoca acest lucru, făceau apel la romanitatea românilor, ştiind prea
bine că la afirmarea ei, românii erau deosebit de receptivi.
Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar şi în cea a ideii romanităţii lor.
Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român împotriva oştilor turco-tătare, românii au devenit
cunoscuţi în întreaga Europă. Cunoaşterea originii lor romane, a depăşit cadrul relativ restrâns al umaniştilor
vremii, pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societăţii europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în
Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii. Această
schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui Istvan
Szamosközy (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg şi Padova a publicat o lucrare
(1593) în care a dedicat un capitol Daciei romane, unde scria ca românii sunt urmaşii romanilor, descendenţa
lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul maghiar a suferit mult în
timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care-l
judeca aspru pe Mihai. Schimbarea de atitudine s-a manifestat şi în privinţa opiniei sale faţă de români: ei nu
mai erau înrudiţi şi nici urmaşi ai romanilor. Cuvinte duşmănoase la adresa românilor, dupa momentul
Mihai Viteazul au existat şi la alţi cronicari maghiari ai vremii. Cert este faptul că reprezentanţii nobilimii
maghiare l-au urât pe Mihai Viteazul şi poziţia lor s-a reflectat atât în actele oficiale ale vremii cât şi în
istoriografia maghiară. Nu toţi reprezentanţii nobilimii maghiare de la cumpăna secolelor XVI-XVII au fost
ostili românilor. Aceste poziţii obiective se întâlnesc, mai ales la autorii maghiari din afara Transilvaniei,
care nu considerau că românii ar ameninţa ştirbirea privilegiilor tradiţionale ale „naţiunii maghiare.” Aşa este
cazul episcopului Nicolae Istvánffy, istoric şi diplomat al împăratului Rudolf al II-lea.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în mărturiile
despre români. În acest context apare şi cronica lui Ioan Lucius în 1666 la Amsterdam. Autorul a urmărit
istoria Croaţiei şi a Dalmaţiei, dar a făcut şi consideraţii asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost
consacrat exclusiv discutării originii romane a poporului român. Cronicarul şi-a exprimat anumite dubii şi
rezerve cu privire la românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană,
dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre.
Teoria lui Lucius a trecut neobservată timp de un secol. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea „s-a descoperit” valoarea ei documentară pentru susţinerea unor teorii care reprezentau arme ideologice în
combaterea revendicărilor politice ale românilor. Istoricul austriac Johann Christian Engel a turnat teoria lui
Lucius în tipare noi, falsificând, însă, în bună parte prin eliminarea afirmării stăruinţei elementului roman în
Dacia postaureliană, printr-o deplasare cronologică a amintitei implantări romane din iniţiativa bulgară,

10
adaugându-i-se nuanţa peiorativă din „teoria exilaţilor şi răufăcătorilor” lansată de istoriografia umanistă
polonă.
Pentru populaţia majoritară din Transilvania, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul luptei
pentru drepturile politice refuzate secole de-a rândul de naţiunile privilegiate. În 1791 a fost elaborat
„Supplex Libellus Valachorum”, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei,
fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian. Tot în această perioadă reprezentanţii Şcolii Ardelene susţin ideea
originii latine a românilor.
În această atmosferă a fost lansată teoria imigraţionistă a lui Franz Joseph Sulzer, potrivit căreia
românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată populaţia odată cu
retragerea romană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat,
undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe de limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De
aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea în nordul Dunării şi Transilvania, unde îi vor găsi
stabiliţi pe unguri şi saşi. Prin teoria sa, Franz Joseph Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa
istorică europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai romanilor lui
Traian.
Scopul lansării teoriei era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din
Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi”
atribuit românilor. În felul acesta, chestiunea continuităţilor istorice va căpata un pronunţat caracter politic.
După realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în
dezbaterile istoricilor de către Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită într-o lucrare ce va
deveni fundamentală pentru adversarii continuităţii, iar teoria imigraţionistă va fi denumită teoria roesleriană.
Teoria roesleriană a fost demontată cu dovezi arheologice şi epigrafice ale prezenţei dacilor sub stapânirea
romană şi ale rămânerii populaţiei daco-romane în fosta provincie. Începând cu Bogdan Petriceicu Haşdeu,
ştiinţa istorică românească şi străină a adus argumente şi dovezi incontestabile privind latinitatea şi
continuitatea românilor.
Istoricul Lucian Boia sublinia că negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor la sud de
Dunăre a corespuns evident obiectivelor austro-ungare în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, continuând să
fie un punct de dogmă în istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul
cronologic în Transilvania. Teoria imigraţionistă a fost combătută în mod viguros de istoricii români,
începând cu cei din Şcoala Ardeleană şi până azi, precum şi de un însemnat număr de mari istorici străini ca:
E. Gibbon, Th. Mommsen, J. Jung, C. Patsch etc.

Teoria lui Roesler. Enunţare şi combatere

Formularea categorică a tezei contrare – baza ideologică a dominaţiei maghiare asupra Transilvaniei –
s-a datorat istoricului austriac Robert Roesler. Folosind izvoare istorice latine târzii şi nesigure, el a susţinut
teza exterminării populaţiei de origine dacică odată cu cucerirea romană, precum şi pe cea a retragerii
complete a populaţiei romanizate din cuprinsul provinciei Dacia în secolul al III-lea. Locuitorii fostei
provincii ar fi fost strămutaţi în masă la sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română şi poporul român.
La venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un ţinut pustiu, pe care coroana maghiară l-ar fi
anexat şi populat, instalând apoi şi colonişti germani pentru a-i apăra graniţele. Abia după marea ciumă din
secolul al XIV-lea, ţinuturile de dincolo de Carpaţi, pustiite de molimă, ar fi fost colonizate de păstori vlahi
de la sud de Carpaţi şi de Dunăre.
Teoriile roesleriene, criticate în mediile academice contemporane, au fost preluate nu numai de alte
lucrări savante, ci şi de manualele şcolare din Ungaria secolelor XIX-XX, alimentând imaginarul naţionalist
maghiar. În schimb, istoricii şi lingviştii români din secolul al XIX-lea (M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol,
B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare număr de dovezi referitoare atât la vechile populaţii getice şi
dacice din spaţiul carpato-danubian, cât şi la continuitatea populaţiei romanizate pe teritoriul fostelor
provincii Dacia şi Moesia, demonstrând şubrezenia multora dintre argumentele invocate în istoriografia
oficială maghiară. La nivelul reprezentărilor, identitare comune, renunţarea la scrierea slavonă (chirilică) şi
generalizarea alfabetului latin, precum şi predarea limbii române şi a istoriei naţionale în şcolile organizate

11
odată cu reformele lui Al.I. Cuza au generalizat conştiinţa romanităţii poporului român, a limbii şi civilizaţiei
acestuia.
După Marea Unire, negarea continuităţii româneşti în ţinuturile de dincolo de Carpaţi şi teoretizarea
pretinsei inferiorităţi a lumii rurale româneşti în raport cu ierarhiile nobiliare maghiare şi cu cultura aulică şi
urbană a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a provocat destrămarea monarhiei austro-
ungare şi politica revizionistă maghiară. În aceiaşi ani, şcoala istorică şi lingvistică românească produce
opere ştiinţifice importante pentru înţelegerea etnogenezei românilor: Începuturile vieţii romane la gurile
Dunării şi Getica lui Vasile Pârvan, primele volume ale monumentalei Istorii a românilor a lui Nicolae
Iorga, „Istoria limbii române” de Alexandru Rosetti sau cartea lui Gh.I. Brătianu, O enigmă şi un miracol
istoric: poporul român. Pe de altă parte, însă, mişcările de extremă dreapta dezvoltă – asemenea extremei
drepte germane, fascinată de trecutul istoric al „indo-germanilor” şi al goţilor – un discurs autohtonist, care
supraevalua importanţa elementului dacic în contrast cu civilizaţia mediteraneană, pe care o considera
decadentă.

Principalele idei ale imigraţioniştilor:

• dacii au fost exterminaţi ca popor în urma războaielor daco-romane
• dispariţia vechii toponimii dacice
• romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană
• toţi locuitorii Daciei au părăsit provincia prin retragerea aureliană
• poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre deoarece: lipsesc din limba lor elementele
germanice; există elemente lexicale comune în limba română şi limba albaneză; dialectele daco-român şi
macedo-român se aseamănă; influenţa slavă a fost posibilă numai la sud de Dunăre unde românii devin
ortodocşi şi preiau limba slavonă de cult
• românii sunt un popor de păstori nomazi
• lipsa izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea
• maghiarii au găsit la venirea lor în Transilvania o ,,terra deserta.”

• Disputa în jurul continuităţii

După felul în care istoricii au căutat să prezinte evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din
Carpaţi, s-au conturat două opinii cu privire la formarea românilor ca popor: continuitatea lor în Dacia şi
imigrarea târzie din sudul Dunării.
Cazul „Istvan Szamaskozy” a fost combătut de cărturarii saşi Laurentius Toppeltinus şi Johannes
Troster, ultimul, autor al unei lucrări despre Dacia în care şi-a afirmat convingerea că românii de azi ce
trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane, prin
urmare, cei mai vechi locuitori ai acestei ţări. Mai târziu, Benko Iozsef, în cartea Transilvania, sive magnus
Transilvaniae Principatus (1778), arăta că la abandonarea provinciei traiane mulţi romani împreună cu dacii
indigeni au rămas pe loc.
Franz Joseph Sulzer a lansat teoria imigraţionistă în lucrarea Geschichte des transalpinischen
Daciens (1781), la care aderă şi istoricii Johann Karl Eder, Bolla Marton şi Johann Christian Engel. Aceştia
identificau absenţa surselor scrise asupra românilor cu absenţa însăşi a românilor. În replică, învăţatul sas
Michael Lebrecht scria chiar în timpul răscoalei lui Horea (1784) că românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt cei
mai vechi locuitori ai acestei regiuni. În 1787, istoricul englez Edward Gibbon, autor al unei celebre istorii a
Imperiului Roman, arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas o parte însemnată din locuitorii ei,
care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got. De la aceşti locuitori vor deprinde
migratorii agricultura şi plăcerile lumii civilizate.
Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene, dar şi de
marele slavist Paul Joseph Schafarik, care susţinea (1844) că valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi
aceeaşi origine evoluând din amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii.

12
 Robert Roesler redactează Dacien und Romanen (1868) şi Romanische Studien (1871), unde reia, pe
baza informaţiilor timpului său, toate tezele formulate timp de un secol în sensul contestării permanenţei
românilor în vatra strămoşească. Răspunsul avea să vină din partea lui A.D. Xenopol, reprezentant de seamă
al istoriografiei româneşti, în lucrarea Teoria lui Roesler (1884). Lucrarea abordează argumentele
contestatoare ale istoricului german şi le răspunde apelând la toate sursele fundamentale, precum şi la
comentariile autorilor creditaţi ştiinţific de-a lungul timpului. În legatură cu chestiunea părăsirii Daciei,
Xenopol a emis un principiu convingător: Popoarele nomade se strămută înaintea unei năvăliri, cele aşezate
rămân lipite de teritoriul lor şi năvălirea trece peste ele. În acelaşi sens este combătută şi teoria golirii de
populaţie a Daciei la retragerea aureliană. În finalul lucrării atrage atenţia analiza despre rolul tradiţiilor
popoarelor în ce priveşte obârşia acestora, cu referiri la aşa-zisul „descălecat”, evocat în legendele românilor.
Dacă la început A.D. Xenopol şi Dimitrie Onciul, susţinând continuitatea daco-romană, se bazau pe
argumente de ordin logic, mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici, cât şi lingvişti
(N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh. Brătianu etc.), alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese
remarcabile. Pe aceeaşi poziţie s-au situat un număr important de istorici străini (T. Mommsen, I. Jung, C.
Patsch, P. Mackendrick), care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor
în Dacia Traiană.

Ideea romanităţii românilor în epoca modernă

În epoca modernă, ideea romanităţii românilor va fi folosită ca armă politică în revendicările

naţionale.
Această nouă etapă apare în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la moştenitorii şi continuatorii lui
Inochentie Micu, dar şi în Ţara Românească şi Moldova în memoriile unor boieri. În secolul al XIX-lea,
această idee va apare simptomatic în momentele cheie ale luptei românilor pentru emancipare politică,
unitate şi independenţă naţională.
Secolul al XIX-lea aduce, la începutul său, contribuţia Şcolii Ardelene la afirmarea ideii romanităţii
românilor. Continuându-l pe Cantemir, istoricii acestui curent nu acceptă decât pura obârşie romană a
românilor. Această poziţie se poate explica prin analiza contextului situaţiei românilor din Transilvania.
Militând pentru emanciparea românilor transilvăneni, ţinuţi într-o stare netă de inferioritate de elita
conducătoare maghiară, corifeii Şcolii Ardelene foloseau ideea romanităţii ca pe o armă. Urmaşi ai stăpânilor
lumii, a căror limba era înca limba oficială în Ungaria şi Transilvania, românii nu puteau să mai accepte
situaţia umilitoare de toleraţi şi excluşi de la drepturile politice şi culturale. De aceea, recursul la originea
romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat esenţial în lupta pentru emanciparea naţională a
românilor la care s-au angajat urmaşii lui Micu-Klein. Astfel, reprezentanţii acestui curent invocau
exterminarea şi alungarea dacilor din noua provincie, inexistenţa căsătoriilor mixte etc.
În aceeaşi perioadă, istoriografia din Principate, intrată odată cu domniile fanariote în faza influenţei
greceşti, aborda ca pe un fenomen natural, fuziunea daco-romană. Acest punct de vedere se găseşte la
istoricii greci stabiliţi în Principate, Daniel Philiphide, Dionisie Fotino, dar şi la românii Ienăchiţă Văcărescu
sau Naum Râmniceanu.
Şcoala latinistă s-a extins şi în Principate, deoarece mulţi ardeleni ocupau poziţii importante în
sistemul cultural de aici. Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care considera că istoria
românilor începe de la fondarea Romei şi care urmarea să „purifice” limba română pentru a apropia cât mai
mult de latina originară. Între 1871 şi 1876 a apărut Dicţionarul limbii române care a constituit apogeul
acestei tendinţe. Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimologic,
care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat
definitiv şcoala latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului, a continuat să existe unanimitate faţă de originea
doar romană a românilor.
Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului român,
dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidenţierea curajului şi a spiritului de sacrificiu al
acestora.

13
 Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut un elogiu lui
Decebal, cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată.
Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, precum şi cu impunerea
curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului român a început să fie
considerată o eroare. Începutul l-a constituit studiul lui B.P. Haşdeu din 1860, intitulat Perit-au dacii?.
Autorul demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretare forţată a izvoarelor antice,
„împuţinarea barbaţilor” făcută de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv, în sensul exterminării unui
neam întreg. Dacii nu au pierit (concluzia lui Haşdeu) şi nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani
puri, ci de cele mai diverse origini. Rezultă aşadar, că poporul român s-a format din câteva elemente din care
niciunul nu a fost predominant. Haşdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că
substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat. Haşdeu a formulat şi teoria circulaţiei cuvintelor,
arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor ci de circulaţia acestora, deoarece
sunt cuvinte aproape uitate, depozitate în dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că
slavismele din limba română, cu toate că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în activitatea vitală a graiului
românesc, ele se pierd aproape cu desavârşire în latinisme. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi
numai cu cuvinte din limba latină, dar nicio propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini.

Istoriografia comunistă

După Al Doilea Război Mondial, când atât Ungaria, cât şi România au devenit state-satelit ale
U.R.S.S., teoriile staliniste despre caracterul „imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane şi despre
importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei au modificat dramatic întregul context istoriografic. În
acţiunea sa de consolidare a puterii obţinute în 1965, Nicolae Ceauşescu a declanşat o mare operaţie de
reînviere a sentimentului naţional al românilor. În acest context, a putut fi reevaluată şi contribuţia limbii
latine şi a civilizaţiei romane la cristalizarea civilizaţiei vechi româneşti. Numai că, destul de repede,
ideologia şi istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii care minimalizau aportul factorului
roman, din nou denunţat ca asupritor, de astă dată în favoarea civilizaţiei locale a geto-dacilor. Continuitatea
şi unitatea acestei civilizaţii erau obsesiv afirmate, trecându-se sub tăcere particularităţile locale; diferiţi
diletanţi susţineau că limba dacă, nu latina, reprezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să
probeze ca românii erau deja formaţi ca popor cu mult înainte de cucerirea romană, deosebindu-se astfel de
toate celelalte popoare romanice.
O polemică tot mai acerbă cu istoricii maghiari şi bulgari traducea, în anii 1980 tendinţa regimurilor
comuniste în declin de a folosi instrumentele naţionalismului agresiv pentru salvarea dominaţiei exercitate de
partidele comuniste. În această dispută, arheologia a dobândit un loc tot mai important, cu atât mai mult cu
cât sursele istorice scrise pentru secolele IV-X sunt aproape absente. Din păcate, elementele de cultură
materială nu pot răspunde prin ele însele unor întrebări referitoare la originea etnică ori la limba vorbită de
purtătorii lor, astfel încât pot fi invocate ca argumente de ambele părţi.
Mihai Roller a devenit istoricul oficial al regimului. În manualul de istorie a României (1947) Roller
şi colaboratorii săi negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească.
În condiţiile în care comuniştii români s-au îndepărtat treptat de URSS, aceste teze au fost abandonate.
***
Privind retrospectiv, putem constata că afirmarea romanităţii românilor a depăşit mereu cadrul strict
ştiintific, în măsura în care a însemnat şi un semn al asumării identităţii europene, în vreme ce absolutizarea
tradiţiei traco-getice a reflectat mai degrabă tendinţa contrară, de închidere într-o identitate istorică izolată şi
autarhică. În condiţiile actuale, când România, ca şi statele vecine, Ungaria şi Bulgaria, fac parte din Uniunea
Europeană, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are
consecinţe pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor acestei regiuni. Romanitatea
românilor nu mai are a fi demonstrată şi cu atât mai puţin contestată; poate fi acum recunoscută ca fapt istoric
cert. Dezbaterea ştiinţifică poate astfel progresa spre o mai bună înţelegere a căilor şi etapelor concrete prin
care identitatea românească s-a cristalizat şi s-a transmis din generaţie în generaţie.

14
 Românii în izvoarele medievale

Personalitate An/Secol Sursa Referiri

Prima atestare a elementului
Mauricius secolul VII Strategikon (tratat militar romanic la nord de Dunăre.
bizantin) Populaţia e desemnată sub
numele de romani.
Moise ,,ţara necunoscută ce-i zic
Chorenati secolul IX Geografia Balak” - Valahia
Constantin al Îi numeşte pe români romani,
VII-lea secolul X Despre administrarea în vreme ce pentru bizantini
Porfirogenetul imperiului foloseşte denumirea de romei
Sfaturile şi povestirile lui Sunt amintiţi vlahii sud-
Kekaumenos secolul XI Kekaumenos dunăreni care trăiau în
apropierea Dunării
Ioan secolul XII Epitome Spune despre vlahi: ,,se zice
Kynnamos că sunt coloni veniţi demult
din Italia.”
Anonymus secolul XII Gesta Hungarorum Admit prezenţa vlahilor în
bazinul Dunării înaintea de
cucerirea lui Arpad
Simon de secolul XIII Gesta Hunnorum et Admit prezenţa vlahilor în
Keza Hungarorum bazinul Dunării înaintea de
cucerirea lui Arpad

Enea Silvio Cosmografia Aduc în discuţie şi legătura

Piccolomini dintre limba română şi limba
Antonio Secolul XV Decadele latină.
Bonfini S-au bazat în afirmaţiile lor
Francesco de Însemnări despre despre romanitatea românilor
la Valle originea, obiceiurile şi pe cunoaşterea directă a
oraşele românilor acestora.

15
• Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spaţiul românesc

(1) cronicari din spaţiul românesc

Nicolaus Olahus (1493-1568) – lucrare: Hungaria

− umanist de anvergură europeană, de origine română;
− primul român care a susţinut unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor;
− considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani,
ceea ce explică limba lor latină.

Johannes Honterus (1498-1549) - originar din Braşov, înscrie pe harta sa (1542) numele Dacia pe întreg
teritoriul locuit de români.

Secolul al XVII-lea a marcat în istoria culturii medievale româneşti emanciparea definitivă de slavonism şi
desprinderea de tiparele bizantine. Aceasta schimbare radicală în viaţa spirituală a românilor se poate
constata şi în evoluţia ideii de romanitate. Asupra acestei idei, şi-au exercitat o înrâurire decisivă, cronicari
umanişti din veacul al XVII-lea.

Grigore Ureche (cca 1590-1647) – lucrare: Letopiseţul Ţării Moldovei

− observă asemănarea dintre cuvintele româneşti şi cele latineşti, de unde concluzia originii comune a
românilor din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, care se trag toţi „de la Râm”
Miron Costin (1633-1691) – lucrare: De neamul moldovenilor
− în concepţia lui, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi supuşi de romanii lui Traian,
care era considerat descălecatul cel dintâi;
− la retragerea romanilor din Dacia nu au plecat toţi romanii, ci mulţi au rămas pe loc, rezistând năvălirilor
barbare;
− din aceste elemente s-a născut poporul român;
− originea sa era atestată atât de numele pe care şi l-au dat înşişi românii din toate ţinuturile româneşti, cât şi
de numele dat românilor de către străini;
− romanitatea românilor era dovedită (în opinia cronicarului) de latinitatea limbii lor din care reproducea o
listă impresionantă de cuvinte, dar şi urmele lăsate de romani în fosta Dacie;
− lucrarea sa, reprezintă în istoria literaturii române primul tratat savant consacrat exclusiv analizei originii
neamului.
stolnicul Constantin Cantacuzino (cca. 1640-1714) – lucrare: Istoria Ţării Româneşti
− lucrarea sa a fost redactată cam în aceeaşi perioada cu opera majoră a lui Miron Costin;
− deosebire: exprimarea cea mai clară şi mai concisă a existenţei conştiinţei romanităţii la români;
− susţinea că românii ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu această descendenţă glorioasă.
Dimitrie Cantemir – lucrare: Hronicul romano-moldo-vlahilor
− până la Cantemir lumea savantă românească apela la producţia ştiinţifică externă pentru argumentarea şi
demonstrarea ştiinţifică a originii romane a românilor;
− începând cu opera lui acest raport se inversează: lumea savantă europeană apelează la savanţi români
pentru a afla argumentarea şi dovezile romanităţii;
− faţă de cronicarii anteriori, Cantemir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina
şi fixa locul românilor în istoria universală;
− elementele de bază ale concepţiei lui Cantemir despre originea românilor sunt: descendenţa pur romană din
Traian („săditorul şi răsăditorul nostru”), stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul
carpato-danubian;
− Cantemir susţinea că dacii au fost exterminaţi complet din provincia cucerită, urmând să fie colonizată cu
romani;
− susţinea cu tărie dăinuirea elementului roman şi după retragerea aureliană;

16
− Hronicul – cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor (a fost depăşită în detaliu, dar în
ansamblul ei nu încă).

Sinteza realizată în mod nuanţat şi gradat de către cronicarii români în ceea ce priveşte elucidarea
problemei romanităţii propriului neam, a urmărit informarea conaţionalilor, dar şi amendarea teoriilor greşite
apărute în străinătate. Astfel, cu ei se inaugurează seria de misionari naţionali ai romanităţii românilor.
Acţiunea lor s-a desfăşurat în două direcţii: în sânul propriului neam şi în afara cadrului politico-geografic
românesc.

17
 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Etnogeneza Romanitatea românilor Viziunea istoricilor despre romanitatea românilor

românească

Epoci în care a fost abordată romanitatea românilor:

1. Secolele XVI-XVII (perioada umanistă)

2. Secolele XVIII-XIX (epoca afirmării naţionale)
3. Secolul XX (Marea Unire)
Argumente: 4. Secolul XX (perioada comunistă)
Unde: în spaţiul
aflat la nordul şi 1. etnice: 1. Secolele XVI-XVII (perioada umanistă)
sudul Dunării. etnogeneza românilor constă în Apariţia şi răspândirea umanismului în spaţiul
simbioza şi sinteza daco- românesc s-a concretizat şi prin interesul pentru
Când: între romană, cărora li s-au adăugat originea românilor şi caracterul legăturilor dintre ei,
secolele al II-lea adstratul slav; chiar dacă, politic, trăiau în state diferite. Au prezentat
(când începe argumentat originea comună, unitatea etnică şi
oficial procesul 2. lingvistice: lingvistică, vechimea şi continuitatea românilor
de romanizare a românii vorbesc o limbă următorii oameni de cultură: Nicolaus Olahus, Grigore
dacilor) şi al romanică, formată pe baza Ureche, Miron Costin, Stolnicul Constantin
VIII-lea (când latinei în Imperiul Roman; în Cantacuzino.
izvoarele istorice limba română, fondul principal 2. Secolele XVIII-XIX (epoca afirmării naţionale)
scriu despre de cuvinte, precum şi structura Cristalizarea şi afirmarea conştiinţei naţionale şi, ca
locuitorii de la gramaticală sunt latine; urmare, constituirea unei Europe a naţiunilor, face ca
nordul Dunării trecutul să fie folosit ca argument în lupta politică. Aşa
ca fiind urmaşi ai 3. culturale: a fost cazul istoricilor din Şcoala Ardeleană (Petru
romanilor). creştinismul, important factor Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu), precum şi al
al romanizării, s-a răspândit în istoricilor austrieci Franz Joseph Sulzer şi Robert
Cum: simbioza spaţiul nord-dunărean de Roesler.
şi sinteza daco- timpuriu, prin soldaţi, 3. Secolul XX (Marea Unire)
romană, cărora li negustori şi misionarii creştini; În contextul realizării Marii Uniri, politica revizionistă
s-au adăugat vocabularul creştin de bază maghiară susţine în continuare inferioritatea civilizaţiei
adstratul slav. este, în limba română, latin româneşti. Ca răspuns, şcoala istorică şi lingvistică
(cruce, înger, Dumnezeu) românească abordează din nou ideea etnogenezei
românilor (V. Pârvan, N. Iorga, Gh. I. Brătianu).
4. Secolul XX (perioada comunistă)
Ideologia comunistă care, conform teoriilor staliniste,
sublinia caracterul imperialist, şi deci reprobabil al
civilizaţiei romane, valoarea civilizatoare a slavilor, a
determinat şi rescrierea, conform modelului, a
etnogenezei româneşti.
Apoi, când Nicolae Ceauşescu a susţinut naţionalismul
comunist, rescrierea, din nou deformând adevărul
istoric, constă în valorizarea unicităţii civilizaţiei geto-
dacilor.

18
Eseu rezolvat

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre implicarea istoricilor în abordarea romanităţii
românilor, având în vedere:
- numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor şi precizarea unui secol în care au
apărut scrieri referitoare la ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unui motiv pentru care s-au implicat istoricii în abordarea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la implicarea istoricilor în abordarea romanităţii românilor şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Începuturile ideii de romanitate corespunde încheierii procesului etnogenezei româneşti în spaţiul

daco-moesian moment din istorie marcat de stabilirea identităţii sale etnice între celelalte popoare europene.
Cea dintâi atestare a elementului romanic la nord de Dunăre în izvoarele medievale datează din secolul al
VII-lea şi este menţionată într-un tratat militar bizantin (Strategikon), populaţia fiind desemnată cu termenul
de romani. Bazată pe izvoare istorice care redau adevărul istoric, istoriografia fixează desăvârşirea poporului
român în secolul al VIII-lea, iar atestarea limbii române, în secolul al IX-lea. Din secolul al IX-lea, interese
politice externe asupra spaţiului românesc şi afirmarea românilor în procesul de formare a statalităţii sale
(secolele XI-XIV), amintesc în documente românii cu numele de blahi, vlahi, volohi, olahi, toate desemnând
descendenţa românilor din romanitatea orientală. Totodată, izvoarele istorice consemnează continuitatea de
locuire a românilor pe teritoriul în care ei s-au format. Aşadar, atestarea românilor în izvoare istorice a
însemnat şi începutul evidenţierii romanităţii lor.
Secolele XIV-XVIII au marcat cristalizarea conştiinţei romane a românilor şi europenizarea
cunoştinţelor despre originea romană a poporului român, dar şi afirmarea limbii române scrise. Cărturarii
umanişti români (Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir) accentuează pentru prima dată
problema originii românilor, a elementelor etnice şi lingvistice care au intrat în sinteza etno-lingvistică
românească, determinaţi de spiritul epocii Renaşterii cât şi al nevoii trezirii sentimentelor românilor în lupta
de emancipare de sub dominaţia străină.
Secolul al XVIII-lea a fost decisiv în conturarea programului românesc de emancipare naţională a
românilor. Ca reacţie la dezvoltarea mişcării naţionale a românilor, istoricii străini s-au implicat tot mai mult
în abordarea originii şi continuităţii românilor. Afirmării romanităţii românilor în istoriografia românească
istoricii străini au răspuns cu formularea unor teze şi teorii pseudoştiinţifice privind etnogeneza românească.
Contestarea continuităţii de locuire a românilor din Transilvania a fost tema preferată a istoricilor unguri şi
austrieci, motivul politic al justificării stăpânirii habsburgice şi apoi austro-ungare fiind evident.
Teoria imigraţionistă, care îi prezintă pe români ca fiind un popor format la sud de Dunăre, de unde ar
fi emigrat la nord de fluviu abia în secolul al XIII-lea, a fost susţinută, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-
lea de Franz Joseph Sulzer şi Johann Christian Engel. În secolul al XIX-lea, Robert Roesler a dezvoltat teoria
imigraţionistă sau roesleriană.
Faţă de teoria imigraţionistă au luat poziţie, între alţii, istoricii români Bogdan Petriceicu Haşdeu şi
Alexandru Dimitrie Xenopol. Astfel, istoricii români au conturat, pe baze ştiinţifice, teoria romanităţii şi
continuităţii românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Istoriografia românească modernă şi
contemporană susţine cu argumente istorice continuitatea dacilor după cucerirea romană, convieţuirea dintre
daci şi romani şi procesul romanizării dacilor, continuitatea daco-romanilor la nord de Dunăre după
retragerea aureliană, desăvârşirea etnogenezei româneşti de o parte şi de alta a Dunării. De exemplu, Xenopol
afirmă că elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român, peste acesta suprapunându-se elementul
roman. El considera că arheologia, toponimia, hidronimia, aduc dovezi incontestabile ale continuităţii dacilor
şi daco-romanilor. Dintre migratori, slavii au avut o influenţă mai puternică asupra poporului român şi a
limbii române. Ca urmare poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman şi slav din care cel
roman este predominant.

19
 Aşadar, în condiţiile în care, de-a lungul timpului, adevărul istoric a fost deformat din interese
politice, desigur că este necesară studierea romanităţii românilor. Aceasta presupune acumularea unor surse
credibile, analizate şi interpretate corect pentru a înţelege şi respecta identitatea românească.

Aplicaţii eseu

1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor în viziunea istoricilor,
având în vedere:
- precizarea unei epoci istorice în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unui motiv pentru care, în abordarea acestei idei, s-au implicat istoricii;
- numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la necesitatea studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.
Varianta 57
2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre implicarea istoricilor în abordarea romanităţii
românilor, având în vedere:
- numirea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor şi precizarea unui secol în care au
apărut scrieri referitoare la ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unui motiv pentru care s-au implicat istoricii în abordarea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la implicarea istoricilor în abordarea romanităţii românilor şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre viziunea istoricilor români din secolele XIX şi XX
despre romanitatea românilor, având în vedere:
-menţionarea unei cauze care a transformat cercetarea ştiinţifică cu privire la formarea poporului român şi a
limbii române într-o problemă controversată şi prezentarea unei consecinţe a acestei transformări;
-menţionarea numelui a trei istorici români din secolul al XIX-lea care au studiat problema formării
poporului român şi a limbii române;
-menţionarea a două atitudini cu privire la romanitatea românilor formulate de istoricii români din secolul al
XX-lea şi precizarea unei asemănări între acestea.
-formularea unui punct de vedere referitor la rolul studierii problemei romanităţii românilor pentru istoricii
români din secolul al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor
care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

20
 Modalităţi de a răspunde la cerinţe legate de Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Menţionaţi un motiv pentru care istoricii s-au implicat în abordarea ideii romanităţii românilor.
Un motiv pentru care s-au implicat istoricii a fost cel al politizării ideii romanităţii românilor.

Prezentaţi un motiv pentru care istoricii s-au implicat în abordarea ideei romanităţii românilor.
Odată cu cristalizarea şi afirmarea conştiinţei naţionale în întreaga Europă, şi mai ales printre
popoarele aflate sub stăpânire străine la cumpăna secolelor XVIII XIX, ideea romanităţii românilor este în
atenţia istoricilor. Unii dintre ei folosesc argumentul istoric pentru susţinerea luptei de eliberare, alţii pentru a
argumenta politica de dominaţie.
În prima situaţie se înscriu istoricii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai)
care susţineau că românii trebuie să obţină drepturi politice în Transilvania pentru că sunt cei mai vechi, au
trăit neîntrerupt aici şi sunt cei mai numeroşi locuitori ai acestei provincii.
În a doua situaţie este istoricul austriac Robert Roesler care, pentru a demonstra temeinicia imperiului
habsburgic (ce păstra ca naţiuni privilegiate pe maghiari, saşi şi secui, iar ca toleraţi pe români) afirmă
întâietatea maghiarilor în Transilvania. Teoria sa cunoscută ca teoria roesleriană a fost combătută de istoricii
români A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Grigore Tocilescu etc. care au formulat contraargumente bazându-se pe
surse istorice numeroase şi variate prin care susţin continuitatea dacilor după cucerirea romană, romanizarea
durabilă a spaţiului nord-dunărean, continuitatea daco-romanilor după retragerea aureliană.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în perioada comunismului,
influenţa slavă a fost exagerată.
În primii ani ai regimului comunist, instaurat după cel de-Al Doilea Război Mondial, istoricul oficial
al acestui regim a fost Mihai Roller. În manualul de istorie a României Roller şi colaboratorii săi negau
romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească. Ideologia comunistă
care, conform teoriilor staliniste, sublinia caracterul imperialist, şi deci reprobabil al civilizaţiei romane,
valoarea civilizatoare a slavilor, a determinat şi rescrierea, conform modelului, a etnogenezei românilor.
Apoi, când Nicolae Ceauşescu a susţinut naţionalismul comunist, rescrierea, din nou deformând
adevărul istoric, constă în valorizarea unicităţii civilizaţiei geto-dacilor.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia ideile privind romanitatea
românilor au fost influenţate de contextul politic existent în secolele XVIII-XIX.
Pentru români, populaţia majoritară în a Transilvaniei, în secolul al XVIII-lea începea lupta pentru
drepturi politice, un moment important al acestei lupte fiind elaborarea documentului Supplex Libellus
Valachorum (1791), prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori
ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.
În acest context au fost lansate teoriile imigraţioniste (enunţate de Franz Joseph Sulzer, Johann Christian
Engel şi Robert Roesler), care contestă romanitatea românilor, susţinând că Dacia ar fi devenit o ,,terra
deserta”, un teritoriu rămas pustiu după retragerea aureliană (270-275), că poporul şi limba română s-ar fi
format la sud de Dunăre, iar de aici românii ar fi pătruns, către mijlocul secolului al XIII-lea, în Transilvania,
unde i-au găsit stabiliţi pe unguri şi pe saşi.
Aceste teorii au avut ca scop politic contestarea întâietăţii românilor în Transilvania, fiind menite a fi o
replică la mişcarea de emancipare naţională. Au fost combătute de istoricii români care s-au bazat pe surse
istorice numeroase şi variate prin care au susţinut continuitatea dacilor după cucerirea romană, romanizarea
durabilă a spaţiului nord-dunărean, continuitatea daco-romanilor după retragerea aureliană.

21
Aplicaţii

1. Citiţi cu atenţie textul de mai jos:

,,Rapiditatea procesului de romanizare în veacul al II-lea şi la începutul secolului al III-lea a fost

favorizată pretutindeni în Imperiul Roman de avantajele oferite celor care se integrau în sistem şi care
dobândeau un statut social superior, practic fară limite. Sub Hadrian sunt diminuate privilegiile specifice
Italiei, Septimius Severus desfiinţează privilegiile militare ale italicilor, la sfârşitul secolului al II-lea. Într-o
provincie atât de militarizată cum era Dacia, măsura ar fi avut cu deosebire ecou. Câţiva ani mai târziu, punct
culminant al acestei politici, Caracala acordă prin Constitutio Antoniana (în anul 212) cetăţenie romană
oamenilor liberi din Imperiu.
Dacă romanizarea nu s-a născut dintr-un proiect anume, aceasta nu înseamnă că ar fi fost un fenomen
superficial. Un fenomen superficial ar fi însemnat atragerea la civilizaţia romană doar a elitelor locale, ceea
ce în Dacia este imposibil, în lipsa cvasitotală a acestor elite. O romanizare superficială nu ar fi supravieţuit
unei dislocări politice a Daciei din Imperiul Roman. Limba dacică strămoşească nu ia locul latinei după
retragerea aureliană; dimpotrivă, latina face acum progrese teritoriale, o dată cu alte atribute ale romanităţii în
zone până atunci exterioare procesului de romanizare.”

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi împăratul care desfiinţează privilegiile militare ale italicilor. 2p

2. Precizaţi, pe baza sursei date, o informaţie referitoare la Constitutio Antoniana. 2p
3. Menţionaţi două spaţii istorice precizate în sursă. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la limba latină. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la procesul de romanizare a Daciei, susţinându-
l cu două informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia romanitatea românilor constituie un
subiect de dispută istorică în secolul al XIX-lea. 4p

22
2. Citiţi, cu atenţie, textele de mai jos:

A. ,,Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în vremea de acum limba lor, care deşi
se află în mijlocul unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă. Ei au locuit în partea cealaltă a
Dunării pe care odinioară o populau dacii şi geţii, căci partea de dincoace au ocupat-o apoi bulgarii. (...) Căci
din legiunile şi coloniile duse în Dacia de Traian şi de ceilalţi împăraţi romani s-au tras românii, pe care Pius
[Enea Silvio Piccolomini] îi derivă din Flaccus. (...) Deşi năvălirile barbare de tot felul s-au revărsat asupra
provinciei Dacia şi asupra poporului roman şi regiunii geţilor împreună cu Pannonia, totuşi s-a văzut că n-au
putut fi răpuse coloniile şi legiunile romane care se dezvoltaseră de curând. Înecate de valurile de barbari, ele
totuşi mai exaltă limba romană, şi ca să nu o părăsească nicicum, se împotrivesc cu îndârjire, încât îi vezi că
luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna – dacă ar sta să
socotească desele puhoaie ale sarmaţilor şi goţilor, şi de asemeni ale hunilor, vandalilor şi gepizilor şi
incursiunile germanilor şi longobarzilor – că s-au păstrat încă până acum la daci şi geţi rămăşiţele limbii
romane?” (Antonio Bonfini, Decadele)

B. ,,Dar chiar şi în vremea noastră aceste state se deosebesc printr-o întreită împărţire în Transilvania,
Ţara Românească şi Moldova. Şi locuitorii acestora se numesc români, iar ai aceleia numite la început: secui,
unguri şi saşi; şi că această împărţire a rămas de la tradiţia aceea străveche a geţilor şi a dacilor [...] Poporul
care locuieşte aceste pământuri în vremea noastră este acel al valahilor care îşi trage originea de la romani
deşi cu un nume mult schimbat [...] Însă pentru ca să se lămurească această îndoială prin argumente mai
sigure, şi să se arate hotărât că valahii îşi trag originea de la romani, voi aduce două argumente. (...) Lăsând
de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în
dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: „Oare ştii
româneşte?” sau când întreabă dacă este valah îl întreabă dacă este român.”
(Anton Verancsics, Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, după 1549)

Pornind de la sursele de mai sus, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi umanistul menţionat în sursa A. 2p

2. Precizaţi secolul în care a fost scrisă sursa B. 2p
3. Menţionaţi câte o informaţie referitoare la limba română, precizată atât în sursa A, respectiv în sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de de examen, litera corespunzătoare sursei care confirmă existenţa unei conştiinţe a
descendenţei latine a românilor. 3p
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa A. 7p
6. Prezentaţi două argumente folosite de umanişti sau de cronicari prin care susţin romanitatea românilor. 4p
7. Menţionaţi alţi doi umanişti în afara celor precizaţi în surse sau alţi doi cronicari care abordează ideea
romanităţii românilor. 6p

23
 3. Citiţi cu atenţie textul de mai jos:

A. ,,Teritoriul provinciei a cunoscut o masivă colonizare. Potrivit lui Eutropius, Traian, după cucerirea Daciei, a
adus «o mulțime foarte mare de oameni din toate colțurile lumii romane pentru popularea orașelor și cultivarea
ogoarelor, căci Dacia fusese secătuită de bărbați în urma lungului război al lui Decebal.» Afirmația este o vădită
exagerare în ceea ce privește «secătuirea» de bărbați a Daciei, fie și pentru că se întâlnesc în armata romană unități
militare ale căror efective erau recrutate dintre daci, în timpul lui Traian și Hadrian. Colonizarea a avut mai puțin
rostul de a repopula un teritoriu devastat de două războaie purtate într-un scurt interval, cât mai ales de a consolida
stăpânirea într-un mediu care, cel puțin la început, nu putea fi decât ostil.”
(F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

B. ,,Până în secolul VI, cele două Moesii au fost un puternic centru de romanizare, dar invazia slavilor și mutarea
centrului lor de greutate la sud de Dunăre, au făcut ca nucleul romanității dunărene să rămână în fosta Dacie
Traiană și în zonele vecine. Slavii reprezintă un al treilea element, secundar, cu un anumit rol în configurarea
personalității românilor, deși influența lor a fost târzie, în momentul când formarea poporului român era în faza
finală. Slavii au jucat pentru români rolul pe care l-au avut elementele germanice în cazul popoarelor din apusul și
sudul Europei.”
(I.A. Pop, Românii și România)

Pornind de la aceste surse, răspundeți următoarelor cerințe:

1. Numiți un conducător politic precizat în sursa A. 2p

2. Precizați, din sursa B, o informație referitoare la slavi. 2p
3. Menționați câte un spațiu istoric la care se referă sursa A și sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care se referă la continuitatea dacică sub stăpânirea
romană. 3p
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa B, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentați viziunea a doi istorici români din secolul al XIX-lea prin care au susținut ideea de romanitate a
românilor. 6p
7. Menționați o cauză pentru care istoricii s-au implicat în abordarea ideii romanitate a românilor. 4p

24
 Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

1.A. Evoluţia statelor medievale în spaţiul românesc

Primele structuri statale medievale (secolele al IX-lea – al XIII-lea)
➢ Începând din secolele al IX-lea şi al X-lea, în spaţiul românesc s-au constituit primele formaţiuni politice
medievale, de tipul cnezatelor şi voievodatelor.
➢ Până în secolul al XIII-lea, zona nord-dunăreană, a fost dominată de fenomenul migraţiilor. Din secolul al
IX-lea, s-au succedat maghiarii (stabiliţi în Pannonia, aceştia şi-au întemeiat un stat propriu, sub conducerea
lui Arpad), apoi, după anul 1000, pecenegii, uzii, cumanii, iar la 1240-1241, tătarii.
➢ Hanatul Hoardei de Aur, constituit de aceştia din urmă în nordul Mării Negre şi-a exercitat dominaţia
îndeosebi asupra zonei extracarpatice, constituind, totodată, o barieră în calea expansiunii în regiune a altor
state vecine precum Ungaria, principatul Kievului sau Imperiul Bizantin.
➢ Evoluţia cristalizării statale în cadrul obştilor săteşti şi a uniunilor de obşti existente în spaţiul românesc în
aceeaşi perioadă a fost evidenţiată de rezultatele cercetărilor arheologice, care au scos la lumină atât urme ale
numeroaselor aşezări rurale cât şi pe cele ale cetăţilor fortificate, centre cneziale sau voievodale (Biharea,
Cuhea, Dăbâca ş.a). De asemenea, s-a putut evidenţia apariţia în cadrul obştilor a unei categorii privilegiate
(boierimea sau nobilimea), deţinătoare de pământuri întinse, din rândul căreia se vor desprinde viitorii cnezi
sau voievozi.
➢ Sursele istorice medievale au permis cunoaşterea numelor unora dintre conducătorii locali. Astfel, în
Transilvania şi Banat, cronicarul anonim al regelui Ungariei, Bela (Anonymus), îi aminteşte pe Glad, Gelu şi
Menumorut, voievozi aflaţi în conflict cu maghiarii la sfârşitul secolului al IX-lea. Pentru începutul secolului
al XI-lea, Legenda Sfântului Gerard atestă cucerirea maghiară a voievodatelor conduse de Gyla (localizat în
centrul Transilvaniei) şi respectiv Ahtum (în Banat). La sud de Carpaţi, Diploma cavalerilor ioaniţi, din
1247, consemnează voievodatele conduse de Litovoi (în dreapta Oltului), Seneslau (în stânga Oltului),
cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi existenţa Banatului de Severin.

Construcţia statală în spaţiul românesc

➢ Pe baza structurilor statale constituite până în secolul al XIII-lea, s-au format voievodatele Transilvania,
Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea.
➢ În urma cuceririi maghiare, Transilvania a fost organizată ca voievodat autonom în cadrul Regatului
Ungariei. În cazul Ţării Româneşti şi al Moldovei, construcţia statală a beneficiat de aportul populaţiei
româneşti din Transilvania, reţinut de tradiţia istorică prin termenul (cronicăresc) descălecat.
➢ Spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre evoluează către organizarea statală în secolele al XIII-lea (când
formaţiunile politice atestate de Diploma Cavalerilor Ioaniţi se confruntă cu suzeranitatea maghiară) şi al
XIV-lea. Tradiţia istorică vorbeşte despre descălecatul lui Negru-Vodă din Făgăraş (Transilvania, 1290-
1291). Întemeierea propriu-zisă a statului este atribuită însă lui Basarab I (?1310-1352) care îşi ia titlul de
,,mare voievod.” Înlăturarea suzeranităţii maghiare şi consacrarea formării statului independent Ţara
Românească se realizează în urma victoriei lui Basarab I în bătălia de la Posada (1330), împotriva regelui
maghiar Carol Robert de Anjou.
➢ Moldova s-a constituit la mijlocul secolului al XIV-lea ca o marcă de apărare împotriva tătarilor, ca
urmare a descălecatului lui Dragoş, voievod din Maramureş. Acesta a fost trimis de regele maghiar Ludovic
de Anjou şi a întemeiat Moldova Mică, având capitala la Baia, sub suzeranitatea Ungariei.
➢ În jurul anului 1360 a avut loc al doilea descălecat, cel al lui Bogdan. Venit, la rândul său, tot din
Maramureş, unde conducea un cnezat situat pe Valea Izei, Bogdan s-a ridicat împotriva politicii lui Ludovic
de Anjou de restrângere a drepturilor comunităţilor româneşti şi, în fruntea oamenilor săi, a trecut în
Moldova, punând bazele statului medieval moldovean independent.
➢ Dobrogea fost întemeiată ca stat în secolul al XIV-lea, sub conducerea lui Balica, apoi a lui Dobrotici, pe
măsura slăbirii autorităţii Imperiului Bizantin şi a Ţaratului Bulgar. Nucleul său de formare a fost aşa-numita
"Ţară a Cavarnei" atestată din anul 1230 între Mangalia şi Varna. În 1388, a fost unită de Mircea cel Bătrân,
Ţării Româneşti.

25
B. Instituţii centrale şi locale (sec. IX – XVIII)
Instituţii centrale şi autonomii locale în Transilvania
➢ Din secolul al XII-lea, Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea regatului medieval
maghiar, dispunând de o organizare politică şi administrativ-teritorială proprie, semn al autonomiei sale.
➢ Voievodul Transilvaniei era vasal regelui Ungariei fiind numit de acesta în funcţie, avea atribuţii
administrative, judiciare, militare, dispunea de o cancelarie proprie şi era secondat de un vicevoievod.
➢ Unii voievozi, cum au fost Roland Borşa (1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1314), s-au bucurat de
prerogative foarte largi.
➢ Adunarea generală a nobililor era o instituţie cu caracter reprezentativ, alcătuită, cu timpul, numai din
stările privilegiate.
➢ În 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la religia
catolică, românii ortodocşi fiind excluşi treptat din viaţa politică.
➢ Pe plan administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în:
– comitate - teritorii controlate de regalitatea maghiară (Bihor, primul dintre comitate, este atestat în anul
1111, Crasna, Dăbăca, Cluj, Alba ş.a), subordonate voievodului;
– scaune - unităţi administrativ-teritoriale autonome ale secuilor şi saşilor (cele 7 scaune locuite de saşi şi
două districte au format ,,Universitatea saşilor”);
– districte - teritoriile autonome locuite de români, conduse de juzi, cnezi sau voievozi (cum ar fi Ţara
Maramureşului, Ţara Haţegului etc.). Acestea erau localizate cu deosebire în zonele de margine ale
Transilvaniei.
➢ În anul 1541, în condiţiile înfrângerii Regatului Ungariei de Imperiul Otoman, Transilvania a devenit
principat autonom sub suzeranitate otomană. În fruntea ei se afla un principe, ales de Dietă (adunarea
reprezentativă) şi confirmat de sultan.
➢ Regimul habsburgic s-a instaurat în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a extinderii
teritoriale a Imperiului Habsburgic în sud-estul Europei. Noul statut politic al Transilvaniei, de principat în
cadrul Imperiului Habsburgic a fost definit prin Diploma Leopoldină din 1691. Conform acesteia, titlul de
principe revenea împăratului, Transilvania păstrându-şi vechea organizare internă. Imperiul Otoman a fost
nevoit, prin pacea de la Karlowitz (1699), să confirme pierderea controlului său asupra Transilvaniei.
Structuri instituţionale în Ţara Românească şi Moldova
➢ Instituţia centrală a statelor medievale româneşti extracarpatice era domnia.
➢ ,,Domnul” era stăpânul ţării, iar în calitate de ,,mare voievod” exercita conducerea supremă a armatei,
bucurându-se de prerogative largi, atât în domeniul politicii interne cât şi în cel al politicii externe.
Succesiunea la tron se realiza potrivit sistemului electiv-ereditar (domnitorul era ales de marii boieri, din
rândul dinastiei domnitoare, având dreptul la tron toţi descendenţii, bărbaţi, ai unui domnitor, în mod egal).
În special din secolul al XVI-lea, pe măsura agravării dominaţiei otomane, alegerea domnitorilor va fi
însoţită de confirmarea din partea Porţii.
➢ În exercitarea prerogativelor sale curente, domnitorul era ajutat de Sfatul Domnesc. Alcătuită iniţial din
toţi marii boieri, această instituţie a ajuns, în timp, să fie formată doar din boierii cu dregătorii şi membrii
clerului înalt. Cele mai importante dregătorii erau cea de Mare Ban al Olteniei (în Ţara Românească) şi
respectiv de Portar al Sucevei (în Moldova). Printre membrii Sfatului Domnesc se numărau: vornicul (şeful
curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei domneşti), vistiernicul (administratorul finanţelor), spătarul
(comandant militar) ş.a.
➢ În situaţii deosebite, era convocată Marea Adunare a Ţării, alcătuită din reprezentanţi ai boierilor, clerului,
orăşenilor, ţăranilor liberi.
➢ Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii în ciuda agravării dominaţiei otomane,
inclusiv în secolul al XVIII-lea, caracterizat prin instaurarea domniilor fanariote, moment culminant al
presiunii otomane la nordul Dunării.
➢ Atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, Biserica era organizată sub forma Mitropoliei Ortodoxe
(dependente de Patriarhia din Constantinopol), a episcopiilor şi mănăstirilor. În Ţara Românească au fost
înfiinţate Mitropolia Ortodoxă de la Argeş (în timpul domniei lui Nicolae Alexandru, 1359) şi Mitropolia
Ortodoxă de la Severin (în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, 1370), apoi episcopiile Râmnicului şi

26
Buzăului. În Moldova, subordonate Mitropoliei ortodoxe (întemeiată de Petru Muşat, în 1387, dar
recunoscută oficial de Patriarhia din Constantinopol în vremea domniei lui Alexandru cel Bun) erau
episcopiile de Roman şi Rădăuţi.

Etapa formării statale propriu-zise

(unificarea sub o conducere unitară a formaţiunilor politice preexistente)

Statul Formarea statală

- formarea Transilvaniei ca stat s-a realizat odată cu cucerirea
maghiară (1050 – începutul sec. XIII);
- maghiarii au încercat să organizeze Transilvania ca principat (1111:
Mercurius princeps Ultrasilvanus), dar s-a impus voievodatul (1176:
Transilvania Leustachius voievod);
- maghiarii au folosit mijloace complexe: militare, politice (instituţii
după model apusean), administrative, religioase (catolicismul), etnice
(saşii, secuii, cavalerii teutoni 1211-1225, cavalerii ioaniţi).
- unificarea formaţiunilor prestatale sub Basarab I (1310?-1352):
Valahia nord-dunăreană;
Ţara Românească - tradiţia istorică a ,,descălecatului” lui Negru Vodă sau Radu Negru
din Făgăraş;
Obs.: Tradiţia istorică a ,,descălecatului” nu are acoperire în
documente.
- formula de stat a fost voievodatul;
- 1330: lupta de la Posada – cucerirea independenţei de sub
suzeranitatea maghiară; e înlăturată dominaţia tătară.
Etape:
1. Organizarea statală incompletă – organizarea în marcă de
apărare:
- pe fondul expediţiilor antitătăreşti (1345-1354) – în nordul Moldovei
– marcă de apărare împotriva tătarilor – numele ,,Moldova Mică”;
Moldova - ,,descălecatul” lui Dragoş – voievod de Maramureş; urmaşi Sas şi
Balc – sub suzeranitate ungară – centrul la Baia.
2. Formarea statală deplină – organizarea într-o domnie:
- 1359: ,,descălecatul” lui Bogdan din Cuhea;
- ajutorul boierimii moldovene: Bogdan i-a înlăturat pe Sas şi Balc;
- conflict cu regalitatea maghiară;
- 1365: recunoaşterea noului stat independent.

27
 Etapa consolidării statale şi instituţionale (a formării şi consolidării instituţiilor statale)

Statul Evoluţii
- statul sub suzeranitate maghiară până în secolul al XVI-lea;
- secolele XIII-XIV: consolidarea autonomiei: Roland Borşa, Ladislau
Transilvania Kan;
- menţinerea individualităţii.

- Nicolae Alexandru (1352-1364) – 1359: Mitropolia Ungro-Vlahiei la

Ţara Argeş;
Românească - Vladislav Vlaicu (1364-1376) – 1370: Mitropolia de la Severin,
cancelaria domnească, bate monedă.
- Laţcu I (1369-1375);
- Petru I Muşat (1375-1391) – 1386/1387: mitropolia Moldovei la
Moldova Suceava (nerecunoscută de patriarhia de la Constantinopol), 1387:
acceptă suzeranitate Poloniei;
Roman I (1391-1394): extinderea teritorială până la Marea Neagră.

Evoluţii instituţionale (secolele XIV-XVIII)

Transilvania Ţara Românească/Moldova

Secolele XIV-XVI:
Secolele XIV-XVI: voievodat sub suzeranitate Domnia – autocrată, ereditară,
maghiară; stăpână absolută a ţării, legitimare
Voievodul – autonomie; divină, largi prerogative politice,
Instituţii Vicevoievodul; administrative, militare,
centrale Cancelaria; judecătoreşti, financiare, religioase,
Adunarea stărilor privilegiate. rol în lupta antiotomană;
1288: convocată pentru prima dată; Sfatul domnesc – rol consultativ,
1366: desăvârşirea constituirii sistemului de guvernare a dregătorii;
voievodatului, sistem bazat pe recunoaşterea unei Adunarea stărilor privilegiate – rol
singure religii recepte, catolicismul; consultativ;
1437: eliminarea românilor din viaţa politică. Biserica.
Secolele XVI-XVII: suzeranitate
Secolele XVI-XVII: principat autonom sub suzeranitate otomană – regim vasalic:
otomană: Domnia – degradare – domni
Adunarea stărilor privilegiate numiţi de Poartă; aproape dispare
Evoluţii Congregaţie – Dietă; principiul ereditar.
Principele – ales de Dietă, largi prerogative; Secolele XVII-XVIII: suzeranitate
Secolul al XVIII-lea: principat sub stăpânire austriacă: otomană – regim fanariot:
împărat – principe Domnia – degradare:
Curtea aulică de la Viena. - dispare domnia pământeană;
- domnia – simplă funcţie în
sistemul administrativ otoman.

- Descălecatul;
28
Asemănări - Existenţa unor formaţiuni politice prestatale –
între autonomii locale;
formarea - obţinerea independenţei faţă de Ungaria;
statelor - întemeierea şi consolidarea statului în secolul al
medievale XIV-lea;
Ţara - instituţia centrală – domnia;
Româneasc - aportul românilor din Transilvania.
ă şi
Moldova

Eseu rezolvat:

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statele medievale în spaţiul românesc, având în vedere:
· menţionarea unui izvor istoric care face referire la autonomiile locale româneşti;
· menţionarea a doi factori favorizatori ai constituirii statelor medievale româneşti;
· prezentarea constituirii unui stat medieval românesc;
· menţionarea a două fapte istorice care au contribuit la consolidarea unui stat medieval românesc;
· formularea unui punct de vedere cu privire la evoluţia uneia dintre instituţiile centrale româneşti din
perioada medievală şi susţinerea acesteia printr-un argument istoric.

În secolele IX-XIII, în urma destrămării dominaţiei slavilor în nordul şi la sudul Dunării, românii din
aria carpato-dunăreană şi Peninsula Balcanică, au fost semnalaţi nu numai ca entitate etnică dar şi în cadrul
organizaţiilor lor autonome (ţări, codri, câmpuri, cobâle, cnezate, voievodate) cu structurile lor politice,
militare şi eclesiastice cuprinse în vaste conglomerate plurietnice din Europa Centrală, Răsăriteană şi Sud-
Estică.
· Pentru spaţiul de la sud de Carpaţi, cel mai important document istoric care atestă existenţa
autonomiilor locale este Diploma Cavalerilor Ioaniţi, datată în anul 1247. Diploma menţionează existenţa, la
sud de Carpaţi, a cinci formaţiuni politice româneşti: Ţara Severinului, cnezatele lui Ioan şi Farcaş,
voievodatele lui Seneslau şi Litovoi.
· Formarea statelor medievale româneşti se desfăşoară într-un context extern favorabil derulării
acestui proces. Regatul ungar, întemeiat la începutul secolului al XI-lea şi creştinat în rit catolic în timpul
regelui Ştefan şi care a căutat să-şi impună autoritatea asupra teritoriilor româneşti trecea la începutul
secolului al XIV-lea printr-o criză dinastică (stingerea dinastiei arpadiene şi venirea dinastiei de Anjou).
Imperiul bizantin, încă stat puternic, era interesat de teritoriile dintre Dunăre şi Marea Neagră din motive
strategice şi militare. În urma năvălirilor pecenegilor şi uzilor, după anul 1000, la mijlocul secolului al XI-
lea, în câmpia nord-dunăreană sunt atestaţi cumanii, organizaţi într-un stat ce a durat până în secolul al XIII-
lea.
Marea invazie tatară (1240-1241) s-a soldat cu apariţia unui nou stat în nordul Mării Negre: Hanatul
Hoardei de Aur. Astfel prezenţa cumană şi tătară, ca şi cea a altor migratori, a creat un echilibru de forţe care
a împiedicat Ungaria, statele ruse Kiev sau Halici şi Imperiul Bizantin să-şi extindă dominaţia în zonă.
În condiţiile creşterii presiunii regalităţii maghiare asupra micii nobilimi româneşti din Transilvania
sau chiar a anihilării autonomiilor româneşti la sfârşitul secolului al XIII-lea, conducători locali trec la sud şi
la est de Carpaţi, contribuind, astfel, la formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova.
· Întemeierea statului medieval Ţara Românească s-a realizat prin unificarea formaţiunilor politice
existente între Carpaţi şi Dunăre. Conform tradiţiei istorice a descălecatului, în contextul anihilării
autonomiei româneşti din Ţara Făgăraşului de către regele maghiar Andrei al III-lea, Negru-Vodă sau Radu
Negru trece la sud de Carpaţi (1290-1291). Descalecă la Câmpulung, prima reşedinţă a Ţării Româneşti,
sediul unei comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega
Transilvania cu Dunărea de Jos şi Marea Neagră.

29
,,Descălecatul de la Câmpulung” a fost urmat de întemeierea ţării adică de agregarea formaţiunilor politice
preexistente (cnezate şi voievodate din stânga şi din dreapta Oltului). Această tradiţie istorică nu are însă
acoperire în documente.
Istoria certă a Ţării Româneşti începe cu Basarab I (1310-1352), cel care unifică autonomiile locale,
confirmat fiind şi de izvoarele istorice. Regalitatea maghiară înregistra procesul de unificare înfăptuit la sud
de Carpaţi, recunoştea noul stat întemeiat de Basarab precum şi domnia acestuia, numit în documentele
cancelariei ,,voievodul nostru transalpin.” Acesta a recunoscut suzeranitatea maghiară dar între cei doi,
Basarab şi regele maghiar Carol Robert de Anjou, au apărut neînţelegeri legate de Banatul de Severin. În
acest context, în anul 1330 a avut loc confruntarea directă dintre cei doi, la Posada. Soldată cu victorie pentru
români, aceasta a însemnat sfârşitul suzeranităţii maghiare şi apariţia primului stat românesc independent.
· Ţara Românească a urmat ulterior parcursul consolidării statale, de organizare a instituţiilor şi de
afirmare în relaţiile internaţionale. Această consolidare a avut loc în timpul domniei urmaşilor lui Basarab I.
Nicolae Alexandru a întemeiat Mitropolia de la Curtea de Argeş în anul 1359, Vladislav Vlaicu a întemeiat o
a doua Mitropolie la Severin în anul 1370, a înfiinţat cancelaria domnească şi a bătut primele monede, iar pe
plan extern a respins primul atac al turcilor otomani în Ţara Românească.
· Astfel, prin formarea instituţiilor în cadrul statelor medievale româneşti între secolele XIV-XVI,
societatea medievală românescă se afirmă prin structuri politice, administrative, juridice şi religioase proprii.
Domnia reprezintă principala instituţie centrală în Ţara Românească şi Moldova, iar domnitorii au căutat fie
prin acţiuni diplomatice, fie prin acţiuni militare să menţină statul autonom în faţa pericolelor externe.
O caracteristică a societăţii româneşti din Ţara Românească şi Moldova în această perioadă este
evoluţia ei unitară, în formele instituţionale prin care se manifestă (domnie, sfat domnesc, adunarea ţării,
armată, biserică).
Importanţa întemeierii statelor româneşti a constat şi în crearea unei bariere creştine împotriva
expansiunii Imperiului Otoman. Instituţiile centrale medievale au format cadrul politic, legislativ şi juridic
esenţial existenţei statelor medievale, iar prezenţa lor a marcat, la începutul formării statelor, o formă
avansată de organizare, după model feudal.

30
Aplicaţii eseuri

1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre autonomii locale şi instituţii centrale din spaţiul
românesc în secolele al IX-lea – al XVI-lea, având în vedere:
- precizarea unei autonomii locale din spaţiul românesc din secolele al IX-lea – al XIV-lea şi menţionarea a
două caracteristici ale acesteia;
- prezentarea unui fapt istoric referitor la implicarea unei instituţii centrale din spaţiul românesc în diplomaţia
din secolul al XIV-lea;
- menţionarea a două conflicte militare în care sunt implicaţi reprezentanţi ai unei instituţii centrale din
spaţiul românesc din secolul al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea reprezentantului unei instituţii centrale din spaţiul
românesc faţă de relaţiile internaţionale din secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument
istoric.

2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre spaţiul românesc, de la autonomii locale la
implicarea în relaţiile internaţionale din Evul Mediu, având în vedere:
- menţionarea a două autonomii locale, din spaţiul românesc, din secolele al IX-lea – al XIII-lea;
- menţionarea a două cauze ale înfiinţării instituţiilor centrale medievale şi precizarea unei instituţii centrale
din spaţiul românesc;
- prezentarea unei acţiuni diplomatice desfăşurate de un reprezentant al spaţiului românesc, în secolul al XV-
lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la acţiunile militare desfăşurate în spaţiul românesc, în secolul al
XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre autonomii locale și instituții centrale în spațiul
românesc (secolele al IX-lea – al XVIII-lea), având în vedere:
- menţionarea a două autonomii locale atestate în spațiul românesc, în secolele al IX-lea – al XI-lea;
- menționarea a două caracteristici ale autonomiilor locale din spațiul românesc, în secolul al XIII-lea;
- precizarea unui stat medieval din spațiul românesc extracarpatic și prezentarea unei instituții centrale a
acestuia în secolele al XIV-lea – al XVI-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluția unei instituții centrale din spațiul românesc în secolul
al XVIII-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor
care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

31
 Modalităţi de a răspunde la cerinţe legate de tema Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul
românesc

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au contribuit
la constituirea statelor române medievale.
Constituirea statelor medievale în spaţiul românesc - Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi
Dobrogea - reprezintă un moment esenţial în evoluţia politică a teritoriului la nord de Dunăre. La baza
statului stau ţările, obştile săteşti, câmpurile sau codrii. Acestea se reunesc între secolele IX-XIII în cadrul
unor formaţiuni prestatale - jupanate, cnezate şi voievodate.
Asemenea formaţiuni sunt pomenite la începutul Evului Mediu în Cronica lui Nestor şi Povestea
vremurilor de demult la răsărit de Carpaţi, iar despre populaţia din aceste zone aflăm că se opunea în secolul
al XIII-lea deopotrivă ruşilor din Halici, dar şi incursiunilor tătaro-mongole.
La baza constituirii Moldovei stă un dublu descălecat. Iniţiativa vine de la fruntaşii politici ai
românilor din Maramureş. Cu prilejul unor expediţii împotriva tătarilor (1345-1354) iniţiate de regele
maghiar Ludovic de Anjou la est de Carpaţi, voievodul maramureşean Dragoş se aşează în nordul Moldovei.
El organizează acolo o marcă de apărare supusă coroanei ungureşti. Urmaşii lui Dragoş menţin raporturile de
dependenţă faţă de Ungaria, ceea ce duce în 1359 la izbucnirea unei răscoale locale. Profitând de aceasta, un
alt voievod din Maramureş, Bogdan din Cuhea, trece munţii la răsărit şi alungă pe urmaşii lui Dragoş. Astfel
se naşte un nou stat românesc independent, şi anume Moldova. Noul său statut politico-juridic este
recunoscut în 1364-1365 de către Ungaria.

Prezentaţi două instituţii centrale ale statelor române medievale.

Principala instituţie atât pentru Moldova cât şi pentru Ţara Românească a fost domnia, domnul fiind
stăpânul ţării dar şi voievod (conducătorul armatei). În calitatea sa de conducător al întregii administraţii a
statului, domnul îi numea pe marii dregători. Titlul de voievod arată că domnul era conducătorul suprem al
armatei; el percepea birul, dare în general destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărare a
păcii prin tributul impus de puterile străine. Domnul decidea şi în ceea ce priveşte politica externă a ţării;
declara război şi încheia pace, încheia tratate cu statele vecine. În plan judecătoresc era singurul care aplica
pedeapsa cu moartea, fiind judecătorul suprem al ţării. La nivelele inferioare, justiţia era împărţită de boieri şi
sfatul boieresc care îl ajutau pe domn în conducerea ţării.
Sfatul domnesc era format din dregători: vornicul (şeful curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei
domneşti), vistiernicul (şeful visteriei ţării), spătarul (purtătorul spadei domneşti). Dregătorii importante erau
cea de Ban al Olteniei în Ţara Românească şi Portar al Sucevei în Moldova. Atribuţiile sfatului domnesc erau
variate, asista pe domn la scaunul de judecată, participa la încheierea tratatelor de alianţă cu puterile vecine.
Principalele acte ale domniei îşi pierdeau puterea dacă lipsea consimţământul marilor boieri din stat.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia o instituţie centrală a avut un
rol important pentru funcţionarea Ţării Româneşti, în secolele al XIV-lea – al XVIII-lea.
Instituţia centrală în statele medievale romaneşti, domnia, a cunoscut de-a lungul timpului mai multe
transformări, influenţate în general de raporturile avute de Ţările Romane cu Imperiul Otoman. Astfel, după
instaurarea dominaţiei otomane, sultanul se amestecă tot mai mult în treburile interne ale Ţărilor Române
încălcând astfel obiceiul de alegere a domnului de către ţară. Treptat, domnia nu a mai fost un atribut
exclusiv al voinţei divine, deoarece depindea de voinţa sultanului.
Schimbările în structurile instituţiilor româneşti se fac şi mai acut simţite odată cu înlăturarea domniilor
pământene şi instalarea regimului fanariot în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716).

32
 Aplicaţii

1. Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A. „Apariţia (…) Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul secolului al XIV-lea, proces care a consacrat
politic supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul
împletirii a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-
politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului
celor două state de sub dominaţiile străine (…) în secolul al XIV-lea. Momentul decisiv al constituirii statelor
(…), a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.”
(M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor, Istoria României)

B. „Situaţia socială din Transilvania a fost sensibil diferită de cea din teritoriile româneşti
extracarpatice. Cucerirea maghiară, din secolele X-XII, a dus la suprapunerea peste o societate românească
incomplet diferenţiată a unui sistem feudal de inspiraţie occidentală. (…) Întărirea puterii regale sub Carol
Robert şi sub Ludovic I cel Mare s-a manifestat şi prin încercarea de a extinde organizarea comitală şi în
regiunile de tradiţională autonomie românească. Reacţiile nobililor români care se vedeau ameninţaţi în
bazele puterii lor, apariţia statelor Ţara Românească şi Moldova (…) au determinat regalitatea să treacă în
1366 la condiţionarea statutului de nobil la apartenenţa la religia catolică.”
(B. Murgescu, Istorie românească – istorie universală [600-1800])

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi dominaţia străină la care face referire sursa A. 2p

2. Precizaţi o consecinţă a cuceririi maghiare pentru organizarea administrativă a Transilvaniei, la care se
referă sursa B. 2p
3. Numiţi cele două state româneşti precizate atât în sursa A cat şi în sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care se referă la formarea statelor medievale
româneşti extracarpatice. 3p
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate într-o relaţie cauză-efect, selectate din sursa B. 7p
6. Prezentaţi două mijloace folosite de maghiari în cucerirea şi organizarea Transilvaniei. 6p
7. Menţionaţi o asemănare între formarea statelor medievale româneşti Moldova şi Ţara Românească. 4p

33
2. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. ,,În anii 1111-1113, două documente menţionează pe primul conducător al Transilvaniei numit de
regele ungar. El avea titlul de principe şi se numea Mercurius. […] Timp de vreo şaizeci şi cinci de ani nu
mai sunt menţionaţi alţi conducători ai Transilvaniei, pentru ca în 1176 să fie pomenit Leustachius, cu titlul
de voievod. Probabil că în acest interval, au avut loc conflicte şi opoziţii, iar populaţia română si româno-
slavă cucerită nu s-a resemnat cu situaţia sa. Spre a o atrage, autorităţile ungare au trebuit să accepte pentru
conducătorul Transilvaniei titlul tradiţional de voievod (în locul celui occidental de principe), titlu cunoscut,
recunoscut şi respectat de români (parte a moştenirii tradiţionale slavo-române).”
(Ioan Aurel Pop, Istoria Românilor)

B. ,,Constituirea statului moldovean a urmat un tipar asemănător în multe privinţe. Teritoriul de la est
de Carpaţi s-a aflat şi el sub dominaţia mongolă, fiind controlat din centre militare, ca, de pildă, cel alcătuit
din alani [….].
Pentru a proteja frontiera de est a Regatului ungar şi a bloca pasurile (trecătorile) Carpaţilor răsăriteni,
în eventualitatea unor incursiuni tătare, zona din vecinătatea trecătorilor a fost organizată sub aspect militar,
având statutul unei «mărci» (zonă de frontieră, cu funcţii militare de apărare), condusă de voievodul Dragoş
din Maramureş.”
(Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Precizaţi secolul la care se referă sursa A. 2p

2. Numiţi un spatiu istoric românesc din sursa B. 2p
3. Menţionaţi câte un voievod precizat în sursa A, respectiv în sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că românii nu s-au resemnat în faţa
schimbărilor impuse de Regatul ungar. 3p
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa B. 7p
6. Prezentaţi două instituţii centrale din spaţiul românesc din Evul Mediu. 6p
7. Menţionaţi o caracteristică a autonomiilor locale din spaţiul românesc alta decât cea menţionată în sursele
istorice date. 4p

34
3. Citiţi, cu atenţie, sursele istorice de mai jos:

A. ,,Reuniunea sub o conducere comună a multiplelor cnezate şi voievodate din aria românească
extracarpatică, (…) a fost urmarea unui transfer de putere politică din partea cnezilor şi voievozilor locali în
favoarea conducătorului ales, care a asumat titlul de mare voievod; titlul exprima atât funcţia primordial
militară; (…) uns de mitropolit, marele voievod adoptă odată cu coroana, semn al suveranităţii, şi titlul de
domn (authentis în titulatura greacă), care a conservat în limba română semnificaţia de dominus atribuit
împăraţilor romani din epoca târzie a imperiului, cea a Dominatului. Prin ungere, domnii deveneau
conducători politici «din mila lui Dumnezeu» (Dei gratia în latină, bojiiu milostiu din textele slave); afirmare
de suveranitate atât externă, în raport cu puterile vecine, cât mai ales internă, faţă de toţi supuşii, inclusiv
pătura stăpânilor de moşii din rândurile cărora proveneau. (…) Introducerea în titulatura domnilor înaintea
numelui lor a cuvântului Io, prescurtare de la Ioannes, «cel ales de Dumnezeu», afirmă răspicat sursa divină a
puterii domneşti. Această calitate, domnii o dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii şi încoronării care
le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii pentru puterea lor.”

(Ş. Papacostea, M.Bărbulescu, Istoria României)

B. ,,Dar crearea Mitropoliei Ţării Româneşti în cooperare cu Bizanţul mai însemna şi înfruntarea altui aspect
al politicii lui Ludovic de Anjou: prozelitismul catolic. Conferind bisericii ortodoxe din ţara sa o organizare
superioară, obţinută de la Patriarhia din Constantinopol, care coordona efortul de îndiguire a progreselor
catolicismului în lumea ortodoxă, Nicolae Alexandru a pus stavilă încercării lui Ludovic de a smulge Ţara
Românească confesiunii răsăritene şi de a o converti la catolicism sub controlul ierarhiei ecleziastice a
regatului său. Înfiinţarea Mitropoliei Ţării Româneşti în 1359 a dat ţării în acelaşi timp un izvor de legitimare
a puterii domnului autocrat, în legătură cu una din cele două surse de legitimare ale lumii europene
medievale, şi o organizare eclesiastică în opoziţie directă cu tendinţele prozelitismului angevin. Prin acest
act, Nicolae Alexandru a desăvârşit instituţional emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela regatului
angevin, proces iniţiat cu arma în mână de către tatăl său.”

(Şerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi instituţia precizată în sursa A. 2p

2. Precizaţi secolul în care se desfăşoară evenimentele descrise de sursa B. 2p
3. Menţionaţi domnitorul din sursa B şi respectiv instituţia pe care a creat-o. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că Nicolae Alexandru a desăvârşit
emanciparea instituţională a Ţării Româneşti de sub tutela regatului angevin. 3p
5. Scrieţi, două informaţi aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa B. 7p
6. Menţionaţi două atribuţii ale domnului precizate în sursa A. 4p
7. Prezentaţi alte două instituţii din spaţiul românesc în Evul Mediu în afara celor din surse. 6p

35
 4. Citiţi, cu atenţie, sursele istorice de mai jos:

,,Cel mai puternic dintre toţi pare să fi fost Litovoi, din a cărui ţară regele ungar Bela al IV-lea smulsese totuşi –
măcar sub aspect fiscal – regiunea Haţegului, în 1247 sau ceva mai înainte de aceasta. De aceea şi datorită unei
anumite presiuni dinspre nord, un conflict cu regatul Ungariei era iminent. El va izbucni după 1270, când probabil
urmaşul lui Litovoi, numit la fel (Litovoi al II-lea), avea să înceapă ruperea de dependenţa regelui Ungariei şi poate
chiar recuperarea Ţării Haţegului. […] Din [Ţara Făgăraşului], de la aceşti români, în jurul anului 1200 era
«smulsă» o «ţară» (şi o putere) de către noile autorităţi ungare şi dată unor călugări cistercieni. De aceea, din
pricina acestor răpiri, un voievod român nemulţumit, după ce s-a revoltat contra regelui şi a rezistat o vreme sub
munte, a trecut Carpaţii prin 1290, însoţit de câteva sute de români (şi de alte etnii) şi a dat un impuls procesului de
unificare şi de organizare politică. […] Numele lui este Negru Vodă sau Radu Negru, dar personalitatea lui este
învăluită în legendă. […] Unificarea formaţiunilor politice existente între Dunăre şi Carpaţi s-a făcut probabil şi pe
cale paşnică, dar şi prin luptă. Mai ales voievozii olteni, care aveau propria lor tradiţie politică şi dinastică, vor fi
fost mai greu de convins. Până la urmă însă, toţi voievozii locali l-au recunoscut pe Basarab drept suzeran al lor şi
l-au numit «mare voievod», iar autoritatea acestuia s-a întins din Oltenia până în Dobrogea de nord şi sudul
Moldovei, adică de la gurile Dunării şi la Marea Neagră.”
(I. A. Pop, Istoria Transilvaniei)

Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi un spaţiu istoric precizat în sursa dată. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată. 2p
3. Precizaţi, pe baza sursei date, doi conducători români. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la voievodul român nemulţumit. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la procesul de unificare, susţinându-l cu două
informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia, în spaţiul românesc, instituţia centrală a
avut un rol important atât în plan intern, cât şi extern pe tot parcursul Evului Mediu. (Se punctează pertinenţa
argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi
concluzia). 4p

36
 Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

Situaţia politică europeană în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea au loc schimbări importante în ceea ce priveşte raportul de
forţe din estul şi sud estul Europei.
Ungaria ajunge o mare putere în timpul regelui Ludovic cel Mare (1342-1382), când anexează Ţaratul
de Vidin, iar din 1370 intră în uniune dinastică cu Polonia, Ludovic devenind şi rege al acesteia. Dupa
moartea lui Ludovic cel Mare, Ungaria îşi menţine influenţa în Balcani şi în răsăritul Europei, în timpul
regelui Sigismund de Luxemburg, statul maghiar devenind unul din factorii politici cei mai importanţi ai
luptei împotriva expansiunii otomane.
Statul polon se consolidează în timpul domniei regelui Cazimir al III-lea (1333-1370) şi mai ales în
timpul regelui Vladislav Jagiello (1386-1434), dar el nu va avea rol în lupta antiotomană, datorită războaielor
pe care le susţinea în faţa expansiunii cavalerilor teutoni.
Schimbările cele mai importante se produc în peninsula Balcanică, unde se ridica cu repeziciune o
nouă forţă politică şi militară: turcii otomani.
Expansiunea otomană venea într-un moment în care statele balcanice erau divizate, iar Imperiul
Bizantin nu mai avea forţa militară necesară opririi ei. Dupa ce ocupă Gallipoli (1354) şi se instalează
definitiv în Europa, turcii otomani încep expansiunea rapidă în Balcani. Ajunşi la Dunăre, otomanii nu vor
găsi de cuviinţă ca aceasta era un obstacol de netrecut pentru ei, timp de peste un secol făcând repetate
încercări de a ajunge în Europa centrală. În alianţele statelor creştine, formate pentru a opri expansiunea
otomană, Ţările Române au avut de jucat un rol important, domnii români, când în alianţă, când pe cont
propriu, susţinând apărarea lumii creştine. Primul dintre aceştia a fost Mircea cel Batrân.

Politica externă a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Mircea cel Batrân s-a orientat către o alianţă cu Polonia mijlocită de domnul Moldovei, Petru Muşat
(1376-1391) încheiată la Radom (10 decembrie 1389) şi ratificată la Lublin (20 ianuarie 1390). Această
alianţă era menită să asigure Ţara Românească în faţa unei acţiuni a Ungariei, care revendica Banatul de
Severin. Ameninţarea otomană era însă resimţită şi de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ceea ce a
făcut ca Ţara Românească şi Ungaria să încheie o alianţă antiotomană, pe picior de egalitate (7 martie 1395,
Braşov). Prin acest tratat cei doi îşi făgăduiau sprijin reciproc împotriva turcilor şi organizarea unei cruciade
antiotomane la sud de Dunăre (este primul tratat de alianţă privind organizarea unei cruciade antiotomane din
sud-estul Europei).
Primele confruntări ale lui Mircea cu otomanii au avut loc în 1388, când Dobrogea, în primejdie de a
fi cucerită de turci, a fost alipită Ţării Româneşti. În 1392, Mircea a atacat o bază otomană de la sud de
Balcani, pentru a opri expediţiile pornite de la acea bază spre teritoriul Ţării Româneşti. Sultanul otoman,
Baiazid I, a ripostat, atacând (în toamna anului 1394 sau în primăvara anului următor) Ţara Românească.
Lupta decisivă a avut loc la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395) şi s-a încheiat cu victoria
românilor. O parte a boierimii l-a sprijinit pe un pretendent, Vlad Uzurpatorul, care a ajuns la o înţelegere cu
turcii, ce implica recunoaşterea autonomiei interne a Ţării Româneşti în schimbul unui tribut.
În faţa succeselor otomane a fost reînviat idealul cruciadelor, sub forma aşa-numitelor cruciade târzii.
La Nicopole, o armată creştină formată din cavaleri occidentali (burgunzi, germani, englezi etc.), oastea
regelui Sigismund de Luxemburg şi cea a lui Mircea cel Bătrân, a suferit un mare dezastru – 26 septembrie
1396. Această gravă înfrângere a fost cauzată de tactica militară defectuoasă adoptată de cavalerii occidentali
şi punea în evidenţă superioritatea artei militare medievale româneşti în confruntările cu turcii.
În anul 1402, într-una din marile bătălii ale Evului Mediu, sultanul Baiazid era înfrânt şi luat prizonier
de cuceritorul Timur Lenk. Acest fapt a aruncat Imperiul Otoman într-o criză caracterizată de lupte pentru
tron între fiii lui Baiazid. În aceste lupte a intervenit şi Mircea, care a sprijinit pe doi dintre pretendenţii la
tron: Musa (1409-1413) şi Mustafa, ca şi răscoala condusă de un agitator social, Bedreddin, trimis de Mircea
în posesiunile otomane din Balcani. Era o expresie a puterii şi influenţei de care se bucura domnul Ţării

37
Româneşti. Ambii pretendenţi susţinuţi de Mircea au fost înfrânţi de fratele lor, Mahomed I (1413-1421), iar
Bedreddin a fost prins şi ucis.
În 1404-1406, teritoriul Ţării Româneşti atinge maxima sa întindere, lucru care reiese explicit din
titulatura pe care o avea Mircea cel Batrân: „[...] domn a toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste
munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg, [duce] al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului,
Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia [Dobrogea] încă până la Marea cea mare şi
singur stăpânitor al cetăţii Dârstor [Silistra].”
Mircea duce o politică externă activă, menită să-i asigure alianţele necesare în cazul reluării
războaielor cu otomanii. În aprilie 1400, în Moldova îl înlătură pe Iuga Vodă de la domnie şi îl înscaunează
pe Alexandru cel Bun. Cu noul domn, Mircea reglementează problemele de hotar printr-un tratat de alianţă şi
bună vecinătate, relaţii care se vor menţine în tot restul domniei sale. Prin intermediul acestuia domnul
muntean reia legăturile cu Vladislav Jagiello, regele Poloniei, cu care semnează un nou tratat în septembrie
1403. De asemenea, restabileşte legături cu cneazul sârbilor, Ştefan Lazarevici. Sigismund de Luxemburg
iniţiază şi el tratative cu Mircea, privind organizarea unei cruciade împotriva turcilor, cei doi suverani
întâlnindu-se la Severin, la sfârşitul lunii noiembrie 1406.
La sfârşitul domniei lui Mircea sau în timpul domniei urmaşului său, Mihail (1418-1420), otomanii
au cucerit Dobrogea, cetăţile Turnu şi Giurgiu şi au obligat Ţara Românească să plătească tributul (sumă
modică), respectând însă autonomia statului românesc.
Concluzii: Domnia lui Mircea cel Bătrân este cea mai lungă din istoria Ţării Româneşti şi a însemnat
o perioadă de întărire a instituţiilor interne ale statului medieval românesc. În timpul domniei sale teritoriul
Ţării Româneşti atinge maxima sa expansiune teritorială, iar diplomaţia sa a făcut din Ţara Românească un
factor politic important în sud-estul Europei, vecinii căutându-i alianţa împotriva duşmanului comun:
otomanii. Luând în considerare contextul extern în care a domnit, Mircea a reuşit să păstreze pentru ţară cele
două atribute ale suveranităţii: organizarea politică proprie şi credinţa creştină.

Iancu de Hunedoara (1441-1456)

Voievod al Transilvaniei (1441-1456) a mai îndeplinit şi demnităţile de Ban de Severin (1438),

comite al secuilor şi guvernator al Ungariei (1446). Acesta a avut un rol de seamă în lupta antiotomană la
Dunărea de Jos activitatea sa fiind dominată de efortul de organizare a rezistenţei împotriva expansiunii
Imperiului Otoman. Astfel a acţionat pe mai multe direcţii, în vederea purtării războiului antiotoman:
formarea unui ,,bloc românesc”, alcătuit, alături de Transilvania, din Ţara Românească şi Moldova; a încercat
să impună în Tările Române extracarpatice domni favorabili luptei antiotomane (Vlad Dracul, Vladislav al II-
lea în Ţara Românească, Petru al II-lea în Moldova); a organizat campanii ofensive împotriva Imperiului
Otoman.
Într-o primă etapă acţiunile antiotomane ale lui Iancu s-au desfăşurat într-un cadru internaţional
favorabil determinat printre altele şi de uniunea personală a regatelor ungar şi polon sub conducerea regelui
Vladislav Jagello.
Înţelegând exact sensul acestei evoluţii pe plan general european, sultanul Murad al II-lea a declanşat
noi acţiuni militare preventive la Dunărea de Jos cu scopul de a cuceri Belgradul. În acelaşi timp, reuşind să
aducă din nou Ţara Românească sub controlul său, sultanul organizează în primavara anului 1442 o puternică
acţiune militară împotriva Transilvaniei, după un prim succes turcii fiind înfrânţi pe râul Ialomiţa. În toamna
aceluiaşi an Iancu înfrânge din nou armata otomană pe cursul superior al râului Ialomiţa.
Succesul cel mai de seamă a venit în anul următor, când voievodul Transilvaniei adopta hotărât
tactica ofensivă.
În contextul negocierilor privind organizarea unei cruciade, susţinută de papalitate, nu însă şi de
celelalte puteri apusene, Iancu pregăteşte împreună cu regele Vladislav o puternică acţiune militară în
interiorul Peninsulei Balcanice (Campania cea lungă 1443-1444) soldată cu ocuparea oraselor Sofia şi Niş.
Acţiunea a fost stopată însă de venirea iernii. Succesul voievodului român l-a determinat pe sultanul Murad
al II-lea să ceară pace care s-a încheiat în condiţii foarte avantajoase pentru Ungaria la Seghedin. Prezenţa
armatei otomane în Asia Mică, pentru înăbuşirea unei răscoale, l-a determinat pe regele Vladislav să încalce

38
pacea şi să iniţieze o nouă cruciadă împotriva turcilor, condusă de Iancu. Întoarcerea surprinzătoare a armatei
otomane în Europa, a provocat o mare înfrângere armatei creştine în septembrie 1444 la Varna. Noua
încercare a lui Iancu de a relua ofensiva în Balcani s-a încheiat cu o nouă înfrângere grea la Câmpia Mierlei
(1448).
Dar, dacă încercarea de a-i scoate pe turci din Europa a eşuat, Iancu a reuşit să împiedice înaintarea
lor spre centrul Europei; încercarea lui Mehmed al II-lea de a cuceri Belgradul, în condiţiile favorabile create
de cucerirea Constantinopolului, a fost oprită de voievodul transilvan (iulie 1456) care a murit la scurt timp
după victorie fiind înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia.

Vlad Ţepeş (1448; 1546-1462; 1476)

După moartea lui Iancu de Hunedoara, apărarea Dunării de Jos a fost asumată de Vlad Ţepeş, domnul
Ţării Româneşti. După ce a consolidat în interior puterea domnească în raport cu marea boierime prin măsuri
extreme (tragerea în ţeapă), Vlad a refuzat în 1459 plata tributului. Sultanul Mehmed al II-lea (Mahomed) a
încercat să-l captureze pe domnul muntean însă acţiunea acestuia a eşuat.
Campania antiotomană a fost iniţiată de Vlad prin atacul împotriva cetăţilor turceşti de la Dunăre în
iarna anului 1461-1462 provocând pierderi umane şi materiale însemnate adversarului. Această acţiune
temerară a atras expediţia sultanului din primăvara-vara anului 1462. Otomanii au fost contracaraţi prin
aceeaşi tactică a „pământului pârjolit”, la care se adăugau acţiuni de hărţuire permanentă a turcilor, în cursul
unei asemenea acţiuni Vlad pătrunzând în tabăra sultanului (16-17 iunie 1462), acţiune care s-a bucurat de
apreciere în Europa. După ce a înaintat până la Târgovişte, capitala ţării pe care a găsit-o pustie, sultanul a
dat ordin de retragere. Eşecul acestei acţiuni a fost transformat de Mehmed al II-lea într-un succes politic
datorită acordului încheiat cu boierii Ţării Româneşti care, pentru a scăpa de regimul apăsător al lui Ţepeş, l-
au acceptat ca domn pe fratele acestuia, Radu cel Frumos. Vlad s-a retras în Transilvania, unde aştepta
susţinere din partea regelui maghiar Matei (Matias) Corvin. Acesta l-a arestat însă, acuzându-l de trădare,
fostul domn fiind întemniţat până în 1476, când a fost reînscăunat cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, dar,
neacceptat de boieri a fost omorât.

39
Ştefan cel Mare (1457-1504)

Domnia sa a reprezentat în Evul Mediu românesc o perioadă de apogeu, stabilitatea politică, prosperitatea
ţării, înfăptuirile în plan cultural şi mai ales asigurarea liniştii la hotarele Moldovei, făcând din domnia lui
Ştefan un moment de referinţă în evoluţia instituţiei centrale în Tările Române. După urcarea pe tron a pus
capăt anarhiei existente în Moldova iar pentru a contracara puterea marii boierimi, Ştefan s-a bazat pe mica
boierime şi ţăranii liberi (răzeşi).
Politica externă în timpul lui Ştefan a ţinut cont de interesele divergente ale marilor puteri din zonă
(Imperiul Otoman, Ungaria şi Polonia).
Pentru a contracara tendinţele hegemonice ale Ungariei, Ştefan l-a recunoscut ca suzeran pe regele
Cazimir al IV-lea al Poloniei prin tratatul de la Overchelăuţi (1459). Deteriorarea relaţiilor moldo-ungare s-a
datorat ocupării cetăţii Chilia (1465) de către Stefan fapt care a atras riposta regelui Matei Corvin, expediţia
acestuia în Moldova încheindu-se cu înfrângerea de la Baia (1467), ulterior relaţiile dintre cele două state
îmbunătăţindu-se.
În vederea războiului antiotoman, Ştefan a reluat politica „blocului românesc”, adică înscăunarea pe
tronul Ţării Româneşti a unui domn favorabil războiului antiotoman. Aceste acţiuni s-au dovedit zadarnice
întrucât domnii înscăunaţi de Ştefan se închinau otomanilor, care, în schimb garantau autonomia ţării.
Acţiunile lui Ştefan în Ţara Românească, la fel refuzul de a plăti tributul, au provocat intervenţia otomană.
Armata condusă de Suleiman Paşa, a fost înfrântă la Podul Înalt (Vaslui) la 10 ianuarie 1475. Reacţia
otomană era de aşteptat, astfel că Stefan a încercat să obţină ajutorul puterilor creştine. În acelaşi timp, turcii
continuau să cucerească regiuni din nordul Mării Negre, supunându-i de asemenea pe tătarii din Crimeea, pe
care îi vor folosi în lupta împotriva Moldovei. În vara anului 1476 sultanul însuşi a pornit în fruntea unei
numeroase armate împotriva Moldovei, cerând şi tătarilor să atace dinspre răsărit. Stefan a încercat să-i
oprească pe invadatori angajându-se în bătălia de la Valea Albă (Războieni) la 26 iulie 1476. Oastea
moldoveană a fost înfrantă dar otomanii n-au valorificat victoria, întrucât cetăţile au rezistat în cele din urmă
expediţia încheindu-se cu un eşec pentru sultan.
În 1484, Moldova a pierdut oraşele de la Marea Neagră, Chilia şi Cetatea Albă, cucerite de otomani,
pentru a le recupera, Ştefan a acceptat să presteze în persoană jurământul de vasalitate în faţa regelui
Poloniei, la Colomeea (septembrie 1485), în speranţa că va fi ajutat de poloni.
Acceptarea suzeranităţii poloneze a permis domnului moldovean să reziste împotriva altor atacuri
otomane, în acelaşi timp, acceptarea suzeranităţii Poloniei nu a adus ajutorul necesar reluării Chiliei şi Cetăţii
Albe. În aceste condiţii, Moldova a recunoscut suzeranitatea otomană şi plata unui tribut, în schimbul
recunoaşterii autonomiei interne (1486-1487).
Treptat relaţiile cu Polonia s-au răcit, în 1490, domnul Moldovei ocupând un teritoriu aflat în litigiu între
cele două state, Pocuţia. În 1497, regele Poloniei, Ioan Albert, a invadat Moldova, dar a fost înfrânt zdrobitor
la Codrii Cosminului (octombrie 1497). Între cele două părţi se încheia pacea de la Hârlău (1499), prin care
se elimina orice formă de dependenţă a Moldovei faţă de Polonia.
Ştefan cel Mare s-a stins din viaţă în ziua de marţi, 2 iulie 1504. Cu câtva timp înainte îşi stabilise
succesorul la tron, în persoana fiului său, Bogdan, care va domni între 1504-1517.

40
Situaţia politică europeană în secolul al XVI-lea

Imperiul Otoman
- îşi măreşte teritoriul (se întinde pe 3 continente): Soliman Magnificul (1520-1566) cucereşte 1521 –
Belgrad („cheia Europei Centrale”) 1522 – Insula Rhodos („cheia Mării Mediterane Orientale”) 1526-1541 –
campania împotriva Ungariei se încheie cu înfrângerea Ungariei şi transformarea acesteia în Paşalâcul de la
Buda (1541).
Polonia
- mare putere în timpul lui Sigismund I (1506-1548) şi Sigismund II August (1548-1572) din dinastia de
Jagiello; perioada de maximă întindere teritorială (cucerite Prusia şi Lituania); nu s-a opus expansiunii
otomane; principal rival: dinastia de Habsburg.
Rusia
- începe ridicarea ca mare putere europeană în timpul lui Vasile III (1505-1533) şi Ivan IV (1533-1584); nu
este încă un rival pentru Imperiul Otoman.

Se instituie asupra Tărilor Române regimul suzeranităţii otomane manifestată prin:

• ştirbirea autonomiei = domni numiţi/revocaţi de sultan fără a consulta ţara; cumpărarea tronului (Ţările
Române şi-au păstrat instituţiile şi politica internă proprie);
• creşterea dependenţei politice = integrarea treptată a politicii externe a Ţărilor Române în cea otomană
(domnii Ţărilor Române aveau obligaţia de a nu avea iniţiative în politica externă);
• pierderi teritoriale: Tighina devine raiaua Bender (1538), Brăila în 1542, iar Banatul este organizat sub
forma Paşalâcului de la Timişoara (1552);
• creşterea obligaţiilor materiale: tributul creşte foarte mult; noi obligaţii = peşcheşuri şi mucarerul (mare şi
mic); se instituie monopol otoman asupra comerţului exterior al Ţărilor Române.

Mihai Viteazul (1593-1601)

Situaţia politică europeană la sfârşitul secolului al XVI-lea

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Europa răsăriteană este regiunea unde se confruntă
interesele celor trei puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Polonia. Evoluţia relaţiilor dintre
acestea a influenţat situaţia internă şi statutul european al Ţărilor Române.
Imperiul Otoman ajunge în această perioadă la maxima expansiune, mai ales în urma politicii
ofensive promovată de Soliman Magnificul. Forţa militară a Imperiului era foarte mare şi bine organizată;
după model european, s-au constituit unităţi specializate pe arme, cu atribuţii bine stabilite în timpul
operaţiunilor. Astfel, după moartea lui Soliman (1566), Imperiul Otoman desfăşura acţiuni militare în Marea
Mediterană, în Iran şi în Europa Centrală (împotriva Habsburgilor).
Imperiul Habsburgic, după ce încercase în zadar să-i alunge pe otomani din Ungaria cu forţe proprii,
caută noi aliaţi care să-i sprijine în acest efort. De aceea, în anii 1590-1592 iniţiază crearea unei alianţe
antiotomane, numită Liga Sfântă, care unea Spania, Veneţia, Papa, şi ducatele italiene Mantua, Ferara şi
Toscana. Acest lucru era necesar cu atât mai mult cu cât noul împarat Rudolf II (1576-1612) nu se bucura de
prea multă autoritate în rândul statelor germane. Totodată, Habsburgii urmăreau atragerea Ţărilor Române în
alianţa creştină, în condiţiile creşterii dependenţei lor faţă de otomani.
Cealaltă putere, Polonia, aflată într-o perioadă de criză politică, datorită stingerii dinastiei
Jagiellonilor (1572), avea bune raporturi cu Imperiul Otoman; mai mult, turcii se amestecă în criza dinastică
şi în anul 1572, la propunerea lor, principele Transilvaniei, Ştefan Bathory, credincios politicii otomane, este
ales rege al Poloniei. Prin urmare, statul polon nu privea cu prea multă îngăduinţă extinderea influenţei
Habsburgilor asupra Ţărilor Române. Polonii s-au dovedit, de asemenea, ostili unui stat românesc unit,
intervenţia lor fiind una din cauzele căderii marelui voievod Mihai.

41
Începuturile domniei lui Mihai Viteazul

Conform obiceiului din epocă, Mihai, fost mare ban al Craiovei, îşi cumpără domnia în 1593. Dar
acest semn de fidelitate este superficial. În anul următor, începe colaborarea cu Liga Sfântă, alianţă a statelor
creştine condusă de împaratul romano-german Rudolf II de Habsburg, la care aderase şi principatul
transilvănean.

Lupta antiotomană

Declanşarea luptei împotriva Imperiului Otoman s-a făcut în 1594, prin uciderea creditorilor turci
instalaţi la Bucureşti în aşteptarea recuperării sumelor cu care îl împrumutaseră pe Mihai în vederea
cumpărării domniei.
În 1594-1595, Mihai luptă cu tătarii şi declanşează o campanie în sudul Dunării. Participarea în
comun la Liga Sfântă, dar şi nevoile luptei antiotomane i-au impus lui Mihai reglementarea raporturilor cu
principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, care fusese recunoscut ca suzeran de domnii Moldovei, Petru
Aron şi Ştefan Răzvan şi care se dorea conducător al luptei comune împotriva turcilor. Negociat de marii
boieri în propriul avantaj, la Alba-Iulia se încheie la 20 mai 1595 un tratat între Transilvania şi Ţara
Românească, acesta transformându-l pe domn într-un simplu locţiitor al principelui Transilvaniei.
În august 1595, marele vizir Sinan Paşa trece Dunărea cu o armată evaluată la circa 100.000 de
oameni. Domnitorul muntean dispunea de 16.000 de oameni, la care se adăugau 7.000 conduşi de Albert
Kiraly, ca ajutor trimis din Transilvania. Lupta prin care se încerca oprirea invaziei otomane a avut loc la
Călugăreni, la 23 august 1595. Românii au cauzat mari pierderi armatei otomane, dar nu au putut opri
înaintarea acesteia. Bucureştiul era ocupat şi fortificat de turci, Târgoviştea, vechea capitală, de asemenea, iar
otomanii începeau organizarea ţării în paşalâc.
În aceste condiţii, în toamnă se declanşează ofensiva care angrena forţe din Tara Românească,
Transilvania şi Moldova, silindu-l pe Sinan Paşa să se retragă spre Dunăre. La Giurgiu, între 15-20
octombrie, s-a dat bătălia care s-a soldat cu o mare victorie creştină.
În primăvara anului 1596, domnitorul muntean declanşează o campanie peste Dunăre, ajungând până
la Plevna şi Sofia.
Datorită schimbării raportului de forţe pe plan internaţional, era nevoie de o redefinire a raporturilor
internaţionale ale ţării, prin încheierea păcii cu turcii, în condiţii foarte avantajoase pentru Ţara Românească:
în ianuarie 1597 Imperiul Otoman îi recunoştea lui Mihai domnia pe viaţă şi diminua semnificativ tributul. În
1597, raporturile cu Sigismund Bathory erau reaşezate pe picior de egalitate, anulându-se, în practică, tratatul
de la Alba-Iulia. Mihai Viteazul dorea însă continuarea apropierii de puterile creştine în vederea reluării
luptei antiotomane, astfel că la 9/19 iunie 1598 încheia şi un tratat de prietenie cu împăratul german Rudolf
II, care prevedea recunoaşterea domniei ereditare a lui Mihai şi promisiunea unui ajutor financiar pentru
întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). În schimb, împaratul devenea suzeranul Ţării Româneşti iar Mihai
trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să-i ajute pe ardeleni împotriva acestora.
Echilibrul politico-militar în care se găsea Ţara Românească între cele două imperii a fost însă afectat
de evenimentele din Transilvania şi din Moldova. Sigismund Bathory renunţă la tronul Transilvaniei şi revine
asupra hotărârii, renunţă din nou, în favoarea vărului său, Andrei Bathory, apropiat de Polonia şi partizan al
păcii cu otomanii. În Moldova, noul domn Ieremia Movilă acţiona în vederea obţinerii tronului Munteniei
pentru fratele său, Simion Movilă.

42
Unirea de la 1600

La 18/28 octombrie 1599, Mihai obţinea la Şelimbăr victoria împotriva lui Andrei Bathory, ceea ce îi
permitea ca în noiembrie (acelaşi an) să-şi facă intrarea triumfală la Alba-Iulia, capitala principatului
ardelean. A urmat apoi campania împotriva Moldovei, unde nu a întâmpinat rezistenţă prea mare – cetatea
Sucevei, care rezista în vremea lui Stefan otomanilor, şi-a deschis porţile în faţa lui Mihai. Astfel, la 27 mai
1600, Mihai se intitula „Domn al Țării Româneşti, al Ardealului şi a toată Țara Moldovei.”
În urma unor negocieri destul de complicate, Imperiul Habsburgic, care părea acum factorul de
decizie în zonă, îi recunoaşte domnia asupra celor trei ţări române. Dar măsurile pe care le luase în vederea
consolidării puterii centrale, iar în Transilvania şi în favoarea românilor, au declanşat reacţii ale elitelor
locale.
La 18 septembrie 1600, nobilimea maghiară se revoltă şi este sprijinită chiar de trupele imperiale,
conduse de generalul Gheorghe Basta, care de fapt fusese trimis în ajutorul lui Mihai. La Mirăslău, domnul
muntean este înfrânt şi pierde Transilvania. În octombrie, cu ajutor polon, Movileştii cuceresc Moldova şi
apoi Muntenia, unde este instalat domn Simion Movilă, recunoscut şi de otomani.
Între 1600 şi 1601, Mihai se află în pribegie la Praga şi Viena, încercând să-l convingă pe Rudolf să-l
ajute să-şi recapete domnia. Deoarece nobilii maghiari se răsculaseră şi împotriva lui Basta, alungându-l, şi îl
reînscaunaseră pe Sigismund Bathory, împăratul, conştient că a pierdut Transilvania, îl ajută pe Mihai cu
bani şi contribuie la reconcilierea cu generalul Basta.
La 13 august 1601, la Guruslău, Mihai obţinea victoria împotriva lui Bathory, redevenind stăpân al
Transilvaniei.
Perspectiva ca Mihai să-şi redobândească puterea era însă neliniştitoare pentru Habsburgi şi la 19
august, în tabăra militară aflată pe Câmpia Turzii, domnul român este asasinat din ordinul lui Basta.

43
 Ţările Române în perioada domniilor lui Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir

Evenimentele politico-militare desfăşurate în Europa la sfîrşitul secolului al XVII-lea antrenează

fenomenul redimensionării statelor continentului. În această perioadă au loc importante modificări ale
raportului de forţe dintre Marile Puteri. Înfrângerea turcilor la Viena (1683) a marcat începutul decăderii
Imperiului Otoman şi deschiderea chestiunii orientale.
Prin pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman a pierdut numeroase teritorii cheie pentru
poziţiile sale strategice şi politice în Europa. Politica hegemonică a Rusiei şi Austriei, intenţia Angliei şi
Franţei de a menţine integritatea Imperiului Otoman au transformat criza orientală într-o chestiune politică şi
strategică fundamentală a echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române ocupă un loc
important. Slăbirea puterii otomane a determinat pe domnii Tării Româneşti şi Moldovei să promoveze o
politică abilă, vizând emanciparea de sub suzeranitatea Porţii. Şerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin
Brâncoveanu (1688-1714) şi Dimitrie Cantemir (1710-1711) s-au angajat într-o politică externă de mare
complexitate pe lângă Poartă, Habsburgi, Polonia şi mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor ţărilor
lor. Oscilaţiile politice ale lui Brâncoveanu reliefează situaţia gravă a Ţărilor Române situate într-un punct
strategic în care se interferau şi se ciocneau interesele puterilor ce concurau la moştenirea posesiunilor
Imperiului Otoman, socotit „omul bolnav” al Europei.
Orientarea Ţărilor Române către Rusia, mai ales în vremea lui Brâncoveanu şi Cantemir, intervenţia
promptă a Porţii, care impune regimul fanariot, le aduce într-o nouă situaţie dificilă, care va determina
modificarea statutului lor internaţional.
Dimitrie Cantemir a încheiat o înţelegere cu ţarul Rusiei Petru I, prin care Rusia recunoştea
independenţa şi integritatea Moldovei. Pe această bază Moldova a participat la războiul ruso-turc din 1711,
încheiat cu victoria otomanilor.
Constantin Brâncoveanu a iniţiat unele acţiuni diplomatice cu Imperiul Habsburgic (semnează un
tratat în 1689 prin care se recunoştea atât individualitatea Ţării Româneşti, cât şi închinarea sa, formală) şi cu
cel rus, vizând emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit (destituit)
şi apoi ucis împreună cu cei patru fii ai săi (1714).
Poziţia geopolitică ocupată de Principate, importanţa lor economică pentru Imperiu, tendinţa de
emancipare a statelor româneşti şi mai ales modificarea raportului de forţe pe arena internaţională au
determinat Poarta să recurgă la soluţia domniilor fanariote, instituite în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara
Românească.

44
 Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în evul mediu şi la începuturile modernităţii
Nr. Domnul Politica internă
crt.
- deţinea în Transilvania
Amlaşul, Făgăraşul şi Banatul de
Severin
1 Mircea cel Bătrân - se intitula „domn al ţărilor de
(1386-1418) peste munţi”
Ţara Românească - a organizat Oastea cea Mare
- bun administrator
- a întărit sistemul de cetăţi de la
Dunăre
- a sporit bogăţiile ţării
- stabileşte dregătoriile
- se afla în bune relaţii cu
Moldova lui Petru I Muşat
- prosperitate economică
- întărirea statului
2 Alexandru cel -desăvârşeşte organizarea
Bun (1400-1432) administrativă, financiară şi
Moldova militară
- consolidarea puterii şi a
prestigiului său
Politica externă
- 1389: participă la lupta antiotomană de la
Kossovopolje (Câmpia Mierlei)
- 10 oct. 1394/17 mai 1395: victoria de la
Rovine împotriva lui Baiazid
- 7 martie 1395: tratatul încheiat cu
Sigismund al Ungariei împotriva otomanilor
în vederea alungării acestora de la gurile
Dunării şi din Europa
- 1396: aliaţii creştini sunt înfrânţi la
Nicopole de către otomani
- 1402: intervine în luptele pentru tron din
Imperiul Otoman, susţinând diferiţi
candidaţi, care însă nu au ajuns la
conducerea imperiului; acest fapt va duce la
impunerea în 1417 a unui tribut anual şi
pierderea Dobrogei
- 1418: moare/înmormântat la Cozia
- 1402: încheie un tratat cu Vladislav Iagello
(Polonia), pe care îl reînnoieşte în 1404,
1407, 1411
- 1410: sprijină Polonia în lupta împotriva
cavalerilor teutoni şi a Ungariei de la
Grunwald
- 1412: Polonia şi Ungaria semnează la
Lublau un tratat antiotoman; la această
acţiune era nevoită să participe şi Moldova
pentru că în cazul unui refuz, ea avea să fie
împărţită între cele două mari puteri
- 1422: sprijină Polonia în lupta împotriva
cavalerilor teutoni la Marienburg
- 1432: moare/înmormântat la Bistriţa
45

- bun organizator, în domeniul
administraţiei, al vieţii
economice, financiare, dar mai
Iancu Corvin de ales militare
3 Hunedoara - acordă un rol sporit cavaleriei
(1441-1456) -a înzestrat infanteria cu arme de
Transilvania foc
- purta luptele pe terenul
adversarului
- program antiboieresc - întărirea
instituţiilor centrale
- protejarea comerţului intern
Vlad Ţepeş - reorganizarea armatei; instituie
4 (1456-1462;1476) o gardă personală formată din
Ţara Românească mercenari
- în timpul domniei sale este
atestat oraşul Bucureşti
- renumit pentru pedepsele pe
care le aplica duşmanilor
- 1443-1444: “campania cea lungă”,
campanie antiotomană sfârşită prin o pace
încheiată cu sultanul la Seghedin; pacea
este favorabilă creştinilor pentru că turcii se
obligă să înceteze orice confruntare timp de
10 ani, sunt eliberate teritorii creştine
- 10 nov. 1444: înfrângerea creştinilor la
Varna
- 1448: lupta de la Kossovopolje este
câştigată de otomani în urma unei trădări
- 1456: Victoria de la Belgrad contra lui
Mehmet II
- 1456: moare/înmormântat la Alba Iulia
- 1461-1462: eliberează Giurgiul
- 16/17 iunie 1462: atacul de noapte de la
Târgovişte întreprins împotriva otomanilor
- boierii, fiind nemulţumiţi de politica
domnului au trecut de partea lui Radu cel
Frumos (pretendent la tronul ţării), iar în
urma unei scrisori false adresate regelui
Ungariei, Matei Corvinul, domnul a fost
încarcerat la Buda până în anul 1476
- eliberat la cererea lui Ştefan cel Mare,
domnul redobândeşte tronul, dar după 2 luni
este ucis de către boieri
- 1476: moare/este decapitat, iar capul dus
la Constantinopol
46

- întăreşte puterea centrală
- reconstituie domeniul domnesc
5 Ştefan cel Mare şi limitează acumularea
(1457-1504) pământurilor de către boieri
Moldova - a întărit Sfatul domnesc
- organizează oastea ţării
- stimulează comerţul prin
acordarea de privilegii
comerciale negustorilor
braşoveni
- 1462: atacă Chilia pe care o cucereşte abia
în 1465
- 1473: întreprinde o incursiune în Ţara
Românească împotriva lui Radu cel Frumos,
pe care îl înfrânge
- 10 ianuarie 1475: obţine la Vaslui o
victorie importantă împotriva otomanilor
conduşi de Soliman paşa
- 12 iulie 1475: încheie un tratat de alianţă
antiotomană cu Matei Corvinul, regele
Ungariei
- iulie 1476: victoria otomanilor la
Războieni
- 1484: otomanii cuceresc Chilia şi Cetatea
Albă
- 1485: domnul depune la Colomeea un
omagiu de vasalitate regelui Poloniei,
Cazimir al IV-lea
- 1489: întăreşte alianţa cu Ungaria din 1475
- 1497: la Codrii Cosminului înfrânge
oastea lui Ioan Albert al Poloniei
- 1499: este recunoscută independenţa
Moldovei de către Polonia şi Ungaria
- 1504: moare/înmormântat la Putna

- aderă la Liga Creştină (coaliţie

antiotomană iniţiată de Imperiul
Habsburgic)
- 20 mai 1595: semnează la Alba Iulia un
Mihai Viteazul tratat cu Sigismund Bathory, prin care
(1593-1601) - a fost numai ban al Craiovei puterea domnului este limitată
Ţara Româmească - bun organizator al ţării - 23 august 1595: la Călugăreni, Mihai
6 Moldova - întăreşte statul obţine o victorie semnificativă împotriva lui
Transilvania - prosperitate economică Sinan paşa, fapt care asigură independenţa
ţării (aceasta va fi recunoscută în 1597 de
- înfăptuieşte prima otomani)
unire a ţărilor - 28 oct. 1599: victoria de la Şelimbăr îi
române, deşi oferă ocazia domnului de a începe politica
unirea sa are un de întregire a teritoriilor româneşti; la 1
caracter personal nov. 1599, intră în Alba Iulia
- 4 mai 1600: ocupă Moldova realizând
astfel prima unire a ţărilor române
- 9 august 1601: ucis la Câmpia Turzii

Eseu rezolvat

47
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile
modernităţii, în spaţiul românesc, având în vedere:
▫ menţionarea a două obiective ale politicii externe dusă de domnitorii români în secolele XIV-XVI;
▫ menţionarea a două acţiuni militare desfăşurate de voievozii români în secolele XV-XVI;
▫ prezentarea unei acţiuni diplomatice desfăşurată de un voievod român în secolele XVI-XVII;
▫ formularea unui punct de vedere referitor la importanţa Ţărilor Române, pentru lumea creştină, în Evul
Mediu şi la începuturile modernităţii şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Introducere: Istoria politică a Ţărilor Române în secolele al XIV-lea - al XVI-lea cunoaşte,

cronologic, mai multe etape. O primă etapă se desfăşoară după constituirea statelor româneşti şi până către
ultimul deceniu al secolului al XIV-lea: este perioada consolidării politice interne şi externe, a reglementării
raporturilor cu statele vecine. A doua etapă cuprinde confruntarea cu Imperiul Otoman fiind marcată de
rezistenţa Ţărilor Române, singure sau coalizate, rezultatul acestei îndelungate confruntări reprezentându-l
păstrarea fiinţei de stat, cu alcătuirea lor socială, cu legile, instituţiile şi armata proprie. A treia etapă acoperă
aproximativ secolul al XVI-lea, când are loc o progresivă accentuare a dominaţiei otomane. Ea se încheie la
1593, când începe a patra etapă, domnia lui Mihai Viteazul, care realizează prima unire politică a Ţărilor
Române.
▫ În secolele al XIV-lea – al XV-lea, relaţiile internaţionale europene sunt dominate de cea mai mare putere a
vremii, Imperiul Otoman (Poarta), care, în raporturile cu statele europene, se conduce după principiile
dreptului Islamic. Politica agresivă şi rapidă de expansiune teritorială expunea statele din Peninsula
Balcanică şi sud-estul Europei. Poarta a urmărit şi în statele româneşti impunerea suzeranităţii (dreptul unui
stat asupra altui stat; dreptul suzeranului asupra vasalului său) şi încheierea de capitulaţii (tratate încheiate
între Poartă şi statele Europei Occidentale; în Ţările Române, sub acest nume sunt desemnate, începând de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, diplomele de privilegii acordate de sultan domnitorilor de-a lungul Evului
Mediu), astfel încât Ţările Române să nu constituie o piedică în calea expansiunii otomane spre centrul
Europei. În aceste condiţii principalele obiective ale domnitorilor Ţărilor Române erau menţinerea
autonomiei, a identităţii religioase şi evitarea transformării lor în paşalâc (provincie otomană).
▫ Printre voievozii români implicaţi în lupta antiotomană s-a numărat şi Ştefan cel Mare, domnul Moldovei,
care a dus o politică externă activă, caracterizată prin relaţii diplomatice dar, şi conflictuale. Ştefan a ţinut
cont de interesele divergente ale marilor puteri ale zonei (Imperiul Otoman, Ungaria, Polonia) şi a avut de
asemenea grijă să nu aibă doi duşmani puternici deodată. După o perioadă în care s-a preocupat de
organizarea ţării şi de reglementarea raporturilor cu Polonia şi Ungaria refuză plata tributului, ajungând la
confruntarea cu turcii. Astfel, la 10 ianuarie 1475 armata condusă de Soliman Paşa a fost înfrântă de oastea
lui Ştefan la Vaslui (Podul Înalt). Anul următor, Ştefan s-a confruntat din nou cu otomanii care au organizat o
expediţie în Moldova condusă de însuşi sultanul Mehmed al II-lea, cel care, cu un an înainte îi supusese pe
tătarii din Crimeea. La început, aceştia au efectuat raiduri devastatoare, cu greu respinse de Ştefan. Acesta a
trebuit să-şi disperseze forţele şi a fost nevoit să dea bătălia cu turcii la Valea Albă (Războieni). Deşi
învingători, otomanii au suferit pierderi mari. Încercarea sultanului de a lua cetăţile Moldovei a eşuat.
Mobilizarea ,,oastei celei mari”, problemele legate de aprovizionarea armatei otomane, din cauza aplicării de
către moldoveni a tacticii ,,pământului pârjolit”, a condus la retragerea armatei otomane fără a se reuşi
transformarea Moldovei în paşalâc.
▫ Creşterea puterii otomane în secolul al XVI-lea a dus la accentuarea dependenţei Ţărilor Române şi la
ştirbirea autonomiei, fapt care îl determină pe Mihai (1593-1601) să intre în contact direct cu împăratul
habsburgic, Rudolf al II-lea. În 1598, la Târgovişte se încheie tratatul de alianţă dintre Imperiul Habsburgic şi
domnul muntean, prin care Rudolf al II-lea îi recunoştea lui Mihai domnia ereditară şi îi promitea un ajutor
financiar pentru întreţinerea a 5000 de mercenari. În schimb, împăratul devenea suzeranul Ţării Româneşti,
iar Mihai trebuia să-i oprească pe otomani la Dunăre şi să îi ajute pe ardeleni împotriva acestora. Prin
încheierea acestui tratat se anulează relaţia de vasalitate impusă lui Mihai de principele Transilvaniei,
Sigismund Bathory, prin tratatul din 1595.

48
▫ Pe plan european, prin participarea la acţiuni conflictuale de tipul cruciadelor târzii, statele româneşti s-au
constituit într-o adevărată ,,poartă a creştinătăţii europene”, fiind un prim obstacol nord-dunărean. La marile
campanii militare iniţiate de statele catolice apusene, Ţările Române şi-au adus contribuţia militară
înscriindu-se în contextul relaţiilor internaţionale europene.
Concluzie: Evoluţia relaţiilor diplomatice în Evul Mediu este una complexă, care determină mari
schimbări pe harta Europei şi o mare situaţie de instabilitate, în cadrul căreia Ţările Române, prin politica
externă promovată, reuşesc să reziste şi să îşi păstreze fiinţa statală şi identitatea religioasă.

Aplicaţii eseu

1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, despre relaţiile româno-otomane în secolele al XIV-lea – al XVIII-
lea, având în vedere:
- menţionarea unei instituţii implicate în conducerea statelor româneşti, în Evul Mediu;
- prezentarea câte unei acţiuni antiotomane la care a participat un voievod al Ţării Româneşti, respectiv al
Moldovei, în secolele XIV-XV;
- prezentarea unei acţiuni antiotomane în care a fost implicată Ţara Românească, la sfârşitul secolului al
XVI-lea;
- menţionarea a două caracteristici ale regimului impus de otomani în Moldova şi Ţara Românească, în
secolul al XVIII-lea;
- formularea unui punct de vedere la evoluţia relaţiilor româno-otomane în secolele XVII-XVIII şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre rolul spaţiului românesc în relaţiile internaţionale
din secolele al XIV-lea – al XVIII-lea, având în vedere:
– menţionarea a două conflicte militare desfăşurate în spaţiul românesc în secolul al XIV-lea
– precizarea unei cauze a implicării spaţiului românesc în diplomaţia secolului al XIV-lea
– prezentarea unui fapt istoric referitor la conflictele militare desfăşurate în spaţiul românesc în secolul al
XV-lea
– menţionarea a două acţiuni diplomatice referitoare la spaţiul românesc din secolul al XV-lea
– formularea unui punct de vedere referitor la consecinţele implicării spaţiului românesc în relaţiile
internaţionale din secolele al XVI-lea al XVIII-lea asupra unei intituţii centrale şi susţinerea acestuia printr-
un argument istoric.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre politica promovată de spaţiul românesc în relaţiile
internaţionale din Evul Mediu şi de la începuturile modernităţii, având în vedere:
- menţionarea a două cauze ale participării reprezentanţilor spaţiului românesc la conflictele militare din
secolul al XIV-lea;
- precizarea unei instituţii centrale din spaţiul românesc şi menţionarea a două acţiuni militare la care
participă reprezentantul acesteia în secolul al XV-lea;
- prezentarea unui fapt istoric referitor la diplomaţia promovată de spaţiul românesc în relaţiile internaţionale
din secolul al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la implicarea spaţiului românesc în relaţiile internaţionale de la
sfârşitul Evului Mediu şi începuturile modernităţii şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă: Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor
care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

49
 Modalităţi de a răspunde la cerinţe legate de Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în evul
mediu şi la începuturile modernităţii

Prezentaţi două conflicte militare desfăşurate de români în perioada 1350-1593.

Răspunsul se poate referi la oricare două conflicte militare, pe durata a aprox. patru sute de ani:
Rovine (1394/1395) şi Nicopole (1396), în timpul lui Mircea cel Bătrân, Campania cea lungă (1443) şi lupta
de la Belgrad (1456) conduse de Iancu de Hunedoara, Vaslui (1475) şi Războieni (1476) purtate de Ştefan cel
Mare.
Lupta de la Rovine. Confruntate cu pericolul cuceririi otomane, Ţările Române s-au angajat în
cruciada târzie. Aastfel, domnitorii români s-au integrat eforturilor occidentalilor de a se opune expansiunii
otomane în Europa. Cum Ţara Românească era direct ameninţată, voievodul acesteia, Mircea cel Bătrân s-a
confruntat cu otomanii, una dintre cele mai importante confruntări militare ale acestuia cu otomanii fiind
lupta de la Rovine.
Provocat de acţiunile antiotomane ale lui Mircea, sultanul Baiazid a întreprins o expediţie la nord de
Dunăre pentru eliminarea domnului român. După o serie de acţiuni de hărţuire a adversarului, Mircea a dat
lupta decisivă la Rovine (loc mlăştinos, neidentificat pe hartă). Deşi nu există o dată fixă (1394/1395)
victoria lui Mircea a consolidat independenţa Ţării Româneşti.
Lupta antiotomană a fost continuată în secolul următor de Iancu de Hunedoara, voievodul
Transilvaniei. Acesta a organizat ,,campania cea lungă” la sud de Dunăre cu scopul de a-i alunga pe turci din
Europa. A cucerit oraşele Niş şi Sofia, dar venirea iernii a determinat retragerea armatelor sale. Obţine o pace
avantajoasă, în iulie 1444. Pacea a fost ruptă de regele Ungariei Vladislav I la solicitarea papei şi astfel a fost
organizată cruciada de la Varna (noiembrie 1444). Cruciada s-a încheiat tragic pentru creştini, însuşi regele
murind pe câmpul de luptă. Cel mai răsunător succes al voievodului transilvan l-a reprezentat bătălia de la
Belgrad (1456), reuşind să stopeze înaintarea otomanilor spre centrul Europei pentru aproximativ 70 de ani.
Luptele purtate de români în secolele XIV-XVI au avut nu doar o semnificaţie internă, întrucât au
permis păstrarea fiinţei statale şi a confesiunii religioase, ci şi una europeană.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia confruntările militare
conduse de voievozii români fac parte din relaţiile internaţionale ale Evului Mediu.
Confruntările militare conduse de voievozii români fac parte din relaţiile internaţionale ale Evului
Mediu. Astfel, luptele purtate de voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, se înscriu în răspunsul dat de
statele din Peninsula Balcanică politicii de exapansiune a Imperiului otoman. Voievodul român nu a purtat
doar lupte pentru apărarea teritoriului ţării (Rovine), ci s-a angajat şi în cruciada târzie. Este unul dintre
participanţii la campania iniţiată de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Lupta de la Nicopole a fost
pierdută de cavalerii creştini, dar voievodul român şi-a continuat politica antiotomană. Prin urmare, s-a
implicat în luptele dintre fiii lui Baiazid, cu scopul de a fi recompensat în situaţia în care candidatul susţinut
de el câştiga; probabil că este şi un alt scop, şi anume prelungirea acestei situaţii de criză care nu mai lăsa
timp Imperiului otoman să continue cuceririle.

Prezentaţi două acţiuni diplomatice care au vizat spaţiul românesc în Evul Mediu.
Alianţa antiotomană a Ţării Româneşti cu Ungaria (1395).
Începând cu secolul al XIV-lea, statele Europei şi Imperiul otoman au intrat într-o lungă perioadă de conflict,
în timpul căreia, alături de Ungaria şi Polonia, Ţările Române au jucat rolul unor bastioane de rezistenţă ale
creştinătăţii împotriva turcilor islamici, rezistenţă cunoscută sub numele de ,,cruciadă târzie.” Ameninţate de
expansiunea otomană, statele româneşti şi Ungaria s-au apropiat încheind alianţe. O astfel de alianţă a fost
cea încheiată între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, regele ungar, în martie 1395 la Braşov,
aceasta fiind prima alianţă antiotomană din sud-estul Europei.
Alianţa dintre Moldova lui Ştefan cel Mare şi Polonia (1459).
Aflată sub semnul plăţii tributului către Poartă (1456), domnia lui Ştefan cel Mare a fost marcată şi de
rivalităţile dintre Ungaria şi Polonia pentru Moldova, gurile Dunării şi Chilia. Confruntat cu ostilitatea
Ungariei, Ştefan s-a orientat într-o primă fază către o alianţă cu Polonia aceasta permiţându-i să-şi asigure

50
stăpânirea asupra Chiliei. În aprilie 1459 este încheiat tratatul de la Overchelăuţi cu regele Cazimir al
Poloniei, Ştefan obţinând în schimbul recunoaşterii suzeranităţii îndepărtarea de la hotarele ţării a rivalului
său Petru Aron. Restabilirea relaţiilor cu Polonia a însemnat îndepărtarea de Ungaria şi Ţara Românească, iar
această apropiere a fost mult timp o direcţie importantă a politicii externe duse de Ştefan cel Mare.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia diplomaţia statelor
române a făcut parte din relaţiile internaţionale de la începutul epocii moderne.
Nu numai în Evul mediu, ci şi la începutul epocii moderne, diplomaţia domnitorilor români s-a înscris
în diplomaţia europeană. Aceasta se explică atât prin faptul că, prin aşezarea lor, Ţările Române sunt în zona
de interes a puterilor timpului, cât şi prin preocuparea conducătorilor de a menţine fiinţa statală şi identitatea
religioasă. La începutul secolului al XVIII-lea se vorbeşte deja despre criza Imperiului otoman, care nu a
reuşit asediul Vienei (1683) şi începe să se retragă din centrul Europei. De această situaţie vor să profite
noile puteri: Imperiile austriac şi rus. Către aceste forţe se va îndrepta şi diplomaţia domnitorilor români.
Astfel, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, încheie tratatul de la Luţk (Luck) cu ţarul Petru I (1711), iar
Constantin Brâncoveanu stabileşte legături cu habsburgii. În ciuda faptului că amândoi vor fi pedepsiţi de
turci şi îşi vor pierde tronul (Brâncoveanu şi viaţa), e semnificativă decizia lor de a colabora cu puterile
timpului interesate în lupta antiotomană.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia diplomaţia promovată
de statele române a fost o componentă a relaţiilor internaţionale la sfârşitul Evului Mediu şi la
începutul modernităţii.
Răspunsul se poate referi atât la politica lui Mihai Viteazul (implicarea în Liga Sfântă), cât şi
diplomaţia lui Dimitrie Cantemir (alianţa cu Petru cel Mare) sau Constantin Brâncoveanu (apropierea de
Imperiul Habsburgic sau soliile trimise în Rusia).
În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, statutul juridic al Principatelor
Române a fost influenţat de rivalitatea dintre Austria, Turcia şi Rusia, care îşi disputau dominaţia în sud-estul
Europei, dar soarta lor a fost adusă în dezbaterea internaţională de boierimea autohtonă.
Instaurarea domniilor fanariote în Moldova şi Ţara Românească a fost expresia crizei Imperiului
otoman, interesat să păstreze controlul său asupra teritoriilor dependente. Regimul fanariot a modificat
regimul politic al instituţiilor statului. Domnii devin simpli funcţionari, numiţi de sultan fără asentimentul
ţării, le-au fost restrânse prerogativele de politică externă iar oastea ţării a fost desfiinţată.
Principatele au devenit teatrul operaţiunilor militare în confruntarea dintre cele trei imperii rivale.
Astfel, aceste războaie s-au soldat cu pierderea unor teritorii importante: Banatul şi Oltenia în 1718,
Bucovina în 1774 şi Basarabia în 1812. În urma acestor războaie amestecul rusesc în Ţările Române devine
tot mai accentuat.
Modificarea regimului politic al Principatelor nu a însemnat abandonaraea vechilor obiective politice
româneşti, de a obţine autonomia şi chiar independenţa. Boierimea mare şi mijlocie are meritul de a fi
elaborat şi trimis memorii puterilor creştine prin care revendicau vechile drepturi ale ţării. Prin aceste
memorii soarta Principatele române a ajuns în dezbatere internaţională, Poarta otomană fiind obligată să
emită o serie de documente care au garantat unele privilegii ale acestora, iar în 1822 a acceptat revenirea la
domniile pământene.

Menţionaţi o asemănare şi o deosebire între două conflicte la care au participat românii în Evul
Mediu.
Realizarea unor alianţe între ţările române, dar şi cu ţările vecine; strategii militare eficiente;
aplicarea politicii blocului românesc; participarea la cruciadele antiotomane; utilizarea tacticii pământului
pârjolit.
Uneori Ţările Române au fost nevoite să facă faţă singure în faţa armatelor otomane, fără a avea
sprijin extern.

51
Aplicaţii

1. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „În septembrie 1394 oastea otomană, în jur de 40.000 de oameni, (…) a trecut Dunărea, pe la
Nicopole, în Ţara Românească. [Deoarece] oastea românească nu avea mai mult de 10.000 de oameni,
Mircea cel Bătrân a adoptat tactica luptelor de hărţuială ceea ce a făcut ca în momentul în care detaşamentele
otomane au ajuns în apropiere de Curtea de Argeş, vechea capitală a Ţării Românesti, ele să fie foarte slăbite.
Lupta decisivă (…) s-a dat la 10 octombrie 1394 la «Rovine» (…). Rezistenţa arătată de români, ca şi teama
de intervenţia, în sprijinul lui Mircea cel Bătrân, a regelui Sigismund, ale cărui oşti sosiseră la Timişoara, l-au
[determinat] pe Baiazid - cel dintâi sultan care a condus oşti pe teritoriul românesc – să hotărască retragerea
la sudul Dunării.” (Şt. Ştefănescu, Istoria medie a României)

B. „Într-adevăr, în faţa uriaşei forţe concentrate de [sultanul] Mehmed al II-lea împotriva Ţării
Româneşti, Vlad Ţepeş nu a cedat, desi rămăsese singur, doar cu relativ puţina sa oaste (30000). Ca şi în
campania din anul precedent în Anatolia, Mehmed al II-lea a recurs la sprijinul flotei şi în expediţia
împotriva Ţării Româneşti, din 1462. (…)
Din punct de vedere militar, (...) Mehmed al II-lea nu a obţinut vreun succes decisiv împotriva lui Vlad
Ţepeş. (…) Dar, din punct de vedere politic, sultanul a reuşit să-şi consolideze stăpânirea la Dunăre şi să
întărească controlul otoman în Ţara Românească.” (G. Tahsin, Românii si otomanii în secolele XIV-XVI)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi capitala statului medieval românesc precizată în sursa A. 2p

2. Precizaţi secolul în care se desfăsoară evenimentele descrise de sursa B. 2p
3. Menţionaţi câte un domnitor al Ţării Româneşti, precizat în sursa A, respectiv în sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că acţiunea militară a Imperiului
Otoman a avut consecinţe nefavorabile pentru statul român în plan politic. 3p
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa A. 7p
6. Prezentaţi alte două conflicte din spaţiul românesc, desfăşurate în Evul Mediu şi la începuturile
modernităţii, în afara celor precizate în surse. 6p
7. Menţionaţi o asemănare între două acţiuni diplomatice la care au participat românii în Evul Mediu. 4p

52
2. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „Participarea lui Mircea [cel Bătrân] la [cruciada de la] Nicopole trebuia să atragă o replică din
partea lui Baiazid. Într-adevăr, în anul următor, 1397, o armată turcească trecu Dunărea, în Muntenia, dar fu
învinsă de Mircea.
O altă victorie împotriva turcilor a repurtat Mircea în 1400. O armată de-a lor (...) făcuse o expediţie
de pradă în Ungaria. La întoarcere, au fost atacaţi de Mircea, care avea si un contingent ungar, şi bătuţi în asa
fel încât abia 3000 au mai scăpat peste Dunăre. Era a patra biruinţă românească asupra turcilor din timpul
acestui glorios voievod [al Ţării Românesti].” (C. C. Giurescu, Istoria românilor)

B. „Pierderea Ţării Românesti şi reconstituirea unui front antiotoman la Dunăre era o primejdie prea
gravă pentru dominaţia Porţii în Peninsula Balcanică pentru a putea fi tolerată de sultan. Pentru a scoate din
luptă Moldova, Mehmet II a fost silit să organizeze la începutul anului 1475 o mare expediţie. Speranţa
sultanului a fost însă înşelată; la Vaslui, într-o vale îngustă, unde superioritatea numerică otomană nu putea fi
exploatată, Ştefan [cel Mare] a prins în cursă şi a nimicit marea oaste trimisă de Mehmet împotriva sa (10
ianuarie 1475). Răspândită de îndată în toate direcţiile, ştirea a revelat Europei puterea nebănuită a
Moldovei.” (M. Bărbulescu, P. Teodor, Istoria României)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi statul medieval românesc precizat în sursa A. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2p
3. Numiţi câte un domnitor român precizat în sursa A, respectiv în sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că declanşarea conflictului în spaţiul
nord-dunărean este consecinţa participării românilor la cruciada antiotomană din secolul al XIV-lea. 3p
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa B. 7p
6. Prezentaţi două fapte istorice referitoare la implicarea spaţiului românesc în acţiunile diplomatice din Evul
Mediu. 6p
7. Menţionaţi o caracteristică a unei instituţii centrale din spaţiul românesc în secolul al XVIII-lea. 4p

53
3. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„[…] În vremea aceasta se pregătea să intre însă în Muntenia o mare armată turcă, în frunte cu
Soliman […], care avea poruncă straşnică de la sultan [...] să aducă Moldova din nou sub ascultarea Porţii.
[Sultanul] Mahomed al II-lea avea într-adevăr motive puternice să se teamă de acţiunea lui Ştefan. Acesta,
odată tronul consolidat, nu numai că refuzase să mai plătească tribut, dar prin campaniile sale repetate în Ţara
Românească arăta că vrea să scoată şi această ţară din zona de influenţă otomană. Apoi, nu se putea uita nici
faptul că domnul Moldovei cucerise Chilia, această cetate pe care Mahomed al II-lea ar fi vrut-o pentru sine.
[…] În august 1474 Soliman era la Sofia; după ce îşi strânse toată oastea şi făcu pregătirile necesare porni
înspre Dunăre. Abia la sfârşitul lui decembrie sau în primele zile ale lui ianuarie 1475 pătrunse în Moldova.
[…] După obiceiul cel vechi, Ştefan a poruncit să se facă pustiu în faţa duşmanului. Locuitorii satelor de pe
drumul pe care înainta Soliman şi-au părăsit locuinţele, ascunzând vite, grâne, nutreţ, tot ce aveau. «Ce nu s-a
putut ascunde, a trebuit să fie ars, fiecare şi-a ars propria casă», spune un izvor contemporan. În curând
foametea a început să se simtă în armata turcească.
Pe de altă parte, Ştefan a căutat un loc potrivit de luptă care să nu permită desfăşurarea tuturor forţelor
lui Soliman, mult superioare ca număr, şi în acelaşi timp să favorizeze mişcările proprii. Un asemenea loc era
în faţa oraşului Vaslui [...]. Terenul mlăştinos, mărginit de păduri, corespundea de minune intenţiilor lui
Ştefan. Aici s-a şi dat lupta. În ziua de 10 ianuarie 1475, într-o marţi, se lăsase o negură deasă care favoriza
în gradul cel mai înalt atacul pentru cei care ştiau locurile şi, dimpotrivă, încurca pe străinii necunoscători.
Profitând de acest fapt, Ştefan a început lupta. […] Ştefan s-a aruncat el însuşi în mijlocul bătăliei – cum va
face la Călugăreni Mihai Viteazul – şi a determinat retragerea turcilor. Totodată s-a produs […] şi un atac din
spate, care a transformat retragerea lui Soliman în derută şi panică. Urmărirea a durat aproape patru zile «de
marţi până vineri noaptea», «pe un mare noroi.» Unii dintre fugari «s-au înecat în apa Siretului», alţii în
Dunăre; pe mulţi i-a luat prizonieri.” (C. C. Giurescu, D. C. Giurescu, Istoria Românilor)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi bătălia la care participă Mihai Viteazul, precizată în sursa dată. 2p

2. Precizaţi, pe baza sursei date, o informaţie referitoare la acţiunile desfăşurate de săteni în faţa invaziei
otomane. 2p
3. Menţionaţi cele două state medievale româneşti precizate în sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la sultanul Mahomed al II-lea. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la rolul lui Ştefan cel Mare în desfăşurarea
luptei de la Vaslui, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia un domnitor, ca reprezentant al
instituţiei centrale, se implică în relaţiile internaţionale din secolele al XV-lea - al XVI-lea, prin acţiuni
diplomatice. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant,
respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4p

54
 4. Citiţi, cu atenţie, textele de mai jos:

,,În 1599, oastea Ţării Româneşti, condusă de Mihai Viteazul (în numele împăratului habsburgic) trece munţii în
Ardeal, pe valea Buzăului, şi înfrânge oastea principelui local, cardinalul Andrei Bathory, lângă Sibiu. Domnul
Ţării Româneşti, în ciuda urii nobilimii, este proclamat principe al Transilvaniei la Alba Iulia. În Transilvania,
Mihai Viteazul a luat măsuri favorabile românilor, măsuri care urmau să asigure egalitatea acestora cu celelalte
naţiuni, şi a înfiinţat anumite instituţii comune celor trei ţări. În 1600, aceeaşi oaste trece din nou munţii, de data
asta spre răsărit, şi cuprinde în noul organism politic şi Moldova. Astfel, la Iaşi, în vara anului 1600, Mihai
Viteazul se intitula cu tâlc «domnul Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei.» El devine, după cum
apreciau contemporanii în spirit umanist, un restitutor Daciae, adică acel principe care refăcuse vechea Dacie. O
refăcuse însă în folosul românilor, cum vor remarca, timid şi indirect, unii martori şi cum vor sublinia apoi tot mai
clar urmaşii. Unirea nu a durat, fiindcă nu numai nobilii maghiari, dar şi polonii, habsburgii şi otomanii erau
împotriva lui Mihai şi fiindcă refacerea Daciei în spirit modern şi în frunte cu un prinţ român nu beneficia
deocamdată de instituţiile şi de condiţiile necesare. De aceea, domnul unificator a fost asasinat, la ordinul
generalului imperial Gheorghe Basta, cu concursul nobilimii, lângă Turda.”
(I. A. Pop, I. Bolovan, Istoria Transilvaniei)

Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi un conducător politic precizat în sursa dată. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată. 2p
3. Menţionaţi două state medievale româneşti la care se referă sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la acţiunile desfăşurate de Mihai Viteazul în Transilvania.
6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la unirea Ţărilor Române, susţinându-l cu două
informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în spaţiul românesc instituţia centrală a
avut un rol important în acţiunile diplomatice desfăşurate de români în secolele al XIV-lea – al XV-lea. (Se
punctează prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 4p

55
 Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

Situaţia politică a Principatelor în secolul al XVIII-lea

Instaurarea domniilor fanariote după 1711, provocase un considerabil impact asupra societăţii
româneşti, marcat printr-o intrare mai profundă a Principatelor în lumea Orientului, dupa ce dobândiseră
sentimentul europenităţii lor, prin scrierile lui Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino.
Apariţia şi dezvoltarea conştiinţei naţionale după 1750, făcea posibilă ideea de regenerare şi
redeşteptare naţională a românilor, de renaştere culturală. Această idee avea semnificaţia unei modernizări,
care nu devenea posibilă decât prin europenizare, adică prin ieşirea turco-orientală, prin renunţarea la
instituţiile lipsite de modernitate şi refractare la nou.
Aplicarea reformelor a fost stânjenită de fluctuaţiile dominaţiei otomane, de intervenţia turcilor şi, nu
în ultimul rând, de ostilitatea boierimii. Agravarea decadenţei otomane şi seria războaielor ruso-austro-
otomane au adus în scena istorică noile soluţii politice antifanariote ale mişcării de emancipare naţională.

*„Problema orientală” – cadru pentru emanciparea românilor

După asediul Vienei (1683), decăderea Imperiului Otoman se accentuează iar vechea „problemă
orientală” dobândeşte un nou conţinut. În secolul al XVII-lea concurenţa dintre Habsburgi şi Romanovi (ruşi)
pentru moştenirea „omului bolnav” al Europei a generat războaie care au marcat sud-estul european şi au
obligat Imperiul Otoman la importante cedări teritoriale.
Teatrul acestor războaie a fost de cele mai multe ori teritoriul Principatelor române, pe care un
contemporan le caracteriza drept „corăbii în furtună.” Deşi românii se închinaseră turcilor prin tratate „nu ca
învinşi ci ca învingători”, Principatele au făcut parte din proiectele de împărţire a Imperiului Otoman.
Înfrângerile suferite de turci în faţa puterilor creştine au avut drept consecinţă anexarea unor teritorii
româneşti de către statele creştine din vecinătate precum şi creşterea îngrijorării marilor puteri pentru
echilibrul european, implicit a interesului lor faţă de Principate.
Această conjunctură a oferit elitei româneşti posibilitatea să acţioneze pentru modificarea statutului
internaţional al Principatelor, având ca fundal proiecţia statului român modern.

Reformismul boieresc

a) Internaţionalizarea problemei Principatelor

Conştienţi de greutatea menţinerii unei identităţi politice proprii, într-o zonă politică disputată de
marile puteri vecine, boierii au încercat să internaţionalizeze problema Principatelor transformându-le în state
neutre tampon, menite a preveni ciocnirea intereselor divergente ale Rusiei, Austriei şi Turciei. Pentru prima
dată, ideea statului tampon, pus sub protecţia Rusiei, Austriei şi Prusiei, a fost exprimată de divanul muntean
la 1772. Apelul la dreptul istoric era menit să argumenteze înlocuirea regimului fanariot care încălca, prin
acordul Porţii, privilegiile ţărilor. Aceste memorii, prin conţinutul lor, mărturisesc o atitudine naţională la
boierime şi cler, manifestată la nivel internaţional, tendinţă care va constitui punctul de plecare al
programului revendicativ de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
În cererile şi memoriile trimise către puterile creştine de boierimea pamânteană, ca şi în proiectele de
reforme, se avea în vedere şi statutul juridic al Principatelor dunărene, cerându-se lărgirea autonomiei pe
baza vechilor capitulaţii (documente încheiate de Ţările Române cu Poarta în evul mediu care prevedeau
obligaţiile şi statutul acestora în raport cu turcii).

56
b) Proiecte politice

În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, programul politic nu s-a fixat în Principate
într-un act fundamental, în totalitatea lor memoriile şi proiectele de reformă l-au formulat coerent şi l-au
articulat în raport cu principala problemă: recâştigarea independenţei prin abolirea dominaţiei turco-fanariote.
Soluţiile oferite de către boieri au fost, în majoritatea lor, reformiste.
Principala preocupare a programelor elaborate de către boieri a vizat problema formei de
guvernământ a Principatelor. Între 1716 şi 1821, boierimea a cerut de 40 de ori înlocuirea fanarioţilor cu
domni aleşi de ţară, repetându-şi cererea la Constantinopol, Petersburg, Viena sau Paris. Rezultă că
boierimea a fost tot timpul ostilă oricărui tip de absolutism fanariot, şi că recâştigarea puterii politice a fost
elementul principal al programului său politic până la 1821. În aceste proiecte politice, boierii au propus
diferite forme de guvernământ pentru Principate. În 1769, partida naţională (grupare a nobilimii pământene
care revendica, în secolul XVIII respectarea autonomiei statale, revenirea la domnii pamântene, eliminarea
grecilor din administraţie şi biserică), condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei, propunea
instaurarea unei republici aristocratice condusă de 12 mari boieri.
Boierimea mică şi mijlocie a avut iniţiativa unor proiecte politice în condiţiile unei aprigi confruntări
de interese între puterile vecine pentru supremaţie politică în sud-estul european. Memoriul din 1772, de
exemplu, susţinea unirea Moldovei cu Tara Românească, iar cel din 1791 revendica unirea şi independenţa
Principatelor sub protecţia Rusiei şi a Austriei. Marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu a scris în 1817-
1818 nu mai puţin de opt proiecte de reformă, propunând instaurarea unui regim politic în care domnia să fie
un simplu organ de supraveghere şi control, puterea reală trecând în mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui
divan controlat de boierime. În 1802, Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire [conducere] aristo
democraticească, ce propunea un proiect republican de nuanţă aristocratică.
Din punct de vedere social, programele boiereşti nu aduceau nimic nou, situaţia ţărănimii nu era
uşurată, pentru sate exploatarea pământeană putea fi tot atât de grea ca şi cea fanariotă.
Programul politic, prin revendicările lui naţionale, a reuşit în faţa acţiunii lui Tudor Vladimirescu*, să
solidarizeze întregul corp social al naţiunii. Programul mişcării lui Tudor Vladimirescu, Cererile norodului
românesc (1821), era în aparenţă îndreptat împotriva fanarioţilor, nu a Porţii. În realitate, alungarea grecilor
era doar primul pas pe calea cuceririi independenţei.

* Acţiunea lui Tudor Vladimirescu – context, obiective/program, urmări

În ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană intră într-un proces de
radicalizare politică. O societate secretă, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe
fondul unei răscoale generale a creştinilor din Balcani. Mişcarea stabilise legaturi şi cu boierii români,
inclusiv cu aceia de la vârful ierarhiei
politice.
La cumpăna anilor 1820-1821, trei mari boieri munteni gândesc organizarea unei răscoale pentru
obţinerea vechilor privilegii ale ţării, alegându-l comandant militar pe Tudor Vladimirescu, mic boier cunoscut
pentru relaţiile cu Eteria şi pentru sentimentele sale antifanariote şi antiturceşti. În ianuarie 1821, Tudor
Vladimirescu a fost învestit cu conducerea militară a răscoalei; la rândul său, a semnat o convenţie militară
cu eteriştii, cu scopul îndepărtării dominaţiei otomane. Dupa moartea, în condiţii suspecte, a ultimului domn
fanariot al Tării Româneşti, Tudor a guvernat ţara timp de câteva luni. Între timp însă, din raţiuni diplomatice,
Rusia a dezavuat public Eteria şi tulburările pricinuite de aceasta în Principate. Poziţia Rusiei şi iminenţa
intervenţiei militare otomane l-au determinat pe Tudor să încerce o apropiere de Poartă, prin incriminarea
exclusiv a fanarioţilor. Dacă din perspectiva românească această poziţie putea fi convenabilă, din
perspectiva antiotomană a Eteriei, a fost asimilată trădării. La sfârşitul lui mai 1821, Tudor a fost judecat,
condamnat şi executat de eterişti.
Documentele mişcării conduse de Tudor sunt alcătuite dintr-o seamă de proclamaţii (Proclamaţia de
la Padeş) şi din Cererile norodului românesc, combinaţie de program politic şi act cu valoare constituţională,
atât timp cât domnul, la instalare, ar fi trebuit să jure pe acest document. Documentul întemeia statul pe
principiul suveranităţii poporului, reprezentat de Adunarea Norodului şi reclamau anularea legilor abuzive
adoptate fără acordul acesteia. Domnul trebuia să fie ales de ţară, privilegiile boiereşti desfiinţate,
promovarea în funcţii să se facă după merit şi veniturile din slujbe să se desfiinţeze; se încredinţa

57
mânăstirilor întreţinerea unei armate de 4 000 de panduri şi 200 de arnăuţi „cu leafa uşoară”; reforma fiscală
ar fi înlocuit dările vechi printr-un impozit unic plătibil în patru rate, desfiinţând categoriile privilegiate ale
scutelnicilor şi posluşnicilor. Nu lipsea nici anularea vămilor interne, în vederea unificării pieţei naţionale.
Pe măsura conturării tot mai clare a pericolului intervenţiei militare otomane, programul social se
estompează tot mai mult. Cererile norodului românesc conţin o serie nesistematizată şi vagă de proiecte de
reformă, dintre care multe se regăsesc şi în scrierile boierilor reformatori. Nu mai cere nici măcar
îndepartarea imediată a fanarioţilor, ci doar limitarea abuzurilor acestora.
Intervenţia militară otomană a pus capăt mişcării lui Tudor Vladimirescu. Elita politică românească a
recuperat însă, prin redactarea unui număr impresionant de memorii şi proiecte de reformă, întregul ţel
declarat (antifanariot) al acesteia. În septembrie 1822, Poarta a acceptat restaurarea domniilor pământene,
numindu-i pe Grigore IV Dimitrie Ghica în Tara Românească şi pe Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova.
Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic, în măsura în
care instituţia domniei devine naţională (pământeană). Structura organizării de stat (instituţiile) nu s-a
modificat până la adoptarea Regulamentelor Organice. În deceniile 3 si 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea
reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea organizării interne şi, în primul rând,
redactarea unor legi fundamentale.
Nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi în principalele acte internaţionale referitoare la
Principate (Convenţia de la Akkerman, Tratatul de la Adrianopol). Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra
individualitatea politică a Ţărilor Române, instituia oficial protectoratul rusesc asupra acestora şi prevedea
reorganizarea administrativă internă în temeiul unor noi reglementări, viitoarele Regulamente Organice.

Prevederi ale Convenţiei de la Akkerman (1826): alegerea domnilor dintre boierii pământeni pe o durată
de 7 ani; libertatea comerţului dupa achitarea obligaţiilor faţă de Poartă – tributul şi cuantumul celorlalte
obligaţii rămâneau cele fixate anterior; încetarea exilului boierilor pământeni, participanţi la revolutia de la
1821; instituirea unor comisii care să propuna măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei Principatelor.
Prevederi ale Tratatului de la Adrianopol (1829): restituirea către Tara Românească a cetăţilor turceşti de
pe malul stâng al Dunării (Turnu, Giurgiu şi Braila); autonomia administrativă a Principatelor; stabilirea
graniţelor pe talvegul Dunării; numirea domnilor pe viaţă; libertatea comerţului şi scutirea Principatelor de
obligaţia aprovizionării Istanbulului; dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii; îngrădirea dreptului de
intervenţie a Turciei în Principate; menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligaţia Porţii de a recunoaşte viitoarele
regulamente administrative ale Principatelor.

Boierii au continuat acţiunile şi după înfrângerea mişcării lui Vladimirescu, obţinând pentru ţară
câştiguri preţioase. În 1821 şi 1822 ei au elaborat nu mai puţin de 75 de memorii şi proiecte de reformă, pe
care le-au înaintat ruşilor, turcilor şi austriecilor, cerând recunoaşterea drepturilor naţionale şi, în primul rând,
reacordarea dreptului de a avea domni pământeni. Drept consecinţă a acestor acţiuni, în septembrie 1822,
Poarta a acceptat înlocuirea fanarioţilor numindu-l pe Grigore Ghica domn al Şării Româneşti şi pe Ioniţă
Sturdza domn al Moldovei.
În 1822, Ionică Tăutu a redactat Constituţia cărvunarilor (înaintată domnitorului Ioniţă Sandu
Sturdza), iar Simion Marcovici semnează Aşezământul politicesc. Primul susţinea „monarhia marginită şi
moştenitoare” şi revendicări precum garantarea libertăţii persoanei, a egalităţii în faţa legilor sau formarea
unei adunări reprezentative – Sfatul Obştesc, iar al doilea organizarea statului pe baza separării puterilor.
Treptat, mişcările politice au căpătat o organizare mai închegată, cu aderenţă în rândul boierimii
liberale, intelectualilor şi orăşenilor.
Reformele propuse de Eufrosin Poteca urmăreau: instituirea impozitului pe venit, libertatea tiparului
şi a ocupării funcţiilor administrative.
Gruparea naţională din Ţara Românească din jurul lui Ion Câmpineanu a elaborat în 1838, două
documente referitoare la organizarea Ţării Româneşti. Primul, intitulat Act de unire şi independenţă, cerea
înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist, unirea principatelor într-un regat al Daciei,
alegerea unui domn ereditar. Al doilea act era un proiect de constituţie, Osăbitul act de numire a suveranului
românilor. Activităţi asemănătoare desfăşura şi societatea secretă Frăţia (1843), care avea înscrise în
program obiective precum: unirea Ţării Româneşti cu Moldova, independenţa acestora, emanciparea
clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Societatea Frăţia, a avut un rol principal în pregătirea şi
desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească.
58
Proiectul politic paşoptist

Context

Anul 1848 s-a afirmat în plan european, atât prin grăbirea procesului de afirmare a principiului
suveranităţii naţiunilor în faţa legitimităţii monarhiilor, cât şi prin schimbarea raportului de forţe pe
continent. Revoluţiile de la 1848 au fost o continuare a Revoluţiei franceze din 1789, eveniment ce încercase
să impună principiile de organizare a statului modern. Pe de altă parte, revoluţiile reprezintă reacţia
popoarelor europene împotriva sistemului stabilit de monarhiile absolutiste în urma Congresului de la Viena
din 1815.
Proiectele reformatoare elaborate în Tările Române de la începutul secolului al XIX-lea au atins
punctul culminant prin Revoluţia de la 1848-1849. Aceasta avea să cuprindă, într-un singur program,
propunerile de reforme pentru care activaseră reprezentanţii românilor în perioada anterioară. Prin programul
de la 1848, românii îşi afirmau dorinţa de a se alătura naţiunilor europene moderne.

Factorii favorabili declanşării revoluţiei române de la 1848

Pentru intelectualii români, anul 1848 a marcat triumful ideii de naţiune. În ambele Principate şi în
Imperiul habsburgic ei şi-au justificat cererile de independenţă sau autonomie politică prin invocarea
dreptului legitim la autodeterminare al unei comunităţi etnice. În Ţara Românească şi Moldova, intelectualii
au căutat să desfiinţeze protectoratul Rusiei şi să restabilească echilibrul cu Imperiul Otoman, în timp ce în
Transilvania, Banat şi Bucovina ei şi-au propus să unească toţi românii într-un singur stat autonom.
Revoluţia de la 1848 din Principatele Române a fost, în primul rând opera intelectualilor liberali
paşoptişti, care recunoşteau în Apus un model politic şi cultural demn de urmat şi la ei acasă.
Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în nemulţumirea generală a tuturor
claselor sociale din Principate, faţă de condiţiile politico-economice existente.

Forme de acţiune ale românilor la 1848

Ca în orice revoluţie democratică, distingem într-o primă fază două planuri de manifestare ale
spiritului naţional, două comportamente, cel ţărănesc, tradiţional şi cel burghez, liber-democrat, al elitei
intelectuale şi al burgheziei. Intelectualitatea a prelungit în primele luni ale revoluţiei tradiţia legalistă,
petiţionară din mişcarea românească, caracteristică perioadei premergatoare revoluţiei de la 1848.
Convocarea unor adunări populare la initiaţiva elitei a marcat începutul procesului de organizare a revoluţiei,
ce a urmărit fuziunea celor două tipuri distincte de comportament. Apelul la adunarea naţională ca organism
suprem care să decidă în afacerile naţionale are şi o altă semnificaţie, mai ales în Transilvania. Ea opune
dreptului istoric al guvernanţilor, întemeiat pe cucerire, ideea democratică a reprezentativităţii unui popor,
argumentului istoric pe cel demografic cantitativ, minorităţii privilegiate un întreg popor, naţiunii politice de
sorginte medievală, naţiunea etnică. Tactica legalistă propusă de intelectualitatea românească a dominat la
începutul revoluţiei în toate teritoriile româneşti. O inovaţie o constituie în această revoluţie şi abandonarea
principiilor elitiste în favoarea reprezentativităţii naţiunii, încorporând în naţiune mulţimea poporului. În Ţara
Românească s-a format un Comitet revoluţionar însărcinat cu organizarea unei revolte armate. Principiile
exprimate de către Comitetul revoluţionar de la Islaz (9-21 iunie 1848) îşi au sorgintea în evoluţia ideilor
cuprinse în memorandumurile boierilor reformatori, în proclamaţia dată de Tudor Vladimirescu şi în
aspiraţiile boierilor liberali din adunările legislative din cele două Principate. Mişcările revoluţionare au
continuat la Bucureşti, ducând la instaurarea unui guvern provizoriu (14-26 iunie 1848), format în majoritate
din tineri intelectuali liberali. Guvernul revoluţionar a încercat să-şi consolideze poziţia prin promovarea
unor reforme şi înfiinţarea de noi instituţii.

59
Factorii care au împiedicat înfăptuirea programelor revoluţionare la 1848-1849

În Ţara Românească, intervenţia străină a pus capăt activităţii şi existenţei guvernului revoluţionar şi
a curmat eforturile acestuia privind reforma. Cooperarea dintre Rusia şi Poarta Otomană a spulberat
speranţele de supravieţuire ale guvernului provizoriu. Acesta a fost înlocuit cu o locotenenţă domnească
(organism politico-administrativ care ţinea locul domnului şi exercită atribuţiile sale), formată din I. H.
Rădulescu, Nicolae Golescu, Christian Tell şi mai apoi de un caimacam (locţiitor al domnului). Din
septembrie 1848, ruşii au instituit controlul asupra Tării Româneşti şi Moldovei. La 13 septembrie armata
otomană a intrat în Bucureşti, intervenţia armată punând capăt revoluţiei şi în Ţara Românească. În Moldova
nu s-au desfăşurat confruntări militare, revoluţionarii desfăşurându-şi cea mai mare parte a acţiunilor în exil,
deoarece domnitorul Mihail Sturdza a luat măsuri împotriva acestora de teama unei intervenţii din partea
Rusiei.
În Transilvania, acţiunile românilor îndreptate împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria au eşuat. La
18/30 mai 1848, Dieta de la Cluj a votat pentru anexarea Transilvaniei la Ungaria.
Pentru revoluţia română din Transilvania, adunarea din septembrie 1848 de la Blaj a însemnat
începutul insurecţiei, abandonarea legalităţii şi asumarea revoluţiei ca mijloc pentru transpunerea în practică
a programului autodeterminării, înarmarea poporului şi organizarea Transilvaniei pe baza principiului de
naţionalitate. A început formarea gărzilor militare româneşti sub conducerea lui Avram Iancu şi Axente
Sever. În Transilvania, armata română urma să lupte pe două fronturi: împotriva habsburgilor şi împotriva
revoluţiei maghiare. În perioada aprilie-iulie 1849, într-o încercare de a salva revoluţia naţională, Nicolae
Bălcescu a căutat să facă posibilă reconcilierea dintre guvernul ungar şi Avram Iancu. Înţelegerea s-a încheiat
prea târziu, deoarece în august 1849 forţele austriece şi ruseşti au reuşit să înfrângă armata maghiară la Şiria
(lângă Arad), punând astfel capăt revoluţiei din Transilvania.
Revoluţia de la 1848 a demonstrat că pentru reforma societăţii nu era de ajuns unitatea de acţiune a
românilor sau conştiinţa naţională. Fără unitatea statală nu se putea trece la modernizarea internă a statului,
după cum nu se putea obţine nici independenţa.

Statul român modern – înfăptuire şi modernizare

Contextul intern şi internaţional

Unirea Principatelor a fost, din punct de vedere politic, ideea centrală a perioadei ce a urmat
revoluţiei de la 1848. Condiţiile interne şi internaţionale au fost influenţate şi de încheierea la 19 aprilie 1849
a Convenţiei de la Balta Liman, între puterea suzerană (Imperiul Otoman) şi puterea protectoare (Rusia), care
îngrădea şi mai mult autonomia internă a Principatelor. Poarta şi Rusia îşi arogă dreptul numirii domnilor,
Poarta numea şi Rusia aviza. Au fost numiţi Barbu Ştirbei (Ţara Românească) şi Grigore Alexandru Ghica
(Moldova), durata domniilor reducându-se la şapte ani. Adunările obşteşti erau dizolvate şi înlocuite cu
adunări compuse exclusiv din marii boieri (Divanuri Legislative).
Mişcarea unionistă şi efortul de modernizare s-au desfăşurat într-un context internaţional dificil, sub
ocupaţii străine, ostile fie liberalizării politice interne (Rusia), fie aspiraţiilor naţionale panromâneşti (Austria,
Turcia).

Principatele între diplomaţie şi interesele marilor puteri

În străinătate, românii şi-au propovăduit cauza după 1848 mai ales în rândurile revoluţionarilor
europeni (G. Mazzini, Ledru-Rollin), alături de care credeau în victoria revoluţiei general europene. Odată cu
venirea la putere a lui Napoleon III în Franţa, după 1852, unioniştii şi-au schimbat direcţia, orientându-se cu
precădere către curţile europene considerate a fi favorabile cauzei româneşti. Memorii au fost adresate
Parisului şi Londrei, iar diferite articole favorabile unirii au fost publicate în presa franceză, engleză şi
italiană.

60
 Deteriorarea relaţiilor dintre Rusia şi Imperiul Otoman a dus în 1853 la declanşarea Războiului
Crimeei, cu consecinţe şi asupra situaţiei interne din Principate. Înfrângerea Rusiei a fost sancţionată prin
încheierea protectoratului pe care l-a exercitat asupra Principatelor.
Prevederile Tratatului de la Paris (18/30 martie 1856), ce a urmat războiului Crimeii, au influenţat
dezvoltarea politică a Principatelor. Deşi au rămas sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Principatele
beneficiau de protecţia colectivă (statut internaţional care indică o autonomie sub controlul marilor puteri).
Toate părţile semnatare, inclusiv Imperiul Otoman, recunoşteau autonomia Principatelor, dreptul fiecăruia de
a avea o armată naţională, de a emite legi şi de a face comerţ liber cu alte ţări. Marile puteri au creat o
comisie specială de anchetă pentru a strânge informaţii şi a face recomandări asupra noii forme de
guvernământ a Principatelor. Puterile garante (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Prusia, Sardinia, Austria şi
Imperiul Otoman) au pregătit alegerea unei adunări consultative speciale, adunarea ad-hoc în fiecare
Principat, având misiunea de a face cunoscută comisiei poziţia românilor în privinţa unirii.

Modalităţi de amestec ale marilor puteri în problemele interne ale Principatelor

Tratatul de la Paris a deschis o nouă etapă în lupta pentru realizarea unirii sub controlul puterilor
garante, iar populaţia pentru a fi consultată în privinţa unirii, urma să-şi aleagă adunările în 1857.
În privinţa Principatelor, aplicarea clauzelor Tratatului de la Paris s-a realizat prin acţiuni interne şi
negocieri între marile puteri. Prima acţiune a fost aceea a alegerii adunărilor în 1857, atât în Moldova, cât şi
în Tara Românească. Lupta îi opunea pe partizanii unirii aflaţi faţă în faţă cu antiunioniştii. Reprezentanţii
Imperiului Otoman au falsificat alegerile. În acest context, Napoleon III ameninţa în iulie 1857 ruperea
relaţiilor cu Poarta. Unioniştii au câştigat alegerile pentru adunările ad-hoc din ambele Principate. Cele două
adunări s-au întrunit în octombrie 1857 şi au elaborat rezoluţii (hotărâre luată în urma unei dezbateri
colective) prin care cereau unirea, autonomia şi o garantare colectivă a noii ordini de către marile puteri.
Poarta refuză să accepte revendicarea unirii, pe care o considera contrară Tratatului de la Paris. În
1858, comisia de anchetă a prezentat raportul său către marile puteri asupra dorinţelor românilor, exprimate
în adunările ad-hoc. Marile puteri au semnat în 7/19 august 1858, Convenţia de la Paris cu scopul de a oferi
Principatelor o organizare definitivă. Se recunoştea dreptul la unire, dar fiecare Principat îşi menţinea
domnul, pământean nu străin, aşa cum se ceruse în rezoluţiile adunărilor ad-hoc, precum şi guverne separate.
Marile puteri au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei şi Tării Româneşti, cum se numeau prin
acest act, să se autoadministreze, fără amestec din partea Imperiului Otoman. În ceea ce privea drepturile
fundamentale ale cetăţenilor, a însuşirilor şi îndatoririlor conducătorilor politici, ea prelua atributele unei
constituţii. O Comisie Centrală se întrunea periodic la Focşani, pentru a dezbate legile de interes comun, şi
tot la Focşani funcţiona Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în
grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor.

Înfăptuirea unirii

Principala atribuţie a comisiilor provizorii era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări
elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii
moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost
ales domn cu unanimitate de voturi la 5 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a
fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a
anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Ţara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau
însă scindaţi. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârşit prin
a se ralia candidatului partidei naţionale care a fost ales la 24 ianuarie 1859, domn al Ţării Româneşti. Astfel
românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional român modern.

61
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

a) Alexandru Ioan Cuza şi alinierea europeană

Principalele aspecte ale domniei lui Cuza au vizat recunoaşterea unirii pe plan internaţional, iar în
plan intern modernizarea statului, practic punerea în aplicare a programelor revoluţiei paşoptiste.
Recunoaşterea internaţională a unirii, oferea un cadru favorabil pentru înfăptuirea reformelor. Marile
puteri s-au întrunit la Paris la 26 martie 1859. Cu excepţia Austriei şi Imperiului Otoman, celelalte puteri au
recunoscut actul de la 24 ianuarie. Recunoaşterea oficială a unirii de către puterile garante s-a realizat în
cadrul Conferinţei de la Constantinopol din 22 noiembrie 1861. Al. I. Cuza proclama la 11 decembrie
înfaptuirea unirii depline şi naşterea naţiunii române.
În plan intern Cuza a trecut la o repunere în ordine a ţării după modelul Europei. S-a trecut la
unificarea serviciilor publice din cele două ţări. Armata se unificase sub comanda unică. Liniile telegrafice şi
serviciile vamale erau unitare. După proclamarea unirii depline, s-a trecut la unificarea guvernelor şi a
adunărilor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite,
condus de conservatorul Barbu Catargiu. Parlamentul unic îşi va deschide lucrările la 24 ianuarie 1862, iar
oraşul Bucureşti devenea capitala noului stat. Comisia Centrală de la Focşani îşi înceta astfel activitatea. Se
puneau bazele unui sistem politic modern. Instituţiile statului naţional au fost create, înlocuind o
suprastructură bazată pe monopolul de putere al unei singure clase, boierii. Grupările politice au devenit
instrumentul indispensabil funcţionării acestor instituţii, iar circulaţia liberă a ideilor a servit schimbărilor
necesare la nivelul societăţii. Cele două principale tendinţe ale domniei lui Cuza au fost liberalismul şi
conservatorismul. Domnul a colaborat pe parcursul domniei mai ales cu liberalii moderaţi.

b) Proiectul Cuza-Kogălniceanu
Începând cu octombrie 1863 şi până în ianuarie 1865, Cuza a încredinţat conducerea ţării unui guvern
de orientare liberală condus de Mihail Kogălniceanu, adeptul unor reforme interne radicale.
Nemulţumit de tendinţele manifestate de legislativ, domnul a dizolvat Adunarea la 2 mai 1864. Pentru
a-şi consolida poziţia, acesta a promulgat o nouă lege electorală şi un nou act/statut cu rol de constituţie.
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris reflecta nemulţumirea lui Cuza faţă de Adunările
reprezentative, ducând astfel la schimbarea fundamentală a relaţiei dintre ramura executivă şi cea legislativă
a guvernului. Statutul a subordonat legislativul domnitorului, deoarece îi garanta acestuia puteri cum ar fi
dreptul unic de a iniţia o lege (elaborată de Consiliul de Stat) şi dreptul de veto (mă opun) asupra proiectelor
de lege adoptate de adunare. Conform prevederilor Statutului Dezvoltător, prin înfiinţarea Senatului (Corpul
Ponderator) se trecea de la sistemul unicameral la cel bicameral.
Mutaţia esenţială a României postpaşoptiste constă în transformarea raporturilor economice şi sociale
impuse de reforma agrară din 1864. Statutul ţăranilor şi organizarea muncii au fost modificate, raportul cu
pământul este definit prin proprietate. Proiectele avansate prin proclamaţia din iunie 1848 îşi găseau acum
aplicarea. Reforma de la 1864 era un produs al anului 1848. Legea rurală din 14 august 1864, recunoştea
drepturile depline de proprietate ale clăcaşilor asupra pământului pe care îl aveau. Întinderea suprafeţelor de
pământ distribuite în proprietate era în funcţie de mijloacele de muncă de care dispuneau ţăranii. Legea limita
suprafaţa de pământ disponibilă ţăranilor la două treimi din moşia proprietarului. Efectul reformei a însemnat
desfiinţarea şerbiei, eliberarea pământului, libertatea de mişcare a ţăranului proprietar, libertatea de
transmitere a acestor pământuri prin moştenire, elemente care corespundeau unei noi filozofii liberale,
capitaliste. Pe termen lung, au existat şi elemente defavorabile ţărănimii. Moştenirea atrăgea după sine
divizarea, împărţirea şi împrăştierea parcelelor disponibile. Dintre consecinţele imediate ale reformei, cea
mai evidentă a fost acordarea a 1 810 311 hectare de pământ unui număr de 463 554 familii de ţărani.
Moştenirea regulamentară trebuia înlăturată şi adoptată o nouă lege. S-au elaborat astfel coduri de
procedură civilă şi criminală. Codul civil din 1865, asigura individului libertăţi personale, garanta egalitatea
tuturor cetăţenilor în faţa legii şi apăra proprietatea privată. Codul civil şi codul penal, alcătuit după modelul
francez (din 1810) şi prusac (din 1851), asigurau organizarea modernă a statului şi în materie juridică. În
1864, domnul a promulgat legea învăţământului general, care reglementa instruirea la toate nivelele,

62
acordând o atenţie particulară învăţământului primar, prin stabilirea principiului de gratuitate şi obligativitate
al acestuia. Al. I. Cuza a înfiinţat şi primele universităţi: Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
Din punct de vedere economic, cea mai importantă dintre legile referitoare la biserică se referea la
secularizarea pământurilor mănăstireşti, care reprezentau aproape un sfert din teritoriul naţional. Legea din
1863, a transferat aceste întinse suprafeţe agricole sub controlul statului. La 1 decembrie 1864 s-a înfiinţat
Casa de Economii şi Consemnaţiuni, instituţie care va avea un rol însemnat în dezvoltarea economică a ţării.
Conservatorii şi liberalii radicali nemultumiţi de poziţia lui Cuza faţă de reforme s-au grupat în
„monstruoasa coaliţie” care urmărea înlăturarea domnului şi aducerea unui principe străin. Acţiunile
„monstruoasei coaliţii” s-au soldat cu înlăturarea lui Cuza de la tron la 11 februarie 1866.

Importanţa domniei lui Cuza

Dezideratele revoluţiei de la 1848 au devenit realitate într-o perioadă în care, pe plan intern,
tendinţele conservatoare erau puternice, iar pe plan extern, Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman nu renunţaseră a
considera Principatele ca teritorii asupra cărora aveau drepturi depline. În timpul domniei lui Cuza au fost
create într-un ritm intens instituţii statale moderne. Nu a existat domeniu în care să nu se fi înregistrat
progrese. România a intrat pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional, ci şi ca stat modern.

Cucerirea indepentenţei de stat

„Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!”

(Mihail Kogălniceanu, 9 mai 1877, în Parlamentul României)
Context

După 1772, elita politica românească solicitase în memoriile adresate marilor puteri, statutul de
independenţă pentru Principatele române. Diferite proiecte şi planuri din preajma anului 1848 ale
revoluţionarilor munteni şi moldoveni, aflaţi în legatură cu activitatea revoluţionarilor polonezi, aveau ca
obiectiv dobândirea independenţei. Adversarul comun era Rusia care, prin „articolul adiţional” la
Regulamentele Organice, urmărea să-şi sporească controlul asupra Principatelor. Românii considerau că o
înţelegere cu sultanul, pe cale paşnică, s-ar fi putut realiza, iar principala piedică în calea reformelor interne o
constituia ţarul. Aceeaşi ostilitate era manifestată şi faţă de habsburgi, fapt care a permis, în timpul domniei
lui A.I. Cuza, o apropiere de revoluţionarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care înfloreau la
jumatatea secolului al XIX-lea. Nicolae Bălcescu a susţinut şi el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851),
reţinând atenţia cel care viza fondarea Statelor Unite ale Dunării care ar fi grupat pe români, maghiari şi
„iugoslavi.” Ion Heliade Rădulescu dorea o „republică universală a Europei.” Mai realiste au fost planurile
de înţelegere balcanică. Astfel, în 1863, Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia peste capul Porţii, relaţii
continuate după venirea lui Carol I la tronul ţării, prin semnarea unui tratat în 1868. Cei doi monarhi au
susţinut mişcarea revoluţionarilor bulgari, iar în 1866 şi 1869, oamenii politici români se consultau cu
emisarii guvernului grec în vederea unei acţiuni comune antiotomane.
Redeschiderea „crizei orientale” în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, a
oferit ocazia unei acţiuni politice şi militare pentru dobândirea independenţei. Carol I ridicase această
problemă în faţa Consiliului de Miniştri încă din 1873. Clasa politică susţinea ideea, dar existau deosebiri de
vederi asupra căilor şi metodelor prin care se putea realiza. Cei mai mulţi liberali (între care I.C. Brătianu, M.
Kogălniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia în vederea unei acţiuni antiotomane deschise. Schimbarea de
atitudine faţă de aceasta era legată de eşecul rus în războiul Crimeei şi de ostilitatea faţă de Imperiul
habsburgic, devenit Austro-Ungaria în 1867, cu toate consecinţele care decurgeau de aici pentru românii din
imperiu.
Conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanţiei colective din 1856 era neutralitatea veşnică
a teritoriului românesc singurul obstacol în calea expansiunii ruse. Formaţi la şcolile din Germania, ei
vedeau în panslavism cea mai serioasă ameninţare. Noul guvern liberal condus de Ion C. Brătianu (1876) cu

63
Mihail Kogălniceanu la externe, spera să obţină independenţa pe cale paşnică. Criza s-a agravat în 1876.
Serbia şi Muntenegru au declarat război Turciei, iar bulgarii au declanşat mişcarea de eliberare, parte din
detaşamentele lor înarmate fiind pregătite chiar pe teritoriul românesc.
Printr-un memoriu guvernul român solicita, în iulie 1876, Porţii şi puterilor garante recunoaşterea
individualităţii statului român şi a numelui de România, dar acesta era primit cu ostilitate. În decembrie 1876,
Dimitrie Brătianu iniţia un demers diplomatic la Constantinopol, cerând „garanţii speciale pentru.”
Tratativele româno-otomane eşuau însă, ca urmare a adoptării Constituţiei lui Midhat-paşa prin care statul
român era declarat „provincie privilegiată” a imperiului. Nici apropierea de Rusia din octombrie 1876, când
o delegaţie condusă de I.C. Brătianu şi Kogălniceanu propusese la Livadia, în Crimeea, ţarului Alexandru al
II-lea şi cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes.
Austro-Ungaria şi Rusia se întelegeau prin Convenţia de la Budapesta, semnată la 3 ianuarie 1877, cu
privire la schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso-turc (Rusia ar fi
anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi mulţumit cu Bosnia şi
Herţegovina).
Rusia a semnat cu România la 4 aprilie 1877, Convenţia de la Bucureşti, privind trecerea armatei sale
prin teritoriul românesc spre Peninsula Balcanică, garantând integritatea teritorială a ţării. La 6 aprilie
România a decretat mobilizarea generală, iar la 12 aprilie a început trecerea armatei ruse prin teritoriul
românesc spre Balcani.

Declararea independenţei de stat a României şi participarea la războiul de independenţă

Încă din aprilie la Dunăre s-a instalat starea de război, prin bombardarea de către turci a localităţilor
de pe malul românesc şi prin răspunsul dat de armata română. Aceasta a permis proclamarea independenţei
de stat a României la 9 mai 1877. Interpelat de Nicolae Fleva, reprezentantul opoziţiei din Adunarea
Deputaţilor, ministrul de externe, M. Kogălniceanu declara: „Suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu
Înalta Poartă [...] suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare.” După acest discurs, Camera a
adoptat o moţiune prin care declara „independenţa absolută a României.” La 10 mai moţiunea a fost
prezentată domnitorului Carol I care a dat o Proclamaţie către ţară, semnată de toti miniştrii. Pe Dunăre, mica
flotilă a ţării participa la neutralizarea şi distrugerea monitoarelor turceşti, iar artileria română acoperea, în
luna iulie, trecerea armatei ruse în Peninsula Balcanică. Curând ofensiva rusă a fost oprită în faţa sistemului
de fortificaţii de la Plevna şi în pasul Şipka. După două asalturi nereuşite asupra Plevnei, marele duce
Nicolae, fratele ţarului, care comanda armata rusă pe frontul de la Plevna i-a cerut în mod expres, prin
telegrama din 19 iulie 1877, lui Carol I să se alăture armatei sale. Deşi nu a existat o convenţie militară între
cele două ţări (România şi Rusia), armata română a trecut în sudul Dunării şi a luat parte la atacul asupra
Plevnei din 30 august 1877, în care, după pierderi grele, a fost cucerită reduta Griviţa I. După un lung asediu,
Plevna a capitulat pe 28 noiembrie 1877, în frunte cu generalul Osman Paşa. Armata română a cucerit de
asemenea Rahova şi a înaintat în vestul Peninsulei Balcanice până către Vidin şi Belogradcik. În ianuarie
1878 otomanii au capitulat.

Recunoaşterea internaţională a independenţei

În ultima parte a războiului, Rusia a arătat o atitudine neprietenoasă faţă de România, afirmându-şi
intenţia de a anexa sudul Basarabiei. Acest fapt a atras protestul Parlamentului de la Bucureşti (ianuarie
1878). Deşi contribuise pe plan militar la înfrângerea Turciei, România nu a fost acceptată la tratativele de
pace de la San Stefano (19 februarie 1878). Jocul de interese al Marilor Puteri a făcut ca tratatul de pace
semnat la San Stefano să fie înlocuit de cel de la Berlin (1 iulie 1878). Se recunoştea independenţa României
în anumite condiţii: răscumpararea de către guvernul român a acţiunilor Societăţii Strousberg (care construise
drumurile de fier), modificarea articolului 7 din Constituţie, pentru a se acorda cetăţenia română şi
locuitorilor de altă religie decât cea creştină. Tratatul a impus şi „rocada” unor teritorii: statul român primea
Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor şi era nevoit să cedeze Rusiei sudul Basarabiei. Cucerirea
independenţei de stat deschidea astfel perspective noi pentru dezvoltarea şi întregirea României.

64
Statul în slujba idealului naţional
„Acum ori niciodată!”
(deviza armatei române la trecerea în Transilvania)

Poziţia societăţii româneşti faţă de Primul Război Mondial

Primul Război Mondial a început la 28 iulie 1914 cu declaraţia de război adresată Serbiei de către
Austro-Ungaria, ca urmare a asasinării prinţului moştenitor, de către un student naţionalist sârb. Carol I şi
politicienii români aveau motive întemeiate să se teamă de război pentru că poziţia geografică a României
facea inevitabilă prezenţa ei într-un conflict european în expansiune. Instituţiile statului, partidele politice şi
opinia publică manifestau opinii diferite faţă de poziţia României în acest conflict.
a) instituţiile statului
Poziţia oficială faţă de război a fost stabilită în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia din 3 august
1914, unde s-a hotărât adoptarea politicii de neutralitate. Şedinţa a fost prezidată de rege şi la ea au participat
membrii guvernului, foşti prim-ministri şi conducătorii principalelor partide politice care au cântărit două
opţiuni posibile. Prima era intrarea imediată în război alături de Puterile Centrale, susţinută de Carol I care si-
a exprimat încrederea în victoria Germaniei. În faţa puternicului curent în favoarea neutralităţii, exprimat de
conducătorii de partide, regele a consimţit la hotărârea lor, punând astfel în evidenţă rolul său de monarh
constituţional.
La 10 octombrie 1914, când a murit regele Carol, responsabilitatea politicii externe a fost asumată de
Ion I.C. (Ionel) Brătianu. Deşi simpatiile sale mergeau spre Antanta, nici el şi nici succesorul lui Carol,
regele Ferdinand, nu aveau vreo intenţie de a abandona starea de neutralitate până în momentul în care nu
erau siguri de realizarea obiectivelor naţionale. Guvernul liberal era adeptul expectativei armate pentru
pregătirea războiului şi realizarea unităţii naţionale.
b) partidele politice
În cadrul Partidului Conservator s-au format 4 grupări, cu opinii diferite. Gruparea condusă de Titu
Maiorescu şi Alexandru Marghiloman se pronunţa pentru neutralitate şi pentru menţinerea bunelor relaţii cu
Germania si Austro-Ungaria. O altă grupare condusă de Nicolae Filipescu susţinea intrarea în război
împotriva Puterilor Centrale. Gruparea formată în jurul lui Take Ionescu susţinea intrarea în război alături de
Antanta. Susţinătorii intrării în război de partea Puterilor Centrale se grupaseră în jurul lui Petre P. Carp.
Partidul Naţional Liberal s-a orientat potrivit punctului de vedere susţinut de preşedintele partidului
Ionel Brătianu, a cărui idee centrală era legată de întregirea naţională.
Mişcarea socialistă s-a pronunţat pentru neutralitatea definitivă.

c) opinia publică
Susţinea intrarea României în război alaturi de Antanta în vederea realizării dezideratului naţional.

65
Diplomaţie şi război

Ion I.C. Brătianu a purtat negocieri cu Antanta, intermitent în 1915 şi la începutul anului 1916.
Antanta ducea negocieri cu Bucureştiul în funcţie de înaintarea apoi de stagnarea frontului rusesc, de
expediţia anglo-franceză, de deschiderea strâmtorilor maritime din primăvara lui 1915. Locul principal între
condiţiile impuse de Brătianu era garanţia scrisă că România îşi va împlini dezideratul naţional ca urmare a
implicării sale în conflict. Aliaţii occidentali au acceptat condiţiile lui Brătianu în iulie 1916.
La 4 august 1916, Ion I.C. Brătianu şi reprezentanţii politici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei
la Bucureşti au semnat convenţiile politice şi militare care stabileau condiţiile intrării României în război. De
importanţă imediată erau prevederile referitoare la un atac împotriva Austro-Ungariei, nu mai târziu de 15
august şi recunoaşterea dreptului românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare şi la unire cu Regatul
României. Consiliul de Coroană român a aprobat oficial tratatele şi a declarat război Austro-Ungariei la 14
august. În ziua următoare, Germania a declarat război României. Turcia şi Bulgaria i-au urmat exemplul.
Prima fază a campaniei a început în noaptea de 14-15 august 1916, când trupele române au trecut în
Transilvania. Ele au înaintat constant ocupând un număr de oraşe printre care şi Braşovul. Situaţia la sudul
Dunării, devenise alarmantă, deoarece în Dobrogea fusese declanşată ofensiva bulgaro-germană condusă de
feldmareşalul August von Mackensen. Înaltul Comandament a transferat trupe din Transilvania care au
încetinit şi apoi au oprit ofensiva inamică.
Linia de apărare mai spre vest nu a putut rezista puternicei ofensive lansate de armatele austriacă şi
germană pe valea Jiului. Craiova a căzut pe 8 noiembrie şi armata română s-a retras la est de râul Olt.
Armatele austriacă şi germană au înaintat către râurile Argeş şi Neajlov, unde, între 17 şi 20 noiembrie 1916
a avut loc bătălia decisivă. Înfrângerea armatei române a dus la o retragere generală şi armatele germane au
intrat în Bucureşti la 23 noiembrie. Frontul s-a stabilizat la sfârşitul lunii decembrie în sudul Moldovei.
Guvernul, administraţia şi armata s-au stabilit la Iaşi, oraş care devenea capitala României. Războiul s-a
reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917, când generalul Averescu a pornit ofensiva de lânga Mărăşti, în
cadrul efortului general aliat pe fronturile din est şi vest de a învinge Puterile Centrale. Lupte îndârjite au
avut loc la Mărăşesti şi Oituz, când armata română a oprit înaintarea trupelor austriece şi germane şi a pus
capăt ofensivei acestora.
Revoluţia bolşevică din 1917, urmată de părăsirea războiului de către Rusia, ameninţa să
dezorganizeze frontul de luptă şi să submineze stabilitatea socială şi politică din Moldova.
La 18 februarie 1918, noul guvern bolşevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile
Centrale şi a ieşit din război, lipsind România de sprijinul rus şi izolând-o de Occident. În aceste condiţii,
guvernul român condus de conservatorul pro-german Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de la
Bucureşti (7 mai 1918), prin care România devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale.
Evenimentele hotărâtoare pe câmpurile de luptă au schimbat soarta României. Pe frontul de vest,
Aliaţii au zădărnicit ofensiva germană finală din iulie 1918 şi au început să înainteze constant spre Germania,
iar în nordul Italiei au respins armatele austro-ungare şi au obligat Austro-Ungaria să accepte un armistiţiu la
3 noiembrie. La 10 noiembrie, regele Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război şi la 1 decembrie 1918
a intrat în Bucureşti în fruntea trupelor sale.

66
Statul naţional unitar român
„Unirea necondiţionată şi pentru vecie.”
(Congresul General al Bucovinei, 15/28 noiembrie 1918)

Contextul înfăptuirii Unirii

Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional. Acest proces
istoric, desfăşurat în întreg spaţiul de locuire românesc, a înregistrat puternice manifestări în 1784, 1821,
1848-1849. A avut apoi ca evenimente cardinale, unirea Moldovei şi Munteniei (1859) şi independenţa
României.
Organizaţi în state separate din punct de vedere politic, ameninţati mereu de expansiunea vecinilor
mai puternici, românii şi-au păstrat întotdeauna conştiinţa că aparţin aceluiaşi popor, că au aceeaşi geneză.
Primul Război Mondial a constituit ocazia formării României Mari. Nu victoriile militare au stat la
temelia statului naţional român, ci actul de voinţă al naţiunii române. Sacrificiile ei în campania anilor 1916-
1917 au fost răsplatite de izbânda idealului naţional, în condiţiile prăbuşirii autocraţiei ţariste şi a destrămării
monarhiei austro-ungare, precum şi al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului
naţionalităţilor.

Înfăptuirea Unirii

Unirea teritoriilor româneşti cu România în anul 1918 a urmat trei etape: autonomia, independenţa, unirea.

1. Autonomia
a) Basarabia
La începutul lunii aprilie 1917, s-a format la Chişinău Partidul Naţional Moldovenesc, al cărui
preşedinte a fost ales Vasile Stroescu. Partidul şi-a înscris în programul său ca obiectiv principal obţinerea
autonomiei Basarabiei. La 8octombrie 1917, Congresul ostaşilor moldoveni întrunit la Chişinău a proclamat
autonomia Basarabiei.
În 2-6 noiembrie 1917 a avut loc Congresul de constituire al Sfatului Ţării, organismul coordonator al
luptei pentru unire, ales pe baze democratice. Sfatul Ţării era condus de Ion Inculeţ şi avea ca organ executiv
Consiliul Directorilor Generali (un guvern, condus de Petre Erhan). La 2 decembrie 1917, acest organism de
conducere a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Primul preşedinte al acesteia a fost ales Ion
Inculeţ, iar puterea executivă a fost preluată de către guvern.
b) Bucovina
Românii din acest teritoriu românesc s-au integrat luptei popoarelor din Imperiul Austro-Ungar
pentru autodeterminare. În octombrie 1918, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit
Consiliul Naţional Român (C.N.R.), condus de Constantin Iosipescu Grecul şi George Grigorovici. La 9
octombrie 1918 C.N.R. a cerut, în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de
secesiune. Urmatoarea etapă a fost constituirea la 14 octombrie 1918 a Adunării Constituante a Bucovinei,
din care făceau parte reprezentanţi ai locuitorilor, în majoritate români. Preşedinte al acestui organism a fost
ales Iancu Flondor. Adunarea Constituantă a hotărât unirea Bucovinei cu celelalte provincii româneşti din
imperiu într-un stat naţional. S-a format şi un Consiliu Naţional ca organ reprezentativ.
c) Transilvania
În cursul anului 1918, monarhia habsburgică a fost supusă presiunii popoarelor pentru
autodeterminare. Congresul naţiunilor din imperiu, desfăşurat în aprilie 1918 la Roma, adoptase hotărârea
fiecăreia dintre acestea de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional
existent. În aceste condiţii, la 12 octombrie 1918, reprezentanţii Partidului Naţional Român întruniţi la
Oradea au adoptat o Declaraţie în care proclamau libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria şi
asumarea suveranităţii în teritoriul naţional. Alexandru Vaida Voevod a prezentat această Declaraţie de
autodeterminare în Parlamentul Ungariei la 18 noiembrie 1918.

67
2. Independenţa
a) Basarabia
Consiliul Directorilor Generali, confruntat cu dezordinile şi distrugerile provocate de trupele ruseşti în
retragere şi cu încercările bolşevicilor de a prelua puterea în teritoriu, a solicitat sprijinul militar al guvernului
român. La 12 ianuarie 1918, armata română a trecut Prutul şi a restabilit ordinea în Basarabia.
La 23-24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării întrunit la Chişinău, a proclamat independenţa Republicii
Democratice Moldoveneşti şi separarea ei de Republica Federativa Rusă.
b) Bucovina
În acest teritoriu românesc au început să pătrundă trupe ucrainiene cu scopul de a-l ocupa şi anexa
Ucrainei. În aceste condiţii, Consiliul Naţional Român a solicitat sprijinul armatei române. Armata română a
intervenit pentru a restabili ordinea. La 12 noiembrie, Consiliul Naţional Român a stabilit instituţiile
Bucovinei.
c) Transilvania
Pentru coordonarea acţiunilor mişcării naţionale, la 30-31 octombrie 1918 s-a constituit la Arad
Consiliul Naţional Român Central, format din 6 reprezentanţi ai Partidului Social Democrat şi 6 reprezentanţi
ai Partidului Naţional Român. C.N.R.C. a publicat la 6 noiembrie 1918 manifestul „Către naţiunea română”,
în care erau argumentate drepturile românilor din teritoriile ce aparţineau atunci Ungariei, la autodeterminare.
La 9-10 noiembrie, C.N.R.C. a adresat guvernului maghiar o notă ultimativă, prin care cerea întreaga
putere de guvernare. Guvernul maghiar a trimis o delegaţie pentru tratative. Acestea s-au desfăşurat la Arad
în zilele de 13-14 noiembrie 1918. Tratativele au eşuat deoarece maghiarii recunoşteau doar autonomia
Transilvaniei şi nu separarea definitivă de Ungaria.
3. Unirea
a) Basarabia
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România. La 22 aprilie 1918, regele
Ferdinand semna decretul de promulgare a Actului Unirii Basarabiei cu România. Pentru administrarea
provizorie a Basarabiei a fost desemnat Consiliul Directorilor, până la preluarea acesteia de guvernul de la
Bucureşti.
b) Bucovina
La 28 noiembrie 1918 au început lucrările Congresului General al Bucovinei. Preşedintele
Congresului a fost ales Iancu Flondor, care a dat citire moţiunii prin care se hotăra „Unirea necondiţionată şi
pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul României.”
c) Transilvania
C.N.R.C. a publicat la 7 noiembrie 1918 textul convocării la Alba-Iulia a Adunării naţionale a
românilor. La 1 decembrie 1918 s-a desfăşurat Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, la care au
participat 1228 de delegaţi şi peste 100 000 de persoane. Adunarea a fost deschisă de către Gheorghe Pop de
Băseşti, iar Rezoluţia Unirii a fost prezentată de Vasile Goldiş. Adunarea Naţională de la Alba-Iulia a adoptat
Rezoluţia, care în primul său articol a proclamat „Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de
dânşii cu România.” Pentru conducerea Transilvaniei până la integrarea sa definitivă în statul român s-au
format: Marele Sfat Naţional cu rol legislativ şi Consiliul Dirigent, forul executiv.
La 24 decembrie 1918, Ferdinand a emis decretul de unire.

Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri

• Tratatul de la Saint Germain din 10 septembrie 1919, încheiat cu Austria, a recunoscut unirea Bucovinei cu
România.
• Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, încheiat cu Ungaria, a recunoscut unirea Transilvaniei cu România.
• Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, încheiat între România şi Turcia, Franţa, Italia şi Japonia, a
recunoscut unirea Basarabiei cu România.

68
Consecinţele unirii

La 1 Decembrie 1918 s-au pus bazele statului unitar român, prin unirea provinciilor româneşti aflate
sub dominaţie străină, motiv pentru care această zi este Ziua Naţională a României.
Noua Românie se deosebea în chip fundamental de cea existentă înainte de 1914. Crescuse în primul
rând ca suprafaţă, ajungând prin înglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei. Din punct de
vedere demografic, vechea unitate etnică era înlocuită cu o situţie nouă, în care alături de români coexistau şi
alte naţionalităţi, într-un procent însemnat. Din punct de vedere social, absorbirea noilor provincii nu a
modificat în chip substanţial structura populaţiei; în 1930 populaţia rurală reprezenta 78,9%.
Reformele din anii 1917-1923 au schimbat în chip radical vechile structuri sociale şi politice, dând
naştere din punct de vedere instituţional, unei Românii noi. În 1917 regele Ferdinand a semnat decretul
privind reforma agrară şi pe cel referitor la abolirea sistemului electoral censitar şi introducerea votului
universal. Diferitele prevederi ale reformei agrare s-au legiferat apoi în 1918-1920, până la votarea definitivă
a legii agrare în 1921, care desfiinţa practic marea proprietate, transformând România într-o ţară de mici
proprietari. Primele alegeri organizate pe baza sufragiului universal au avut loc în anul 1919.
Reforma agrară lichidase puterea economică a marii moşierimi, iar reforma electorală spărgea monopolul ei
politic.

69
 Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari

I. Secolul al XVIII-lea
I.1. Proiecte politice din secolul al XVIII-lea

Proiect politic Dată Autor Caracterisitici/Idei

- a iniţiat şi aplicat un program de
Constantin Mavrocordat reorganizare a instituţiilor fiscale,
- 1730-1769 domn alternativ în administrative şi judiciare în spiritul de
Moldova şi Ţara raţionalizare a statului;
Românească - prin reforma socială a desfiinţat şerbia
(1746 în Ţara Românească; 1749 în
Moldova)
- revenirea la domniile pământene;
- 1772 Boieri din Moldova şi - respectarea autonomiei;
Ţara Românească - unirea celor două ţări sub protecţia
Austriei, Rusiei şi Prusiei.
- autonomia şi neutralitatea ţării sub
garanţia Austriei şi Rusiei;
- obigaţiile către Poartă să se desfiinţeze
cu excepţia tributului;
- 1791 Divanul Ţării Româneşti - alegerea domnului dintre reprezentanţii
stărilor ţării;
libertatea comerţului;
- desfiinţarea raialelor.

70
II. Secolul al XIX-lea
II.1. Proiecte politice din prima jumătate a secolului al XIX-lea

Proiect politic Dată Autor Caracteristici/Idei

- program politic al mişcării revoluţionare din
1821 conduse de Tudor Vladimirescu;
- sinteză a proiectelor de reformă boiereşti din
perioada precedentă.
-idei:
Principiul suveranităţii poporului
(Adunarea Poporului);
Cererile norodului 1821 Tudor Vladimirescu Domn ales pe viaţă;
românesc Desfiinţarea privilegiilor boiereşti;
Promovarea în funcţii pe bază de merit;
Armată;
Reformă fiscală;
Desfiinţarea vămilor interne;
Desfiinţarea scutelnicilor şi posluşnicilor.
-idei:
Legiferarea drepturilor cetăţeneşti;
Respectul pentru proprietate;
Constituţia cărvunarilor 1822 Ionică Tăutu Libertatea comerţului, a presei;
Egalitatea în faţa legii;
Reforme în vederea modernizării structurilor
politice, administrative, juridice.

-idei:
Instituirea impozitului pe venit;
Proiect de reformă Eufrosin Poteca Libertatea tiparului;
Libertatea ocupării funcţiilor administrative.

Act de unire şi
independenţă şi Osăbitul
act de numire a
suveranului românilor
-idei:
Înlăturarea suzeranităţii otomane şi a
Partida Naţională protectoratului rusesc;
1838 condusă de Ion Unirea Principatelor într-un regat al Daciei
Câmpineanu Alegerea unui domn ereditar

-idei:
Proiectul liberal al Societatea secretă Unirea Ţării Româneşti cu Moldova
societăţii secrete ,,Frăţia” 1843 ,,Frăţia” Emanciparea clăcaşilor
Egalitatea cetăţenilor în faţa legii

71
 Proiect politic Dată Autor Caracteristici/Idei

-idei:
Petiţiunea- 27 martie Vasile Alecsandri Menţinerea protectoratului rus;
Proclamaţiune 1848 Funcţii acordate după merit;
Desfiinţarea cenzurii;
Îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor

-idei:
Respingerea anexării Transilvaniei la Ungaria
Recunoaşterea naţiunii române;
Petiţia Naţională 2-3 mai Simion Bărnuţiu Recunoaşterea Bisericii Ortodoxe Române;
1848 Libertatea cuvântului;
Şcoli româneşti.
-idei:
Unire;
Prinţipurile noastre Costache Negri, Independenţă;
pentru reformarea 12 mai 1848 Vasile Alecsandri Egalitatea în drepturi civile şi politice;
patriei Emanciparea ţăranilor şi împroprietărirea fără
despăgubire.
-idei:
Autonomia provinciei;
Eudoxiu Autonomia Bisericii Ortodoxe;
Petiţia Ţării 20 mai 1848 Hurmuzaki Libertatea persoanei;
Emanciparea ţăranilor şi împroprietărirea cu
despăgubire.
-idei:
Ion Heliade Autonomie;
Proclamaţia de la Islaz 9 iunie 1848 Rădulescu, Desfiinţarea protectoratului rusesc;
Nicolae Bălcescu Egalitatea drepturilor politice;
Emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea cu
despăgubire.
-idei:
Dorinţele Partidei Mihail Unirea Moldovei cu Ţara Românească
Naţionale din Moldova august 1848 Kogălniceanu Desfiinţarea privilegiilor;
Egalitate în faţa legilor;
Desfiinţarea rangurilor.

72
Eseu rezolvat:

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia statului român, în secolele al XIX-lea - al XX-
lea, având în vedere:
- precizarea unui eveniment desfăşurat pe plan internaţional care a influenţat constituirea statului român
modern, în secolul al XIX-lea;
- prezentarea unui eveniment desfăşurat pe plan extern care a permis afirmarea României în relaţiile
internaţionale ale secolului al XIX-lea şi menţionarea unei consecinţe, pentru statul român, a acestui
eveniment;
- menţionarea unui eveniment, din secolul al XX-lea, care a favorizat realizarea României Mari şi a două
acţiuni prin care românii şi-au îndeplinit obiectivul naţional;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român, în secolele al XIX lea şi al XX-lea şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauza-
efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate
prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprima cauzalitatea şi concluzia),
respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu
precizată.
--------------------------------------------------------------------------------------------

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate al secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii româneşti
într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor modernizării şi afirmarea
conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale. Statul român modern, înainte de a deveni o realitate
instituţională, a existat ca proiect politic, proiect care a fost raportat întotdeauna la realităţile autohtone, pe
deoparte şi la raportul de forţe dintre marile puteri vecine, pe de altă parte.
Proiectul politic care a dus la modernizarea societăţii româneşti şi realizarea României Mari este
definitivat însă de revoluţia de la 1848. Pregătite de reprezentanţii Partidei Naţionale, programele politice
elaborate în teritoriile româneşti aveau în vedere un tip de guvernare bazată pe principiile suveranităţii
poporului, separării puterilor în stat, responsabilităţii ministeriale, precum şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti în
sens modern.
După 1848, ideea de unire a cuprins întreg poporul român. Marile puteri, întrunite în Congresul de
Pace de la Paris în anul 1856, ca urmare a Războiului Crimeei (1853-1856), au luat în discuţie problema
unirii principatelor şi statutul juridic al acestora. În ţară, programul politic unionist a fost adoptat în
rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din anul 1857.
Dorinţele românilor (autonomia principatelor, unirea într-un singur stat sub numele de România, prinţ
străin, neutralitatea statului, adunare legiuitoare reprezentativă) au fost supuse atenţiei reprezentanţilor celor
şapte mari puteri garante, întruniţi în Conferinţa de la Paris din 1858. Această conferinţă s-a soldat cu o
Convenţie prin care Marile puteri se implicau atât în unirea principatelor cât şi în modernizarea noului stat.
Convenţia de la Paris (1858) menţinea suzeranitatea Porţii şi garanţia colectivă a Marilor Puteri, iar
Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei urmau să aibă fiecare câte un domnitor, un guvern şi o adunare
legislativă proprie. Se înfiinţau două instituţii comune: Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5, respectiv 24 ianuarie 1859, deschidea una dintre
perioadele cele mai intense în reforme şi înnoiri din istoria modernă a românilor; astfel statul s-a consolidat
prin reforma agrară, reforma electorală, reforma învăţământului, Codul Civil, Codul Penal, legile de
organizare a armatei şi a administraţiei.
O perioadă deosebit de importantă pentru procesul de modernizare a statului român este inaugurată de
Constituţia din 1866 şi aducerea pe tron a lui Carol de Hohenzollern. Într-un răstimp de 48 ani de domnie s-
au înregistrat progrese noi: au apărut partidele politice, statul şi-a dobândit independenţa în 1878, a fost

73
proclamat Regatul României la 1881, s-a instalat rotativa guvernamentală şi s-au făcut demersuri importante
în direcţia realizării României Mari.
În plan internaţional Statul Român modern începe să joace un rol activ. Între 1875-1878 criza
orientală înregistrează un nou capitol. Sub pretextul „protejării fraţilor creştini”, în 1876 Rusia intenţiona să
se amestece în războiul declanşat de sârbi şi muntenegreni împotriva Imperiului Otoman. România a
întrevăzut în această situaţie ocazia de a obţine independenţa printr-o alianţă cu Rusia. Refuzată iniţial,
alianţa româno-rusă s-a concretizat prin Convenţia de la 4 aprilie 1877. Rusia dădea asigurări cu privire la
respectarea integrităţii României, iar România permitea armatei ruse să treacă în Bulgaria. Înfrângerea
forţelor ruseşti la Plevna a determinat solicitarea intervenţiei grabnice a României în război. Sacrificiile
făcute de România pe câmpul de luptă din Bulgaria aveau să fie răsplătite prin recunoaşterea independenţei
sale de către Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878. Un merit major al Congresului de la Berlin
(pe lângă recunoaşterea independenţei) este de a fi adus în componenţa statului român Dobrogea, Delta
Dunării şi Insula Şerpilor; în acest fel România dobândea deschiderea la Marea Neagră şi şansa de a se
dezvolta economic şi politic pe un alt nivel.
Primul Război Mondial (1914-1918), pentru România a avut caracterul unui război de întregire a
neamului. Deşi a necesitat mari sacrificii, dezideratul naţional s-a împlinit prin actele de la 27 martie 1918
(când Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea Basarabiei cu România) de la 28 noiembrie 1918 (când
Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea acestei provincii cu România) şi de la 1 decembrie 1918
când în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia românii din Ardeal au adoptat Rezoluţia de unire a
Transilvaniei cu România.
Prin actul de la 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit astfel procesul de constituire a Statului Naţional
Unitar Român. În istoria românilor, anul 1918 reprezintă triumful idealului naţional.
În secolul al XIX-lea şi prima jumătate din al XX-lea spaţiul românesc a cunoscut o perioada de
accelerată modernizare, realizarea statului naţional român ieşirea lui de sub suzeranitate otomană, ieşirea de
sub stăpânire străină a Dobrogei, Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, constituirea Statului
Naţional Unitar. Modernizarea societăţii româneşti a fost un proces ireversibil, evidenţiat prin reforme de
natură politică, economică şi socială. În perioada interbelică România a ajuns, astfel, un exemplu privind
sistemul politic democratic, echilibrul promovat în relaţiile internaţionale şi dezvoltarea economică
accentuată.

74
Aplicaţii eseu

1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiectele politice româneşti din secolele al XVIII-
lea – al XIX-lea şi înfăptuirea lor, având în vedere:
- menţionarea a două proiecte politice elaborate de români, în secolul al XVIII-lea – prima jumătate a
secolului al XIX-lea şi a unei idei comune ambelor proiecte;
- numirea unei mari puteri din secolul al XIX-lea şi menţionarea unui eveniment internaţional în care aceasta
a favorizat aplicarea unei idei promovate şi de proiectele româneşti;
- prezentarea unei acţiuni, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin care românii au înfăptuit una
dintre ideile promovate în proiecte elaborate anterior;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul proiectelor politice româneşti elaborate în secolul al
XVIII-lea – al XIX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român modern de la constituire până la
realizarea României Mari, având în vedere:
- prezentarea unui fapt istoric intern care a contribuit la realizarea statului român modern;
- precizarea unui fapt istoric, desfăşurat pe plan internaţional, favorabil realizării sau consolidării statului
român modern;
- menţionarea unei cauze a înfăptuirii României Mari şi a trei acţiuni prin care s-a realizat aceasta;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român modern de la constituire până la
realizarea României Mari şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre stat în spaţiul românesc, în secolele al XVIII-lea – al
XX-lea, având în vedere:
- menţionarea a două acţiuni desfăşurate de români pentru modernizare statală, în secolul al XVIII-lea şi/sau
în prima jumătate a secolului al XIX-lea;
- menţionarea unei acţiuni desfăşurate pe plan intern, prin care s-a constituit statul român modern şi
prezentarea unui fapt istoric prin care acesta a fost consolidat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
- precizarea unui fapt istoric prin care s-a realizat România Mare şi menţionarea unei consecinţe a constituirii
acesteia;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului în spaţiul românesc în secolele al XVIII-lea –
al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

4. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre caracteristicile statului român în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, având în vedere:
- prezentarea unei măsuri de politică internă adoptate pentru consolidarea statului român modern în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea;
- precizarea unei acţiuni desfăşurate de România în „criza orientală” din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea şi menţionarea unei consecinţe a acestei acţiuni;
- menţionarea a trei acţiuni prin care s-a constituit România Mare la începutul secolului al XX-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul practicilor politice democratice în evoluţia României din
prima jumătate a secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor
care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

75
 Modalităţi de a răspunde la cerinţe legate de Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari (secolele XVIII-XX)

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant afirmaţia conform căreia unele proiecte politice româneşti
din secolul al XIX lea au vizat formarea statului modern.
Proiectele politice au jucat un rol important în conştientizarea românilor cu privire la necesitatea
înfăptuirii statului modern, independent şi unitar precum şi la cea a modernizării societăţii româneşti.
Demersurile în acest sens, începute încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea şi continuate de
revoluţiile de la 1848 au dus la realizarea Unirii din 1859 când s-a realizat dubla alegere a lui Al. I. Cuza atât
în Moldova cât şi în Muntenia, Cuza devenind astfel primul domnitor al Principatelor Unite. Această acţiune
politică a fost pregătită de redeschiderea „problemei orientale” prin izbucnirea Războiului Crimeei (1853-
1856) purtat de Imperiul Otoman, Anglia, Franţa pe de o parte şi Rusia pe de altă parte. Încheiat cu
Congresul de pace de la Paris din 1856, acest război a deschis drumul către realizarea statului român modern.
Puse sub garanţia colectivă a Marilor Puteri, Principatele au admis prin intermediul adunărilor ad-hoc din
1857, să se unească, fapt consfinţit şi de Marile Puteri în cadrul Conferinţei de la Paris din 1858. Aici s-a
hotărât unirea formală a celor două Principate, care trebuiau să-şi aleagă fiecare câte un domnitor, un guvern
şi o adunare reprezentativă. Oamenii politici au recurs însă la alegerea aceleiaşi persoane ca domn atât în
Moldova cât şi în Muntenia înfăptuind adevărata unire şi punând astfel puterile europene în faţa faptului
împlinit.
În concluzie, constituirea statul român modern a fost rezultatul eforturilor conjugate ale oamenilor
politici români, dar şi al unui context internaţional favorabil deoarece în cadrul problemei orientale s-a
conturat în secolul al XIX-lea chestiunea românească.

Argumentaţi afirmaţia conform căreia acţiunile desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din
secolul al XIX-lea, au contribuit la consolidarea statului român modern.
După abdicarea lui Cuza şi venirea pe tronul României a lui Carol I în 1866, scopul politicii externe
româneşti a fost obţinerea independenţei de stat prin renunţarea la suzeranitatea otomană. În acest sens,
profitând de redeschiderea problemei orientale din 1875, România a încercat o apropiere de Rusia pentru a
obţine ajutorul ei în realizarea acestui deziderat. Cele două ţări au semnat în aprilie 1877 o convenţie militară
care a facilitat izbucnirea războiului ruso-turc din acelaşi an. La acesta a participat ulterior şi România, la
rugăminţile Rusiei, ajutorul militar românesc fiind unul meritoriu, cu un rol hotărâtor în victoria finală asupra
turcilor.
După terminarea războiului, în 1878 au avut loc Congresul de pace de la San Stefano şi apoi cel de la
Berlin, în urma cărora României îi era recunoscută independenţa, dar într-un mod condiţionat (potrivit
Tratatului de la Berlin); totodată, România primea din partea Imperiului Otoman Dobrogea şi Delta Dunării
fiind nevoită să cedeze în schimb Rusiei sudul Basarabiei.
Aşadar, obţinerea independenţei a determinat creşterea prestigiului internaţional al României
deoarece în plan diplomatic acest lucru s-a concretizat prin semnarea în 1883 a unui tratat cu Tripla Alianţă,
fapt ce a consolidat securitatea sa externă.

Argumentaţi afirmaţia conform căreia statul român modern s-a implicat în relaţiile internaţionale din
secolul al XIX-lea.
Odată cu venirea pe tronul României a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la 10 mai
1866 s-a deschis o nouă epocă în istoria modernă a românilor.
Prin atitutdinea şi măsurile luate de Carol I, România a devenit un stat cu adevărat modern, cu o
legislaţie şi instituţii moderne, cu o viaţă politică echilibrată. Rolul lui Carol în viaţa politică a fost unul de
mediator, el hotărând în 1895 instaurarea rotativei guvernamentale, oferind posibilitatea celor două partide
importante, P.N.L. şi P.C., să alterneze la guvernarea ţării.
Totodată Carol I a influenţat şi politica externă românească. Astfel, în momentul redeschiderii
problemei orientale în 1875 acesta a încercat o apropiere de Rusia cu scopul de a obţine independenţa statului
român. În consecinţă, statul român a semnat cu Imperiul Rus o convenţie militară în aprilie 1877 care

76
favoriza trecerea trupelor ruseşti la sud de Dunăre. După izbucnirea războiului ruso-turc din 1877, României
i-a fost solicitat de către Rusia ajutorul militar şi ca atare aceasta a participat la luptele antiotomane de la sud
de Dunăre. În urma acestei contribuţii, România a obţinut recunoaşterea independenţei în cadrul Congresului
de la Berlin din 1878.

Menţionaţi două acţiuni din secolul al XX-lea, prin care românii au contribuit la realizarea României
Mari.
Una dintre acţiunile realizate de români în secolul al XX-lea în vederea constituirii României Mari a
fost participarea la Primul Război Mondial alaturi de Antanta (1916-1918), tabăra victorioasă care ulterior a
consimţit la recunoaşterea internaţională a actului de unire din 1918. A doua acţiune pusă în practică de
români în secolul al XX-lea a fost chiar realizarea Marii Uniri ceea ce a însemnat Unirea cu România a celor
trei provincii româneşti aflate sub stăpânire străină.
Astfel, în haosul războiului care a determinat printre altele şi dezmembrarea imperiilor
multinaţionale, Basarabia, Bucovina şi Transilvania au proclamat rând pe rând unirea lor cu România. Acest
act istoric a determinat desăvârşirea statului naţional român.

77
Aplicaţii:

1. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „După pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) [...] problema orientală se complică în funcţie de noile
desfăşurări militare. Imperiul rus şi monarhia austriacă manifestă în continuare tendinţe expansioniste [...].
Întâlnirea Ecaterinei a II-a cu Iosif al II-lea [...] deschide calea unei viitoare antante antiotomane. [...]
Ecaterina a II-a propune crearea unui stat între cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din
Moldova şi Ţara Românească, cu un suveran de religie creştină ortodoxă. Statul urma să fie independent, fără
a putea să fie încorporat de Rusia sau Austria. [...]
În realitate, cele două imperii continuă să aibă pe mai departe propriile interese faţă de Imperiul
Otoman, astfel că alianţa austro-rusă facilitează expansiunea Rusiei. [...] Războiul izbucnit în 1787 [...] a
oferit un nou prilej forţelor locale să participe la lupta împotriva stăpânirii otomane şi totodată diplomaţiei
europene să-şi manifeste interesul faţă de Principate. Proiectul regatului dacic şi tendinţa Austriei de
stăpânire efectivă a teritoriilor ocupate au readus în discuţie statutul internaţional al Ţării Româneşti şi
Moldovei. [...] Astfel, declinul militar otoman şi intervenţia puterilor europene în raporturile turco-române
crează un cadru larg de manifestare pentru mişcarea de emancipare naţională.”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

B. „În şirul războaielor ruso-turce [...], războiul din anii 1828-1829 a avut consecinţele cele mai
importante pentru evoluţia societăţii româneşti. Tratatul de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) cuprindea
un articol şi un act separat relativ la Principatele dunărene, care reafirma şi consolida autonomia lor
administrativă [...]. Potrivit tratatului de la Adrianopol, până la achitarea despăgubirilor de război ce urmau a
fi plătite de Imperiul Otoman, Moldova şi Ţara Românească urmau să rămână sub ocupaţia rusă.
[...] Administraţia rusă a avut drept obiectiv să consolideze condominiul ruso-turc, instituit asupra
Principatelor şi să pregătească anexarea lor de către Rusia. Câştigarea simpatiei populaţiei şi, în primul rând,
a clasei politice trebuia asigurată printr-o politică luminată, de reforme, care să contribuie, prin modernizare,
la progresul societăţii moldo-muntene. [...] Regulamentele organice au îndeplinit funcţia unei constituţii şi, în
pofida unor vestigii ale medievalităţii şi a consacrării poziţiei predominante a marii boierimi, ele au
contribuit la modernizarea, în ansamblu, a societăţii româneşti.”
(F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi actele cu rol de constituţie, precizate în sursa B. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa A. 2p
3. Menţionaţi cele două Principate Române precizate atât în sursa A, cât şi în sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că Principatele ajung sub stăpânire
rusă în urma războiului ruso-otoman. 3p
5. Scrieţi, din sursa A, două informaţii care se află într-o relaţie cauză-efect, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi două fapte istorice prin care statul român se implică în relaţiile internaţionale din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. 6p
7. Menţionaţi o asemănare între două acţiuni la care participă România alături de mari alianţe din secolul al
XX-lea. 4p

78
 2. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „În primăvara anului 1821, Ţara Românească a fost teatrul unei complexe mişcări sociale şi
naţionale. O amplă răscoală, predominant ţărănească, izbucnită în Oltenia, a cuprins aproape întreg
principatul. Cauzele acesteia au fost generate, pe de o parte, de obligaţiile tot mai mari în muncă ale ţăranilor
şi, pe de altă parte, de abuzurile fiscale şi administrative săvârşite de autorităţile locale. Pe alt plan, o parte
din boieri căutau să pună capăt suzeranităţii otomane, iar alţii urmăreau să-i alunge pe fanarioţi din ţară.
Acţiunile lor au fost expresia înaltului patriotism şi a puternicei conştiinţe naţionale, manifestate deja în
programele teoretice elaborate de boierii reformatori. Revendicările economico-sociale ale ţăranilor s-au
împletit cu aspiraţiile politice ale boierilor în cadrul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, una din
figurile de seamă ale istoriei moderne a României.” (K.Hitchins, S.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

B. „Răstimpul domniilor pământene din anii 1822-1828 au marcat o etapă importantă în istoria
Principatelor Române, aflată în multe privinţe sub semnul dezideratelor revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.
Cei doi domnitori, unul, Grigore Dimitrie Ghica, aparţinând marii boierimi, al doilea, Ioniţă Sandu Sturdza,
aparţinând boierimii mici şi mijlocii, au încercat să procedeze la reforme menite să pună capăt abuzurilor din
domeniul fiscalităţii, administraţiei şi justiţiei, să îmbunătăţească, cât de cât, starea ţărănimii în raport cu
boierimea. Tendinţele reformatoare similare sunt observate şi în Moldova, în timpul domniei lui Ioniţă Sandu
Sturdza, cu atât mai mult cu cât acesta s-a lăsat influenţat în politica sa internă de rolul pe care îl joacă în
viaţa socială categoria boierilor mici şi mijlocii, în condiţiile în care marii boieri se aflau refugiaţi peste
hotare.
Din rândurile acestei categorii sociale au apărut o serie de proiecte şi memorii de reforme, venind în
întâmpinarea intereselor specifice ale boierimii mici şi mijlocii, solicitând accesul lor în funcţiile publice,
alături de marii boieri, dar propunând totodată reorganizarea instituţiilor de stat în interesul întregii societăţi.
Cel mai important dintre acestea a fost aşa-zisa constituţie a cărvunarilor, de fapt, un proiect de constituţie,
redactat foarte probabil de Ionică Tăutu, (...) propunea aplicarea principiului modern al separării puterilor în
stat, invoca principiul egalităţii în faţa legii pentru toţi locuitorii, dreptul participării, fără discriminări
sociale, la funcţiile publice, pe bază de merite.” (N. Isar, Istoria modernă a românilor 1744/1784-1918)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi proiectul politic precizat în sursa B. 2p

2. Precizaţi caracterul mişcării sociale şi naţionale declaşată în Oltenia potrivit sursei A. 2p
3. Menţionaţi liderul politic român acţiunea politico-militară la care se referă atât sursa A, cât şi sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că aspiraţiile principalelor categorii
sociale din spaţiul românesc la începutul epocii moderne erau comune. 3p
5. Scrieţi, din sursa B, două informaţii care se află într-o relaţie cauză-efect, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi două memorii sau două proiecte de reformă în afara celor din surse adoptate în secolele al
XVIII-XIX-lea. 6p
7. Menţionaţi o asemănare între memoriile/proiectele de reformă adoptate în perioada 1711-1848. 4p

79
3. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „Regulamentele organice au fost redactate de comisii de boieri, deţinători ai unei vechi

«experienţe» în acest domeniu, sub supravegherea autorităţilor ruseşti, preocupate să facă din textele
fundamentale elaborate un mijloc de consolidare a influenţei Petersburgului în Principatele dunărene.
Regulamentele organice au introdus separarea puterilor în stat. Puterea legislativă era reprezentată de
o Adunare obştească, aleasă pe cinci ani, în care ponderea importantă revenea marii boierimi; Adunării îi
revenea iniţiativa şi redactarea legilor, prezentate apoi domnului. Acesta era ales pe viaţă de o Adunare
obştească extraordinară. [...] Dacă Regulamentele organice au rămas prizoniere principiului medieval al
privilegiului, scutind de impozite boierimea şi clerul, ele au oprit fuga ţăranilor pentru a se sustrage de la
achitarea dărilor. [...] Principatele dunărene au trăit sub un condominiu ruso-turc, curtea suzerană - (Imperiul
Otoman) şi curtea protectoare - (Rusia), aflându-se într-un puternic dezechilibru de putere în beneficiul celei
din urmă. [...] Deşi Regulamentele organice prevedeau alegerea domnilor, Rusia şi Turcia au decis să
numească, pentru început, domni în cele două principate: Alexandru Ghica în Ţara Românească şi Mihail
Sturdza în Moldova.” (F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

B. „Deteriorarea relaţiilor dintre Rusia şi Imperiul Otoman a dus la ocuparea Principatelor Române de
către ruşi, în iulie 1853 [...]. Ca urmare, cei doi domni au plecat în exil în Austria, în locul lor instaurându-se
un guvern militar rusesc. Imperiul Otoman a ripostat, declarând război Rusiei, la 4/16 octombrie.
Ocupaţia rusească din Principate a adâncit criza internaţională. [...] Uzura de război, cauzată de
campania costisitoare şi nedecisivă din Crimeea, a adus până la urmă părţile beligerante la masa tratativelor
[...] de la Paris, unde la 18/30 martie 1856 s-a semnat Tratatul ce punea capăt războiului. [...] Deşi au rămas
sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Principatele beneficiau acum de protecţia colectivă a marilor puteri,
care interziceau unei puteri unice să intervină în problemele interne ale Principatelor. [...] Hotărâtoare pentru
cursul ulterior al relaţiilor româno-ruse avea să fie prevederea din Tratatul de la Paris cu privire la cedarea de
către Rusia a unor părţi din sudul Basarabiei către Moldova. Deşi protectoratul Rusiei din anii 1830-1840 şi
rolul jucat de ea în înăbuşirea mişcărilor liberale de la 1848 au fost cauzele imediate ale ostilităţii
Principatelor faţă de Rusia, nici moldovenii şi nici muntenii nu se împăcaseră cu anexarea Basarabiei din
1812.” (M.Bărbulescu, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi „textele fundamentale“ elaborate în Principate, precizate în sursa A. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2p
3. Menţionaţi puterea suzerană şi puterea protectoare a Principatelor Române, la care se referă atât sursa A,
cât și sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că prevederile actelor legislative
adoptate în Principate sunt încălcate în privinţa alegerii domnitorului. 3p
5. Scrieţi, din sursa B, două informaţii care se află într-o relaţie cauză-efect, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi două fapte istorice din cadrul „crizei orientale” referitoare la România. 6p
7. Menţionaţi o caracteristică a proiectelor politice din secolul al XVIII-lea referitoare la statul român
modern. 4p

80
4. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

,,La începutul anului 1859, exercitându-şi dreptul acordat de Convenţia de la Paris de a-şi alege
propriii lor demnitari, aceştia au ales una şi aceeaşi persoană, pe Alexandru Ioan Cuza, în fiecare din cele
două Principate. Plecându-se în faţa inevitabilului, preocupate de alte chestiuni, puterile au acceptat tacit
faptul împlinit, iar Cuza însuşi a desăvârşit unirea administrativă a Principatelor în 1861.
În timpul scurtei sale domnii (1859-1866), Cuza, paşoptist şi liberal, a încercat să dea «României»
cum se numea acum oficial noua uniune, instituţii politice şi economice moderne. Dar el a stăruit ca acestea
să fie conforme cu propriile sale indicaţii. Nerăbdător să promoveze reformele sale fundamentale, Cuza a
dizolvat o adunare recalcitrantă în mai 1864, când aceasta a respins reformele rurală şi electorală, care
formau esenţa programului său legislativ. La numai două săptămâni de la lovitura sa, Cuza a supus unui
referendum popular o constituţie, Statutul, pentru a-şi legitima regimul. Aprobată cu majoritate covârşitoare,
noua lege fundamentală a confirmat preponderenţa Executivului asupra Legislativului, a limitat rolul maselor
de cetăţeni în procesul politic şi a consolidat puterea administraţiei centrale în dauna celei locale. Cuza a
păstrat astfel formele parlamentare, dar în temeiul Statutului, esenţa constituţionalismului român se concentra
în conducerea personală a domnitorului. În realizarea marelui său proiect politic de a dota Principatele cu
instituţii moderne, Cuza a dat o atenţie specială sistemului judecătoresc, pe care să-l remodeleze în
conformitate cu nevoile unui stat european.
Printr-o serie de legi, promulgate în 1864 şi 1865, a aşezat administrarea justiţiei pe baze
esenţialmente vest-europene. (...) Noul Cod civil, pe care l-a promulgat la 16 decembrie 1864, era alcătuit
după modelul Codului civil francez din 1804 şi punea individul la baza legii, asigurându-i libertăţile
individuale, garantând tuturor cetăţenilor egalitatea în faţa legii şi apărând proprietatea privată. (...)
Considerând-o un punct important al programului său, Cuza a promulgat cuprinzătoarea Lege asupra
instrucţiunii, care reglementa învăţământul la toate nivelurile; formula principiul ca învăţământul primar să
fie obligatoriu şi gratuit şi că fiecare sat va trebui să aibă propria lui şcoală.”
(Keith Hitchins, România 1866-1947)
Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi faptul împlinit acceptat tacit de Marile Puteri, precizat în sursa dată; 2p
2. Precizaţi, pe baza sursei date, o informaţie referitoare la Convenţia de la Paris; 2p
3. Menţionaţi numele oficial al noii uniuni şi noua constituţie, la care se referă sursa dată; 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la domnitorul Alexandru Ioan Cuza; 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la proiectul politic al lui Cuza de a dota
Principatele Unite cu instituţii moderne, susţinându-l cu două informaţii din sursă; 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia o constituţie a stat la baza
construcţiei democratice a României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 4p

81
 România şi concertul european: de la criza orientală la marile alianţe ale secolului XX

Obţinerea independenţei de stat a României

Criza internaţională, precipitată de răscoalele din Bosnia şi Herzegovina, din vara anului 1875,
împotriva dominaţiei otomane, a oferit conducătorilor români prilejul de a încheia cu succes îndelungata
luptă pentru independenţă. Dar eforturile lui Mihail Kogălniceanu, acum ministru de externe, din primăvara
şi vara anului 1876, de a grăbi procesul, ameninţând guvernul otoman că va trece la acţiune dacă acesta nu
recunoştea imediat independenţa României, nu au reuşit să atragă sprijin internaţional. În august, noul guvern
condus de Ion C. Brătianu a reluat atitudinea de neutralitate şi a hotărât să se alinieze la politica Austro-
Ungariei şi Rusiei.
În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Rusia şi Imperiul otoman s-au
deteriorat, guvernul român a apreciat că era imperativ necesar să se ajungă la o înţelegere cu Rusia. În
negocierile care au urmat, prinţul Carol şi Brătianu au insistat asupra încheierii unui tratat general care nu
numai să acopere chestiunile militare, ci şi să asigure recunoaşterea independenţei României şi să garanteze
integritatea teritorială a ţării. Dar ţarul şi miniştrii săi doreau numai o convenţie limitată, care să permită
armatelor ruse să traverseze teritoriul României pentru a ajunge la Dunăre, evitând chestiunile politice.
Ambele părţi au rămas pe aceste poziţii până în aprilie 1877, când, războiul dintre Rusia şi Imperiul otoman
fiind iminent, Rusia a cedat. Convenţia pe care Rusia a acceptat-o şi România a semnat-o la 4/16 aprilie
garanta armatei ruse dreptul de trecere prin România şi obliga guvernul rus să respecte ,,drepturile politice’’
şi ,,integritatea existentă’’ a României. Parlamentul român a ratificat convenţia la 17/29 şi 18/30 aprilie şi a
declarat război Imperiului otoman la 30 aprilie/12 mai. Majoritatea liberală şi opinia publică au cerut
declararea imediată a independenţei. Ca răspuns, Mihail Kogălniceanu, din nou ministru de externe, a
subliniat că ratificarea convenţiei cu Rusia dizolvase toate legăturile care mai existau cu Imperiul otoman şi,
la 9/21 mai, Parlamentul a adoptat o rezoluţie care confirma ,,independenţa absolută’’ a ţării.
În timpul operaţiunilor militare împotriva armatelor otomane de la sud de Dunăre, relaţiile dintre cei
doi aliaţi au fost încordate. Prinţul Carol dorea ca armata română să angajeze pe deplin lupta şi, prin aceasta,
să câştige pentru ţară statutul de cobeligeranţă şi să asigure recunoaşterea independenţei de către marile
puteri. Dar ţarul şi comandanţii militari ruşi afirmau că nu aveau nevoie de ajutorul militar al românilor.
Atitudinea lor s-a schimbat în august 1877, când forţele otomane au oprit ofensiva rusă la Plevna, în nordul
Bulgariei. Pentru a-şi mentine poziţiile şi a împiedica armata otomană să lanseze o contraofensivă generală,
ţarul şi comandanţii ruşi au făcut apel la trupele române şi au acceptat condiţiile lui Carol ca armata română
să aibă propria bază de operaţii şi comandă separată. Totodată, i-au oferit lui Carol comanda supremă a
forţelor aliate de la Plevna. În luptele şi asediul care au urmat, din septembrie până în decembrie, armata
română a contibuit în mod decisiv la înfrângerea forţelor otomane, ceea ce a deschis calea pentru înaintarea
rapidă a armatelor ruse spre Constantinopol.
Dar maniera Rusiei de a încheia pacea a dus relaţiile cu România în pragul rupturii. Guvernul otoman
a acceptat condiţiile Rusiei pentru încheierea armistiţiului la 9/31 ianuarie 1878, dar reprezentanţii României
nu au fost invitaţi la negocieri, nici măcar nu li s-a cerut să întocmească o listă cu cererile lor. Oficialii ruşi au
urmat aceeaşi conduită şi în întocmirea tratatului de la San Stefano de la 19 februarie/3 martie, care confirma
condiţiile armistiţiului. Aceasta nu a făcut decât să sporească descurajarea şi amărăciunea resimţite la
Bucureşti. Desigur, pacea recunoştea independenţa României, dar, totodată, impunea retrocedarea sudului
Basarabiei către Rusia. Chiar dacă Rusia oferea Dobrogea şi Delta Dunării în compensaţie, prinţul Carol şi
Cabinetul său i-au acuzat pe oficialii ruşi că îşi încalcaseră angajamentul de a respecta integritatea teritorială
a ţării.
Ruşii au replicat pur şi simplu că garanţia fusese îndreptată împotriva Turciei şi au susţinut, fără
ingeniozitate, că, în orice caz, districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei şi nu României în
1856. Nu este deci surprinzător că România s-a alăturat celorlalte puteri europene şi a cerut revizuirea
tratatului de pace.
La Congresul de la Berlin, care s-a deschis la 1/13 iunie 1878, puterile occidentale au revizuit tratatul
de la San Stefano pentru a micşora influenţa Rusiei în Europa de Sud-Est. Dar ele au lăsat în mare măsură

82
intacte prevederile referitoare la România, pe care nu o acceptaseră membră a Congresului. Tratatul final,
semnat la 1/13 iulie, recunoştea independenţa României, dar punea două condiţii: eliminarea tuturor
restricţiilor religioase în exercitarea drepturilor politice şi civile cuprinse în articolul 7 al Constituţiei din
1866 şi acceptarea retrocedării sudului Basarabiei către Rusia. În compensaţie, România urma să primească
Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia trasă de la est de Silistra, pe Dunăre, până la
Mangalia, pe coasta Mării Negre.
Pentru România, rezultatul cel mai important al Congresului de la Berlin a fost evident recunoaşterea
independenţei. Ea a rupt în cele urmă legătura juridică, care durase timp de patru secole, cu Imperiul otoman.
Deşi după 1829 suzeranitatea otomană în mare masură nominală, încetarea ei oficială a dat un impuls
puternic sentimentului de mândrie naţională. Practic, obţinerea independenţei a permis politicienilor şi
intelectualilor români să-şi îndrepte atenţia asupra desăvârşirii naţiunii. Totuşi, în ciuda entuziasmului
momentului, ei au rămas realişti. Recunoscând limitele independenţei, au înţeles că o ţară mică, ce urmărea
obiective de politică externă limitate şi dezvoltarea unei economii naţionale prospere, nu îşi putea permite să
ignore interesele marilor puteri, iar dacă o făcea, acest lucru nu era decât în detrimentul său.
O consecinţă logică a independenţei a fost proclamarea României ca regat şi a lui Carol ca rege, la
14/26 martie 1881.

Relaţiile externe ale României după obţinerea independenţei de stat

După ce i-a fost recunoscută independenţa de stat în 1878, România a putut să stabilească relaţii
diplomatice cu alte state deschizându-şi primele reprezentanţe diplomatice în capitalele europene. Astfel ţara
noastră a stabilit relaţii cu Austro-Ungaria, Rusia, Turcia, Germania sau Italia promovând eficient acţiunile
de politică externă în conformitate cu interesele sale politice şi economice.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor România a trebuit să ţină seama de
raporturile dintre marile puteri. În condiţiile în care relaţiile cu Rusia s-au deteriorat după războiul de
independenţă România s-a apropiat de Germania şi Austro-Ungaria, devenind membră a Triplei Alianţe în
1883. Acest acord a rămas secret, fiind cunoscut doar de principalii oameni politici. Pe termen scurt, aderarea
României la Tripla Alianţă a avut un efect benefic, întrucât a scos România din izolarea diplomatică şi a
asigurat securitatea externă a tânărului stat independent. Pe termen lung însă, această alianţă era în
contradicţie cu interesul legat de desăvârşirea unităţii naţionale a românilor.
Situaţia din Peninsula Balcanică a continuat să rămână tensionată şi la începutul secolului XX,
interesele strategice ale marilor puteri în zonă conducând la izbucnirea unor noi conflicte în zonă, cele două
războaie balcanice, primul, izbucnit în toamna anului 1912 opunând Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru
Turciei repede depăşită de raportul de forţe. Tratatul de la Londra parând ca a rezolvat, cel puţin deocamdată,
problemele. Neînţelegerile dintre aliaţi s-au manifestat însă repede, mai ales datorită pretenţiilor exagerate ale
Bulgariei, ceea ce a determinat o acţiune comună a foştilor aliaţi, la care s-au adăugat Turcia şi România.
Armata română a fost desfăşurată în Bulgaria, iar pacea semnată la Bucureşti în august 1913 permitea
României să anexeze cele două judeţe din sudul Dobrogei. Acest fapt a determinat tensionarea relaţiilor cu
Bulgaria aliata Austro-Ungariei în Balcani.

83
Participarea României la Primul Război Mondial

Izbucnit in iulie 1914 ca urmare a asasinării moştenitorului tronului austro-ungar, acesta a opus cele
două alianţe politico-militare Puterile Centrale şi Antanta.
Carol I, convins de inevitabila victorie a Puterilor Centrale, voia să determine intrarea României în
război împotriva Antantei. În cadrul lucrărilor Consiliului de Coroană de la Sinaia s-a luat însă hotărârea să
se adopte expectativa armată. In perioada neutralităţii, ţările beligerante (aflate în conflict) vor exercita
puternice presiuni diplomatice menite a obţine colaborarea militară a României. Referitor la oamenii politici,
aceştia s-au manifestat diferit: germanofilii şi antantofilii.
Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu a desfăşurat negocieri secrete cu Antanta obţinând un
mare succes diplomatic în momentul în care Rusia a recunoscut drepturile României asupra Transilvaniei în
schimbul menţinerii neutralităţii şi al promisiunii că ţara noastră va intra in război de partea Antantei atunci
cand condiţiile vor fi prielnice.
În august 1916, România a incheiat un tratat politic şi o convenţie militară cu Antanta, Consiliul de
Coroană reunit acum sub conducerea regelui Ferdinand a aprobat declaraţia de război împotriva Austro-
Ungariei. In război împotriva Romaniei au intrat şi aliaţii Austro-Ungariei – Germania, Turcia şi Bulgaria.
Intrată nepregatită în război armata română nu a putut stopa ocuparea de către germani, austro-ungari
şi bulgari a Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Regele, guvernul, parlamentul şi o parte a populaţiei s-au retras
în Moldova.
Refacută cu sprijinul militar francez în 1917, armata română a stopat ofensiva inamică în luptele de la
Mărăşti, Mărăşesti şi Oituz.
Instaurarea regimului bolşevic la Petrograd şi dezintegrarea armatei ruse au făcut imposibilă
continuarea rezistenţei, România fiind obligată să accepte condiţiile grele ale tratatului de pace de la
Bucureşti. România era nevoită să cedeze Dobrogea şi crestele Carpaţilor iar germanii urmau a exploata
bogăţiile naturale pe o perioadă de 90 de ani. Acest tratat nu a fost pus în aplicare; el nu a fost ratificat nici de
parlament şi nici de către rege, iar în condiţiile în care Antanta obţinea victorii pe toate fronturile în 1918, s-
au creat condiţiile reintrării României în război. Prăbuşirea Imperiilor Austro-Ungar şi Rus a favorizat
alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la România.
România a continuat războiul şi după încheierea primei conflagraţii mondiale. În condiţiile în care în
Ungaria s-a instaurat un regim comunist condus de Bela Kun, care urmărea să păstreze graniţele statului
maghiar armata română a pornit ofensiva ocupând Budapesta în august 1919, lichidând regimul comunist din
Ungaria.

84
Diplomaţia românească în perioada interbelică

În ianuarie 1919 începe la Paris Conferinţa de Pace la care participă atât statele învingătoare cât şi
cele învinse. Deşi România se găsea după terminarea războiului în tabăra învingătorilor, tratativele de pace
au fost foarte dificile.
Prim-ministrul României, Ion I. C. Bratianu, a refuzat să semneze ,,tratatul minorităţilor’’ şi pe cel cu
Austria deoarece acestea aduceau atingere suveranităţii naţionale. Succesorul său, Alexandru Vaida-Voevod,
a fost silit să semneze tratatele respective (10 decembrie 1919). În cadrul aceleiaşi Conferinţe România a
semnat tratatul cu Ungaria (4 iunie 1920) prin care era recunoscută unirea Transilvaniei cu România.
După încheierea Conferinţei de Pace de la Paris, Europa a fost pusă în faţa unor noi raporturi de
putere, care au confirmat schimbările teritoriale de pe harta politică a continentului. În acest cadru nou,
România a urmărit încheierea unor alianţe politico-militare, reluarea relaţiilor cu foştii adversari de război
precum şi o activizare a diplomaţiei la scară europeană.
Din iniţiativa ministrului de externe român, Take Ionescu, în anul 1921 s-au semnat o convenţie
politică şi una militară cu Polonia iar în 1926 a fost semnat Tratatul de alianţă cu Polonia, care înlocuia cele
două convenţii, tratatul acordând garanţii generale împotriva oricărui tip de agresiune.
Tot în 1921 a fost creată prima alianţă regională în Europa: Mica Înţelegere sau Mica Antantă formată
din România, Cehoslovacia şi Yugoslavia. Aceasta urmărea să promoveze cooperarea între statele semnatare
pe baza respectării graniţelor stabilite prin tratate.
Pentru stângerea relaţiilor cu Franta şi Marea Britanie, România a semnat în 1926 cu Franţa un tratat
de alianţă care prevedea consultări reciproce între cele două state în caz de atac neprovocat, în schimb Marea
Britanie nu a luat în calcul posibilitatea încheierii unei alianţe cu România. Un alt tratat a fost semnat de
România în 1926 cu Italia. Acesta prevedea acordarea de ajutor reciproc în caz de atac din partea altui stat,
dar în scurt timp a devenit inoperant deoarece Italia a recunoscut şi a încurajat pretenţiile revizioniste ale
Ungariei.
Pe lângă tratatele bilaterale, România a fost semnatară, în toată perioada interbelică, şi a unor
numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte în luarea deciziilor de către concertul european.
Astfel, încă din 1919, România a aderat la Societatea Naţiunilor, de asemenea a semnat, printre altele,
Convenţia internaţională privind statutul definitiv al Dunării (1921), Protocolul de la Geneva (1924), care
preciza legătura dintre securitate şi dezarmare, Pactul Briand-Kellogg (1928), de reglementare a relaţiilor
internaţionale, şi Protocolul de la Moscova (1929).
În perioada interbelică, personalitatea dominantă în politica externă românească a fost Nicolae
Titulescu în mai multe rânduri ministru de externe şi preşedinte al Societăţii Naţiunilor în 1930 şi 1931. După
mai multe runde de negocieri româno-sovietice, în 1936 Titulescu împreună cu ministrul de externe sovietic
Maksim Litvinov, au încheiat un protocol privind pactul de neagresiune dintre România şi URSS care ar fi
însemnat recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România dar demiterea sa din funcţia de ministru de
externe a fost pretextul folosit de sovietici pentru a nu semna pactul de asistenţă mutuală cu ţara noastră.
Anii 30 marchează ascensiunea Germaniei naziste care a adoptat ca politică de stat revizionismul. În
aceste condiţii România a acţionat pentru crearea unui sistem de alianţe de securitate colectivă, care să apere
pacea în Europa. Astfel, la iniţiativa statului român s-a realizat alianţa cu Yugoslavia, Grecia şi Turcia,
Înţelegerea Balcanică (1934).
Politica de forţă promovată de Germania a condus la dezmembrarea Cehoslovaciei (Acordurile de la
Munchen – 1938) şi la dispariţia Micii Înţelegeri. În noua situaţie internaţională, România intra din ce în ce
mai mult în orbita Reich-ului hitlerist, fiind obligată să semneze un acord economic dezavantajos cu
Germania la 23 martie 1939.

85
Politica externă a României în perioada 1940-1947

La declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial (1 septembrie 1939) în care s-au confruntat cele
două alianţe, Axa (Germania, Italia, Japonia) şi Naţiune Unite (S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S.), România
s-a declarat neutră. În anul următor însă, România avea să se confrunte cu revendicările teritoriale ale
vecinilor săi. Astfel, în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 între Germania şi
U.R.S.S., prin care îşi delimitau sferele de influenţă în Europa de Sud-Est, aceasta din urmă a primit acceptul
Germaniei de a ocupa Basarabia. Izolată pe plan extern după ce alianţele ţării noastre au devenit inoperabile
(Franţa a capitulat în faţa Germaniei, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu au mai putut funcţiona),
România a fost nevoită să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa sovieticilor, nord-vestul
Transilvaniei Ungariei prin Dictatul de la Viena şi Cadrilaterul Bulgariei.
În aceste condiţii, domnia lui Carol II nu a putut supravieţui, astfel că îl numeşte pe generalul Ion
Antonescu prim-ministru, iar la 6 septembrie 1940 abdică în favoarea fiului său, Mihai.
Urmare a pierderilor teritoriale din 1940 şi a compromiterii politicii de securitate a României, aceasta
a fost nevoită să se orienteze spre aliaţi care să-i permită refacerea integrităţii teritoriale. Astfel, guvernul
condus de Antonescu a avut ca prioritate pe plan extern consolidarea relaţiilor cu Germania, considerată cea
mai bună soluţie pentru recuperarea teritoriilor anexate de U.R.S.S., printr-un război împotriva sovieticilor,
cât şi prin recuperarea Transilvaniei prin negocieri ale Germaniei cu Ungaria. Pentru aceasta, Antonescu
semnează aderarea României la Pactul Tripartit în noiembrie 1940.
La 22 iunie 1941, România a intrat în război de partea Germaniei împotriva U.R.S.S.-ului, scopul
participării la război fiind refacerea integrităţii teritoriale a ţării. Până în august, armata română a reuşit
eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, dar din considerente politice şi militare,
Antonescu ordonă continuarea războiului şi dincolo de Nistru.
Odată cu contraofensiva armatei sovietice, după bătălia de la Stalingrad, trupele române alături de
cele germane încep să se retragă din teritoriile ocupate. În acelaşi timp, Antonescu îl însărcinează pe
ministrul de externe, Mihai Antonescu, să înceapă negocieri cu Naţiunile Unite. Acestea s-au desfăşurat în
paralel cu discuţiile iniţiate cu puterile aliate de către liderul opoziţiei, Iuliu Maniu. Negocierile nu s-au
finalizat din cauza lipsei de fermitate a reprezentanţilor României şi a condiţiei pusă de aliaţi, capitularea
necondiţionată. Din martie 1944, trupele sovietice pătrund pe teritoriul României şi ocupă din nou o parte a
Basarabiei şi nordul Bucovinei.
Mai mult, la 20 august 1944 începe ofensiva sovietică pe frontul românesc. În acest context, regele
Mihai şi forţele politice de opoziţie au decis înlăturarea lui Antonescu. Astfel, la 23 august 1944, în urma
unei lovituri de stat, acesta a fost arestat iar România trecea de partea Naţiunilor Unite.
Până la sfârşitul războiului, în mai 1945, în baza prevederilor Convenţiei de armistiţiu semnate la
Moscova în septembrie 1944, armata română a luptat în vest eliberând teritoriul românesc de armata germană
(25 octombrie 1944), trecând apoi în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria.
Cu toate acestea, la Conferinţa de Pace de la Paris (1946-1947), efortul României nu a fost
recunoscut, acesta fiind considerată ţară învinsă, nefiindu-i acordat statutul de cobeligeranţă. Prin Tratatul de
la Paris din 1947, statul român a fost obligat să plătească despăgubiri de război Aliaţilor şi să recunoască
graniţele cu U.R.S.S. şi Bulgaria ca fiind cele trasate în 1940. Singura prevedere favorabilă a fost
redobândirea de către România a nord-vestului Transilvaniei.

86
 România şi concertul european: de la criza orientală la marile alianţe ale secolului XX

Criza orientală are ca repere cronologice secolele XVIII-XX; este perioada în care puterile europene
sunt preocupate în continuare de Imperiul otoman, de data aceasta de criza lui, şi prin urmare, de preluarea
moştenirii acestuia. E vorba de ,,criza orientală” sau ,,problema orientală” care reprezintă contextul extern al
politicii Ţărilor Române.

Criza orientală (sec. XVIII) Ţările Române (sec. XVIII)

Principatele Române

1. Definire
-decăderea Imperiului Otoman, care devine vizibilă
după al doilea asediu în faţa Vienei (1683)
-afirmarea Imperiilor Rus şi Austriac, interesate de
dominaţia zonei balcanice
-(încă) dezinteresul Marii Britanii şi Franţei pentru
această criză.
2. Evenimente
-1698-1699, război austro otoman; Pacea de la
Karlowitz – Poarta recunoaşte trecerea Transilvaniei
sub stăpânirea habsburgică (austriacă)
-razboaiele ruso-austro-otomane (1710-1812) în
urma cărora Ţările Române, cunoscute din secolul
XVIII sub denumirea de Principatele Române pierd o
serie de teritorii: Oltenia (1718-1739)
Bucovina (1775)
Basarabia (1812)
1. Statut
a. Transilvania: din 1541 principat autonom sub
suzeranitate otomană, intră sub stăpânirea Imperiului
austriac în 1691 cu recunoaştere oficială în 1699; nu
mai are drept de politică externă;
b. Ţara Românească: începând din 1716, e condusă
de domni fanarioţi; regimul fanariot a însemnat şi
stricta subordonare faţă de politica externă a
imperiului otoman;
c. Moldova: începând cu anul 1711, e condusă de
domni fanarioţi; regimul fanariot a însemnat şi stricta
subordonare faţă de politica externă a imperiului
otoman;
2. Obiectivele politicii externe
-au fost formulate de partida naţională (grupare a
boierilor pământeni care luptă pentru drepturile
politice ale Principatelor): creşterea autonomiei,
obţinerea independenţei sub protecţia marilor puteri
3. Acţiuni întreprinse: prin memorii alcătuite de
boierii din partida naţională, situaţia lor e discutată
în întâlnirile internaţionale (Kuciuk-Kainargi,
Focşani etc)
4. Rezultate
-între 1774 şi 1802 Poarta emite o serie de
documente care modifică (de cele mai multe ori în
bine) statutul lor juridic;
-puterea suzerană e constrânsă să garanteze
privilegiile Principatelor şi să ţină seama de
prevederi ale tratatelor semnate.

87
 Criza orientală (sec. XIX) Ţările Române (sec. XIX)

1. Statut
a. Transilvania: în perioada dualismului (1867-
1918)  a aparţinut Ungariei.
b. Ţara Românească: începând din 1822 se revine la
domniile pământene; rămâne sub suzeranitate
otomană căreia i se adaugă din 1829 instaurarea
protectoratului rusesc, dubla suzeranitate se menţine
până la 1856 când Principatele Române rămân sub
suzeranitate otomană, este înlăturat protectoratul
rusesc şi trec sub garanţia colectivă a marilor puteri;
c. Moldova: începând din 1822 se revine la domniile
pământene; rămâne sub suzeranitate otomană căreia i
se adaugă din 1829 instaurarea protectoratului rusesc,
Evenimente dubla suzeranitate se menţine până la 1856 când
Principatele Române rămân sub suzeranitate
-1806-1812: război ruso-otoman – Basarabia anexată otomană, este înlăturat protectoratul rusesc şi trec sub
de către Rusia (1812) garanţia colectivă a marilor puteri.
-1828-1829: război ruso-otoman;
-1853-1856: războiul Crimeei: Poarta, susţinută de 2. Obiectivele politicii externe
Marea Britanie şi Franţa înfrânge Rusia -respectarea autonomiei, obţinerea independenţei sub
-1875-1876: redeschiderea ,,crizei orientale” prin protecţia marilor puteri, unire.
răscoalele antiotomane ale popoarelor din Balcani
-1877-1878: război ruso-otoman devenit apoi ruso- 3. Acţiuni întreprinse
româno-otoman. -prin memorii alcătuite de boierii din partida
naţională, mişcarea revoluţionară de la 1821,
proiectele politice elaborate de ,,partida naţională”
condusă de Ion Câmpineanu, proiectele politice ale
societăţilor secrete, mişcarea revoluţionară de la
1848-1849, participarea la războiul ruso-turc din
1877-1878; situaţia lor e discutată în întâlnirile
internaţionale (Congresul de pace de la Paris,
Congresul de la Berlin)

4. Rezultate
-unirea de la 24 ianurie 1859; reformele lui Al. I.
Cuza care consolidează statul român modern;
-1866: prinţ străin, Carol I, continuă consolidarea
statului român prin adoptarea Constituţiei din 1866;
-obţinerea independenţei faţă de Imperiul Otoman
prin participarea la războiul ruso-turc din 1877-
1878, recunoscută prin tratatele internaţionale de la
San Stefano şi Berlin;
-1881: România se transformă în regat
-1883: aderă la alianţa Puterilor Centrale pentru a
evita izolarea diplomatică;
-se intensifică lupta pentru întregirea naţională.

88
 Criza orientală (sec. XX) România

1. Statut
Transilvania: în perioada dualismului (1867-1918)  a
aparţinut Ungariei.

România: monarhie constituţională ereditară;

stat indivizibil;
Evenimente teritoriu inalienabil

-1912: primul război balcanic – Grecia, Serbia, 2. Obiectivele politicii externe

Bulgaria şi Muntenegru contra Imperiului Otoman
pentru redobândirea teritoriilor naţionale;
-1913: al doilea război balcanic – Bulgaria atacă
foştii aliaţi, Grecia, Serbia şi Muntenegru; România a
intervenit în acest conflict împotriva Bulgariei
-1914-1918: Primul Război Mondial
1918: prăbuşirea imperiilor multinaţionale
apariţia pe harta Europei a unor state noi
-România – factor de echilibru în evoluţia relaţiilor
dintre statele balcanice;
-încorporarea provinciilor româneşti din afara
graniţelor ţării
3. Acţiuni întreprinse
-implicarea în cel de al doilea război balcanic (1913)
-implicarea României în Primul Război Mondial
(1916-1918)
-participarea la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-
1920)

4. Rezultate
-realizarea României Mari prin unirea Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei cu România
-recunoaşterea la nivel internaţional a noilor graniţe

89
 România şi marile alianţe ale secolului al XX-lea
Marile alianţe ale secolului XX
Alianţele implicate în declanşarea Primului
Război Mondial:
Tripla Alianţă sau Puterile Centrale (1882)
Tripla Înţelegere sau Antanta (1907)
România
1. Obiective:
- consolidarea independenţei;
- reîntregirea naţională.
2. Acţiuni:
- 1883: tratat secret cu Puterile Centrale pentru a
contrabalansa planurile agresive ale Imperiului
Rus
- 1913: participarea la al Doilea Război Balcanic,
în care Bulgaria se confruntă cu Serbia, Grecia,
Muntenegru, Turcia şi România; pacea e semnată
la Bucureşti şi permite României să anexeze
sudul Dobrogei (Cadrilaterul)
- atitudinea faţă de Primul Război Mondial:
▫ 1914-1916: neutralitate
▫ 1916: tratate (politic şi militar) cu Antanta
pentru implicarea în Primul Război Mondial;
campaniile anilor 1916 şi 1917: victoriile de la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz nu pot fi valorificate,
pentru că Rusia, devenită sovietică, iese din
război.
Pacea de la Bucureşti (1918), cu prevederi foarte
grele pentru România, nu e ratificată de regele
Ferdinand I; mai mult, acesta decide reintrarea în
război, pe 10 noiembrie 1918.
3. Rezultate:
înfăptuirea Marii Uniri, cu recunoaştere
internaţională prin tratatele semnate în cadrul
Conferinţei de la Paris-Versailles (1919-1920), şi
anume:
▫ Tratatul de la Saint-Germain (1919), Austria
recunoaşte unirea Bucovinei cu România;
▫ Tratatul de la Trianon (1920), Ungaria
recunoaşte unirea Transilvaniei cu România;
▫ Tratatul de la Paris (1920), Franţa, Marea
Britanie, Italia şi Japonia recunosc unirea
Basarabiei cu România.
90
 Marile alianţe ale secolului XX
Alianţele implicate în Al Doilea Război
Mondial:
Axa Berlin-Roma-Tokyo
Naţiunile Unite
(S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S.)
România
1. Obiective:
- menţinerea graniţelor recunoscute prin Tratatele din
1919-1920
- neutralitate (1939-1941)
- recuperarea teritoriilor pierdute în 1940
2. Acţiuni
- crearea în Balcani a unui bloc al neutrilor - eşec
- aderarea la Pactul Tripartit (1940)
- participarea la cel de Al Doilea Război Mondial
▫1941-1944 alături de Axă
▫1944-1945 alături de Naţiunile Unite
- eforturi pentru scoarea României din război: negocieri
purtate cu Naţiunile Unite la Ankara, Stockholm, Cairo;
3. Rezultate
- Convenţia de armistiţiu din 12-13 septembrie 1944: în
absenţa unui tratat semnat, trupele sovietice i-au tratat pe
români în continuare (după 23 august până la 12 septembrie
1944), drept inamici.
Prevederi:
◦ România stat învins (nu îi era acordat statutul de
cobeligeranţă)
◦ întreţinerea armatei sovietice
◦ în timp de saşe ani trebuia plătită o despăgubire de război
de 300 milioane de dolari în cereale, produse petroliere,
maşini, lemn, vase maritime şi fluviale
◦ anularea Dictatului de la Viena
◦ Transilvania trecea sub administraţia provizorie a
Armatei Roşii
◦ graniţa româno-sovietică era cea din 1940
- Tratatul de Pace de la Paris (1946-1947): redobândirea
nord-vestului Transilvaniei
- România intră în sfera de influenţă sovietică.
91
Eseu rezolvat
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România şi marile puteri din Europa, în secolele al
XIX-lea şi al XX-lea, având în vedere:
- menţionarea unei acţiuni desfăşurate în România, în secolul al XIX-lea sau în prima jumătate a secolului al
XX-lea şi precizarea unei consecinţe, în plan intern, a acesteia;
- precizarea unei atitudini a României faţă de o mare putere din Europa, în secolul al XIX-lea sau din prima
jumătate a secolului al XX-lea şi menţionarea unui eveniment desfăşurat de statul român care ilustrează
această atitudine;
- prezentarea unui fapt istoric, desfăşurat în Europa, la care a participat România, alături de o mare putere, în
a doua jumătate a secolului al XX-lea şi menţionarea unei consecinţe a acestui fapt;
- formularea unui punct de vedere referitor la relaţiile dintre România şi marile puteri din Europa şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea afirmarea naţiunii române, lupta sa pentru emancipare şi
formarea statului naţional au fost strâns legate de contextul sud-est european şi de implicaţiile problemei
orientale asupra Europei.
După 1821, puterile europene ale căror interese politice şi strategice se interferau la gurile Dunării, au
fost nevoite să ţină seama de existenţa unei «probleme româneşti», atunci când făceau planul de constituire a
unui stat tampon în zonă, care să oprească înaintarea Rusiei. Acest stat trebuia pus sub garanţia colectivă a
puterilor europene.
Regimul politic întemeiat pe suzeranitatea otomană şi pe protectoratul rusesc instaurat în Principate
prin Tratatul de la Adrianopol (1829) accentua imixtiunea rusă în Principate. Partida naţională vedea acum în
ţar principalul adversar al aspiraţiilor românilor. Înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849 de către Imperiile
rus, otoman şi habsburgic au întărit în special poziţiile Rusiei în Europa.
Puterile europene interesate în menţinerea echilibrului european au încercat să aducă Rusia la masa
tratativelor, dar nu au reuşit.
Între 1853-1856, s-a desfăşurat războiul Crimeei între Rusia şi Poartă, terminat cu înfrângerea Rusiei.
Tratatul de pace de la Paris din 1856 menţinea suzeranitatea otomană, înlătura protectoratul rusesc şi
instituia garanţia colectivă a puterilor europene şi propunea unirea Principatelor Române în urma consultării
românilor prin Adunările (Divanurile) ad-hoc.
Adunările ad-hoc au propus unirea într-un singur stat, România, condus de un prinţ străin. Convenţia
de la Paris (1858) care avea rol de Constituţie, aproba numai o unire formală, dar lăsa posibilitatea unirii într-
un singur stat. Punând Europa în faţa faptului împlinit, românii l-au ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 pe
Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti.
Actul unirii a dus la formarea statului modern român şi la înfăptuirea unor reforme importante în
Principate.
După abdicarea lui Cuza, domnul, apoi regele Carol I a continuat linia politică externă beneficiind şi
de sprijinul Franţei şi Prusiei. Astfel, cel mai important succes pe plan extern l-a reprezentat obţinerea
independenţei României ca urmare a participării la războiul ruso-turc devenit ruso-româno-turc din 1877-
1878. Aceasta a fost recunoscută în cadrul Congresului de la Berlin din 1878. În perioada imediat următoare
România era ameninţată de pericolul rusesc fapt care i-a determinat pe oamenii politici ai vremii să semneze
printr-un tratat secret un tratat de alianţă cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) în 1883.
Evenimentele externe ulterioare precum şi faptul că românii din Transilvania, Bucovina şi Banat se
aflau sub dominaţie austro-ungară, au determinat România să intre în Primul Război Mondial alături de
Antanta (Marea Britanie, Franţa, Rusia) în 1916 după doi ani de neutralitate.
Ca urmare a victoriilor Antantei imperiile multinaţionale s-au destrămat, pe ruinele lor apărând state
noi.
România şi-a desăvârşit unirea în 1918, când Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au unit cu patria
mamă. Procesul de unire, început în 1859, s-a finalizat în 1918, când s-a format statul naţional unitar român.

92
 Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1919) a pus bazele unui nou sistem în cadrul relaţiilor
internaţionale, România acţionând pentru respectarea acestuia, pentru menţinerea păcii, a securităţii şi
cooperării în Europa.
În acest sens, România a încheiat alianţe regionale, cum ar fi Mica Înţelegere (România,
Cehoslovacia, Iugoslavia) în 1921 şi Înţelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Turcia, Grecia) în 1934.
Pe fondul ascensiunii Germaniei naziste şi a politicii de conciliatorism dusă de Marea Britanie şi
Franţa, Europa se îndreaptă spre război odată cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov la 23 august 1939.
România este afectată de prevederile acestui Pact, astfel că în vara anului 1940 suferă grave pierderi
teritoriale în favoarea U.R.S.S-ului, Bulgariei şi Ungariei. În aceste condiţii regele Carol al II-lea abdică în
favoarea fiului său Mihai I dar puterea în stat va fi preluată de generalul, ulterior mareşalul Ion Antonescu.
Acesta intră în război de partea Germaniei la 22 iunie 1941 împotriva U.R.S.S.-ului pentru a recupera
teritoriile pierdute.
La 23 august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei alăturându-se Naţiunilor Unite.

93
Aplicaţii eseu

1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre influenţa „crizei orientale” asupra spaţiului
românesc, având în vedere:
- precizarea unui secol în care s-a desfăşurat „criza orientală” şi menţionarea a două mari puteri implicate în
aceasta;
- prezentarea unui fapt istoric la care a participat România în cadrul „crizei orientale” şi menţionarea a două
documente juridice internaţionale legate de „criza orientală” care cuprindeau prevederi referitoare şi la
români;
- formularea unui punct de vedere referitor la implicaţiile „crizei orientale” asupra României şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român şi „concertul european”, având în
vedere:
- menţionarea a două proiecte politice care au contribuit la constituirea statului român modern în secolul al
XIX-lea;
- menţionarea a două fapte istorice din politica internă, prin care s-a format statul român modern şi precizarea
atitudinii unei puteri din „concertul european” faţă de unul dintre ele;
- prezentarea unei acţiuni, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la care participă România în cadrul
„crizei orientale”;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul României în relaţiile internaţionale de la începutul
secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România şi marile puteri din Europa de la „criza
orientală” la marile alianţe ale secolului al XX-lea, având în vedere:
- numirea a două mari puteri implicate în „criza orientală”;
- menţionarea unui fapt istoric prin care România s-a implicat în „criza orientală”, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, respectiv, a unei cauze a acestei implicări;
- prezentarea unui fapt istoric, din secolul al XX-lea, prin care România s-a alăturat marilor puteri şi
menţionarea a două consecinţe ale acestuia pentru statul român;
- formularea unui punct de vedere referitor la relaţiile României cu marile puteri din Europa în secolele al
XIX-lea – al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

4. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România şi „criza orientală”, având în vedere:
- prezentarea unei acţiuni la care a participat România în cadrul „crizei orientale” şi precizarea secolului în
care s-a desfăşurat această acţiune;
- menţionarea unui document internaţional elaborat în cadrul „crizei orientale” şi a două prevederi referitoare
şi la România;
- menţionarea unei consecinţe, pe plan politic intern, a implicării României în „criza orientală”;
- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul „crizei orientale” în istoria României şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor
care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

94
Aplicaţii surse

1. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. ,,Art.1. Guvernul Alteţei sale Domnului României Carol I asigură armatei ruse (…) libera trecere prin
teritoriul României. (…) Toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de
transportul său, precum şi pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor sale, cad naturalmente în sarcina guvernului
imperial.
Art.2. Pentru ca niciun inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii
trupelor ruse pe teritoriul său, Guvernul majorităţii sale împăratul tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a
face a se respecta drepturile politice ale statului român cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente,
precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României.”
(Convenţia româno-rusă, 4 aprilie 1877)

B. ,,După stăruinţele a trei generaţii, după suferinţele şi sacrificiile părinţilor noştri şi mulţumită
generoasei protecţii a marilor puteri europene, Statul Român s-a format. (…) Acum a venit momentul să
dovedim Europei că România poate fi un element inteligent şi solid, pentru a contribui la întemeierea ordinii
şi stabilităţii în Orient. Toate aceste consideraţii de mare valoare sunt tot atâtea datorii pentru naţiunea
noastră ca să lucrăm la curmarea unui război [din Balcani] care cu cât se va prelungi, cu atât mai mult va seca
forţele noastre materiale. Deci pentru apropiata dobândire a păcii mult dorite, pentru întemierea solidă a
drepturilor noastre de naţiune liberă şi de sine stătătoare, pentru întărirea stimei şi a încrederii către noi a
naţiunilor străine, invocăm numele marilor noştri domni eroi, odată energici apărători ai creştinătăţii în
Orient (…), noi am trecut Dunărea!”
(Proclamaţia lui Carol I către armata română, 27 august 1877)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi conducătorul la care se referă sursa A. 2p

2. Precizaţi conflictul militar la care referă atât sursa A cât şi sursa B. 2p
3. Menţionaţi, pe baza sursei B, două obiective urmărite de România prin trecerea armatei sale la sudul
Dunării. 6p
4. Precizaţi, din sursa A, un angajament de natură financiară asumat de partea rusă. 3p
5. Scrieţi, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa B. 7p
6. Prezentaţi două acţiuni militare desfăşurate de armata română, în 1877, după semnarea Convenţiei
româno-ruse. 6p
7. Menţionaţi o asemănare şi o deosebire, referitoare la români, în prevederile tratatelor de pace din 1878. 4p

95
2. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „Încă de la 29 septembrie/11 octombrie 1876, în cursul unei întrevederi la Livadia între prim-
ministrul Ion Brătianu, secondat de ministrul de război, generalul Gh. Slăniceanu, cu ţarul Alexandru al II-lea
şi cancelarul A. M. Gorceakov, a fost luată în considerare izbucnirea războiului ruso-turc şi trecerea trupelor
ruse prin România. Colaborarea cu Rusia în vederea obţinerii independenţei era strâns asociată de problema
sudului Basarabiei. [...] Participarea armatei române la operaţiunile militare din sudul Dunării s-a produs în
urma unei telegrame a marelui duce Nicolae, care solicita domnitorului Carol asistenţă militară. [...] Trupele
române au trecut Dunărea numai după ce comandamentul rus a acceptat ca ele să-şi păstreze atât
individualitatea cât şi unitatea de comandă. În urma unei întrevederi între Carol, Alexandru al II-lea şi marele
duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna [...]. La Plevna, trupele ruse, apoi şi cele
române au întâlnit un adversar bine pregătit şi bine condus. [...] După o încercare neizbutită de a sparge
încercuirea, Osman Paşa, rănit, a capitulat. [...] După capitularea Plevnei, centrul de greutate al acţiunilor
militare româneşti s-a deplasat la Vidin, în imediata vecinătate a căruia, în urma unui atac, [...] a fost cucerit
Smârdanul.” (F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)

B. „Oamenii politici români [...] şi opinia publică în general considerau Rusia drept un inamic şi deci un
candidat foarte puţin probabil pentru o alianţă. Au găsit însă avantajele politice şi economice pe care le-au
căutat în Tripla Alianţă dintre Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Principalul punct de atracţie a fost, fără
îndoială, Germania.
Posibilitatea unei alianţe cu Austro-Ungaria a stârnit îndoieli profunde. După Congresul de la Berlin, relaţiile
dintre cele două ţări fuseseră serios puse la încercare de disensiunile economice şi politice. [...] Aderarea
României la Tripla Alianță a luat forma unui tratat bilateral cu Austro-Ungaria, datat 18/30 octombrie 1883.
Noii aliaţi au hotărât să-şi acorde ajutor unul celuilalt în cazul unui atac din partea Rusiei, deşi aceasta din
urmă nu era numită explicit [...]. Germania a aderat la acord în aceeaşi zi, printr-un act separat. Regele Carol
şi Brătianu au insistat ca acordul să fie menţinut secret deoarece ştiau că va stârni o furtună de proteste în
rândul politicienilor şi al opiniei publice, care erau în marea majoritate profrancezi. Astfel, din motive
întemeiate, tratatul nu a fost niciodată înaintat Parlamentului pentru dezbatere şi ratificare şi, prin urmare,
executarea prevederilor sale a depins în primul rând de rege.”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României )

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi regele României precizat în sursa B. 2p

2. Precizaţi, din sursa A, o informație referitoare la Plevna. 2p
3. Menţionaţi din sursa A, respectiv din sursa B, câte un stat alături de care România participă la relaţiile
internaţionale. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că România se implică în război. 3p
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa B, precizând rolul fiecăreia
dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi două acţiuni desfăşurate de România în relaţia cu o mare alianţă, la începutul secolului al XX-
lea. 6p
7. Menţionaţi o asemănare între două măsuri adoptate în statul român modern, anterioare evenimentelor din
sursa A. 4p

96
3. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Războiul s-a reluat cu înverşunare pe frontul din Moldova în iulie 1917, când generalul Averescu a
pornit ofensiva de lângă Mărăşti, în cadrul efortului general [...] de a învinge Puterile Centrale. Dar după
câteva zile de succese, Averescu a oprit operaţiunea pentru că situaţia din Galiţia se agravase, iar trupele ruse
din Moldova se dezorganizau, lipsite de disciplină şi demoralizate. La 24 iulie/6 august, Mareşalul von
Mackensen a lansat la rândul său o ofensivă puternică al cărei obiectiv era să dea o lovitură decisivă
armatelor română şi rusă şi să oblige România să iasă din război. Luptele îndârjite au atins punctul culminant
la 6/19 august, la Mărăşeşti, când armata română a oprit înaintarea trupelor austriece şi germane şi a pus
practic capăt ofensivei acestora.
Dar s-a ivit un nou pericol. La sfârşitul verii lui 1917 evenimentele revoluţionare din Rusia ameninţau
să dezorganizeze frontul de luptă şi să submineze stabilitatea socială şi politică din Moldova. [...] La 18
februarie/3 martie 1918, noul guvern bolşevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile
Centrale şi a ieşit din război, lipsind România de sprijinul rus şi izolând-o de Occident. Două luni mai târziu,
guvernul român, acum condus de [...] Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de la Bucureşti, prin care
România devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale.
Dar evenimente hotărâtoare pe câmpurile de luptă au schimbat repede soarta României. Pe frontul de
vest aliaţii au zădărnicit ofensiva germană finală din iulie 1918 şi au început să înainteze constant spre
Germania, iar în nordul Italiei au respins armatele austro-ungare şi au obligat Austro-Ungaria să accepte un
armistiţiu [...]. ”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României )

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi generalul român, precizat în sursa dată. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată. 2p
3. Menţionaţi alianţa şi o acţiune diplomatică desfăşurată de aceasta, precizate în sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două acţiuni care au loc pe frontul de vest. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la evenimentele de pe frontul din Moldova,
susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România se implică în relaţiile
internaţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin acţiuni militare sau diplomatice. (Se punctează
prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 4p

97
4. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„În politica externă, forţele politice româneşti s-au străduit să creeze un regim de securitate europeană
şi sud-est europeană care să garanteze, sub egida Societăţii Naţiunilor, menţinerea [...] României Mari, aşa
cum rezultase ea în urma sistemului versaillez. De aici, relaţiile ei foarte strânse de alianţă cu Franţa şi Marea
Britanie, principalii garanţi ai Tratatului de Pace de la Versailles. De aici, toate convenţiile sale defensive cu
[...] Cehoslovacia şi Iugoslavia, în 1920-1921 (cu care, de altfel, şi constituie Mica Înţelegere), tratatele de
amiciţie cu Franţa şi Italia, în 1926 [...] constituirea, împreună cu Iugoslavia, Grecia, Turcia, a Înţelegerii
Balcanice în 1934 (aceasta din urmă pentru temperarea Bulgariei). Diplomaţia română e activă şi originală.
Un rol însemnat în impulsionarea ei îl are Nicolae Titulescu (1882-1941), un diplomat de excepţie, prin
personalitatea căruia România ocupă un loc important în Societatea Naţiunilor (Titulescu este de două ori, în
1931 şi 1932, preşedinte al Adunării Generale a acesteia, caz unic în istoria organizaţiei). În aceeaşi intenţie,
de a crea un sistem de securitate colectivă, în condiţiile schimbării strategice a politicii externe a Sovietelor
din partea lui Stalin, Titulescu restabileşte relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică în 1934, iar în 1936
poartă convorbiri cu Litvinov, ministrul sovietic de Externe, pentru un tratat de asistenţă mutuală cu URSS.
[...]
România şi-a bazat toată securitatea pe acest sistem de alianţe la a cărui creare contribuise. [...] Tot
acest edificiu diplomatic a rezistat atâta timp cât au rezistat marile democraţii occidentale pe care se sprijinea.
Însă echilibrul între Marile Puteri europene s-a năruit, odată cu expansiunea nazismului în Europa. Ca urmare
a căzut şi sistemul de apărare a României.”
(I. Bulei, O istorie a românilor)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi organizaţia internaţională din care face parte şi România, precizată în sursa dată. 2p
2. Precizaţi, pe baza sursei date, o cauză a prăbuşirii sistemului de apărare a României. 2p
3. Menţionaţi cele două state garante ale Tratatului de Pace de la Versailles, la care se referă sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la alianţele regionale din care face parte şi România.
6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la rolul lui Nicolae Titulescu în diplomaţia
românească, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în prima jumătate a secolului al XX-
lea viaţa politică din România se caracterizează prin democraţie. 4p

98
 Secolul XX – Între democraţie şi totalitarism. Ideologii politice în Europa şi în România

A. Ideologii şi practici politice democratice

➢ Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa
➢ La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou
constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei.
➢ Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor
autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.).
➢ Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere,
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum
Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei.
➢ Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme principiilor înscrise fie în programele partidelor bazate
pe ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoare, creştin-democrate), fie în acelea ale formaţiunilor
socialiste sau social-democrate, exponente ale ideologiei de stânga.
➢ Trăsături specifice ale regimurilor democratice
➢ În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează, prim-ministrul, şef al
majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse.
➢ Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În
prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru, din
partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în
1951-1955).
➢ În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de
consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat
creşterea prestigiului extern al ţării.
➢ Franţa, a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate
guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne).
➢ După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar
clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din anul 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului
acesta având dreptul să se pronunţe asupra liniilor generale ale politicii interne şi externe a ţării.
➢ Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot
universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci.
➢ În timpul preşedintelui Georges Pompidou, a fost continuată politica lui de Gaulle, Franţa înregistrând
progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menţinut. Unul dintre preşedinţii de stânga a fost
François Mitterand, din partea Partidului Socialist. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a
fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite.
Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, preşedintele Mitterand fiind de orientare politică de stânga,
iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta.
➢ În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin Constituţia de la Weimar ca o ţară cu un
regim politic democratic. Situaţia s-a schimbat însă, din 1933, când puterea a fost preluată de regimul
dictatorial naţional-socialist.
➢ În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În
zona de ocupaţie militară a aliaţilor occidentali, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de
guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru N.A.T.O. şi al Comunităţii Economice
Europene (Republica Federală Germană). Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-
democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990).

99
B. Ideologii şi practici politice totalitare. Fascismul şi nazismul
Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare
Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor, deoarece mai
multe state (Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri politice dictatoriale.
Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune: existenţa
partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului, încălcarea de către regim a drepturilor omului, cultul
personalităţii, controlul absolut al statului asupra societăţii, lichidarea oricărei forme de opoziţie,
supravegherea populaţiei de către poliţia politică, cenzura presei etc.
Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului
➢ Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile în care Italia se găsea
într-o criză profundă.
➢ Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi
bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste
propagate în ţară.
➢ Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul asupra Romei, 1922). În aceste condiţii, prim-
ministrul Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile cuprinse în programul Partidului Naţional
Fascist.
➢ Printr-o lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite.
➢ Acesta a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau fasciste (partide, sindicate
etc.).
➢ Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic. Partidul Naţional Fascist a devenit
formaţiune politică unică. Regimul fascist era susţinut de poliţia politică (O.V.R.A.) şi de organizaţiile
paramilitare Cămăşile negre şi Ballila.
➢ Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se Il Duce (Conducător).
➢ Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesele
individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă
şi prin diferite organizaţii fasciste.
Naţional-socialismul german, ideologie şi practici politice
➢ Ideologia naţional-socialistă a fost ultranaţionalistă, rasistă şi antisemită, fiind expusă de Adolf Hitler în
lucrarea sa, Mein Kampf.
➢ Potrivit acestei ideologii, rasa germană a arienilor ar fi superioară, motiv pentru care ar trebui să conducă
lumea, iar celelalte, considerate inferioare (precum evreii), trebuia să fie exterminate.
➢ Pentru că rasa germană ar fi avut nevoie de spaţiu vital, naţional-socialismul susţinea necesitatea cuceririi
acestuia prin război.
➢ Prin propagandă abilă, valorificând nemulţumirile populaţiei faţă de greutăţile din timpul Marii Crize
economice, Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile
pentru Reichstag (Parlamentul german), din anul 1932.
➢ În cadrul regimului naţional-socialist, Hitler, instalat în funcţia de cancelar, a fost învestit cu puteri
speciale, devenind Führer (conducător).
➢ Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor
Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele sau Hitlerjügend (Tineretul hitlerist).
➢ Orice formă de opoziţie a fost distrusă, chiar şi în interiorul partidului. Presa a fost cenzurată, iar
propaganda regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a intensificat.
➢ Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Regimul naţional-socialist a
transformat antisemitismul în politică de stat, în numele aşa zisei purificări a rasei ariene.
➢ Astfel, a început discriminarea evreilor, care au fost înlăturaţi din slujbe, au fost supuşi legilor rasiale
(legile de la Nürnberg) şi cărora le-au fost interzise drepturile politice şi civile.
➢ În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală
împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului, până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6
milioane de evrei, dar şi romi proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în
lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

100
C. Ideologii şi practici politice totalitare. Comunismul
➢ Acţiuni pentru instaurarea comuniştilor la putere în Rusia
➢ În luna februarie a anului 1917, Rusia se transformase într-un colos cu picioare de lut, din cauza sărăciei
generalizate şi a înfrângerilor de pe front.
➢ În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al
burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern
provizoriu la 16 februarie/1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat.
➢ Însă bolşevicii (comuniştii) au profitat de anarhia din Rusia, sporindu-şi popularitatea în rândul
muncitorilor, al sovietelor (comitetelor) acestora, pe fondul grevelor tot mai numeroase.
➢ Conduşi de Vladimir Ilici Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată
prin lovitura de stat de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, de la Petrograd. Denumită Revoluţia din
Octombrie, aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic.

Ideologie şi practică politică în statele comuniste

➢ În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina,
Bielorusia şi Transcaucazia, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin,
expuse în Tezele din Aprilie 1917.
➢ Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat.
➢ Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui
comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
➢ A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile C.E.K.A., N.K.V.D. apoi
K.G.B.
➢ Viaţa religioasă a fost obstrucţionată. Statul şi-a impus controlul în economie, prin naţionalizarea
întreprinderilor.
➢ Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă.
➢ Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflat la conducere Iosif Visarionovici
Stalin (1924-1953).
➢ Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid.
➢ Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce
nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată
şi planificarea producţiei prin planurile cincinale.
➢ Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la
închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară.
➢ Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul
tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei.
➢ În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever,
iar întreaga creaţie culturală se găsea în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al
dictatorului.
➢ Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi în primii ani
postbelici, când regimul comunist a fost impus şi în alte state europene.
➢ După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hruşciov, a dezvăluit, în 1956, unele
crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să
fie modificată.
➢ Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au
existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia,
naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc.
➢ Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček în Cehoslovacia, în
1968, dar sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată această mişcare.
➢ Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika i
glaznosti (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic.

101
➢ Anul 1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale din majoritatea statelor europene foste
comuniste. Criza în care se zbătea Uniunea Sovietică nu a putut fi depăşită, comunismul s-a prăbuşit, iar
statul s-a destrămat (1991).

D. Ideologii şi practici politice în România

Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918
➢ Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constituţiei României
din anul 1866.
➢ România era o monarhie constituţională, bazată pe principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I
(1866-1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieţii politice.
➢ În condiţiile exercitării votului censitar (doar de către bărbaţi), în primii ani ai secolului al XX-lea, cele
două formaţiuni care au dominat viaţa politică, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat
alternativ (potrivit principiului rotativei guvernamentale, practică introdusă în 1895).
➢ Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluţia României:
– Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I. C. Brătianu (preşedinte al P.N.L. din 1909), se
pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe baza capitalului autohton.
– Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh. Gr. Cantacuzino (conducător al Partidului Conservator
între anii 1899 – 1907), dorea o dezvoltare organică a statului, prin crearea instituţiilor moderne pe măsură ce
societatea simţea nevoia apariţiei lor.
➢ Ideologii şi practici politice după Primul Război Mondial
➢ Din anul 1918, a fost introdus în România votul universal, pentru bărbaţii de peste 21 de ani, cu excepţia
magistraţilor şi cadrelor militare.
➢ În aceste condiţii, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reuşit să ajungă la guvernare a
sporit, iar cele de orientare conservatoare au dispărut de pe scena politică.
➢ altă lege electorală, cea din anul 1926, a adus schimbări în privinţa vieţii parlamentare.
➢ În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi numeroşi au avut ideologii politice
democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de Partidul Naţional Liberal, şi ţărănismul,
având ca exponent principal Partidul Naţional Ţărănesc. Aceste formaţiuni politice s-au aflat şi cele mai
lungi perioade la guvernare.
➢ În condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi
de dreapta (legionarismul) s-au manifestat şi în viaţa politică românească, începând din deceniul al treilea al
secolului al XX-lea.
➢ Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din România,
bazat pe prevederile Constituţiei din anul 1923.
➢ Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea Unire, Ferdinand I (1914-1927), nu a încălcat principiile
vieţii politice democratice.
➢ Un aspect specific al vieţii politice a fost acela că regele îl numea pe prim-ministru, după care guvernul
organiza alegerile, pe care, de cele mai multe ori, le şi câştiga.
➢ Evoluţia monarhiei a marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul
Carol a renunţat la moştenirea tronului, a fost rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, când moştenitor al
tronului a fost proclamat Mihai.
➢ După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara tutelat de o Regenţă, fiind minor.
➢ Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost proclamat rege de Parlament în locul lui Mihai I,
Carol al II-lea a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în care monarhul să
aibă puteri sporite.
➢ Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în timpul căruia singura formaţiune care a
funcţionat a fost cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii Naţionale, denumită, din 1940, Partidul
Naţiunii.
➢ În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea (septembrie 1940)
şi după ce Mihai I a revenit pe tron, puterea reală în stat a fost deţinută de generalul Ion Antonescu,
preşedinte al Consiliului de Miniştri.

102
➢ Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături de legionari. Neînţelegerile cu legionarii, care doreau să
obţină întreaga putere în stat, au determinat înlăturarea lor, după rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941.
➢ Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în fruntea unui regim militar până la 23 august 1944, în condiţiile
participării României la războiul antisovietic.
➢ După înlăturarea regimului democratic, cetăţenilor români le-au fost restrânse drepturile, iar începând din
anul 1940, asupra celor de origine evreiască au fost aplicate măsuri antisemite (deportări, pogromuri, muncă
forţată în Transnistria etc.).

103
Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practice politice în Europa şi în România

Context
Secolul al XX-lea
 e marcat de confruntarea dintre regimurile democratice şi cele totalitare de stânga sau de dreapta;
 cele două războaie mondiale au stat la originea apariţiei şi afirmării mişcărilor şi regimurilor
totalitare;
 s-au impus principiile legate de democraţie şi respectarea drepturilor omului.
Totalitarismul
Caracterizare generală
 totalitarism de dreapta: fascismul, nazismul (naţional-socialismul);
 totalitarism de stânga: comunismul;
 trăsături: dictatură, partid unic, controlul statului asupra întregii societăţi, înregimentarea şi
îndoctrinarea maselor, ideologie unică, teroare – poliţie politică, îngrădirea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.

Ideologie Idei Practici politice

1922: Marşul asupra Romei – Benito Mussolini – preluarea puterii
în Italia.
1924: Camera Deputaţilor – majoritar fascistă.
corporatismul; Măsuri:
Fascismul naţionalismul. - interzicerea activităţii sindicatelor şi partidelor politice –
Partidul Naţional Fascist;
- înregimentarea maselor: Dopolavoro, Ballila, Avanguardia;
- organizaţii paramilitare: Cămăşile Negre, Ballila;
- miliţia secretă – O.V.R.A.;
- suprimarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (libertatea
presei).
1933: Preluarea puterii
- Hitler cancelar (30 ianuarie)
- Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani
(N.S.D.A.P.) majoritatea în Reichstag (Parlament);
- antiliberalism şi - Hitler – puteri dictatoriale – sfârşitul republicii.
anticomunism; 1934: Hitler ,,Fuhrer”
- naţionalism; Măsuri:
Nazismul - dictatura; - desfiinţarea sindicatelor – Frontul Muncii;
- imperiul; - interzicerea partidelor politice – partidul nazist – partidul
- rasismul; unic;
- spaţiul vital; - înregimentarea maselor: Tineretul Hitlerist (Hitlerjugend);
- antisemitismul; - controlul statului asupra bisericii;
- Mein Kampf, Adolf - cenzura;
Hitler. - propaganda – Joseph Goebbels;
- poliţia secretă – Gestapo (Geheime Staat Polizei);
- politică antisemită.
1935: Legile de la Nurnberg
- 1938: Noaptea de Cristal;
- 1942: soluţia finală
Grupări de - naţionalism agresiv Ungaria – Partidul Apărării Rasei
extremă - antiliberalism, Spania, Portugalia, Belgia, Franţa, Marea Britanie, România.
dreapta - antisemitism

104
 Ideologie Idei
Etape
- teoreticieni: Karl Marx
şi Friedrich Engels,
Manifestul Partidului
Comunist;
- lupta de clasă ca motor
al istoriei;
- preluarea puterii prin
revoluţie de către
proletariatul în ţările
dezvoltate industrial;
- instaurarea societăţii
socialiste ca primă
treaptă spre societatea
comunistă;
- proprietatea colectivă;
- egalitarism;
- dezvoltarea
Comunismul multilaterală a omului;
- Vladimir Ilici Lenin a
dezvoltat marxismul;
-revoluţia proletară poate
ieşi victorioasă şi într-un
stat slab ca Rusia;
- societate fără clase
sociale;
- menţinerea statului ca
instrument al dictaturii
proletariatului în etapa
edificării socialismului;
- ,,democraţia populară.”
Practici politice
1. Perioada interbelică – regimul comunist în Rusia
1917: revoluţia bolşevică – Lenin;
1918-1921: război civil - victoria bolşevicilor (,,roşii”)
1922- crearea U.R.S.S.
- reforme: proprietatea colectivă, naţionalizarea fabricilor,
băncilor şi reforma agrară;
- partid unic: Partidul Comunist (P.C.U.S.);
- controlul statului: dirijism economic;
- teroare: poliţie secretă – C.E.K.A. – N.K.V.D. – K.G.B (1936-
1939) ,,Marea Teroare” din timpul lui Iosif Vissarionovici Stalin
– Gulagul (sistemul concentraţionar sovietic);
-cultul personalităţii;
- cenzură.
Exportul de revoluţie – în Ungaria, Polonia, Germania – eşec.
2. Perioada postbelică
U.R.S.S.
1956: Nikita Hruşciov – condamnarea crimelor comuniste şi a
cultului personalităţii;
1985: Mihail Gorbaciov – reforme (glasnost, perestroika)
Sistemul comunist
- impunerea modelului stalinist în mai multe ţări – divizarea
politică a lumii.
Mişcarea anticomunistă
- mişcări antisovietice: 1953 – R.D.G., 1956 – Ungaria,
1968 – Cehoslovacia.
- eşec;
- disidenţă anticomunistă:
○ Bronislaw Gemerek, Lech Walesa – Solidaritatea (1980),
Polonia
○ Vaclav Havel, Cehoslovacia.
- rezistenţa mujahedinilor din Afganistan (1979-1988);
1989: falimentul şi prăbuşirea sistemului comunist.
105
 Democraţie şi totalitarism în România
Etape
1. A doua jumătate a secolului al XIX-lea: construcţia democraţiei după model occidental
 1866: adoptarea Constituţiei;
 sistem democratic bipartid: - 1875: Partidul Naţional Liberal; 1880: Partidul Conservator;
- 1895: ,,rotativa guvernamentală”;
 clasă politică în formare: moravuri turco-fanariote, politicianism, dominaţia personalităţilor;
 puterea legislativă: emanaţia puterii executive;
 participarea redusă a populaţiei la viaţa politică (vot censitar) – 1913 P.N.L.- problema votului
universal
2. Perioada interbelică: afirmarea şi consolidarea democraţiei, instaurarea regimului autoritar
 context: 1918: adoptarea votului universal; 1921: reforma agrară; 1923: Constituţia.
 curente ideologice:
- liberalismul – neoliberalism;
- teoreticieni: Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu;
- idei: intervenţia statului, teoria şi practica industrializării – rolul industriei;
- progres social.
- ţărănismul
- teoreticieni: Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gheorghe Zane;
- idei: atenţie acordată micii proprietăţi ţărăniste, dezvoltarea agriculturii.
- primatul ţărănimii;
- ,,statul ţărănesc” – expresia democraţiei;
- intervenţia statului;
- politica ,,porţilor deschise.”
- extremismul – naţionalismul
○ extrema dreaptă:
- 1923: Liga Apărării Naţional-Creştine – Al. C. Cuza;
- 1927: Legiunea Arhanghelului Mihail – Corneliu Zelea Codreanu;
- 1930: Garda de Fier – Horia Sima;
- 1934: Totul Pentru Ţară;
- 1935: Partidul Naţional Creştin;
- idei: antisemitism, naţionalism, misticism, antidemocratism, teoria elitelor,
regim totalitar, apropierea de Germania şi Italia;
- practica politică – 1937: alegeri: locul trei – 15,58%.

○ extrema stângă:
- 1921: Partidul Comunist din România;
- idei: dictatura proletariatului, proprietatea colectivă, revoluţie, violenţa.
- practica politică – 1924: scos în afara legii (România – stat multinaţional, principiul
autodeterminării până la despărţirea de stat).
 sistemul partidelor politice:
- Partidul Naţional Liberal – a dominat viaţa politică;
- 1926: Partidul Naţional Ţărănesc;
- partidele şi grupările extremiste; partide ale minorităţilor.
 rolul monarhiei – Ferdinand I (1914-1927), regenţa (1927-1930), Carol al II-lea (1930-1940).
 evoluţii ale regimului politic – spre totalitarism;
- 1938-1940: regimul autoritar instaurat de Carol al II-lea – Constituţia din 1938;
- 1940-1944: dictatură antonesciană.

106
 Eseu rezolvat

Elaboraţi, în aproximativ, două pagini un eseu despre ideologii şi practici politice în România şi în Europa în
secolul al XX-lea, având în vedere:
- precizarea a două ideologii din secolul al XX-lea;
- menţionarea a două caracteristici ale democraţiei din România în prima jumătate a secolului al XX-lea şi
precizarea unui fapt istoric care a consolidat regimul democratic din România în această perioadă;
- prezentarea unei practici totalitare din România din a doua jumătate a secolului al XX-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la democraţia postdecembristă din România şi susţinerea acestuia
printr-un punct de vedere.

Secolul al XX-lea este cunoscut în istorie şi sub denumirea de „secolul extremelor”, deoarece a fost
marcat deopotrivă de democraţie dar şi de totalitarism. În secolul al XX-lea au existat atât ideologii
democratice, precum liberalismul, conservatorismul, socialismul, cât şi totalitare: fascismul, naţional-
socialismul, marxism-leninismul.
Între ideologiile democratice, se înscrie liberalismul, ce are la bază: promovarea libertăţii individuale,
egalitatea, interesul individual promovează binele public, binele public reprezintă binele fiecărui individ, stat
minimal. Ideologiile totalitare sunt de regulă ideologii unice şi universaliste, care pretind că deţin monopolul
cunoaşterii absolute, afirmând că reprezintă ultimul stadiu al evoluţiei umanităţii, resping societatea actuală
ca fiind coruptă şi imorală, propun un alt tip de societate (o altă „ordine socială”), visează realizarea unui
„om nou.” Între ideologiile totalitare desfăşurate pe parcursul secolului al XX-lea, menţionăm fascismul.
Ideologia fascistă îşi găseşte originile în unele teorii de sfârşit de secol XIX, apărute ca reacţie la democraţie.
Fasciştii cred că, o naţiune presupune o conducere puternică, o singură identitate colectivă şi capacitatea de a
comite violenţe şi război, cu scopul de a menţine naţiunea puternică. Baza doctrinei fasciste era naţiunea, pe
care o considerau nu doar o sumă de indivizi, ci un organism viu, o Fiinţă. Fascismul este anticomunist,
antidemocratic, antiparlamentar, anticonservator, antiburghez şi antiproletar.
În ceea ce priveşte România, în prima jumătate a secolului al XX-lea, democraţia este consolidată după
Marea Unire din 1918, prin Constituţia din 1923, care includea votul universal. Constituţia din 1923, a avut
un rol important în consolidarea statului român unitar, a independenţei şi suveranităţii sale, definind mai
precis trăsăturile şi conţinutul regimului politic din România, formulând cu claritate principiul suveranităţii
naţionale, comparativ cu cea din 1866.
Constituţia din 1923 a consfinţit monarhia şi continuitatea ei, apreciată în epocă ca factor al stabilităţii
statului, al păstrării intereselor tuturor categoriilor sociale, al menţinerii unităţii statale depline. Regimul
democratic a început să se degradeze, în timpul domniei lui Carol al II-lea, începând din 1934, ajungându-se
în 1938 la regim politic autoritar. În perioada 1866-1938 au fost folosite practicile politice democratice. După
1944, când puterea revine în mâinile monarhiei şi partidelor istorice, democraţia românească reapare, dar este
încetul cu încetul înlocuită cu totalitarismul comunist. În anul 1948 este elaborată o nouă Constituţie, ce
organizează România în conformitate cu noua formă de guvernământ, republica, şi noul regim politic
totalitar, comunist. În perioada stalinistă, organizarea instituţiilor statului s-a realizat după modelul impus de
URSS: partid unic, eliminarea opoziţiei, represiunea, ca politică de stat; limitarea drepturilor cetăţeneşti.
Instituţiile statului au aplicat practici politice după modelul stalinist: naţionalizarea mijloacelor de producţie
(1948), centralizarea economiei, planificarea economică (primul plan cincinal: 1951-1955), industrializarea,
colectivizarea agriculturii (1942-1962). Perioada naţional-comunistă a început cu modificări legislative
pentru a sublinia că evoluţia comunistă a României este ireversibilă şi că procesul de destalinizare s-a
încheiat. Constituţia din 1965 a legiferat rolul conducător al partidului unic pentru întreaga societate şi scopul
acestuia de a construi societatea socialistă şi de a sigura condiţiile pentru trecerea la comunism.
Regimul comunist va dura până în decembrie 1989, răsturnat ca urmare a concentrării întregii puteri în
mâinile lui Nicolae Ceauşescu şi refuzului acestuia de a tolera apariţia unor poli de putere alternativi care să
poată negocia o tranziţie paşnică spre democraţie, cum s-a întâmplat în alte state din blocul comunist.
În opinia mea, drumul României spre construcţia unei democraţii veritabile a fost unul extrem de sinuos,
marcat de o serie de evenimente care aminteau de perioada comunismului de dinainte de 1989.
107
 Pentru a susţine acest punct de vedere mă bazez pe următoarele argumente: primele alegeri de după
revoluţie au fost contestate de opoziţie, care a subliniat abuzurile guvernelor Frontului Salvării Naţionale,
însăşi transformarea acestei structuri în partid politic a fost puternic criticată de societatea civilă,
„Mineriadele” şi reprimarea fenomenului „Piaţa Universităţii”, au pus în mod deosebit sub semnul întrebării
democratizarea statului român.
Cu toate acestea, în România s-a asigurat o alternanţă la guvernare, între partide sau coaliţii politice de
stânga şi de dreapta, sistemul democratic cunoscând o evoluţie progresivă. În ciuda parcursului dificil, în
special în anii `90, democratizarea României a fost recunoscută şi de organizaţii internaţionale, precum
Uniunea Europeană sau N.A.T.O.

Aplicaţii eseu

1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre totalitarism şi democraţie în Europa şi în România
secolului al XX-lea, având în vedere:
- precizarea unei ideologii totalitare din Europa şi menţionarea unei caracteristici a acesteia;
- menţionarea unei cauze a instaurării regimului totalitar în România;
- prezentarea unei practici politice totalitare din România în perioada stalinismului sau a naţional-
comunismului;
- menţionarea a două fapte istorice desfăşurate de România în cadrul „Războiului rece”;
- formularea unui punct de vedere referitor la practicile politice democratice din Europa în a doua jumătate a
secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideologii și practici politice în secolul al XX-lea,
având în vedere:
- menționarea a două caracteristici ale democrației din Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea;
- menționarea a două ideologii totalitare europene și precizarea unei asemănări între acestea;
- prezentarea unei practici politice utilizate de regimul totalitar în România;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul practicilor politice democratice în evoluţia României în a
doua jumătate a secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre totalitarism în Europa şi în România, având în
vedere:
- menţionarea a două ideologii totalitare din secolul al XX-lea şi a câte unei idei reprezentative pentru fiecare
dintre aceste ideologii;
- prezentarea unei asemănări între practicile politice totalitare folosite în Europa, în prima jumătate a
secolului al XX-lea;
- precizarea unei caracteristici a constituției adoptate de regimul totalitar din România, în prima jumătate a
secolului al XX-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la practicile politice specifice regimului totalitar din România, în
a doua jumătate a secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării
elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi
concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de
spaţiu precizată.

108
 Modalităţi de a răspunde la cerinţe legate de Secolul XX între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi
practici politice în Europa şi în România

Prezentaţi o caracteristică a unei ideologii totalitare din secolul al XX-lea numind un stat european
care a promovat-o.
În Europa secolului al XX-lea au apărut o serie de regimuri politice totalitare. O trăsătură definitorie a
extremismului de dreapta a fost rasismul, întâlnit atât în cadrul nazismului, cât şi al fascismului. De exemplu,
în Germania rasismul a fost însoţit de promovarea ferventă a antisemitismului. Conform ideologiei naziste,
germanii făceau parte dintr-o rasă superioară, rasa ariană, ce putea garanta progresul omenirii. Această rasă
trebuia să trăiască în spaţiul vital, epurat de elementele inferioare (evrei, ţigani, slavi).
În Germania interbelică antisemitismul s-a manifestat la început prin înlăturarea evreilor din viaţa
publică, care au fost supuşi legilor rasiale şi cărora le-au fost suspendate drepturile politice şi civile. Această
discriminare a luat amploare în decursului celui de-al Doilea Război Mondial, prin exterminarea evreilor în
lagărele naziste.

Argumentaţi afirmaţia conform căreia existenţa unei ideologii totalitare este o caracteristică a Europei
în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Supravieţuitor al celui de-al Doilea Război Mondial, comunismul ca regim totalitar de extremă
stânga, a cunoscut o extindere în Europa în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Una dintre trăsăturile
comunismului a fost preeminenţa unui singur partid, care deţinea întreaga putere şi care îşi înlătura fără
menajamente adversarii. De exemplu, în ţările comuniste (U.R.S.S., România) vechile elite politice şi
culturale au fost lichidate, inclusiv opozanţii interni ai partidului, care au fost trimişi în lagăre de muncă, în
închisoare sau pur şi simplu au fost ucişi. Astfel, regimul totalitar considera că este îndreptăţit să deţină
întreaga autoritate pe care o folosea pentru propriile interese.

Prezentaţi o practică politică specifică democraţiei din Europa în a doua jumătate a secolului al XX-
lea.
După Al Doilea Război Mondial, competiţia dintre democraţie şi totalitarism a continuat, statele lumii
regrupându-se în cadrul a două tabere aflate în conflict (cunoscut sub numele de război rece). Prima dintre
aceste tabere a continuat să funcţioneze pe principiile democraţiei pluraliste.
Un asemenea exemplu este cel al Marii Britanii care punea accentul pe promovarea liberei iniţiative,
descentralizare, implicarea limitată a statului în rezolvarea problemelor sociale. Modelul politic britanic a
cunoscut ascensiunea Partidului Laburist, care a guvernat în alternanţă cu Partidul Conservator. În perioada
postbelică s-a remarcat un prim-ministru conservator, Margaret Thatcher care prin măsurile de consolidare a
economiei a contribuit la sporirea prestigiului extern al Marii Britanii.
Un alt caz de stat democratic din perioada postbelică este cel al Franţei. După război, statul francez a
cunoscut o instabilitate politică şi guvernamentală, însă prin adoptarea unei noi constituţii, situaţia s-a
reglementat, astăzi Franţa fiind un model de republică prezidenţială, în care prerogativele preşedintelui sunt
mult mărite.

109
Aplicaţii

1. Citiţi, cu atenţie, textul de mai jos:

„Războiul modificase aşteptările umane şi raporturile între stat şi indivizi, ceea ce a determinat ca
liberalismul să devină minoritar. Deşi curentul liberal sau partidele liberale stătuseră la originea şi definirea
noilor regimuri şi instituţii ale democraţiei (modelul instituţional al democraţiei liberale cunoştea o largă
difuzare teoretic), liberalii nu mai joacă rolul politic anterior. În prima parte a perioadei interbelice, liberalii
sunt încă prezenţi în spaţiul public, Francesco Nitti în Italia, Alexandre Millerand în Franţa; textul
Constituţiei de la Weimar din iulie 1919, care punea bazele noii Germanii, aparţinea liberalilor democraţi
proveniţi din curentul progresist, Hugo Preus şi Friedrich Naumann; stat federal modern, recunoştea rolul
partidelor moderne (reprezentare proporţională, sufragiu universal) de garant al pluralismului politic şi social.
Dar chestiunea naţională a devansat în Germania chestiunea liberală, constituţionalismul. O tendinţă a
liberalilor germani a fost aceea de a renunţa la eticheta de «liberal», transformându-se în partidul popular
(Deutsche Volkspartei), cu Gustav Stresemann ca figură proeminentă, dar preocupată de refacerea
prestigiului Germaniei în lume, de reconstituire progresivă a puterii naţionale şi mai puţin de apărarea sau
amendarea instituţiilor liberale; ceilalţi liberali, partidul democrat (Deutsche Demokratische Partei) au
cunoscut un declin accentuat în primul deceniu interbelic. Declinul cel mai spectaculos este al liberalilor
britanici; în 1918, liderul liberal şi şeful guvernului, David Lloyd George, era foarte popular; dar el părăsea
terenul liberalismului în favoarea proiectelor sociale născute de război, marcate de ideea statului-providenţă
(progresul social, cu locuinţă, salariu minim, reducerea timpului de lucru).”
(Ovidiu Ştefan Buruiană, Doctrine şi partide politice în secolele XIX-XX)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi ideologia precizată în sursa data. 2p

2. Precizaţi pe baza sursei date, doi lideri politici. 6p
3. Menţionaţi un partid politic la care se referă sursa. 2p
4. Menţionaţi, din sursa data, două informaţii referitoare la gruparea politică britanică din 1918. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la grupările politice din Germania,
susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în secolul al XX-lea în România
au existat ideologii şi practici politice democratice. 4p

110
2. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„[În Rusia] măsurile dictatoriale impuse de politica «comunismului de război» au contribuit decisiv la
victoria unui regim căruia Marile Puteri nu-i dădeau, în 1918, nici cea mai mică şansă de reuşită. Graţie unei
organizări riguros centralizate, militarizării integrale a economiei şi terorii, bolşevicii au izbutit să pună pe
picioare două arme redutabile: Armata Rosie şi Ceka [poliţia politică]. În pofida unei rate încă foarte ridicate
de dezertări, Armata Roşie, reorganizată pe baza recrutării generale (…) reprezenta o forţă considerabilă
(…), care beneficia de (...) poziţia sa strategică în centrul ţării. (…)
Bolşevicii au dovedit, de asemenea, o rară măiestrie în arta propagandei, care a îmbrăcat formele cele
mai neaşteptate: cursuri de alfabetizare politică, folosirea cinematografiei, trenuri de propagandă ce
străbăteau întreaga ţară, editarea de afişe propagandistice, manifeste, broşuri, ziare în milioane de exemplare,
toate punând în lumină credinţa (...) [lui Lenin] în cuvânt.”
(N. Wert, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin)

Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi poliţia politică precizată în sursa dată. 2p

2. Precizaţi, pe baza sursei date, politica definită prin măsuri „dictatoriale.” 2p
3. Menţionaţi spaţiul istoric şi liderul politic la care se referă sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la Armata Roşie. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la propagandă, susţinându-l cu două informaţii
selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia secolul al XX-lea se caracterizează în
Europa prin democraţie. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric
relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea si concluzia.) 4p

111
 3. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „Până în luna iulie 1933, Germania devenise un stat monopartid, în cadrul căruia Partidul nazist se voia singura
autoritate politică în ceea ce priveste toate aspectele vieţii germane. (...) «Legea privind asigurarea unităţii
partidului si statului», promulgată în decembrie 1933, declara că partidul este «legat inseparabil de stat», dar
explicaţia era formulată în termeni într-atât de echivoci, încât să fie cu neputinţă de înţeles. Două luni mai târziu,
Hitler declara că responsabilităţile principale ale partidului erau (...) de a organiza propaganda si îndoctrinarea. (...)
Organizarea partidului a fost creată şi dezvoltată ca un mijloc de câstigare a puterii politice.”
(G. Layton, Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945)

B. „Acţionând cu o rapiditate deconcertantă, care face imposibilă orice ripostă, Hitler se afirmă imediat drept
stăpân deplin al Germaniei. Dizolvarea, la 1 februarie, a Parlamentului, iar apoi incendierea provocatoare a clădirii
Reichstagului, la 27 februarie, (...) permit decretarea stării de asediu, suspendarea exercitării libertăţilor
constituţionale si trimiterea în lagărele de concentrare (…) a principalilor oponenţi ai regimului, a căror arestare
este efectuată de aici înainte de Gestapo (Poliţia Secretă a statului).”
(P. Thibault, în Istoria Universală)

Pornind de la aceste surse istorice, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi formaţiunea politică la care se referă sursa A. 2p

2. Precizaţi, din sursa B, o informaţie referitoare la Parlament. 2p
3. Numiţi spaţiul istoric şi conducătorul politic la care se referă atât sursa A, cât şi sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că partidul este legat inseparabil de stat. 3p
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa B, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respective efect). 7p
6. Prezentaţi două practici politice democratice specifice Europei secolului al XX-lea. 6p
7. Menţionaţi o deosebire între regimurile totalitare de extrema dreaptă şi cele de extremă stânga. 4p

112
4. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„La începuturile sale, mişcarea fascistă este formată în primul rând din foştii combatanţi, din tineri
ofiţeri şi din soldaţi ai trupelor de elită recent demobilizaţi şi pe care reîntoarcerea la viaţa civilă îi lasă
dezorientaţi şi adeseori fără ocupaţie. [...]
Susţinut de o mare parte a clasei conducătoare, care se gândeşte cât va putea să manevreze gruparea şi
pe şeful ei, şi că va instaura prin intermediul acestuia o dictatură provizorie - este timpul de «a restabili
ordinea» şi de a lichida organizaţiile «revoluţionare», - fascismul se dezvoltă repede. În toamna anului 1921,
el are deja mai mult de 300 000 de membri şi se transformă în Partidul Naţional Fascist, care îşi creează un
program în care profesiunile de credinţă naţionaliste şi reacţionare vor înlocui frazeologia antiburgheză. [...]
În timp ce la sate şi în oraşe violenţele fasciste cresc în intensitate, congresul Partidului care are loc la
Neapole la sfârşitul lui octombrie 1922 organizează «Marşul asupra Romei», o parodie de revoluţie populară,
menită în primul rând să exercite presiuni asupra clasei politice şi asupra regelui [Italiei] [...] Cu asentimentul
unei mari fracţiuni a mediilor conducătoare, Victor-Emanuelle preferă însă să-l însărcineze pe Mussolini cu
formarea noului guvern.”
(S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei)

Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi statul fascist precizat în sursa dată. 2p

2. Precizaţi, pe baza sursei date, componenţa mişcării fasciste. 2p
3. Menţionaţi un lider şi un partid politic la care se referă sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la «Marşul asupra Romei.» 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la atitudinea «clasei conducătoare» faţă de
mişcarea fascistă susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia regimurile politice democratice sunt
o caracteristică a secolului al XX-lea. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui
fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4p

113
 România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

Mecanismele de preluare a puterii de către Partidul Comunist

Acţiuni diplomatice
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a transformat statutul Partidului Comunist Român. La începutul
anului 1944, partidul era o mică grupare politică, constrânsă să ţină seama de orientările politice hotărâte la
Moscova. În toamna aceluiaşi an, P.C.R. devenise un factor influent pe scena politica românească.
Stalin a folosit Convenţia de armistiţiu semnată la 12 septembrie 1944, pentru a submina efectele
loviturii de stat din 23 august, a transformat Convenţia într-un cadru legal, care să-i asigure interesele politice
şi economice dominante în România. Convenţia declara România o ţară înfrântă în război, consacra
anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 şi impunea plata unor despăgubiri de război catre U.R.S.S. în valoare
de 300 000 000 $, urmând a fi achitate în decurs de 6 ani, în produse petrolifere, lemnoase etc.; este declarat
nul Arbitrajul de la Viena, „Transilvania sau cea mai mare parte a ei” revenind României; armata română
urma sa participe cu 12 divizii, alaturi de cea sovietică, la eliberarea Transilvaniei.
Acordul de la Moscova (9 octombrie 1944) a constituit pasul final al sovieticilor în obţinerea
recunoaşterii de către Occident a dominaţiei lor în România. Convorbirile Churchill-Stalin privind
delimitarea zonelor de interes în Europa de sud-est s-au concluzionat prin „acordul de procentaj”, în
România influenţa sovietică fiind stabilită la 90%.
Stalin avea două instrumente satisfăcătoare de urmărire a obiectivelor sale în România: un partid
comunist, care era acum o parte recunoscută în structura politică a ţării, şi un acord cu Aliaţii, care dădea
Armatei Roşii toată libertatea de acţiune de care avea nevoie.
Semnarea, la 10 februarie 1947, a Tratatului de la Paris, în situaţia în care României nu i se
recunoştea beligeranţa (participarea la război alături de Naţiunile Unite), iar aceasta nu accepta să participe la
lansarea Planului Marshall, a marcat intrarea statului român sub „umbrela” Moscovei şi a accelerat
schimbarea vechiului regim.

Prezenţa Armatei Roşii

Armata Roşie „eliberase” ţările est-europene printr-un accident al istoriei care nu fusese previzibil
înainte de război. Odată prezentă însă în aceste ţări, ea a jucat rolul principal în instaurarea regimurilor
comuniste. Fără aceste trupe, comuniştii locali ar fi rămas nişte forţe politice periferice. Din acest punct de
vedere, modelul cuceririi puterii de către comuniştii români, mai puţini de 1000 în 1944, se încadrează în
tiparul general est-european. Prin presiuni, abuzuri şi violenţe asupra populaţiei civile şi îndepărtarea unor
lideri politici anticomunişti, Armata Roşie şi-a făcut simţită prezenţa. La Bucureşti au fost concentrate unităţi
sovietice de blindate şi a fost interzisă legătura cu armata română pe front.
La 28 februarie 1945, Andrei Vâşinski, adjunctul ministrului de externe, a fost trimis de Moscova
pentru a conduce ofensiva comuniştilor pentru preluarea puterii, a cerut regelui înlocuirea guvernului
Rădescu cu un guvern condus de Petru Groza. Reprezentantul Moscovei venise cu scopul de a folosi toate
mijloacele pentru a instaura un guvern prosovietic.

Agitaţia, tensiunea politică, greva

Până la formarea primului guvern comunist au fost urmărite ca obiective imediate crearea unor
puternice tensiuni între populaţie şi administraţia locală (tensiuni legate de apropiata reformă funciar),
înlăturarea prin forţă a unor prefecţi şi primari consideraţi reacţionari, organizarea unor „greve spontane” de
către sindicatele comuniste (cfr-işti, tipografi), totul fiind dublat de o furibundă campanie de presă îndreptată
împotriva a tot ceea ce însemna trecutul interbelic.

114
Folosirea Partidului Comunist Român ca element esenţial în politica lui Stalin

Încercarea comuniştilor locali şi a aşa-numiţilor „moscoviţi” de a reînvia partidul a beneficiat de

prezenţa autoritatilor sovietice de ocupaţie şi de sprijinul diplomatic al Moscovei. Până la mijlocul lunii
octombrie 1944 a prins contur noua coaliţie politică, promovată de Partidul Comunist, Frontul Naţional
Democrat. Pe lângă comunişti, el cuprindea Partidul Social Democrat şi Frontul Plugarilor. Maniu şi
Brătianu, liderii partidelor istorice au refuzat să se alăture acestei grupări. Treptat, comuniştii au urmărit
înlăturarea partidelor democratice de la guvernare. Drumul spre puterea executivă deţinută de P.C.R. este
jalonat de o conjunctură internaţională favorizantă. La începutul anului 1945, victoria Naţiunilor Unite a
devenit inevitabilă. În această situaţie, liderii P.C.R. au fost chemaţi la Moscova, unde li s-a cerut să
răstoarne guvernul Rădescu – instalat după cel condus de Constantin Sănătescu –, în care, de altfel, erau
reprezentaţi, şi să preia puterea. Deşi Conferinţa de la Yalta adopta „Declaraţia cu privire la Europa
eliberată”, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai să-i aducă la putere pe comunişti. Acţiunea concentrată a
factorului intern şi a presiunii externe a avut drept rezultat instalarea la 6 martie 1945 a unui nou guvern, net
diferit de cel care ar fi putut rezulta din alegeri libere, un guvern „de largă concentrare democratică”, condus
de Petru Groza.
Guvernul prezidat de Petru Groza era un guvern minoritar, impus de către U.R.S.S. Niciun membru al
celor două partide democrate P.N.L., P.N.Ţ., nu făcea parte din acest guvern în care toate poziţiile cheie erau
deţinute de comunişti. Deşi Gheorghe Tătărescu, liberal disident, era ministru de externe, iar Anton
Alexandrescu, disident al P.N.Ţ., ministru al cooperativelor, ei reprezentau doar facţiuni restrânse ale
partidelor respective. Prin aceste măsuri se urmărea dezmembrarea partidelor necomuniste.

**GREVA REGALĂ. În august 1945, regele Mihai I i-a cerut lui Petru Groza sa demisioneze, acesta a
refuzat încurajat de reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată, condusă de facto de generalul locotenent
sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viaţa politică şi refuză să semneze legile elaborate de
guvern, în speranţa că va determina astfel căderea executivului condus de Petru Groza. Iluzorie speranţă,
deoarece Moscova susţinea guvernul Petru Groza şi P.C.R. Refuzul regelui de a mai semna actele guvernului
nu a avut consecinţe majore, pentru că regimul instalat a pus în vigoare, fără semnătura regelui, actele
legislative emise. Acest eveniment din istoria României poartă denumirea „greva regală.” În sprijinul regelui,
la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestare organizată de partidele politice istorice şi tineretul universitar.
În decembrie 1945, s-a soluţionat problema grevei regale în cadrul Conferinţei trilaterale de la Moscova a
miniştrilor de externe ai U.R.S.S. (V. Molotov), S.U.A. (J.F. Byrnes) şi Marea Britanie (E. Bevin). Singura
consecinţă concretă a grevei regale a fost condiţionarea de către S.U.A. şi Marea Britanie, a includerii în
cabinet, până la desfasurarea alegerilor, a doi miniştri din partea opoziţiei. Au fost desemnaţi doi miniştri
secretari de stat: Emil Haţieganu (P.N.Ţ.) şi Mihail Romniceanu (P.N.L.), a căror influenţă în guvern era însă
neînsemnată.

Manipularea opiniei publice

Alegerile de la 19 noiembrie 1946 s-au desfăşurat într-o atmosferă tensionată. Rezultatele indicau o
victorie copleşitoare a Blocului Partidelor Democratice (B.P.D.), cu aproximativ 70% din voturi şi 349 locuri
în noua adunare. Dovezile descoperite după 1989 arată că, în ziua alegerilor, s-a întâmplat exact contrariul,
naţional ţărăniştii erau pe punctul de a câştiga o victorie zdrobitoare. Se pare că în momentul în care liderii
comunişti şi-au dat seama de amploarea înfrângerii lor, au suspendat anunţarea rezultatelor şi au trimis
instrucţiuni pentru revizuirea cifrelor astfel încât ele să indice o victorie a B.P.D. Istoricul Dinu C. Giurescu
caracterizează aceste alegeri ca fiind „cea mai mare fraudă politică din întreaga istorie politică
parlamentară a României.” Deşi S.U.A. şi Marea Britanie au denunţat alegerile, niciuna nu a mers mai
departe pentru a sprijini partidele istorice. Dupa acest eveniment influenţa occidentală practic a încetat. În
aceste condiţii, regele Mihai I a participat la 1 decembrie 1946, la şedinţa inaugurală a noului parlament,
oficializându-l.

115
Anihilarea opoziţiei democratice
Anihilarea celor două partide istorice nu a fost uşoară. Pretextul, în cazul P.N.Ţ., a fost înscenarea de
la Tămădău (lângă Bucureşti), când 14 membri ai partidului au fost arestaţi în momentul când intenţionau să
părăsească ţara. La 29 iulie 1947, Iuliu Maniu a fost arestat, iar P.N.Ţ. a fost scos în afara legii. Maniu şi
colegii săi au fost acuzaţi de trădare şi de a fi conspirat cu agenţi secreţi americani şi britanici din Bucureşti
pentru a răsturna guvernul Groza. La 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la
închisoare pe viaţă.
P.N.L. a ales calea autodizolvării. Gheorghe Tătărescu şi fracţiunea sa liberală au fost mentinuţi atâta
timp cât s-au dovedit utili. Comuniştii l-au obligat să demisioneze din funcţia de ministru de externe la 6
noiembrie 1947, fiind înlocuit cu Ana Pauker.
Cu acestea, pluralismul politic era practic aproape desfiinţat, iar drumul spre instituirea partidului
unic şi a dictaturii proletariatului era larg deschis.

Înlăturarea ultimelor instituţii ale regimului democratic

Pe măsură ce comuniştii s-au îndreptat spre monopolul asupra puterii politice, monarhia devenise o
anomalie. Temându-se că acest ultim vestigiu al vechii ordini ar putea încă să mai servească drept centru de
opoziţie faţă de noua societate, P.C.R. a făcut ultimul pas spre asigurarea dominaţiei sale asupra ţării,
forţându-l pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947. Proclamarea Republicii Populare Române în
aceeaşi zi, cum s-a spus, în 45 de minute, de un Parlament aflat în vacanţă care a legitimat lovitura de stat, a
reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.

Mecanismele Partidului Comunist Român de menţinere a puterii

În România, Partidul Comunist a luat initiaţivele menite să reducă ţara la starea de obedienţă faţă de
U.R.S.S. Odată cu înfiinţarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar.
Primul pas era înregimentarea României în blocul sovietic. Acest lucru s-a înfăptuit la 4 februarie
1948 printr-un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi U.R.S.S.
Al doilea pas către totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masă, constituit dintr-o elită şi
membri devotaţi. Aripa procomunistă a Partidului Social Democrat s-a contopit cu P.C.R. în Congresul din
februarie 1948, din care a rezultat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.). Gheorghe
Gheorghiu-Dej a fost reales secretar general, iar Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au devenit
membri ai Secretariatului. În 1952, cei trei membri au fost îndepărtaţi de către Dej din structurile de
conducere ale partidului. Preeminenţa lui Dej în cadrul partidului a fost pecetluită prin numirea sa la 2 iunie
1952, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, funcţie pe care o cumula cu cea de secretar general al
partidului.
Al treilea pas în impunerea modelului totalitar sovietic în România a fost adoptarea Constituţiei
R.P.R. la 13 aprilie 1948 şi introducerea sistemului judecătoresc după modelul sovietic. Constituţia prelua
modelul sovietic din 1936. Parlamentul, numit Marea Adunare Naţională, era acum unicameral, şi era
definită ca „organul suprem al puterii de stat”, iar Consiliul de Miniştri era organul executiv suprem. Toate
aceste organisme se aflau supuse autorităţii P.M.R. Această ordine „democratică” a fost definită de partid şi
consolidată de Securitate.
După 1948, anul înfiinţării Securităţii, represiunea a devenit şi mai violentă, lovind potrivit
principiului stalinist al înteţirii luptei de clasă, fără discriminare şi din nevoia intimidării, în orice posibil
oponent. Rolul Securităţii era de a apăra cuceririle democratice şi a asigura siguranţa ţării împotriva
duşmanilor interni şi externi. La începutul anului 1949, au fost create alte două organe principale ale
Securităţii: Direcţia Generală a Miliţiei, chemată să înlocuiască Poliţia şi Jandarmeria şi trupele de securitate.
Un cadru legal pentru acţiunile Securităţii, ale Miliţiei şi trupelor de securitate a fost oferit de un nou
sistem de justiţie, a cărui principală caracteristică era subordonarea faţă de partid şi stat.
Armata Roşie a reprezentat până în 1958, când a avut loc retragerea trupelor sovietice din România
un instrument aflat la îndemâna P.M.R., pentru a menţine noua ordine instaurată.
Revolta din Ungaria din 1956, a permis conducerii româneşti să-şi demonstreze fidelitatea faţă de
U.R.S.S. Dej şi Emil Bodnăraş au insistat pentru o intervenţie militară fermă împotriva guvernului Imre

116
Nagy, iar trupele sovietice staţionate în România, au fost printre primele care au trecut graniţa ungară.
Guvernul român a devenit ecoul propagandei sovietice, denunţând „contrarevoluţia” ca operă a „fasciştilor
reacţionari” provocaţi de „imperialiştii occidentali.”
Retragerea trupelor sovietice din România în 1958 nu a însemnat sfârşitul regimului de teroare, acest
instrument atât de folosit de către comunişti pentru a se menţine la putere. Dej a aprobat introducerea unor
măsuri de securitate internă pentru a menţine controlul partidului. Cei condamnaţi la muncă silnică, potrivit
noilor măsuri au fost trimişi în lagăre în zonele de mlaştină ale Deltei Dunării.
După 1958, Dej a evoluat treptat spre o desprindere de ruşi şi catre obţinerea unui statut de relativă
autonomie. În Declaraţia din aprilie 1964, partidul îşi rezerva dreptul de a edifica socialismul în
conformitate cu realităţile naţionale. Acest act impunea linia nationala a comunismului românesc, marcând
tendintele de independenţă faţă de Moscova.
Preluarea conducerii de către Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat printr-o perioadă (1965-1974) de
destindere internă şi externă. În 1965 la Congresul al IX-lea al partidului, acesta revine la denumirea de
Partid Comunist şi s-a elaborat o nouă Constituţie prin care România devenea Republică Socialistă.
Cultul personalităţii instaurat de Ceauşescu a găsit noi mecanisme de menţinere a puterii de către
comunişti. Acest cult s-a instaurat în etape. În 1967 Ceauşescu a fost ales preşedintele Consiliului de Stat,
ceea ce era o abatere de la statutul P.C.R., care prevedea separarea funcţiilor de partid şi de stat. Ceauşescu
şi-a consolidat puterea în 1968, când a condamnat intervenţia în Cehoslovacia a statelor participante la
Tratatul de la Varşovia. În 1974, Nicolae Ceauşescu a fost ales preşedintele Republicii Socialiste România.
El rămânea şi preşedintele Consiliului de Stat, secretar general al P.C.R. şi preşedintele Consiliului de
Apărare Naţională, deţinând astfel toate pârghiile puterii în mâinile sale.

Impactul regimului comunist asupra societăţii

Impactul regimului comunist asupra economiei

Impunerea modelului sovietic în economie s-a bazat pe câteva componente importante: înlocuirea
proprietăţii private cu proprietatea de stat prin naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea
agriculturii şi etatizarea bancară, centralizarea economică şi planificarea cincinală. Un prim pas în
transformarea economiei l-a reprezentat acordul cu U.R.S.S. semnat la 8 mai 1945, prin care se înfiinţau
sovromurile. Întreprinderi mixte româno-sovietice, acestea erau în realitate forme mascate de spoliere a ţării,
funcţionând exclusiv în favoarea Moscovei.

Naţionalizarea
La 11 iunie 1948 Marea Adunare Naţională (M.A.N.) aprobă şi votează Legea pentru naţionalizarea
principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport, cu scopul creării
sectorului socialist de stat şi a premiselor trecerii la conducerea planificată a economiei naţionale şi aplicării
politicii de industrializare forţată de mai târziu.

Planificarea
La 2 iulie 1948 se înfiinţează prin decret Comisiunea de Stat a Planificării (C.S.P.), ca organ
guvernamental central de planificare economică, preluând şi atribuţiile Consiliului Superior al Economiei
Naţionale (înfiinţat în 1945) şi ale Comisiei pentru redresare economică şi stabilizarea monetară (înfiinţată în
1947). Primul preşedinte: Gheorghe Gheorghiu-Dej (până în aprilie 1949). Această structură îşi va înceta
activitatea în urma evenimentelor din decembrie 1989.
Sesiunea M.A.N. din 27-28 decembrie 1948 dezbate şi adoptă primul plan economic anual (pentru
anul 1949), care prevedea o creştere a producţiei industriale şi agricole cu 40% faţă de anul 1948. La 29
decembrie 1949 M.A.N. adoptă în sesiune planul pentru anul 1950, prin care se urmărea încheierea activităţii
de refacere economică a ţării, în vederea trecerii la întocmirea şi realizarea de planuri economice de
perspectivă (pe 5 ani).

117
 La 16 decembrie 1950, se adoptă primul plan cincinal de dezvoltare a economiei naţionale pe anii
1951-1955. Planul a fost conceput de preşedintele Comisiei de Planificare, Miron Constantinescu, cu
colaborarea unei echipe de economişti români şi sovietici.

Industrializarea
Odată cu răcirea treptată a relaţiilor româno-sovietice, dupa 1958, accentuată de încercarea Moscovei
de impunere a Planului Valev, în 1964, prin care România era menită să fie doar un stat furnizor de produse
agrare pentru ţările C.A.E.R., industrializarea devenea o necesitate organică a regimului, fapt ce avea să aibă
consecinţe dramatice după 1980.
Plenara Comitetului Central din noiembrie 1958 a declarat ţara pregatită pentru un efort general de
modernizare socialistă, accentul principal urmând a fi pus pe dezvoltarea industriei constructoare de maşini şi
pe siderurgie. Ca urmare a industrializării, a crescut ponderea populatiei urbane şi a scăzut cea a populaţiei
rurale.
După 1970, partidul şi-a fixat ambiţioase obiective industriale. Siderurgia şi petrochimia, rafinarea
petrolului îndeosebi, urmau să se dezvolte cu precădere, în condiţiile lipsei minereurilor autohtone de fier, a
scăderii producţiei româneşti de petrol.
Nicolae Ceauşescu a impus după 1974 o linie accelerată şi diversificată în industrializare. Economia
românească era strict centralizată şi planificată. Accentul excesiv pus pe dezvoltarea industriei grele a creat
un dezechilibru economic şi a dus la sărăcirea populaţiei. Un alt rezultat al acestei politici de industrializare
forţată a fost creşterea datoriei externe.

Colectivizarea agriculturii
La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza legifera noua reformă agrară, prin care erau expropriate
1468946 ha (a noua parte din suprafaţa agricolă a ţării), cu care erau împroprietărite 917 777 familii de
ţărani. Foştii proprietari îşi puteau păstra, deocamdată, doar 50 ha de teren. Această măsură, cu care erau de
accord toate partidele, a urmărit un scop mai curând politic decât economic: înlăturarea marilor proprietari de
pământ, încercându-se astfel atragerea ţărănimii de partea comuniştilor.
La 2 martie 1949 este emis un decret privind exproprierea resturilor proprietăţii moşiereşti de câte 50
ha, rămase după aplicarea legii de reformă agrară din 1945 (în total 342 319 ha). Aceste proprietăţi, ca şi
fermele model sunt trecute în proprietatea statului ca „bunuri ale întregului popor.” Potrivit art. 4, rezistenţa
la confiscare sau tăinuirea bunurilor se pedepseşte cu 5-15 ani muncă silnică şi confiscarea averii.
Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 3-5 martie 1949 a decis transformarea socialistă a
agriculturii, altfel spus, lichidarea completă a micii proprietăţi rurale. Acum au luat naştere după modelul
sovietic al colhozurilor, gospodăriile agricole colective (G.A.C.). Ulterior se vor înfiinţa cooperativele
agricole de producţie (C.A.P.), precum şi „întovărăşirile”, ca formă intermediară, între cele două forme de
proprietate.
Rezistenţa faţă de colectivizare a avut drept rezultat aruncarea în închisoare a circa 80 000 de ţărani.
La 27 aprilie 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej anunţa oficial încheierea procesului de colectivizare a
agriculturii, 3 201 000 de familii din mediul rural fiind încadrate în structuri colectiviste, ceea ce reprezenta
circa 96% din suprafaţa agricolă a ţării.
Dificultăţile economiei româneşti au fost accelerate după 1974 de neputinţa soluţionării problemelor
agriculturii şi de treptata transformare a României într-o ţară cu grave probleme alimentare. În 1983,
conducerea partidului a emis o serie de decrete privind agricultura, urmărind rezolvarea crizei prin întărirea
controlului central. Se introducea un nou sistem de achiziţii forţate de la ţărani, obligaţi să contracteze
animalele doar cu statul şi să le vândă la pretul fixat de acesta.
Creşterea preţurilor nu a rezolvat problema aprovizionării. Lipsurile de tot felul, mai ales cele
alimentare, au devenit acute din toamna anului 1981, când partidul a fost nevoit sa reintroducă cartelele pe
care le desfiinţase în 1954.

118
Impactul regimului comunist asupra culturii şi învăţământului

Mijloacele de informare publică au trecut total sub controlul statului. Bibliotecile şi librăriile au fost
epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic, activităţile ziariştilor şi muzicienilor au fost
puse sub controlul Secţiei de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central al partidului.
Legea pentru reforma învaţământului (3 august 1948). Întreg învăţământul este unificat şi laicizat,
potrivit modelului sovietic. Învăţământul elementar este gratuit şi durează 7 ani, învăţământul mediu durează
4 ani în licee. S-au făcut epurări în rândul studenţilor de la universităţi; predarea religiei a fost total interzisă.
Biserica a fost ultimul obstacol în calea impunerii modelului sovietic. Legea cultelor religioase (4
august 1948), a conferit Ministerului Cultelor, controlul în problemele legate de treburile cultelor legal
recunoscute. Biserica greco-catolică a fost desfiinţată.
Partidul Comunist şi-a fixat scopul formării omului nou. Construirea acestuia nu se putea realiza fără
distrugerea şi rescrierea valorilor tradiţionale. Acest lucru s-a realizat printr-o intensă campanie de rusificare.
Primele măsuri ale noului curs au fost scrierea Istoriei României de Mihail Roller din 1947, o completă
revizuire a trecutului ţării, a ideii naţionale şi a conceptului de patriotism.
Modelul stalinist în cultură a trebuit să se impună prin forţă: legăturile intelectualilor cu Apusul au
fost complet întrerupte, Academia Română a fost desfiinţată (9 iunie 1948) şi înlocuită cu una nouă, supusă
partidului.
Numărul autorilor şi a titlurilor puse sub cenzură a crescut foarte mult în primăvara lui 1948, peste
8 000 de titluri au fost trecute într-un index al publicaţiilor interzise. Un număr mare de oameni de ştiinţă,
artă şi cultură au ajuns la închisoare.
Desfiinţarea valorilor naţionale a mers în paralel cu eforturile inoculării unui nou gen de patriotism,
socialist şi internaţionalist, care muta accentul de pe iubirea de ţară, de tradiţii, pe dragostea pentru marxism
şi Uniunea Sovietică. Partidul a declanşat o campanie puternică de rusificare, întemeind editura şi librăria
Cartea Rusă (1946), Institutul de Studii Româno-Sovietic (1947), Muzeul Româno-Rus (1948), Institutul de
limba rusă Maxim Gorki (1948). Limba rusă devenise din 1948, limbă obligatorie în şcoli. Numeroase
discipline ştiinţifice, sociologia, economia, statistica, filosofia, istoria, care cunoscuseră o mare înflorire în
perioada interbelică erau aproape desfiinţate.
Reorientarea politicii româneşti după 1960, a însemnat în planul culturii începerea unei campanii de
derusificare, care a culminat în 1963, cu închiderea tuturor instituţiilor create între 1946-1948. Procesul de
liberalizare culturală a continuat şi după 1965. Învăţământul a cunoscut o perioadă de progres, modernizare şi
deschidere, de scădere a importantei marxismului şi de creştere a ponderii disciplinelor exacte şi tehnice.
Instaurarea cultului personalităţii a avut efecte dintre cele mai grave şi în planul culturii. Prima
manifestare a noului curs politic au fost tezele din iulie 1971, lansate de Nicolae Ceauşescu la întoarcerea din
China, care lansează revoluţia culturală prin care trebuiau ideologizate toate sectoarele vieţii sociale.
Secretarul general al partidului nu se mai aşeza acum doar în rândul eroilor clasei muncitoare, el a început să
se vadă la capătul unui lung şir de principi, regi şi voievozi, de la care încerca să-şi tragă o legitimitate până
atunci ignorată.

Acţiune şi reacţiune. Represiune şi disidenţă anticomunistă

Prin Decretul din 30 august 1948 era organizată Directia Generală a Securităţii Poporului, în cadrul
căreia erau plasaţi în functii-cheie vechii agenţi de la Moscova. Din rândul „duşmanilor poporului”, anihilaţi
fizic de către organele de represiune comuniste, au făcut parte membri marcanţi ai partidelor istorice
interbelice (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C. I.C. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Argetoianu etc.),
oameni de cultură (Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu) şi multi alţii. Majoritatea celor care au avut o
funcţie publică, în orice domeniu, până în 1945, au cunoscut teroarea sistemului comunist al penitenciarelor
şi coloniilor de muncă.

119
 O altă caracteristică a represiunii comuniste a reprezentat-o fenomenul deportărilor. Începute în 1951,
pe fondul acutizării conflictului dintre Stalin şi Tito (conducătorul Iugoslaviei), deportările din Banat în
zonele aride din Bărăgan au însemnat distrugerea a numeroase cămine, familii şi destine. Deportaţilor li s-a
permis să-şi ia doar bunurile pe care le puteau duce singuri.
O pagină nescrisă încă a rezistenţei anticomuniste în România o reprezintă lupta armată din munţi.
Organizarea primelor nuclee de luptă anticomunistă s-a realizat în a doua parte a anului 1945, devenind din
ce în ce mai vizibile odată cu creşterea influenţei P.C.R. Cele mai importante grupuri de rezistenţă armată au
fost Haiducii Muscelului, Sumanele Negre, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, Haiducii lui Avram Iancu,
Graiul Sângelui etc. În zona Muscelului (grupurile conduse de fraţii Arnăuţoiu şi de colonelul Arsenescu) şi
în zona munţilor Făgăraş (grupul condus de Ion Gavrilă-Ogoranu), au avut loc puternice ciocniri cu trupele
de Securitate. Depăşite numeric şi fără prea multe provizii şi muniţii, aceste grupuri au fost decimate de către
puterea comunistă.
Comunismul naţional al lui Ceauşescu se raportează la cu totul alte coordonate decât cel al lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej. În fapt, nu s-au schimbat decât mijloacele, scopul urmărit rămânând acelaşi:
menţinerea sistemului comunist la putere şi implicit a noului secretar general al P.C.R.
Fenomenul disidenţei în perioada ceauşistă, fără să fie prea cunoscut sau recunoscut, acoperă mai
multe etape. Acumularea fenomenelor de criză internă a dus şi în România, cu multă întârziere faţă de
Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, la apariţia fenomenului de disidenţă (atitudine de contestare a unei poziţii
dominante în cadrul unei organizaţii sau a unui organism politic). Faţă de rezistenţa şi opoziţia anilor 1940-
1950, disidenţa prezintă câteva deosebiri de tactică şi obiectiv. Atunci membrii rezistenţei sperau la o
răsturnare a comunismului convinşi de inevitabila intervenţie occidentală şi de prăbuşirea regimului impus de
Moscova. În anii destinderii şi în condiţiile semnării Acordului de la Helsinki în 1975, aceste speranţe au fost
lăsate la o parte, diferitele forţe sociale dornice de schimbare concentrându-se pe posibilitatea reformării
structurii existente.
Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opoziţii majore, venite din interiorul ţării. În prima
parte a anului, scriitorul Paul Goma, fost deţinut politic, iniţiază o mişcare de solidaritate cu mişcarea din
Cehoslovacia Charta 77, cerând alegeri libere şi alte revendicări, incompatibile cu regimul existent, lucru ce
stârneşte reacţia dură a autorităţilor. În august 1977, autorităţile comuniste sunt puse în faţa revoltei minerilor
de pe Valea Jiului. Peste 10 000 de mineri de la mina Lupeni întrerup lucrul pentru o săptamână, cerând
condiţii decente de viaţă şi muncă. Minerii nu reiau lucrul decât în urma sosirii lui Ceauşescu în zonă şi a
promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicărilor. La scurt timp însă, Securitatea trece la arestarea
principalilor lideri ai mişcării.
Disidenţa românească a acţionat prin scrisori deschise (către posturile de radio occidentale, precum
Europa Liberă sau B.B.C.) şi texte ale disidenţilor religioşi, în primul rând predicile părintelui Gheorghe
Calciu Dumitreasa din 1979. Toate aceste scrieri sunt extrem de critice la adresa cultului personalităţii, a
socialismului dinastic şi solicitau respectarea drepturilor cetăţeneşti şi reforme de structură. S-au remarcat în
acest sens: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Vlad Georgescu ş.a. Împotriva
acestora au fost luate măsuri, cum ar fi domiciliul forţat, sau au fost concediaţi (cazul Doinei Cornea, lector
la Universitatea din Cluj, demisă în 1983 pentru că în cursurile sale folosea texte filosofice occidentale).
La 15 noiembrie 1987, asistăm la cea mai cunoscută acţiune de protest din timpul lui Nicolae
Ceauşescu. A început ca o manifestaţie a muncitorilor de la Uzina „Steagul Roşu” din Braşov, privind
îmbunătaţirea condiţiilor de viaţă; mii de persoane au traversat oraşul, scandând lozinci anticomuniste şi
devastând sediul judeţean al P.C.R. Numeroşi participanţi au fost arestaţi şi judecaţi.
Disidenţa împotriva lui Ceauşescu s-a manifestat si în interiorul nomenclaturii partidului, cu toate că
aceasta nu reprezintă o caracteristică a sistemului. Reproşurile pe care le-a adus, în cadrul Congresului al
XII-lea al P.C.R., Constantin Pârvulescu, ca şi „Scrisoarea celor şase” din 1989 (publicată la B.B.C. şi
semnată de Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi
Constantin Pârvulescu) – adresată lui Ceauşescu prin care făceau apel la respectarea drepturilor omului şi a
Constituţiei, încetarea „sistematizării” teritoriului şi a exportului de alimente şi restabilirea prestigiului
internaţional al României – nu reprezintă altceva decât încercări ale veteranilor ilegalişti de a critica evoluţia
nefastă a politicii lui Ceauşescu şi nicidecum o critică reală a sistemului.

120
 România postdecembristă. Întoarcerea la sistemul democratic

Revoluţia din decembrie 1989. Căderea socialismului totalitar

Anul 1989 a marcat prăbuşirea regimurilor comuniste, socialist-totalitare din Europa. Rând pe rând,
vechii lideri politici din Polonia, Ungaria, R.D.Germană, Cehoslovacia şi Bulgaria şi-au pierdut puterea
politică în favoarea unor comunişti din „eşalonul doi”, care au pornit pe calea colaborării paşnice cu forţele
politice din opoziţie.
În România, pe fondul stării de nemulţumire a populaţiei şi într-un context european favorabil,
răsturnarea regimului totalitar s-a produs într-o amplă mişcare populară, care s-a transformat în revoluţie.
Revoluţia anticomunistă a început la data de 16 decembrie 1989, prin demonstraţiile de protest de la
Timişoara. Organele de ordine au acţionat violent împotriva demonstranţilor, până la 20 decembrie 1989, dar
nu i-au putut înfrânge. La Bucureşti, pe data de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a convocat un miting,
sperând să demonstreze susţinerea pe care o avea regimul său. Demonstraţia s-a transformat în manifestaţie
anticomunistă, astfel că, în noaptea de 21/22 decembrie 1989, în capitală, s-au desfăşurat lupte de stradă între
protestatari şi forţele de ordine. A doua zi, Ceauşescu a încercat să convoace un nou miting de susţinere a
regimului său, dar nu a reuşit.
În aceste condiţii, la data de 22 decembrie 1989, dictatorul, lipsit de sprijin intern, a fugit cu soţia sa,
Elena Ceauşescu, cu un elicopter, spre Târgovişte. Puterea a fost preluată, din acea zi, de Consiliul Frontului
Salvării Naţionale. Conducerea acestuia a făcut public un comunicat, prin care se anunţa orientarea
democratică. Soţii Ceauşescu au fost prinşi, judecaţi şi executaţi, într-o unitate militară de la Târgovişte, la
data de 25 decembrie 1989. Evenimentele violente au continuat în perioada 22-25 decembrie 1989, ceea ce a
sporit numărul victimelor revoluţiei anticomuniste din România. Dacă în alte state est-europene regimurile
comuniste s-au prăbuşit fără vărsare de sânge, în România acest proces s-a realizat prin violenţă, bilanţul
oficial al evenimentelor fiind de 1 104 morţi şi 3 321 de răniţi, civili şi militari.

Revenirea la democraţie
Democraţia presupune confruntarea liberă de idei, de programe, de opţiuni politice, dar si schimbări
structurale la nivelul societăţii, libertatea presei, demolarea mitului „Epocii de aur” şi a cultului personalităţii.
Întâiul guvern democratic postcomunist a început să funcţioneze de la 26 decembrie 1989, fiind condus de
Petre Roman. Prin Decretul din 31 decembrie 1989, s-a legiferat înfiinţarea partidelor politice. În perioada
următoare s-a înregistrat o adevarată „inflaţie” de partide politice. Alături de partidele istorice (P.N.T.C.D.,
P.N.L., Partidul Social Democrat din România), au apărut până în mai 1990 peste 80 de partide. Un moment
controversat a fost transformarea F.S.N. în partid politic, la 6 februarie 1990. Preşedintele F.S.N. a fost
desemnat Petre Roman.
Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990 s-au încheiat cu victoria F.S.N. (66% voturi)
şi a candidatului său la preşedenţie, Ion Iliescu (85% din voturi). În zilele de 13-15 iunie s-au înregistrat
evenimente violente, ca urmare a atacării unor instituţii publice (Televiziunea, Ministerul de Interne) de către
grupuri de manifestanţi şi a ripostei violente a minerilor veniţi din Valea Jiului în apărarea puterii; ei au
evacuat Piata Universităţii, au devastat sediile P.N.Ţ.C.D. şi P.N.L., precum şi pe cele ale unor ziare, au
molestat numeroşi cetăţeni.

121
 România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

1. Regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965) – perioada stalinistă

1948-1960 (1962) supunere totală faţă de Moscova 1960 (1962)-

Domeniu stalinizarea ţării 1965
depărtarea de
URSS
- 22 iunie 1948: Legea naţionalizării mijloacelor de producţie;
- aprilie 1950: naţionalizarea locuinţelor;
Obs.: s-au pus bazele proprietăţii colective (socialiste) şi ale dirijismului
economic – distrugerea bazei economice a adversarilor regimului.
- economia centralizată – dirijismul economic;
- planificare (planuri anuale şi cincinale: 1948 – primul plan anual; 1951-
1955 – primul plan cincinal);
- Comitetul de stat al Planificării;
- industrializarea forţată; direcţii – electrificare, mecanizare, automatizare,
chimizare - accentuarea
- 1949-1962: colectivizarea agriculturii - transformarea socialistă a industrializării
agriculturii – voluntarism; în toate
Economie Etape domeniile
- 1949-1953: asaltul direct – organizarea de C.A.P.-uri şi G.A.S.-uri – - reluarea
brutalităţi şi abuzuri, crime; legăturilor
- obiectiv: distrugerea chiaburilor; economice şi
- 1953-1958: transformare graduală – sistemul întovărăşirilor; comerciale cu
- obiectiv: creşterea producţiei – aprovizionarea oraşelor; Occidentul –
- 1958-1962: metoda asaltului. investiţii;
Rezultate: - creşterea
- 96% din suprafaţa arabilă colectivizată; nivelului de
- modificări demografice şi de mentalitate; trai.
- rezistenţă ţărănească puternică.
◦ caracteristici ale dezvoltării economiei:
- calea extensivă;
- subordonarea faţă de interesele economice sovietice– sovromurile

▫ plan politic intern: aplicarea modelului stalinist (partid unic, ideologie pe plan intern:
unică, represiune, îngrădirea drepturilor şi libertăţilor, poliţia secretă): relativă
- 1948: partidul unic (P.C.R. şi P.S.D.); secretar general Gheorghe liberalizare:
Gheorghiu-Dej; două linii politice (locală şi moscovită); 1962-1964:
- 1948: Constituţia R.P.R.; 1952: o nouă Constituţie; eliberarea
Regimul - 1948: Securitatea; deţinuţilor
politic ▫ plan politic extern: subordonare faţă de Moscova; politici.
- 1948: tratat cu U.R.S.S. pe plan extern:
- 1949: aderarea la C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) reluarea
- 1949: ostilitate faţă de regimul lui Tito (Iugoslavia) legăturilor cu
- 1956: sprijin în înăbuşirea revoltei anticomuniste din Ungaria Occidentul, cu
- 1958: retragerea trupelor sovietice. Iugoslavia;

1964:

122
 Declaraţia din
aprilie 1964 –
respingerea
Planului
Valev.
Stalinizare
Direcţii: ideologia marxist-leninistă, proletcultismul, controlul satului. ,,linia
Mijloace: naţională”
- noi direcţii – întreruperea legăturilor cu Occidentul; -
Cultura - noi valori – ale culturii ruse, renunţarea la valorile naţionale aflate în redescoperirea
contradicţie cu ideologia oficială, rescrierea istoriei; valorilor
- controlul statului asupra învăţământului), Bisericii (1948: Legea cultelor); naţionale;
- cenzura. - derusificarea
culturii

2. Regimul lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989) – perioada naţional-comunistă

Domeniu

Economie - continuarea industrializării – investiţii (infrastructură, industrie grea, obiective

propagandistice);
- criză economică – datorie externă, criză alimentară, izolare economică.

Etape
1965-1971: perioada destinderii relative
◦ pe plan intern:
- consolidarea puterii: promovarea adepţilor, acapararea funcţiilor importante;
- 1965: Congresul al IX-lea al P.C.R. – programul politic
- 1965: Constituţie – Republica Socialistă România;
- politică de liberalizare;
◦ pe plan extern – politică de independenţă faţă de U.R.S.S.;
- 1967: reluarea relaţiilor cu Republica Federală Germană, relaţii bune cu Israelul;
- 1968: opoziţie faţă de intervenţia sovietică în Cehoslovacia;
Regimul 1971-1989: socialismul dinastic – regimul personal al lui Ceauşescu şi al familiei – dictatura
politic - 1971: Tezele din iulie - ,,revoluţia culturală” – ofensivă ideologică şi propagandistică;
- 1974: Ceauşescu preşedinte al R.S.R.;
- reinstaurarea controlului partidului în toate domeniile;
- sistemul rotirii cadrelor – promovarea membrilor familiei Ceauşescu;
- marginalizarea contestatarilor;
- politică naţionalistă – izolarea în plan extern;
- alimentaţia raţională;
- sistematizarea localităţilor;
- anii 80 – semnele crizei regimului.

Disidenţa anticomunistă
123
Premise: politica represivă a regimului: îngrădirea drepturilor şi libertăţilor, anihilarea fizică – închisori,
lagăre de muncă, Securitatea şi Miliţia.
Forme de rezistenţă anticomunistă:
- rezistenţa armată – lupta de partizani;
- activitatea emigraţiei;
- rezistenţa faţă de colectivizare: răscoale, rezistenţă în munţi, revolte, refuz de a se supune cerinţelor;
- disidenţa: ◦ opozanţii regimului
◦ în interiorul nomenclaturii – 1989 ,,Scrisoarea celor 6”
◦ reprezentanţii Bisericii;
- acţiuni de protest: 1977 – greva minerilor din Valea Jiului;
1987 – mişcările de la Iaşi şi Braşov.
Etape:
- 1945-1956 – obiectiv: răsturnarea comunismului (intervenţia americană, prăbuşirea regimului impus);
- 1960-1980 – obiectiv: reformarea sistemului – Charta 77 – Paul Goma;
◦ predicile părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa;
◦ apărarea drepturilor omului;
- după 1980 – obiectiv - critica regimului comunist şi răsturnarea lui.

Revoluţia din anul 1989

Cauze
▫ eşecul economic
industria grea supradimensionată şi neperformantă:
- criză alimentară;
- criza agriculturii;
- proiecte grandioase, propagandistice.
▫ sociale:
- deprecierea condiţiilor de viaţă a populaţiei;
interne - sistematizarea satelor.
▫ politice:
- criza regimului;
- îngrădirea drepturilor şi libertăţilor (de mişcare, de exprimare, de gândire etc.);
- rolul nefast al activiştilor de partid.
▫ culturale:
- cultul personalităţii;
- dărâmarea bisericilor.

- 1985: politica de reforme a lui Gorbaciov – perestroika şi glasnost;

externe - 1989: prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa;
- 1989: declanşarea revoluţiei şi construirea democraţiei şi a statului de drept.

Eseu rezolvat
124
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România, de la stalinism la naţional-comunism, având
în vedere:
- precizarea epocii istorice în care s-a instaurat stalinismul în România şi menţionarea unei cauze a acestui
fapt istoric;
- prezentarea unui fapt istoric, desfăşurat în plan extern, la care a participat România în timpul regimului
stalinist;
- menţionarea a trei elemente de continuitate între stalinism şi naţional-comunism;
- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul stalinismului şi al naţional-comunismului în România şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

După 23 august 1944 în România a început procesul de stalinizare sub presiunea U.R.S.S. şi cu
concursul trupelor sovietice de ocupaţie, după ce, iniţial, actul prin care România ieşise din războiul
împotriva Naţiunilor Unite a reprezentat o speranţă în perspectiva reinstaurării vechiului regim democratic
interbelic.
Beneficiind aşadar de sprijinul total al Moscovei, Partidul Comunist Român (P.C.R.), revenit în
legalitate, avea să demareze, în toamna anului 1944 lupta pentru acaparerea structurilor de putere ale ţării.
Profitând de instabilitatea politică (guvernele Sănătescu şi Rădescu) comuniştii şi aliaţii lor reuniţi în Frontul
Naţional Democrat au reuşit să obţină ministere cheie (Justiţie, Educaţie) şi vicepreşedenţia Consiliului de
Miniştri. Cucerirea puterii politice a culminat la 6 martie 1945 odată cu impunerea primului guvern
procomunist din istoria ţării condus de Petru Groza.
Încercările regelui Mihai şi al partidelor de opoziţie (P.N.L., P.N.Ţ.) de a salva democraţia, prin
apeluri către puterile occidentale şi greva regală au eşuat, ca urmare P.C.R.-ul consolidându-şi poziţia. Astfel,
în urma falsificării alegerilor din noiembrie 1946 şi-au legitimat puterea, au eliminat din viaţa politică
partidele de opoziţie, iar la 30 decembrie 1947 l-au silit pe regele Mihai să abdice, în aceeaşi zi fiind
proclamată Republica Populară Română.
Folosindu-se de normele şi practicile comuniste, Partidul Muncitoresc Român (rezultat în urma
fuziunii dintre P.C.R. şi P.S.D. în februarie 1948) şi-a impus controlul asupra economiei, culturii,
învăţământului, vieţii publice şi private precum şi asupra Bisericii. Acest proces de sovietizare în toate
domeniile s-a suprapus în linii mari cu perioada în care la conducerea P.M.R. s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-
Dej.
Odată cu înfiinţarea Republicii se puteau pune bazele statului totalitar. Primul pas era înregimentarea
României în blocul sovietic. Acest lucru s-a înfăptuit la 4 februarie 1948 printr-un tratat de prietenie,
colaborare şi ajutor reciproc între România şi U.R.S.S. Definitivarea acestui proces s-a făcut prin semnarea
Tratatului de la Varşovia (1955), România fiind membru fondator, însă poziţia sa a fost unică în cadrul
acestuia, după 1964. În acel an România a adoptat Declaraţia din aprilie, susţinând dreptul fiecărui partid
comunist de a conduce ţara în funcţie de condiţiile specifice. De asemenea, România a refuzat să facă parte
din structurile militare şi nu a mai găzduit trupe sovietice pe teritoriul său după anul 1958.
După 1965, propaganda comunistă angajată în susţinerea noului lider al P.C.R., Nicolae Ceauşescu, a
vehiculat tot mai mult teza originalităţii căilor de făurire a societăţii socialiste şi comuniste. Acum, România
trecea la naţional-comunism etapă care corespunde totalitarismului ceauşist.
Stalinismul şi naţional-comunismul sunt legate prin multe elemente de continuitate. În economie
principalele măsuri au vizat distrugerea proprietăţii private şi instaurarea controlului puterii comuniste asupra
acesteia. Pentru atingerea acestui scop, s-a realizat naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere şi de
transport (1948), planificarea economiei începând cu planurile anuale (1948) şi cele cincinale (1951),
industrializarea forţată şi colectivizarea agriculturii (1949-1962). Această politică a continuat şi în perioada
național-comunismului, când industrializarea forţată a creat adevăraţi ,,coloşi” industriali (combinatele de la
Galaţi, Călăraşi, Slatina). Prin colectivizarea agriculturii, după modelul sovietic, s-a urmărit vulnerabilizarea
ţărănimii în faţa noii puteri, precum şi exploatarea acestui domeniu pentru asigurarea resurselor necesare
industrializării. Această politică, a continuat şi după 1970, prin aglomerarea populaţiei la oraşe şi distrugerea
satelor.

125
 În planul culturii, puterea comunistă s-a inspirat din modelul sovietic şi a trecut la resructurarea
sistemului de valori şi al instituţiilor culturale. În dorinţa transformării a societăţii, valorile culturale autentice
au fost renegate. Academia Română a fost transformată în 1948 în una nouă, supusă partidului, istoria
poporului român a fost rescrisă, numeroase personalităţi culturale şi ştiinţifice au fost interzise.
Ambele etape ale comunismului s-au bazat pe teroarea realizată cu ajutorul poliţiei politice şi au
cultivat sentimentul de teamă pentru a putea să controleze societatea. În perioada stalinizării, teroarea a
degenerat în violenţe şi a urmărit eliminarea adversarilor politici. După 1965 a devenit mai subtilă şi a avut
ca scop asigurarea obedienţei faţă de partid şi conducător. Faptul că regimul politic devine tot mai restrictiv
şi mai abuziv, nu se deosebeşte în mod esenţial de cel din perioada precedentă.
Analiza comparativă a celor două etape, arată că practica politică a fost aceeaşi şi doar mijloacele de
realizare au fost diferite. În perioada stalinistă s-au importat modelele din Rusia sovietică, apoi în perioada
naţional-comunismului să fie ajustate de către propaganda comunistă, care celebrând conducătorul, afişa un
comunism original, dinastic.

Eseuri

126
1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România de la stalinism la naţional-comunism,
având în vedere:
- precizarea epocii istorice în care s-a instaurat stalinismul în România şi menţionarea a două cauze ale
acestui fapt istoric;
- prezentarea unui fapt istoric desfăşurat în România în timpul regimului stalinist;
- menţionarea a două elemente de continuitate între stalinism şi naţional-comunism;
- formularea unui punct de vedere cu privire la evoluţia României în perioada 1945-1989 şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre stat şi politică în România postbelică, având în
vedere:
- precizarea unui fapt istoric care a favorizat instaurarea stalinismului în România;
- menţionarea a două consecinţe ale acţiunilor desfăşurate de România în relaţiile internaţionale din perioada
stalinismului;
- prezentarea unei caracteristici a Constituţiei din 1965;
- menţionarea a două aspecte referitoare la disidenţa anticomunistă;
- formularea unui punct de vedere referitor la influenţa naţional-comunismului asupra acţiunilor desfăşurate
de România în relaţiile internaţionale şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă în

România postbelică, având în vedere:
- menţionarea a două acţiuni desfăşurate în România, prin care s-a consolidat regimul naţional-comunist;
- prezentarea unei acţiuni prin care s-a manifestat disidenţa anticomunistă;
- menţionarea a două evenimente internaţionale la care a participat România, în timpul regimului naţional-
comunist şi precizarea unei consecinţe a unuia dintre acestea, pentru statul român;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul regimului naţional-comunist în România şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

4. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România în perioada 1945-1989, având în vedere:
- menţionarea unei cauze a instaurării stalinismului în România;
- prezentarea unui fapt istoric desfăşurat, în perioada stalinismului, în România şi precizarea unei consecinţe,
din anii 1948-1964, a acestuia pe plan intern;
- menţionarea a două evenimente desfăşurate în România, între anii 1965-1989;
- menţionarea unui eveniment, desfăşurat pe plan internaţional, la care a participat România, în perioada
1945-1989;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia României, în perioada 1945-1989 şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor
care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

Aplicaţii

127
 1. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

,,În 1949 a început colectivizarea forţată, adică o confiscare mascată a pământului individual, terminată în 1962,
după multe intimidări, abuzuri, arestări şi crime. Ţăranii se opuneau răpirii pământurilor lor şi treceau la rezistenţe
de diferite tipuri aproape peste tot. Până la urmă, 96% din pământul arabil făcea parte din gospodării agricole
colective. Se spune că pământul şi uneltele un mai aparţineau ţăranilor ca persoane, ci comunităţilor de ţărani, când
de fapt totul era controlat de stat. […] S-a trecut şi la o industrializare forţată, cu baza în dezvoltarea industriei
grele. Totul era trecut în planuri cincinale şi decenale, care trebuiau să conducă numai la succese istorice şi la
realizări epocale. Partidul Comunist […] controla şi dirija totul. Celelalte partide, inclusiv cele aliate, au fost
desfiinţate pe rând. În fruntea partidului s-a aflat până în 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
România a fost singura ţară din blocul sovietic în care s-a organizat o rezistenţă armată îndelungată în munţi,
prelungită până în 1962. Rezistenţă a făcut şi Biserica Ortodoxă, alături de bisericile de alte religii şi confesiuni.
[…]
După 1958, se văd mici semne ale unor schimbări: se retrag trupele sovietice, […] se strâng relaţiile economice
şi diplomatice cu statele occidentale şi cu alte ţări, […] sunt respinse planurile sovietice privind transformarea
României într-o anexă agricolă a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, un fel de organizaţie economică a
ţărilor socialiste.”
(I. A. Pop, Istoria românilor pentru elevi)

Pornind de la această sursă, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi organizaţia economică precizată în sursa dată. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată. 2p
3. Menţionaţi formaţiunea politică şi liderul politic, la care se referă sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la rezistenţa anticomunistă. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la procesul de colectivizare, susţinându-l cu două
informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în România au existat practici politice
democratice în a doua jumătate a secolului al XX-lea. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant şi
utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4p

2. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

128
 A. „În România, Partidul Comunist a luat iniţiativele menite să reducă ţara la starea de obedienţă faţă
de Uniunea Sovietică. [...] Primul pas era înregimentarea României în blocul sovietic. [...] Al doilea pas către
totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masă. [...] Un al treilea pas în impunerea modelului totalitar
sovietic în România a fost adoptarea Constituţiei Republicii Populare Române în aprilie 1948 si introducerea
sistemului judecătoresc de sorginte sovietică. Constituţia prelua tiparele constituţiei sovietice din 1936.
Parlamentul, numit Marea Adunare Naţională, avea o singură cameră [...]. Un prezidiu, compus dintr-un
preşedinte, un secretar şi 17 membri, acţiona în numele Adunării când aceasta nu se afla în sesiune, ceea ce
se întâmpla destul de des, în timp ce Consiliul de Miniştri era organismul executiv suprem. Toate acestea se
aflau, desigur, supuse autorităţii Partidului Comunist. Erau prevăzute garanţii pe cât de multe, pe atât de
lipsite de conţinut, în privinţa libertăţilor civile, după cum o dovedeşte articolul 32: «Cetăţenii au dreptul de
asociere şi organizare dacă scopurile urmărite nu sunt îndreptate împotriva ordinii democratice, stabilite prin
Constituţie». Această ordine democratică a fost definită de Partidul Comunist si consolidată de Securitate.”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, S.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

B. „Distrugerea partidelor de opoziţie a fost urmată de lichidarea presei lor, astfel că mijloacele de
informare publică au intrat total sub controlul statului. Bibliotecile şi librăriile au fost epurate de titlurile
necorespunzătoare din punct de vedere politic, activităţile ziariştilor, scriitorilor, artiştilor şi muzicienilor au
fost puse sub controlul Secţiei de Agitaţie şi Propagandă (Agitprop) a Comitetului Central al Partidului.
Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare.
Învăţământul a avut aceeaşi soartă. În august 1948, legea pentru reforma învăţământului a închis toate
şcolile străine, inclusiv acelea administrate de culte. S-au făcut epurări în rândurile profesorilor și studenţilor
de la universităţi. [...] Biserica a fost ultimul obstacol major în cale impunerii modelului sovietic, dar în acest
caz Partidul Comunist Român nu a urmat [...] soluţia sovietică. [...] Astfel, Partidul Comunist, deşi condamna
oficial credinţa religioasă, o tolera în cadrul unor limite prescrise de lege. În acest sens, era mai îngăduitor
decât regimul sovietic. [...]
La începutul anului 1949, au fost înfiinţate două structuri principale ale Securităţii interne din
Republica Populară Română. La 23 ianuarie, a fost creată Direcţia Generală a Miliţiei, ca să înlocuiască
Poliţia şi Jandarmeria, iar la 7 februarie au fost create trupele de securitate.”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, S.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi „parlamentul” precizat în sursa A. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2p
3. Menţionaţi forma de organizare a statului şi formaţiunea politică la care se referă cele două surse. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că legea fundamentală a statului
român este realizată după model sovietic. 3p
5. Scrieţi, din sursa B, două informaţii care se află într-o relaţie cauză-efect, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi două acţiuni desfăşurate de România în etapa stalinismului, în cadrul „Războiului Rece.” 6p
7. Menţionaţi o asemănare între două fapte istorice desfăşurate în România, în perioada naţional-
comunismului. 4p

3. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

129
 „Şi în primii ani de la preluarea puterii, până la eliminarea vechii gărzi a lui Gheorghiu-Dej,
Ceauşescu continuă să îmbunătăţească climatul de destindere moştenit, atât pe plan intern, cât şi extern. [...]
Planificarea economică acordă o mai mare atenţie industriei uşoare şi agriculturii, iar produsele acestora sunt
mai curând rezervate consumului intern decât exportului. [...] Relativul progres economic era însoţit de o
timidă, dar reală destindere internă.
La aceasta se adaugă deschiderea externă. În perioada 1965-1975, România e vizitată de preşedinţii
americani Richard Nixon şi Gerald Ford, de preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, care aduc cu ei
bunăvoinţa Occidentului [...]. În 1967 Bucureştiul, contrar indicaţiilor Moscovei, stabileşte relaţii diplomatice
cu Bonnul [...]. În acelaşi timp, şi tot împotriva cuvântului de ordine venit de la Moscova, menţine relaţiile
diplomatice cu Israelul şi după Războiul de şase zile din 1967. [...] Refuzul de a participa la manevrele
militare ale Pactului de la Varşovia este consecvent manifestat. [...] Fără consultarea Aliaţilor săi din Pactul
de la Varşovia, România îşi reduce efectivele militare de la 240 000 la 200 000. [...] La reuniunea
Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varşovia de la Bucureşti din iulie 1966 delegaţia sovietică
nu reuşeşte să impună o reorganizare instituţională a Pactului de la Varşovia, care să-i dea acestuia un
comandament mai eficace, din cauza opoziţiei României. [...] În aprilie 1967, PCR [Partidul Comunist
Român] nu trimite reprezentanţi la Conferinţa partidelor comuniste ţinută la Karlovy Vary. [...] În schimb, la
mijlocul lunii august 1968 Ceauşescu se duce la Praga şi semnează tratatul româno-cehoslovac de amiciţie şi
asistenţă reciprocă.” (I. Bulei, O istorie a românilor)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi un conducător politic precizat în sursa dată. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată. 2p
3. Menţionaţi formaţiunea politică şi organizaţia politico-militară, la care se referă sursa dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la situaţia economică din România. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la politica externă a României, susţinându-l cu
două informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia în România sunt utilizate practici
politice totalitare, în perioada stalinismului. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4p

4. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

130
A. „La 2 martie 1949, proprietatea asupra pământului a fost luată complet din mâinile particularilor. [...]
Pământul, efectivele de animale şi echipamentul proprietarilor de pământ, care deţinuseră terenuri până la
maximum 50 ha, în temeiul legii agrare din 1945, au fost expropriate fără compensare. Practic peste noapte,
Miliţia a acţionat şi a scos 17 000 de familii din casele lor şi le-a mutat în zone de reaşezare. Pământurile
confiscate [...] au fost comasate fie pentru a crea gospodării de stat, fie gospodării colective, care, teoretic,
erau proprietate colectivă, dar, în fapt, erau conduse de stat. [...] Cei mai mulţi ţărani [...] au fost organizaţi în
gospodării de stat sau în gospodării colective. Acest proces s-a făcut prin măsuri de coerciţie pe scară largă.
Rezistenţa faţă de colectivizare a avut drept rezultat aruncarea în închisoare a circa 80 000 de ţărani, pentru
opoziţia lor, 30 000 dintre aceştia fiind judecaţi public. Colectivizarea a fost încheiată în 1962. Ca urmare, 60
% din totalul suprafeţei de 15 000 000 ha de teren agricol au revenit gospodăriilor colective, 30%
gospodăriilor de stat, 9% rămânând în proprietate personală. Aceste din urmă terenuri se aflau în zona de deal
şi de munte, inaccesibilitatea făcând colectivizarea lor nepractică.”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

B. „Greva minerilor din 1977 din Valea Jiului a fost cea mai importantă sfidare lansată de un grup de
muncitori puterii comuniste din România. [...] Scânteia grevei a constituit-o legea din iulie 1977 care
desfiinţa pensiile de invaliditate pentru mineri şi ridica vârsta de pensionare de la 50 la 55 de ani. În semn de
protest faţă de această hotărâre, minerii de la Lupeni au hotărât să intre în grevă.
[...] Se cerea reducerea zilei de muncă de la 8 ore la 6 ore, [...] locuri de muncă pentru soţiile si fiicele
minerilor, recrutarea unui personal medical competent [...] şi prezentarea obiectivă a grevei de către
mijloacele de informare în masă. [...] În ciuda promisiunilor lui Ceauşescu, Valea Jiului a fost declarată
„zonă închisă", [...] iar Securitatea a început reprimările. A fost deschisă o anchetă pentru a se afla cine era la
originea grevei, iar în lunile următoare câteva sute de mineri au fost trimişi în alte zone miniere, în timp ce
unii [...] ar fi fost trimişi în lagăre, la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Faptul că mijloacele de informare în masă române nu au relatat despre greva din Valea Jiului dovedea totala
subjugare a presei, ca unealtă a regimului şi ilustra tactica interdicţiei totale în materie de difuzare folosită de
autorităţi în întreaga perioadă postbelică pentru a bloca ajungerea unor informaţii potenţial dăunătoare până
la populaţie.”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi, din sursa A, procesul de confiscare şi de comasare a pământului, desfăşurat între 1949-1962. 2p
2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2p
3. Numiţi din sursa A, respectiv din sursa B, câte o instituţie de represiune care acţionează în România. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că regimul comunist cenzura
informațiile care ajungeau la populaţie. 3p
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate într-o relaţie cauză-efect, selectate din sursa A. 7p
6. Prezentaţi alte două practici politice totalitare din România, în afara celor la care se referă sursele A şi B.
6p
7. Menţionaţi o asemănare între două acţiuni din perioada naţional-comunismului, desfăşurate de România în
relaţiile internaţionale din cadrul „Războiului Rece.” 4p

România în perioada Războiului rece

131
Cooperare şi conflict în lumea postbelică. Noul echilibru de forţe în viaţa internaţională

S.U.A. erau incontestabil cel mai puternic stat din lume la sfârşitul războiului. Aveau o economie
foarte puternică la sfârşitul unui conflict la care participaseră dar care nu se desfăşurase pe teritoriul lor.
Moneda americană – dolarul, îşi asigurase supremaţia şi toate monedele se raportau la aceasta. Flota
americană supraveghea mările iar armata era prezentă în Europa de Vest şi Extremul Orient. Deţinerea armei
nucleare reprezenta o importantă componentă a supremaţiei militare americane.
U.R.S.S. a fost propulsată de război în poziţia de a doua putere a lumii. Statul sovietic a avut pierderi
umane şi materiale enorme în timpul războiului. Ca urmare a marilor sacrificii făcute şi a sprijinului
occidental a rezistat agresiunii naziste. Victoriile împotriva Germaniei i-au întărit substanţial prestigiul şi a
înţeles să-l folosească pentru a-si extinde sferele de influenţă în lume.
În Europa a recuperat, aproape în totalitate, teritoriile care făcuseră parte din Imperiul Rus. Prin presiune, a
instaurat regimuri comuniste într-o serie de state din Europa Centrală şi de Est, şi-a extins influenta în Asia.
Războiul i-a provocat mari pierderi economice. Cu toate acestea sprijinul economic american oferit după
război prin Planul Marshall a fost refuzat.
Marea Britanie şi Franţa au devenit puteri de rangul al doilea. Au suferit mari pierderi în timpul
războiului, si-au micşorat prestigiul în lume şi mai ales în propriile lor colonii care în răstimp de două decenii
vor deveni, în cea mai mare parte, independente. Cele două puteri occidentale n-au reuşit să facă faţă singure
pericolului sovietic şi au fost nevoite să accepte tutela S.U.A.
China a devenit, în 1949, stat socialist. Scenariul unei alianţe între U.R.S.S. şi China Populară era
sumbru pentru occidentali la începutul anilor 1960. Între cele două puteri au izbucnit puternice contradicţii,
marele stat din Asia contestând sovieticilor pretenţia de a fi conducători ai lumii comuniste.

Blocuri militare

Au fost determinate, pe de o parte, de imposibilitatea Europei Occidentale de a se apăra în faţa

ofensivei sovietice şi de aici nevoia sprijinului american, iar pe de altă parte, din preocuparea sovieticilor de a
crea o contraputere alianţei militare occidentale. Acestea au reprezentat un mecanism eficient de menţinere a
păcii în condiţiile în care s-a realizat un relativ echilibru de forţe între cele două superputeri.
Crearea alianţelor militare a fost grabită de contradicţiile acumulate după război, de incidentele
apărute care au fost interpretate ca semne că U.R.S.S. se pregăteşte de un război împotriva Europei
Occidentale. Ele au fost consecinţa directă a războiului rece. Au reprezentat, în acelaşi timp, expresia dorinţei
fiecareia dintre puteri de a-şi impune supremaţia mondială.
Premisele apariţiei blocurilor militare au apărut spre sfârşitul războiului, fiind determinate de o
neîncredere reciprocă şi de reproşuri între cei doi mari aliaţi. Nu s-a semnat un tratat de pace cu Germania.
Totuşi, relaţiile diplomatice dintre Germania, Anglia şi Franţa au fost reluate în 1951 iar dintre aceasta şi
URSS în 1955. Marea Britanie şi S.U.A. a semnat în 1951 un tratat de pace cu Japonia.
Europa era scindată. Expresia folosită de Churchill în 1946 „... o cortină de fier a coborât în mijlocul
continentului” (Fulton, Missouri) reflecta această realitate.
Prima mare criză dintre foştii aliaţi a fost în 1948-1949 fiind determinată de blocada Berlinului. Mobilizarea
occidentalilor a fost exemplară. Timp de 11 luni au reuşit să realizeze aprovizionarea Berlinului pe calea
aerului. Urmarea acestei crize a fost divizarea Berlinului şi formarea a două state germane – Republica
Federală Germană, în partea occidentală şi Republica Democrată Germană, în zona de ocupaţie sovietică.
În condiţiile în care statele occidentale au înţeles că nu pot să se apere singure în cazul unui conflict
cu puterea sovietică, s-a format, la 4 aprilie 1949, Pactul Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). În Europa de Est,
din iniţiativa U.R.S.S., s-a format Organizaţia Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955). Scopul declarat al
acesteia a fost de a asigura securitatea statelor membre şi de a menţine pacea în Europa. Au fost alianţe cu rol
foarte important în evoluţia relaţiilor internaţionale din perioada postbelică.

Războiul rece şi consecinţele sale asupra relaţiilor internaţionale

132
Cauzele Războiului rece

Neînţelegerile dintre aliaţii din cel de-al Doilea Război Mondial, S.U.A. şi U.R.S.S., au determinat
izbucnirea uneia dintre cele mai tensionate confruntari din istoria omenirii, cea a Războiului rece. Denumirea
dată este justificată de faptul că această confruntare între cele două superputeri nu s-a transformat într-un
conflict armat direct. Această perioadă s-a caracterizat, de fapt, prin confruntarea politică, ideologică,
militară şi social-economică dintre două sisteme diametral opuse: cel liberal, capitalist, dominat de S.U.A., şi
cel comunist, prosovietic, dominat de U.R.S.S.

Etapele Războiului rece

În prima fază a Războiului rece (1946-1962), cea a maximei confruntări, S.U.A. au acţionat pentru
stăvilirea extinderii, cu sprijin sovietic, a unor regimuri comuniste pe glob (doctrina Truman). Dorind
instituirea controlului asupra întregului oraş, Stalin a provocat în 1948, blocada Berlinului. Americanii au
asigurat alimentarea populaţiei din vestul Berlinului, administrat de SUA, M. Britanie şi Franta, printr-un pod
aerian, astfel că sovieticii au fost nevoiţi să ridice blocada. Oraşul a ramas divizat, în Est fiind instalată
capitala statului comunist german, iar Berlinul de Est reprezenta zona unită în care se aflau trupele de
ocupaţie americană, engleză şi franceză. Zidul Berlinului, ridicat din ordinul liderului sovietic Nikita
Hruşciov în 1961, a reprezentat simbolul divizării Europei.
Un alt moment tensionat al Războiului Rece a fost cel al conflictului din Peninsula Coreeană (1950-
1953), când comuniştii din Coreea de Nord, sustinuţi de China şi U.R.S.S., au atacat Coreea de Sud. Cei din
Sud au primit ajutor, sub egida O.N.U., din partea S.U.A., iar războiul s-a încheiat prin armistitiul de la
Panmunjon (1953). Acesta a consacrat existenţa celor două state coreene, unul comunist şi altul capitalist.
Cea mai gravă criză a Războiului Rece a fost cunoscută drept criza rachetelor cubaneze (1962). Criza
rachetelor a determinat intrarea, după 1962, într-o nouă etapă a Războiului rece, cea a unei „coexistenţe
paşnice”, şi o relativă destindere în relaţiile dintre cele două sisteme politice rivale: încheierea acordurilor
americano-sovietice S.A.L.T. 1 (1972) şi S.A.L.T. 2 (1979), privind controlul armamentului, organizarea
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1975), negocierile americano-sovietice din
Malta (1989), prin care s-a pus capăt Războiului rece. Totuşi, momente de criză s-au înregistrat şi în perioada
1962-1989. În Vietnam (1957-1975), forţele comuniste şi cele ale lumii libere s-au confruntat într-un război
sângeros. Americanii s-au retras din Vietnam în 1975, statul sud-vietnamez fiind înglobat în cel din nordul
Vietnamului, comunist.
Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în U.R.S.S., în 1985, a adus un nou climat în relaţiile dintre
cele doua superputeri. Conducătorul sovietic a anunţat, în 1988, renunţarea la doctrina Brejnev (a
suveranităţii limitate a statelor cu regim comunist), fapt de care au profitat ţările est europene, care au putut
înlătura în 1989, comunismul. În acelaşi an, zidul Berlinului a fost demolat (9 noiembrie 1989). Însăşi
U.R.S.S. s-a destrămat, iar Tratatul de la Varşovia s-a autodesfiinţat la Praga în 1991.

România în perioada Războiului rece

133
România în relaţiile internaţionale, în perioada maximei confruntări din timpul Războiului Rece

➢ Deoarece, din 1945, a intrat în sfera de influenţă sovietică, România nu a mai putut desfăşura legăturile
tradiţionale de politică externă avute în perioada interbelică.
➢ Prin tratatul de pace, semnat la Conferinţa de la Paris, la 10 decembrie 1947, recunoştea anularea
dictatului de la Viena, din 1940, dar consfinţea şi juridic ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei şi a
ţinutului Herţa de către U.R.S.S. România a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1955.
➢ După al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a impus României orientarea politicii sale externe mai cu seamă
către Est şi restrângerea relaţiilor cu lumea occidentală la minimum.
➢ România avea aceeaşi poziţie faţă de evenimente cu cea a U.R.S.S. şi a lagărului comunist.
➢ Statul român a devenit, în 1949, membru fondator al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc
(organizaţia economică a ţărilor comuniste, C.A.E.R.), cu sediul la Moscova, şi a Organizaţiei Tratatului de
la Varşovia, creată în 1955, alianţa militară a statelor comuniste satelite ale Uniunii Sovietice, opusă
N.A.T.O.
➢ Abia la câţiva ani după moartea lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a început să promoveze o politică de
distanţare faţă de U.R.S.S., mai ales după 1958, când trupele sovietice au fost retrase din România.
➢ Însă nu s-a pus niciodată problema să fie părăsite C.A.E.R. şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia.
➢ România s-a pronunţat, în anul 1964, pentru limitarea amestecului sovietic în treburile interne ale altor ţări
comuniste, pe fondul neînţelegerilor dintre sovietici şi chinezi. Tot în 1964, România a condamnat şi planul
Valev, de integrare economică a ţărilor socialiste, prin care se propunea ca zone din sud-estul României,
nord-estul Bulgariei şi părţi din U.R.S.S. să se specializeze în producţia agricolă.
➢ Ţara noastră a început, după 1960, să dezvolte relaţii şi cu state democratice din Occident, pentru a
importa tehnologie necesară industrializării.

Politica externă a României în perioada destinderii şi a coexistenţei paşnice

➢ Rezolvarea crizei rachetelor sovietice din Cuba (1962), care adusese omenirea pe marginea conflictului
nuclear a fost urmată de o perioadă de destindere în relaţiile internaţionale şi de coexistenţă paşnică între
ţările cu sisteme social-politice diferite (comunist şi democratic).
➢ În această etapă, România, după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu în 1965, a continuat politica
începută în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de distanţare de linia sovietică, dar de menţinere în tabăra
comunistă.
➢ Statul român a continuat să-şi extindă colaborarea cu statele occidentale şi a stabilit relaţii diplomatice cu
Republica Federală Germania (1967). Conducătorul român a efectuat vizite în diferite ţări, precum S.U.A.,
Franţa, Republica Federală Germania, Marea Britanie etc., iar mulţi şefi de stat (Charles de Gaulle
preşedintele Franţei, Richard Nixon, preşedintele S.U.A.) au vizitat România.
➢ Nicolae Ceauşescu a fost apreciat pentru atitudinea sa, mai ales după ce, în 1968, conducerea României a
condamnat intervenţia militară a armatelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, pentru a înlătura
conducerea comunistă adeptă a unor reforme interne.
➢ România a devenit membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional, din 1972, şi a semnat,
în 1975, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki.
➢ În anii ’80, schimbarea climatului politic internaţional (mai ales după 1985, când Mihail Gorbaciov a
preluat conducerea U.R.S.S.), deschiderea dialogului Est-Vest, dar şi politica internă rigidă şi abuzivă
promovată de Nicolae Ceauşescu, au dus la izolarea României pe plan extern. Abia după 1989, statul român a
putut relua legăturile normale cu statele occidentale.

România în perioada Războiului rece

134
 Statele democratice (lumea liberă), U.R.S.S. şi blocul comunist
S.U.A. şi statele din vestul Europei

1. Obiective: limitarea prin îngrădire a influenţei 1. Obiective: răspândirea regimului comunist

blocului comunist. în restul lumii şi în Europa de Est.

2. Acţiuni: 2. Acţiuni:
- 1947: Planul Marshall -1947: respinge Planul Marshall;
- 1949: crearea N.A.T.O. -1949: crearea Consiliului de Ajutor
Economic Reciproc (C.A.E.R.)
-1955: crearea Pactului de la Varşovia;
3. Rezultate: creşterea influenţei S.U.A. în Europa 3. Rezultate: creşterea influenţei în Europa de
Est

Eseu rezolvat

La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial lumea a devenit bipolară prin apariţia a două super-
puteri rivale, S.U.A. şi U.R.S.S., şi a alianţelor formate în jurul acestora. Reprezentând sisteme ideologice şi
politice diametral opuse, democraţia liberală şi totalitarismul comunist, cele două grupuri de state s-au
confruntat într-un conflict ideologic, economic şi social-politic, numit “Război Rece.”
Sintagma “Război Rece“ defineşte starea conflictuală caracteristică perioadei 1947-1991 când lumea
oscilează între o pace ratată şi un război nedeclarat. Perioada este caracterizată printr-un climat de
confruntare indirectă (nonmilitară), şi prin crearea unor organizaţii reprezentative pentru fiecare sistem:
C.A.E.R. (1949), apărut ca răspuns la aplicarea Planului Marshall şi ca alternativă la Organizaţia pentru
Cooperare Economică Europeană (1948), era destinat fluidizării relaţiilor comerciale şi colaborării
economice şi tehnico-ştiinţifice dintre ţările comuniste fondatoare. În plan politic-militar s-au constituit două
blocuri militare: N.A.T.O. (4 aprilie 1949) care grupa S.U.A. şi aliaţii săi, şi Tratatul de la Varşovia (14 mai
1955) alianţa politico-militară a statelor comuniste, sub egida U.R.S.S.-ului.
În perioada “Războiului Rece” România a parcurs mai multe etape de evoluţie în relaţiile
internaţionale: perioada subordonării necondiţionate faţă de U.R.S.S. (1948-1958), perioada tendinţei
României spre o politică externă proprie (1958-1965), perioada detaşării oficiale a României de sub
hegemonia U.R.S.S. şi chiar de independenţă faţă de aceasta (1965-1989).
După încheirea ,,acordului de procentaj” de la Moscova (octombrie 1944), România a intrat în sfera
de influenţă sovietică, iar sub presiunea Armatei Roşii ,,eliberatoare” a fost instaurat regimul comunist, fapt
ce a situat România în tabăra ţărilor-satelit ale Moscovei. Sub aspectul raporturilor cu U.R.S.S.-ul din acestă
perioadă, distingem o primă etapă, cea a subordonării necondiţionate faţă de U.R.S.S. (1948-1958) când au
fost create instrumentele de subordonare a României faţă de Rusia sovietică: Tratatul de prietenie şi asistenţă
mutuală cu U.R.S.S. (1948), integrarea României în C.A.E.R. (1949) şi în Tratatul de la Varşovia (1955),
participarea P.C.R. în cadrul Cominformului (până la moartea lui Stalin în 1953). În tot acest timp România
a fost “subiect” în relaţiile internaţionale, participând în cadrul ,,războiului rece” în structurile dirijate de
către U.R.S.S., iniţiativele de politică externă fiind hotărâte în afara ţării. Prima manifestare a acestei atitudini
a avut loc în 1947 când România refuză Planul Marshall de reconstrucţie economică lansat de S.U.A.
Semnificativă este şi poziţia adoptată de Gheorghe Gheorghiu-Dej în conflictul Stalin-Tito din 1948-1949,
cât şi sprijinul dat U.R.S.S.-ului pentru reprimarea revoluţiei anticomuniste din Ungaria din (1956).
După 1958 se constată o atitudine de treptată distanţare faţă de Moscova, după retragerea trupelor
sovietice din România (1958), şi mai ales după aplicarea principiului “coexistenţei paşnice” promovat de N.
Hruşciov în perioada destinderii relative a ,,Războiului Rece.” Acestă distanţare a fost iniţiată de Gheorghe
Gheorghiu-Dej care dorea o cale proprie de evoluţie a ţării. Îndepărtarea de Moscova devine evidentă şi în
planul relaţiilor cu statele vecine. In 1963, Dej a vizitat Iugoslavia, încheind acordul pentru construirea

135
complexului hidroenergtic Porţile-de-Fier. Reorientarea politicii externe a României se manifestă şi mai
explicit în 1964, odată cu apariţia planului “Valev” de integrare economică a ţărilor socialiste, plan pe care
România refuză să îl accepte deoarece urmărea transformarea ţării în grânarul U.R.S.S.-ului.
Punctul maxim al acestei distanţări l-a reprezentat ,,Declaraţia din aprilie” 1964 dată în contextul
conflictului chino-sovietic, când P.C.R. s-a pronunţat pentru limitarea amestecului U.R.S.S. în treburile
interne ale altor ţări comuniste, iar România şi-a afirmat dreptul la independenţă şi la alegerea propriei căi de
dezvoltare, fără amestec extern, în conformitate cu realităţile naţionale.
Politica de distanţare a României faţă de U.R.S.S. a continuat mai pronunţat în vremea regimului
naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989), deşi România nu a ieşit din structurile suprastatale
comuniste. Din 1967 România şi-a extins colaborarea cu ţările occidentale (R.F.G., Franţa, SUA). Atitudinea
diferită a României în raport cu aliaţii săi din Tratatul de la Varşovia s-a evidenţiat şi cu prilejul unor crize
internaţionale. Astfel, după războiul de şase zile, desfăşurat în iunie 1967 între Israel şi Ţările Arabe,
România a refuzat să semneze rezoluţia propusă de U.R.S.S., care condamna statul evreu ca agresor, a
refuzat să rupă relaţiile diplomatice cu statul respectiv, păstrând, totodată, relaţii bune cu Ţările Arabe.
Poziţia adoptată cu acest prilej a făcut din România un mediator important în cadrul conflictului arabo-
israelian, prin intermediul său stabilindu-se contacte între diplomaţii americani, israelieni şi cei arabi.
În 1968 Nicolae Ceauşescu a condamnat intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia împotriva
regimului comunist reformist din Cehoslovacia, atitudine care a a dus la creşterea prestigiului ţării, unii lideri
occidentali vizitând România: Charles de Gaulle în 1968, Richard Nixon în 1969 şi Gerard Ford în 1975.
Consecinţa acestei acţiuni a fost dobândirea simpatiei Occidentului, S.U.A. acordă României clauza naţiunii
celei mai favorizate (1975-1988). Criticarea agresiunii sovietice împotriva Afganistanului a reprezentat
ultima afirmare pozitivă a României şi a liderului său în planul relaţiilor internaţionale.
România a avut un rol activ în desfaşurarea lucrărilor Conferinţei pentru securitate şi cooperare în
Europa şi a semnat, în 1975, Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Acesta conţinea angajamentul de a
respecta libera circulaţie a persoanelor şi drepturile omului. Nerespectarea acestui tratat a contribuit la
ruperea relaţiilor cu Occidentul.
Din 1985 relaţiile internaţionale au fost marcate de “noua orientare” propusă de liderul Mihail
Gorbaciov. În 1987 acesta făcea o vizită în România dar reformele lui, “glasnost” şi “perestroika” au fost
respinse de Nicolae Ceauşescu. Izolarea regimului ceauşist faţă de U.R.S.S., dublată de izolarea faţă de
Occident provocată de încălcarea Acordului de la Helsinki privind drepturile omului s-au constituit în cauze
externe ale prăbuşirii regimului comunist. În 1989 regimurile comuniste din Europa s-au prăbuşit, prin
“efectul dominoului.” Căderea regimurilor totalitare a pregătit calea pentru începutul procesului de unificare
europeană şi, totodată, a pus capăt, cel puţin aparent, Războiului Rece. În 1991, Tratatul de la Varşovia îşi
înceta în mod oficial existenţa.
În concluzie, putem afirma că deşi a făcut parte din sfera de influenţă sovietică şi a fost implicată în
Războiul Rece, ca membră a Tratatului de la Varşovia, România s-a individualizat printr-o politică de
independenţă faţă de Moscova.

Aplicaţii eseu

136
1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România în perioada „Războiului rece”, având în
vedere:
- precizarea secolului în care s-a desfăşurat „Războiul rece”;
- menţionarea a două evenimente, care au favorizat instaurarea unui nou regim politic în România, în timpul
„Războiului rece” şi prezentarea unui fapt istoric desfăşurat, pe plan intern, în cadrul noului regim politic;
- menţionarea a două acţiuni desfăşurate de România, în relaţiile internaţionale, în perioada „Războiului
rece”;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul „Războiului rece” în istoria României şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România în perioada „Războiului rece”, având în
vedere:
- menţionarea a două evenimente desfăşurate în România în timpul „Războiului rece” şi precizarea unei
consecinţe, pe plan intern, a unuia dintre acestea;
- prezentarea unui element de continuitate în implicarea României în evenimente desfăşurate pe plan
internaţional, în perioada „Războiului rece”;
- menţionarea a două consecinţe ale implicării României, pe plan internaţional, în „Războiul rece”;
- formularea unui punct de vedere referitor la implicarea României în „Războiul rece” şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre România în perioada „Războiului rece”, având în
vedere:
- precizarea secolului în care s-a desfăşurat „Războiul rece”;
- menţionarea a două evenimente, care au favorizat instaurarea unui nou regim politic în România, în timpul
„Războiului rece” şi prezentarea unui fapt istoric desfăşurat, pe plan intern, în cadrul noului regim politic;
- menţionarea a două acţiuni desfăşurate de România, în relaţiile internaţionale, în perioada „Războiului
rece”;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul „Războiului rece” în istoria României şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării
elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi
concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de
spaţiu precizată.

Modalităţi de a răspunde la cerinţe legate de România în perioada Războiului rece

137
Prezentaţi o etapă a Războiului rece în care a fost implicată şi România.
După Al Doilea Război Mondial, România a făcut parte din ţările semnatare ale Tratatului de la
Varşovia (1955) alăturându-se astfel taberei comuniste dirijată de U.R.S.S. în timpul Războiului rece. Prima
intervenţie majoră a trupelor Pactului (o alianţă militară a statelor comuniste) a fost cea din 1956 de la
Budapesta pentru a înăbuşi revoluţia maghiară anticomunistă. La această intervenţie a participat şi România
prin faptul că în cadrul acţiunii de reprimare a mişcării, a extrădat membri ai guvernului de la Budapesta,
refugiaţi pe teritoriul statului român (ulterior respectivii au ajuns în U.R.S.S. unde au fost condamnaţi şi
executaţi).

Aplicaţii

138
1. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „România a fost cel mai activ aliat al Uniunii Sovietice în timpul crizei ungare [din1956]. […]
Gheorghiu-Dej […] a vizitat Budapesta după invazia sovietică, iar în comunicatul […] oficial şi-a exprimat
părerea că acţiunea sovietică «era necesară şi corectă». Guvernul român s-a făcut ecoul propagandei
sovietice, denunţând «contrarevoluţia» [ungară] ca operă a «fasciştilor reacţionari» provocaţi de
«imperialiştii occidentali». Forţelor sovietice li s-au oferit baze suplimentare pe pământ românesc, drumurile
au fost lărgite, iar traficul feroviar întrerupt pentru a permite transporturile militare. Satisfacţia sovietică faţă
de rolul României în timpul lunilor octombrie şi noiembrie 1956 a fost în avantajul ţării, doi ani mai târziu,
când Hruşciov a hotărât să retragă trupele sovietice. […]
Poziţia strategică a României, flancată de alte state membre ale Tratatului de la Varşovia, a făcut ca
propunerea de retragere a trupelor să nu neliniştească Uniunea Sovietică din punct de vedere al securităţii,
orice temeri în legătură cu România ca aliat demn de încredere fiind risipite de acţiunile acesteia din timpul
revoluţiei ungare. Din acelaşi motiv, măsura de precauţie de a menţine un număr mare de trupe sovietice în
Ungaria după revoluţie, i-a permis lui Hruşciov să compenseze parţial orice reducere generală de trupe
sovietice în zonă. […] Pentru a compensa retragerea sovietică şi pentru a micşora temerile sovietice că
aceasta ar putea să afecteze sprijinul regimului din România, [Gheorghe Gheorghiu-Dej] a aprobat
introducerea imediată a unor măsuri de securitate internă stringente pentru a menţine controlul Partidului.”
(M.Bărbulescu, D.Deletant, K.Hitchins, Ş.Papacostea, P.Teodor, Istoria României)

B. „Pe 21 august 1968, Armata Roşie şi armatele auxiliare ale Tratatului de la Varşovia invadează
Cehoslovacia şi ocupă Praga fără să întâmpine vreo rezistenţă armată, populaţia respectând consemnele date
de partid. […] Dar, chiar dacă operaţiunea militară este o reuşită, ea se soldează rapid pe plan politic şi
psihologic cu un eşec usturător. Sovieticii credeau că vor putea reedita la Praga scenariul pe care îl folosiseră
cu succes la Budapesta, în 1956, şi că-i vor determina pe neostaliniştii partidului să apeleze la ajutorul
«marelui frate» pentru reinstaurarea «legalităţii socialiste». […] Evenimentele din vara lui 1968, i-au pus în
multe privinţe pe picior greşit pe conducătorii sovietici şi pe aliaţii lor conservatori şi neostalinişti din
democraţiile populare din Europa de Est. Într-adevăr, coeziunea blocului socialist chiar dacă a fost restabilită
încă o dată […] prin intervenţia blindatelor, a dat semne îngrijorătoare de şubrezire. […] România nu a
participat la «strunirea» promotorilor «Primăverii de la Praga» şi a condamnat iniţiativa aliaţilor săi.”
(S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi liderul politic român precizat în sursa A. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2p
3. Numiţi din sursa A, respectiv din sursa B, câte un spaţiu istoric în care au loc evenimente ce duc la
intervenţii armate. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că România adoptă, în relaţiile
internaţionale, o atitudine diferită faţă de aceea a Tratatului de la Varşovia. 3p
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate într-o relaţie cauză-efect, selectate din sursa A. 7p
6. Prezentaţi două practici politice utilizate în România, în perioada naţional-comunismului. 6p
7. Menţionaţi o caracteristică a disidenţei anticomuniste din România. 4p

2. Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

139
 A. „În 1948 se creează Securitatea [...]. Sub directa supraveghere a acesteia au loc toate arestările şi
detenţiile din închisori, de pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, din Bărăgan.
La ordinul lui Stalin (căruia Gheorghiu-Dej i se supune slugarnic), în iunie 1951, începe, în cele mai inumane
condiţii, deportarea a 10 288 de familii în Bărăgan sau în Moldova. [...] În închisori şi lagăre se trece la un
regim de suprimare neînchipuit de dur. [...]
În cultură se aplică acelaşi model de la răsărit, ca şi în toate celelalte domenii. Se distrug sau se rescriu
valorile tradiţionale. Relaţiile cu Occidentul sunt complet întrerupte. Învăţământul este reorganizat după
modelul sovietic. [...] Până şi manualele sunt traduse din limba rusă (limbă care devine obligatorie din clasa a
IV-a primară). [...] Istoria naţională este rescrisă pe baze marxist-leniniste şi pe criteriile prieteniei cu
Uniunea Sovietică. O nouă lege a învăţământului lasă pe dinafară toate cadrele didactice care nu voiau să
colaboreze cu noul regim. [...] Presa de opoziţie e interzisă. Ministerul Propagandei este transformat în
Ministerul Informaţiilor pentru a controla presa, radioul, cinematografia, teatrul. În 1948 erau interzise 8000
de titluri de cărţi şi reviste.” (I. Bulei, O istorie a românilor)

B. „În 1963, pentru prima oară, România votează la O.N.U. altfel decât Uniunea Sovietică. Ulterior,
pe măsura acutizării conflictului chino-sovietic, pe care Gheorghiu-Dej se oferă să-l medieze, voturile
independente ale României se înmulţesc. Regimul capătă respectabilitate în ochii Occidentului, interesat să
slăbească coeziunea Pactului de la Varşovia. [...]. Delegaţii economice româneşti sunt primite în Elveţia,
Marea Britanie, Belgia, Olanda, Italia, în Japonia. În 1962 se semnează un acord cu un consorţiu anglo-
francez pentru construirea Combinatului siderurgic de la Galaţi. [...] Refuzând să secondeze Moscova în
dorinţele sale de hegemonie asupra mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, România îşi ia ca aliaţi
China şi încurajările Occidentului. Şi, profitându-se de conflictul chino-sovietic, într-o declaraţie din aprilie
1964 a P.M.R., cunoscută ca «Declaraţia de independenţă», se afirmă dreptul la libera manifestare a fiecărui
partid comunist. [...] Detaşarea lui Gheorghiu-Dej de Moscova trebuie explicată prin teama lui de procesul de
destalinizare [...] care substituie, în ţările «socialiste», echipele instaurate la putere de Stalin după 1945 şi
care putea aduce schimbări nedorite şi în echipa conducătoare de la Bucureşti.”
(I. Bulei, O istorie a românilor)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi, din sursa A, instituţia de represiune înfiinţată în 1948. 2p

2. Precizaţi, din sursa B, o informaţie referitoare la relaţiile economice ale statului român. 2p
3. Numiţi doi conducători politici la care se referă atât sursa A, cât şi sursa B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că atitudinea României faţă de
Uniunea Sovietică este apreciată de Occident. 3p
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând rolul fiecăreia
dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi alte două practici politice totalitare utilizate în România, în afara celor la care se referă sursele
date. 6p
7. Menţionaţi o asemănare între acţiunile desfăşurate în România, în perioada postdecembristă. 4p

Constituţiile din România

140
 Constituţia din 1866

Îndepărtarea lui Cuza, în februarie 1866, de pe tronul Principatelor Unite punea serioase probleme
succesorilor săi – o locotenenţă domnească în care erau reprezentate ambele Principate şi armata, Guvernul
provizoriu şi o Adunare proclamată imediat Constituantă. Deşi puţin agreat de unele Mari Puteri, prinţul
străin a fost acceptat în cele din urma drept fapt împlinit. Astfel, ziua de 10 mai 1866 a marcat instaurarea în
România a dinastiei prusace de Hohenzollern-Sigmaringen.
A. Adoptarea Constituţiei
După dezbateri aprinse între conservatori şi liberali, noua Constituţie a fost votată în Adunarea
Legislativă la 29 iunie 1866 şi promulgată de Carol I la 1 iulie 1866.
Adoptarea ei a reprezentat o necesitate istorică pentru că noua lege fundamentală trebuia:
(1) să răspundă noilor realităţi politice de după înlăturarea domniei autoritare a lui Cuza
(2) să reprezinte temeiul juridic al domniei şi apoi al monarhiei constituţionale.
B. Trăsături generale
Este prima constituţie internă românescă elaborată de reprezentanţi legitimi ai naţiunii, adică de
Parlament. A avut la bază modelul Constituţiei belgiene din 1831. Este prima lege fundamentală care
proclama oficial numele ţării de România (art.1). A reprezentat o constituţie de factură liberală în sensul că
oferea cadrul favorabil dezvoltării şi modernizării societăţii româneşti, a unui regim democratic (în limitele
epocii), aşezând Statul român, pe principii de organizare moderne, necesare integrării României între statele
europene moderne. A pus de asemenea bazele domniei constituţionale (1866-1881) şi apoi a monarhiei
constituţionale (1881-1938).
C. Conţinutul Constituţiei
În privinţa teritoriului ţării introducea:
– caracterul unitar al statului si numele de România (art.1) = Principatele Unite Române constituie un singur
Stat indivizibil, sub numele de România.
– caracterul nealienabil al teritoriului (art.2) = Teritoriul României este nealienabil.
În privinţa puterilor în stat introducea:
a) principiul suveranităţii naţionale (poporului) = înscris în art.31: Toate puterile statului emană de la
naţiune.
b) principiul guvernării reprezentative şi responsabile: potrivit acestui principiu naţiunea nu poate guverna
decât prin reprezentanţi.
c) principiul responsabilităţii ministeriale = miniştrii erau răspunzători de actele domnului (regelui) pe care le
contrasemnau (art.92) şi se făceau răspunzători pentru deciziile luate în faţa Parlamentului.
d) principiul monarhiei ereditare – înscris în art.82, prin care puterile constitutionale ale domnului (regelui)
sunt ereditare în linie directă şi legitimă în familia lui Carol I Hohenzollern: din barbat în barbat prin ordinul
de primogenitură (primul fiu) şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi a coborâtorilor ei.
e) principiul separaţiei puterilor în stat, din acest punct de vedere: puterea executivă este exercitată de Domn
şi Guvern.
Domnul exercita puterea executivă în mod regulat prin Constituţie era şeful statului, era comandantul
suprem al armatei, încheia tratate şi convenţii cu acordul Parlamentului, avea drept de a numi şi revoca
miniştri, numea premierul, avea dreptul de a bate monedă, dispunea de dreptul de a dizolva Parlamentul sau
de a-l convoca sau amâna, putea declara război sau încheia pace etc.
Guvernul era format din miniştri numiţi/revocaţi de domn (rege), condus de premier, numit de Domn.
Potrivit art.92 miniştrii erau răspunzători de actele domnului, pentru că le contrasemnau; era răspunzător şi în
faţa Parlamentului.

Puterea legislativă exercitată colectiv de Domn şi Parlament (Reprezentanţa Natională).

141
 Domnul avea drept de a iniţia legi, dar cu amendamentul de la art.92 – niciun act al suveranului nu
avea tărie daca nu era contrasemnat de un ministru. Avea drept de veto absolut = de a se opune legilor iniţiate
şi votate de Parlament (Carol I nu s-a folosit de acest drept niciodată), sancţiona şi promulga legile.
Parlamentul, numit şi Adunare Legislativă sau Reprezentanţa Naţională avea componenţă
bicamerală, Senat şi Adunarea Deputatilor, avea drept de autoconducere, avea drept de a iniţia legi (art.33),
vota, modifica sau abroga legile, reprezenta un for de control al executivului, pentru că avea dreptul de
interpelare a miniştrilor (întrebări prin care aceştia trebuiau să justifice anumite acte ale lor).
Puterea judecatorească era exercitată de instanţele judecătoreşti (Curţi de judecată şi tribunale),
instanţa supremă de judecată era Curtea de Casaţie. Pentru prima dată, Constituţia din 1866 introducea
tribunalele cu juraţi.
Concluzie:
În privinţa puterilor în stat, Constituţia din 1866 acorda largi prerogative Domnului (din 1881
Regelui), implicând instituţia centrală în toate structurile de putere ale statului.
În privinţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti acestea constau în drepturi politice (de a fi alegător şi
de a fi ales în Corpurile legiuitoare şi în instituţiile judeţene şi comunale) şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
(libertatea individuală, dreptul de întrunire şi de asociere, libertatea conştiinţei, dreptul la liberă exprimare,
dreptul de proprietate, dreptul la educaţie, inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului ş.a.). Proprietatea era
considerată sacră şi inviolabilă. Articolul 7 preciza că cetăţenia se acordă doar celor de religie creştină,
excluzând astfel persoanele care nu aparţineau acesteia (evreii, musulmanii) însă a fost modificat în 1879.

D. Semnificaţia Constituţiei de la 1866

Pe plan intern a creat cadrul necesar funcţionării instituţiilor moderne ale statului, a reglementat
statutul monarhiei din România, punând bazele monarhiei constituţionale, a stat la baza vieţii politice din
perioada 1866-1923.

A suferit 3 modificări, în:

• 1879 = când a fost abrogat art.7.
• 1884 = când a fost modificată legea electorală prin reducerea de la 4 la 3 a colegiilor din Adunarea
Deputaţilor.
• 1917 = ultima modificare; modificate art.57 şi art.67 pentru a se putea introduce legea votului universal şi
pentru a se putea înfăptui reforma agrară (art.19).
Pe plan extern Constituţia din 1866 a fost percepută de Marile Puteri ca o manifestare a dorinţei de
independenţă a românilor pentru că:
• a fost promulgată de Carol I fără aprobarea Marilor Puteri
• prevedea ereditatea domnului
• depăşea statutul de autonomie permis prin tratatele internationale
• nu amintea nimic de regimul de suzeranitate si de garanţie colectivă
• atribuia domnului prerogative de şef suveran
• titulatura statului şi inviolabilitatea teritoriului (art.1 şi art.2) aveau în vedere perspectiva înlăturării
definitive a suzeranităţii otomane.

Constituţia din 1923

142
 La 19 iulie 1917, în împrejurările exceptionale ale Primului Război Mondial, s-a realizat o revizuire a
Constituţiei, care era însă incompletă. Pe de altă parte, dupa unirea cu Vechiul Regat a provinciilor româneşti
Basarabia, Bucovina şi Transilvania, se punea problema unei noi constituţii, pentru a reflecta noile condiţii
politice, economico-sociale, etnice şi instituţionale. Devenise mai complexă şi problema minorităţilor
naţionale, apăruseră confesiuni care anterior nu erau foarte importante din punct de vedere numeric în
Vechiul Regat (greco-catolică, protestantă, catolică), iar prin tratatele de pace România era obligată, ca şi în
1878, să le garanteze drepturile.
Constituţia a fost votată de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923, iar de Senat la 27 martie 1923. Ea a
fost promulgată de suveran şi publicată în 29 martie 1923. Constituţia a fost contestată pâna la adoptare de
către Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc, dar după adoptare a fost acceptată unanim şi aplicată de
toţi factorii politici. Constituţia din 1923 a reprezentat în cea mai mare parte o reproducere a textului
Constituţiei din 1866, o adaptare a vechiului act constituţional la noua situaţie politică, economică şi socială.
Ţinând seama de realitatea politică la care se ajunsese în urma actelor de unire cu ţara a celorlalte
provincii româneşti, dar şi ca o măsură de prevedere îndreptată împotriva posibilelor tendinţe separatiste,
noua constituţie precizează clar caracterul statului: „Art.1. Regatul României este un stat naţional, unitar şi
indivizibil.”
Întrucât prin legi organice se trecuse la exproprierea unei părţi a marilor moşii, în vederea realizării
reformei agrare, în noua Constituţie dreptul la proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866, ci este
nuanţat prin referire la utilitatea socială. Astfel, bogăţiile subsolului sunt declarate proprietate de stat (art.19),
iar căile de comunicaţie, apele navigabile şi flotabile şi spaţiul atmosferic sunt incluse, la rândul lor, în
domeniul public (art.20). Apariţia şi dezvoltarea industriei, ca şi exemplele tulburărilor sociale din ultimii ani
impun intervenţia statului în relaţiile dintre patroni şi muncitori, prin precizarea că toţi factorii producţiei se
bucură de o egală ocrotire şi prin prevederea asigurării sociale a muncitorilor în caz de accidente (art.21).
Textul legifera desfiinţarea sistemului electoral censitar, la care se renunţase deja prin introducerea votului
universal pentru bărbaţii de peste 21 de ani. Se stabileşte principiul votului universal, egal şi direct,
obligatoriu şi secret cu scrutin pe listă.
Drepturile cetăţeneşti în general, ca şi drepturile minorităţilor erau definite în conformitate cu noile
tendinţe internaţionale, iar cele din urmă şi în funcţie de tratatele de pace de la Paris. Astfel, în articolele 5, 7,
10(8), 26(28), 27(29), apare precizarea, impusă de tratatele de pace: „fără deosebire de origine etnică, de
limbă şi de religie.” Se preciza egalitatea între sexe, fără însă a se da drept de vot femeilor, cu precizarea că
drepturile acestora vor fi reglementate prin legi speciale. Se garantează libertatea presei, dar şi
responsabilitatea patronilor de publicaţii şi a jurnaliştilor.
Se precizează că Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acordă un statut aparte
Bisericii Greco-Catolice, privilegiată în raport cu alte culte (art.22).
În ceea ce priveşte raporturile dintre puterile statului şi funcţionarea principalelor instituţii, revizuirile
nu sunt de substanţă. Se menţine separarea puterilor în stat, se defineşte mai bine guvernul ca organism, se
precizează limitele legislaturilor şi ale mandatelor senatorilor.
O noutate ar fi introducerea unui Consiliu Legislativ, care trebuia să avizeze legile, dar al cărui
organism era consultativ, nu deliberativ. Este introdusă inamovibilitatea judecătorilor (art.104).
În concluzie, prin această revizuire, Constituţia României, pastrează intact spiritul liberal al
Constituţiei din 1 iulie 1866, printr-o formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative şi, într-un
limbaj modernizat şi specializat, adaptează vechile texte la situaţia politică, economică şi socială din
România Mare.

Constituţia din 1938

143
 După criza apărută în urma alegerilor din 1937, în care niciun partid politic nu reuşise să-şi asigure
majoritatea, şi în condiţiile în care regele Carol II dorea să instituie un regim de guvernare personală, la 20
februarie 1938, o nouă Constituţie este „înfăţişată” poporului de către rege printr-o proclamaţie (Înaltul
Decret Regal nr.900). „Învoirea” poporului a fost exprimată printr-un plebiscit, în care votul s-a făcut prin
declaraţie verbală, consemnată pe liste separate cu cei care votau pentru şi cei care votau contra. Noua
Constituţie reprezenta un abuz, nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă şi nu fusese adoptată
potrivit procedurilor de revizuire a actului fundamental.
Constituţia a intrat în vigoare la 27 februarie 1938, adica la data sancţionării ei. Textul Constituţiei
este publicat în „Monitorul Oficial” nr. 48/27.02.1938. Ea a abrogat expres, pe aceeaşi dată, Constituţia din
1923.
Principiile noii Constituţii încetaseră a mai fi liberale, asa cum se observă din Titlul II, care, tratând
drepturile omului, vorbeşte mai întâi „Despre datoriile românilor”, şi de-abia apoi „Despre drepturile
românilor.”
Prin Constituţia din 1938 era desfiinţată separarea puterilor în stat şi se producea o concentrare a
puterii în mâinile regelui, care devenea „capul statului” (art.30).
Puterea legislativă se exercita de către rege prin Reprezentanţa Naţională, iar puterea executivă este
încredintata tot regelui, care o exercita prin guvernul său. Regele deţinea iniţiativa legislativă, Parlamentul
fiind mult limitat în domeniu. De asemenea, putea convoca, închide, dizolva ambele adunări sau numai una şi
le putea amâna lucrările.
Parlamentul, chiar redus la un rol oarecum decorativ, era controlat şi prin numirea de către rege a unui
mare numar de senatori. În fapt, exerciţiul puterilor constituţionale trecea în mâinile regelui. România
devenea o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar şi guverna.
Se aduceau importante modificari legislaţiei electorale. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor
era ridicat la 30 de ani şi era numai pentru ştiutorii de carte. Pe de altă parte, se acorda pentru prima dată în
România drept de vot femeilor, nefiind însă eligibile. Prin toate aceste modificări scadea numărul alegatorilor
de la 4,6 milioane în anul 1937, la 2 milioane în anul 1939.

Regimurile carlist şi antonescian – cu şi fără Constituţie

Constituţia carlistă se întemeia pe critica regimului de partide (dintr-o perspectivă reacţionară) şi pe

doctrina corporatismului. „Noul regim” consfinţit de constituţia carlistă se caracteriza prin poziţia
fundamental diferită a şefului statului, care îşi asuma practic guvernarea, prin întâietatea atribuită puterii
executive, parlamentul bicameral devenind o simplă anexă legislativă a acestei puteri, prin desfiinţarea
partidelor politice (înlocuite cu alcătuiri inconsistente de tipul Frontului Renaşterii Naţionale sau Partidul
Naţiunii, puse sub conducerea regelui, ambele surse de inspiraţie tardivă pentru Nicolae Ceauşescu în anii
comunismului) şi prin anularea controlului parlamentar. Asemenea „Statutului dezvoltător” din 1864, şi
Constituţia din 1938 a fost supusă plebiscitului (desfăşurat însă sub stare de asediu) menit să legitimeze
moartea democraţiei şi inaugurarea autoritarismului, în fond rezultatul unei lovituri de forţă.
Este cert astăzi că în anii 1938-1940, regimul personal al regelui Carol II a modificat raportul de forţe
dintre puterile statului, anulând dreptul de control reciproc şi a eliminat garanţiile care protejau libertăţile
individuale.
Regimul antonescian a mers mai departe. Preşedintele Consiliului de Miniştri concentra toate puterile,
devenind conducătorul statului, în vreme ce regele, aruncat într-o poziţie strict ceremonială, funcţionează în
umbra sa.
Generalul Antonescu a mai deţinut, în afara funcţiei legiferării şi guvernării şi dreptul de a încheia
convenţii şi tratate (preluat din precedenta constituţie de la şeful statului) şi acela, care se va arăta foarte
important în condiţiile de atunci, de a declara război şi încheia pacea. O succintă caracterizare a regimului
antonescian trebuie să reţină şi discriminarea evreilor (legislaţia rasială având precedente încă din anii
autoritarismului carlist), suspendarea tuturor activităţilor politice (implicit a Parlamentului), guvernarea prin
decrete-legi (cu recursul la plebiscit), cultul personalităţii (preluat de la Carol II). Lipsa partidului unic şi a

144
mobilizării politice a naţiunii nu pot aşeza regimul antonescian în categoria celor totalitare, ci mai degrabă în
categoria celor fascist-corporatiste alcătuite pe fondul autohton al antiparlamentarismului şi autoritarismului.
Perioada cuprinsă între îndepartarea printr-o lovitură de palat a regimului antonescian (23 august
1944) şi abolirea monarhiei (30 decembrie 1947) a fost marcată de evoluţii care vor pregăti aşezarea în
legalitate a unei noi ordini constituţionale, marcate de totalitarismul comunist. Astfel, legea electorală din
1946 desfiinţa Senatul şi instituia votul universal feminin, iar alegerile parlamentare care au urmat ofereau
P.C.R. şi aliaţilor lor o largă majoritate care, un an mai târziu, la 30 decembrie 1947, a dus la abolirea
definitivă a monarhiei şi la proclamarea Republicii Populare Române.

Constituţia din 1948

145
 După cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile ocupării ţării de către sovietici, a cuceririi puterii
politice de către comunişti şi a înlăturării monarhiei, s-a pus problema adoptării unei noi Constituţii. În
martie 1948, dupa autodizolvarea fostului Parlament, au fost organizate alegeri pentru noul organ
reprezentativ, numit de acum Marea Adunare Naţională. Noua Constituţie era adoptată în unanimitate la 13
aprilie 1948, fiind publicată în „Monitorul Oficial” nr.87, la aceeaşi dată. Se consfinţea noua titulatură a
statului, de Republica Populară Română şi se preciza caracterul său de „stat popular, unitar, independent şi
suveran”, care „a luat fiinţă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului,
reacţiunii şi imperialismului.”
Aparent, legea fundamentală consfinţea principii democratice, precum suveranitatea poporului, votul
universal: „întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului”, care „îşi exercită puterea prin
organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret.”
De asemenea, statua egalitatea în faţa legii pentru toti cetăţenii Republicii Populare Române, fără
deosebire de sex, nationalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Aceştia puteau fi aleşi (la 23 de ani) şi puteau
alege (participau la vot de la 18 ani) toate organele de stat.
Pentru drepturile cetăţeneşti afirmate în Constituţie se aflau dreptul la muncă, la odihnă, la învăţătură.
Se stipula că femeia avea drepturi egale cu bărbatul, minorităţile naţionale se bucurau de toate drepturile;
sănătatea publica era organizata de stat, se afirma protectia de catre stat a familiei.
Teoretic, prin Constituţie erau afirmate libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă; libertatea
individuală a cetăţeanului; libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor, cortegiilor şi
manifestaţiilor. Practic însă, toate afirmaţiile aparent democratice nu erau acoperite de garantarea acestor
drepturi, care au fost, în majoritatea lor, încălcate sistematic în timpul regimului comunist.
Constituţia din 1948 nu mai prevedea principiul separării puterilor în stat, întrucât Marea Adunare
Naţională (M.A.N.) devenea „organul suprem al puterii de stat al Republicii Populare Române”, deci
legislativul şi executivul se confundau.
Prerogativele M.A.N. erau: alegerea Prezidiului M.A.N., formarea guvernului Republicii Populare
Române, modificarea Constituţiei, votarea bugetului, fixarea impozitelor şi a modului de percepere a lor,
deciderea consultării poporului prin referendum, acordarea amnistiei etc.
Primul preşedinte al Prezidiului M.A.N. a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial era şeful statului
român.
Prezidiul convoca M.A.N. în sesiuni ordinare şi extraordinare, emitea decrete, interpreta legile votate
de M.A.N., exercita dreptul de graţiere şi comuta pedepsele, conferea decoraţiile şi medaliile R.P.R.,
reprezenta R.P.R. în relaţiile internaţionale, în intervalul dintre sesiunile M.A.N., numea şi convoca miniştri
la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri etc.
Puterea executivă (în fapt singura putere reală în stat) aparţinea Consiliului de Miniştri, compus din
preşedintele Consiliului de Miniştri, din unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din miniştri.
Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale.
Puterea judecatorească era reprezentată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, dar
independenţa justiţiei era practic desfiinţată prin intervenţia factorului politic.
Deşi Constituţia susţinea garantarea proprietăţii private „agonisită prin muncă şi economisire”,
aceasta anunţa şi măsurile de cooperativizare, care aveau să fie puse în practică mai târziu.
Prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea
trecerea întregii economii sub controlul statului. Astfel, art.11 prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi
societăţile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere, iar articolul 14 prevedea
că atât comerţul intern cât şi cel extern trec sub controlul statului, iar art.15 prevedea planificarea economiei
naţionale.
Legea fundamentală din 1948 nu prevedea în mod expres că rolul conducător revenea Partidului
Muncitoresc Român, dar organele de stat erau subordonate acestuia. În 1952, în condiţiile unor epurări în
rândurile partidului, a fost promulgată şi o nouă Constituţie, care nu aducea însă modificări esenţiale celei din
1948.
Constituţia din 1952

146
 Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952 este Constituţia prin care se
consfinţeşte aservirea totală a României faţă de U.R.S.S. În aceasta se vorbeşte pentru prima dată despre
proprietatea socialistă (art.6), care a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului, precum şi de
„rolul conducător al partidului” (art.86), mijlocul politic de aservire a lui.
Constituţia din 1952 definea baza politică a statului „democrat-popular”, fundamentată pe dictatura
proletariatului, stipulând expres căror clase sociale le aparţinea puterea de stat şi indicând modalitatea de
exercitare a acestei puteri prin „realizarea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, în care
rolul conducător îl deţine clasa muncitoare.”
Principiile fundamentale ale acestei Constituţii sunt suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat şi
exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea naţională, legalitatea
populară, activismul social şi politic al cetăţenilor.
Statul român este definit ca un „stat democrat-popular”, unitar, suveran şi independent, dar
nefăcându-se nicio referire la caracterul său indivizibil sau inalienabil.
În Capitolul I – „Orânduirea socială”, sunt cuprinse următoarele reglementări: „Republica Populară
Română este stat al oamenilor muncii de la oraşe şi de la sate” (art.1); „Baza puterii în Republica Populară
Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei
muncitoare” (art.2);
„Republica Populară Română s-a născut şi s-a întărit ca rezultat al eliberării ţării de către forţele armate
ale Uniunii Sovietice, de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia imperialismului, ca rezultat al doborârii
puterii moşierilor şi capitaliştilor de către masele populare de la oraşe şi de la sate în frunte cu clasa
muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român” (art.3).
Forma politică prin care se exercita puterea era reprezentată de organele statului, sistem ce avea o
construcţie piramidală, ierarhizată şi centralizată, în fruntea acesteia situându-se M.A.N., ca organ suprem al
puterii în stat. Articolul 6 exprima esenţa orânduirii social-economice astfel: „Fundamentul formaţiunii
social economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, care are fie forma
proprietăţii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietăţii cooperatist-colectiviste (proprietatea
gospodăriilor colective sau a organizaţiilor colectiviste).”

Constituţia din 1965

147
 În condiţiile în care începuse procesul de destalinizare şi venise la conducerea partidului unic Nicolae
Ceauşescu, odată cu schimbarea denumirii ţării în Republica Socialistă România, la 21 august 1965, a fost
adoptată o noua Constituţie, publicata în „Buletinul Oficial al R.S.R” nr.1/21.08.1965. Aceasta prevedea în
mod explicit că forţa conducatoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român şi că scopul tuturor
„oamenilor muncii” (nu se vorbea prea mult de naţiune) este construirea societăţii socialiste şi asigurarea
condiţiilor pentru trecerea la comunism.
Constituţia din 1965 nu aducea modificări importante în ceea ce priveşte atribuţiile M.A.N., care
reprezenta în continuare „organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste
România” (art.42). Guvernul îşi păstra denumirea de Consiliul de Miniştri şi era definit ca organul suprem al
administraţiei de stat. Tribunalele şi procuratura rămâneau subordonate factorului politic reprezentat de
P.C.R.
Constituţia consfinţea caracterul socialist (şi cooperatist) al proprietăţii şi al economiei. Statul era
proprietarul bogăţiilor de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile,
apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru
mecanizarea agriculturii, caile de comunicaţie, mijloacele de transport, telecomunicaţiile de stat, fondul de
clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social-culturale de stat.
Prima modificare importantă adusă Constituţiei din 1965 datează din februarie 1968, când a avut loc
reorganizarea administrativă a teritoriului. Se revenea la judeţe ca forme de administrare locală, în locul
regiunilor şi raioanelor de inspiraţie sovietică, se introducea calitatea de municipii pentru oraşele mari.
Pe masură ce puterea personală a lui Ceauşescu creştea, a devenit necesară şi consfinţirea acestui
proces prin modificări constituţionale. După ce a devenit secretar general al P.C.R., ales de Congresul
partidului, fără a mai depinde de Comitetul Central, următorul pas pe calea consolidării sale a fost înfiinţarea
funcţiei de preşedinte, la 28 martie 1974, prin modificarea Constituţiei din 1965.
Prerogativele preşedintelui, ales de M.A.N., erau foarte largi: prezida Consiliul de Stat, reprezenta
puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale, era comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele
Consiliului Apărării R.S.R., numea si revoca, la propunerea primului-ministru, viceprim-ministrii, ministrii si
presedintii altor organe centrale ale administratiei de stat, emitea decrete prezidenţiale şi decizii etc.

Constituţia din 1991

148
 Adoptată de Parlament la 21 noiembrie 1991 şi aprobată apoi de către popor prin referendum la 8
decembrie 1991 (73% pentru), Constituţia cuprinde principiile de organizare ale statului şi asigură buna
funcţionare a instituţiilor acestuia.
Potrivit Constituţiei, autorităţile publice ale statului român sunt: Parlamentul, preşedintele României,
guvernul, administraţia publică şi autoritatea judecatorească.
Sunt garantate separaţia puterilor în stat, proprietatea privată, respectarea drepturilor omului
(libertatea de gândire, de conştiinţă, de expresie).
Parlamentul României este organul reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a
ţării (art.58). El adopta legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (art.72). Parlamentul este alcătuit
din Camera Deputatilor şi Senat, ai căror membri sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Exercită control asupra guvernului, are drept de interpelare şi de
anchetă.
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi
integritaăţii teritoriale a ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a instituţiilor
statului. În acest scop, preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate. Mandatul preşedintelui este de 4 ani, iar începând cu alegerile prezidenţiale din 2004, de 5 ani. Are
dreptul la maxim două mandate. El numeşte pe primul-ministru, poate să dizolve Parlamentul (în condiţii
precise), este comandantul forţelor armate, promulgă legile etc.
Guvernul duce la realizarea politicii interne şi externe a statului român. Este alcătuit din primul-
ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului.
Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie faţă de orice altă autoritate publică, se
pronunţă asupra constitutionalităţii legilor, deciziile sale fiind obligatorii.
Administraţia publica cuprinde autorităţile publice centrale aflate în subordinea guvernului, precum şi
autorităţile publice locale la nivelul judeţelor, oraşelor şi comunelor. Guvernul numeşte câte un prefect în
fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti care veghează asupra respectării legalităţii hotarârilor adoptate.
Autorităţile judecătoreşti. Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Această Constituţie a fost revizuită în 2003 pentru a pune legea fundamentală în concordanţă cu noile
realităţi impuse de viitoarea aderare a României la N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Articolele revizuite ale
Constituţiei din 1991 au fost supuse aprobării naţiunii prin referendum (18-19 octombrie 2003).

Constituţiile din România

149
 Constituţia din 1866

-documente cu caracter constituţional precedente;

Premise -1831: Constituţia belgiană;
-1866: prinț străin - Carol I.

-suveranitate naţională;
-guvernare reprezentativă şi responsabilă;
Principii -separarea puterilor în stat:
puterea executivă: guvern şi domn;
puterea legislativă: domn şi Parlament;
puterea judecătorească: Curţi de judecată
Tribunale
Înalta Curte de Casaţie.

Stat şi instituţii -monarhie constituţională ereditară;

-stat indivizibil;
-teritoriu inalienabil.

-libertatea conştiinţei şi a persoanei; libertatea presei, a întrunirilor;

-inviolabilitatea domiciliului;
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti -proprietatea sacră şi inviolabilă;
-dreptul la educaţie etc;
-vot censitar: 2 colegii – Senat;
4 colegii – Adunarea Deputaţilor.

Modificări:
-1879: articolul 7 – anularea interdicţiei obţinerii cetăţeniei române de către
cei de altă religie decât cea ortodoxă;
Evoluţii -1884: introducerea titulaturii de regat
reducerea colegiilor electorale, de la 4 la 3;
-1917: proiect de revizuire – vot universal, regimul proprietăţii.

-manifestarea independenţei; nu era menţionate raporturile cu Imperiul

Otoman şi cu Puterile garante, atribuţiile domniei şi ereditatea ei depăşeau
statutul autonomiei;
Caracteristici -prima constituţie internă a României;
-a creat cadrul necesar funcţionării instituţiilor moderne;
-model belgian: Constituţia din 1831.

Constituţia din 1923

150
 -unirea din 1918: problema minorităţilor
Premise angajamentele asumate prin tratatele de pace;
-votul universal, reforma agrară.

-suveranitate naţională;
-guvernare reprezentativă şi responsabilă;
-separarea puterilor în stat:
Principii puterea executivă: guvern şi rege;
puterea legislativă: rege şi Parlament;
puterea judecătorească: Curţi de judecată, Tribunale
Înalta Curte de Casaţie.

-monarhie constituţională ereditară;

-caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului;
Stat şi instituţii -teritoriu inalienabil;
-Consiliul legislativ: controlul constituţionalităţii legilor;
-Biserica Greco-catolică – statut aparte.

-garantarea libertăţilor individuale;

-libertatea conştiinţei şi a persoanei;
-libertatea învăţământului;
-libertatea muncii;
Drepturi şi libertăţi -egalitatea în faţa legii;
cetăţeneşti -proprietatea garantată de către stat; utilitate socială (proprietatea statului
asupra bogăţiilor subsolului, transporturilor); utilitate publică (dreptul
exproprierilor);
-vot universal: obligatoriu, 21 de ani, bărbaţi.

-1926: prima electorală. Prin noua lege electorală s-a înlocuit principiul
reprezentării proporţionale cu cel al "primei majoritare." Conform acestei
legi, într-o primă etapă se totalizau rezultatele alegerilor pe ţară şi se
Evoluţii calcula procentul obţinut de fiecare grupare politică. Gruparea cu cel mai
mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar
celelalte se numeau grupări minoritare (în conformitate cu art. 90 al Legii
din 1926).

Constituţia din 1938

151
 -1938: regimul autoritar al lui Carol II;
Premise -februarie 1938: adoptată prin plebiscit (consultare populară).

-principiul supremaţiei regelui;

-suprimate principiile suveranităţii poporului, al responsabilităţii şi al
separaţiei puterilor în stat (regele exercita puterea executivă prin
Principii intermediul guvernului şi puterea legislativă prin Parlament cu rol
decorativ, puterea judecătorească prin Curtea Supremă, tribunalele şi
judecătoriile populare.

Stat şi instituţii -monarhie autoritară: regele domneşte şi guvernează;

-desfiinţarea partidelor politice;
-Consiliul de Coroană – organ reprezentativ permanent.

-drepturi şi libertăţi restrânse;

-dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor de la 30 de ani şi ştiutori de
Drepturi şi libertăţi carte;
cetăţeneşti -dreptul la vot femeilor fără a fi eligibile.

Evoluţii

-a fost expresia unui abuz;

Caracteristici -emana de la puterea puterea executivă şi nu a respectat procedurile.

Constituţia din 1948

152
 -intrarea României în sfera de influenţă sovietică;
Premise -cucerirea puterii politice de către comunişti;
-înlăturarea monarhiei.

-suveranitatea poporului;
-nu mai prevedea separarea puterilor în stat, întrucât Marea Adunare
Naţională devenea ,,organul suprem al puterii de stat al Republicii
Populare Române”, deci legislativul şi executivul se confundau.
-prerogativele Marii Adunări Naţionale:
-alegerea prezidiului Marii Adunări
-formarea guvernului (Consiliul de Miniştri)
Principii -modificarea Constituţiei
-votarea bugetului, fixarea impozitelor şi modul de percepere al lor;
-puterea executivă: Consiliul de Miniştri – compus din preşedintele
Consiliului de Miniştri, din unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din
mininştri.
-puterea judecătorească: instanţe de judecată
Curtea Supremă.
Observaţie: independenţa justiţiei era practic desfiinţată prin intervenţia
factorului politic.

Stat şi instituţii -Republica Populară Română;

-stat popular,unitar, independent şi suveran.

-în aparenţă erau afirmate drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:

-vot universal
-libertatea conştiinţei şi a persoanei;
-femeile aveau drepturi egale cu bărbaţii;
-libertatea muncii;
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti -egalitatea în faţa legii;
-sănătatea publică era organizată de stat;
Observaţie: practic, toate afirmaţiile aparent democratice nu erau acoperite
de garantarea acestor drepturi, care au fost, în majoritatea lor, încălcate
sistematic în timpul regimului comunist.

Evoluţii

Caracteristici -prevederile economice prevalau asupra celor politice;

-trecerea economiei sub controlul statului;
-nu prevedea în mod expres că rolul conducător revenea Partidului
Muncitoresc Român, dar organele de stat erau subordonate acestuia.

Constituţia din 1952

153
 Premise -aservirea totală a României faţă de Uniunea Sovietică

-suveranitatea poporului;
-unitatea puterii de stat şi exercitarea acesteia prin organe reprezentative;
Principii -centralism democratic;
-planificare naţională;
-legalitatea populară.

Stat şi instituţii -Republica Populară Română

-stat democrat-popular, unitar, independent şi suveran fără referire la
caracterul său indivizibil sau inalienabil.

-în aparenţă erau afirmate drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:

-vot universal
-libertatea conştiinţei şi a persoanei;
-femeile aveau drepturi egale cu bărbaţii;
-libertatea muncii;
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti -egalitatea în faţa legii;
-sănătatea publică era organizată de stat;
Observaţie: practic, toate afirmaţiile aparent democratice nu erau acoperite
de garantarea acestor drepturi, care au fost, în majoritatea lor, încălcate
sistematic în timpul regimului comunist.

Evoluţii

Caracteristici -prevederile economice prevalau asupra celor politice;

-trecerea economiei sub controlul statului;
-nu prevedea în mod expres că rolul conducător revenea Partidului
Muncitoresc Român, dar organele de stat erau subordonate acestuia.

Constituţia din 1965

154
 Premise -începutul procesului de destalinizare;
-venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu

-suveranitatea poporului;
-unitatea puterii de stat şi exercitarea acesteia prin organe reprezentative;
Principii -centralism democratic;
-planificare naţională;
-legalitatea populară.

-Republica Socialistă România

-Ca în toate statele socialiste şi în România s-a pus problema raporturilor
dintre partid şi Stat, mai ales că art. 3 consacra: „În R.S.R, forţa politică
conducătoare a întregii societăţi este P.C.R.” Partidul imprima Statului un
Stat şi instituţii caracter dinamic; partidul defineşte obiectivele în domeniile de interes
pentru societate iar Statul legiferează. Statul socialist era reprezentantul
Partidului Comunist în raporturile cu terţele state ale lumii, deoarece
exclusiv statul deţinea (şi deţine şi în momentul de faţă) calitatea de subiect
de drept internaţional, titular de drepturi şi de obligaţii corelative în relaţiile
internaţionale.

-în aparenţă erau afirmate drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:

-vot universal
-libertatea conştiinţei şi a persoanei;
-femeile aveau drepturi egale cu bărbaţii;
-libertatea muncii;
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti -egalitatea în faţa legii;
-sănătatea publică era organizată de stat;
Observaţie: practic, toate afirmaţiile aparent democratice nu erau acoperite
de garantarea acestor drepturi, care au fost, în majoritatea lor, încălcate
sistematic în timpul regimului comunist.

Modificări
Evoluţii -1968: reorganizarea administrativă a teritoriului – revenirea la judeţe;
-1975: înfiinţarea funcţiei de preşedinte al Republicii Socialiste România.

Caracteristici -subordonarea întregului aparat de stat partidului unic

-concentrarea puterii de decizie statală - legislativă şi judecătorească - în
mâinile unei elite restrânse şi influenţarea de către aceasta a puterii
judecătoreşti.

155
 Constituţia din 1991

-1989: revenirea la democraţie;

Premise -adoptată prin referendum.

-suveranitate naţională;
-separarea puterilor în stat:
puterea executivă – preşedintele şi guvernul;
Principii puterea legislativă - Parlamentul bicameral;
puterea judecătorească – instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională,
Curtea Supremă de Justiţie

-republică;
Stat şi instituţii -stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

-garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

Drepturi şi libertăţi -dreptul la iniţiativă legislativă;
cetăţeneşti -vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Evoluţii -2003: preşedintele ales pe 5 ani în loc de 4.

Caracteristici -îmbină tradiţia democratică a României cu noile principii constituţionale

europene.

Eseu rezolvat
156
Elaboraţi, în aproximativ două pagini un eseu despre constituţiile din România, având în vedere:
· precizarea anului adoptării unei constituţii din România;
· prezentarea unei cauze a adoptării constituţiei precizate;
· menţionarea unei asemănări şi a unei deosebiri dintre prevederile a două dintre constituţiile din România;
· menţionarea a câte unei consecinţe a adoptării fiecăreia dintre cele două constituţii pentru care aţi optat;
· formularea unui punct de vedere cu privire la necesitatea adoptării unor legi fundamentale pentru statul
român şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

· Constituţia este legea fundamentală a organizării unui stat. Elaborarea şi aplicarea ei sunt aspecte
importante ale modului în care un stat îşi îndeplineşte funcţiile de organizare şi apărare a teritoriului şi a
locuitorilor.
Una din constituţiile României este cea elaborată şi aplicată începând cu anul 1923.
· Numită şi Constituţia Unificării, ea a fost necesară în contextul creat de Marea Unire şi formarea
statului unitar român. În urma victoriilor militare şi a deciziilor de unire luate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba
Iulia, la 1 decembrie 1918, România cuprindea, alături de Vechiul Regat, şi Basarabia, Bucovina,
Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul.
Mărirea teritoriului şi a numărului de locuitori, complexitatea etnică a acestora, reformele iniţiate în anii 1918
(electorală) şi 1921 (agrară), noul statut internaţional al ţării fac necesară alcătuirea unei noi constituţii,
sarcină asumată de Partidul Naţional Liberal.
· Conform acesteia, proprietatea privată este declarată sacră şi inviolabilă, precizându-se că se pot
face exproprieri în caz de utilitate publică. Este o nouă concepţie cu privire la proprietate, în sensul că ea
trebuie subordonată interesului naţional şi că trebuie să dobândească o funcţie socială.
În schimb, Constituţia din 1948, cea care consacră România ca stat popular, stabileşte că mijloacele de
producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor, organizaţiilor cooperatiste sau particularilor; sunt
create bazele juridice ale trecerii la proprietatea socialistă prin exproprierile din anii următori.
· Prin adoptarea Constituţiei Unificării este consolidat statul naţional român şi sunt create condiţiile
afirmării egale a tuturor cetăţenilor care, indiferent de naţionalitate, sunt egali în faţa legilor.
Constituţia din 1948 pune bazele organizării comuniste a României. Ea prevede o serie de drepturi şi
îndatoriri fundamentale, limitate la scopurile urmărite de societatea ce urma să fie constituită. Deşi între
drepturile fundamentale figurau egalitatea, vot universal, libertatea conştiinţei şi a persoanei, femeile aveau
drepturi egale cu bărbaţii etc., practic aceste prevederi democratice nu au fost acoperite de garantarea lor şi
au fost încălcate sistematic în timpul regimului comunist.
· În toate sistemele constituţionale, constituţia s-a impus ca lege fundamentală. Ea stă la baza
organizării şi funcţionării statului pentru că reglementează şi consacră principiile fundamentale ale întregii
vieţi sociale şi statale. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Constituţiei din 1866, care nu amintea nimic despre
dependenţa ţării de Imperiul Otoman, deşi România încă nu-şi obţinuse independenţa. Era un obiectiv de
îndeplinit şi împlinit prin implicarea în războiul din 1877-1878.
Dacă la începuturile sale constituţia era concepută cu scopul de a limita puterile guvernanţilor, astăzi
esenţa ei este alta, aceea de a garanta drepturile cetăţeneşti.

Eseuri

157
1. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre semnificaţia constituţiilor pentru România, având în
vedere:
- precizarea epocii istorice în care s-a adoptat una dintre constituţiile României şi prezentarea unei cauze a
acestui fapt istoric;
- menţionarea unei asemănări şi a două deosebiri dintre prevederile a două dintre constituţiile României;
- menţionarea unei consecinţe a adoptării uneia dintre cele două constituţii pentru care aţi optat;
- formularea unui punct de vedere cu privire la semnificaţia constituţiilor pentru România şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre rolul legilor fundamentale pentru statul român,
având în vedere:
- prezentarea unei cauze a adoptării uneia dintre constituţiile României în epoca modernă sau în cea
contemporană;
- menţionarea a două asemănări şi a două deosebiri dintre prevederile a două dintre constituţiile României;
- precizarea unei consecinţe a aplicării uneia dintre cele două constituţii;
- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul legilor fundamentale pentru statul român şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.

3. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român şi constituţiile sale, având în vedere:
- menţionarea anilor în care s-au adoptat două dintre constituţiile României;
- prezentarea unui element de continuitate între două constituţii ale României şi precizarea unei deosebiri
dintre acestea;
- menţionarea a două consecinţe ale aplicării uneia dintre cele două constituţii;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa legilor fundamentale pentru statul român şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

4. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre actele constituţionale româneşti, având în vedere:
- precizarea anilor adoptării a două dintre actele constituţionale ale României şi menţionarea a câte unei
cauze a fiecărui fapt istoric;
- prezentarea unui element de continuitate a celor două acte constituţionale precizate;
- menţionarea a două deosebiri dintre cele două acte constituţionale precizate;
- formularea unui punct de vedere referitor la necesitatea adoptării unui act constituţional în România şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor
care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.

Aplicaţii

158
1. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

A. „Art.33 - Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă.
Art.34 - Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege şi Reprezentaţiunea naţională.
Reprezentaţiunea naţională se împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor.
Art.39 - Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită în modul regulat prin Constituţiune.
Art.40 - Puterea judecătorească se exercită de organele ei.
Art.92 - Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui, în modul stabilit prin Constituţiune.”
(Constituţia din 1923)

B. „Art.2 - Întreaga putere în Republica Socialistă România aparţine poporului, liber şi stăpân pe soarta sa.
Puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitoresc-ţărănească. În strânsă unire, clasa muncitoare - clasa
conducătoare în societate -, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără
deosebire de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile trecerii la comunism.
Art.3 - În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul
Comunist Român.
Art.45 - Marea Adunare Naţională se alege pentru o legislatură de 5 ani. […] În cazul când constată
existenţa unor împrejurări care fac imposibilă efectuarea alegerilor, Marea Adunare Naţională poate hotărî
prelungirea mandatului său pe durata acestor împrejurări.” (Constituţia din 1965)

Pornind de la aceste surse, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Menţionaţi o instituţie politică la care se referă sursa A. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2p
3. Numiţi cele două forme de guvernământ precizate în sursele A şi B. 6p
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care atestă respectarea principiului separaţiei
puterilor în stat. 3p
5. Scrieţi, pe foaia de examen, două informaţii aflate într-o relaţie cauză-efect, selectate din sursa B. 7p
6. Prezentaţi două practici politice democratice din Europa contemporană, precizând şi un stat unde au fost
aplicate. 6p
7. Menţionaţi o asemănare între Constituţia din 1923 şi cea adoptată în 1991. 4p

2. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

159
 „La 10 februarie 1938, guvernul lui Octavian Goga [...] este înlocuit. Noul guvern, prezidat de
patriarhul Miron Cristea, nu mai era expresia vreunei majorități parlamentare sau a unei formațiuni politice.
Era expresia voinței regale. Nici noua Constituție, din 20 februarie 1938 [...] nu mai era expresia unui acord
colectiv de voință a diverșilor factori constituționali. Și ea exprima tot voința suveranului. Prin introducerea
principiului supremației monarhului, puterea legislativă era exercitată de rege prin intermediul Parlamentului
bicameral, limitat exclusiv la legiferare și având un caracter corporativ. Puterea executivă este exercitată tot
de rege, prin guvern, numit și revocat de rege, fără răspundere politică față de Parlament. Libertățile și
drepturile democratice sunt reduse considerabil. [...] Regimul parlamentar este înlocuit cu unul autoritar.
Noua Constituție punea capăt separării puterilor în stat, introducea pedeapsa cu moartea, delictul public. [...]
Regimul autoritar, instituit de Carol al II-lea, în 1938, nu se sprijină pe un program, ci pe o camarilă [...].
Această camarilă [...] nu va întârzia să pună regimul într-o stare de criză. Carol al II-lea guvernează
sprijinindu-se pe armată și poliție. [...]
Războiul mondial, cel de-al doilea, se apropie și România, atât de bogată în alianțe, începe să le
piardă treptat pe toate. [...] În martie 1939, România semnează un tratat comercial cu Germania prin care
statul german devenea primul furnizor al României și cel dintâi client al mărfurilor acesteia. Economia țării
(în special petrolul) ajunge treptat subordonată intereselor germane. Anglia și Franța reacționează, încheie
grabnic acorduri comerciale cu România (limitate ca valoare) și garantează independența României (23
aprilie 1939), nu și integritatea teritorială [...].”
(I. Bulei, O istorie a românilor)
Pornind de la această sursă, răspundeți la următoarele cerințe:

1. Numiți un stat care a garantat independența României, precizat în sursa dată. 2p

2. Precizați secolul la care se referă sursa dată. 2p
3. Menționați regele României și conflictul politico-militar, la care se referă sursa dată. 6p
4. Menționați, din sursa dată, două informații referitoare la tratatul dintre România și Germania. 6p
5. Formulați, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la Constituție, susținându-l cu două informații
selectate din sursă. 10p
6. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, afirmația conform căreia în România postbelică se utilizează
practici politice democratice. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor
care exprimă cauzalitatea și concluzia.) 4p

3. Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:

160
A. ,,La 6 aprilie 1948 se deschide Marea Adunare Națională și, după validarea mandatelor, la 8 aprilie 1948,
președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza, propune un proiect de Constituție, care fusese publicat anterior în
organul central al P.C.R. […]
Constituția din 13 aprilie 1948 a avut un caracter provizoriu de la bun început, în care prevederile economice
prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul
statului. […]
Astfel, art.11 prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietatea statului
când interesul general o cere, art.14 prevedea că atât comerțul intern, cât și cel extern trec sub controlul statului, iar
art.15 prevedea planificarea economiei naționale.”
(E. Focșăneanu, Istoria constituțională a României)

B. ,,La 8 aprilie, președintele Consiliului de Miniștri prezenta în cadrul Marii Adunări Naționale un proiect de
Constituție, ce fusese anterior redactat și dezbătut la nivelul conducerii de partid, sub îndrumarea consilierilor
sovietici. […] Obiectivul fundamental al constituției era de a oferi cadrul legal al implementării modelului sovietic.
[…] La 13 aprilie, deputații au adoptat în unanimitate de voturi proiectul propus, care a fost de îndată promulgat
prin Decretul nr. 279, din 13 aprilie 1948.
Constituția conținea 10 titluri și 105 articole și a rămas în vigoare doar o scurtă perioadă de timp, respectiv patru
ani. Primul Titlu se referă la Republica Populară Română, declarată la primul articol drept «stat popular» ceea ce
reprezintă o noutate în istoria constituțională a României, fără însă ca sensul juridic al expresiei să fie lămurit. […]
Pe linia tradiției, același articol mai definește statul ca fiind unitar și independent. […]
Dacă articolul 8 conținea o prevedere tradițională precum recunoașterea și garantarea dreptului la proprietate
privată, articolul 9, în schimb, stipula că «pământul aparține celor care-l muncesc», ceea ce anula implicit
prevederile precedentului articol, cu care se afla în contradicție. […] De fapt, acest articol era anulat în efectele sale
de articolele anterioare privind proprietățile care aparțineau statului sau pe care statul avea dreptul să le revendice.”
(C. Stanciu, Constituțiile din perioada comunistă)

Pornind de la aceste surse, răspundeți următoarelor cerințe:

1. Numiți un conducător politic la care se referă sursa A. 2p

2. Precizați, din sursa B, o informație referitoare la Republica Populară Română. 2p
3. Menționați legea fundamentală și o instituție politică la care se referă atât sursa A, cât și sursa B. 6p
4. Scrieți, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susține că legea fundamentală din anul 1948 a
avut un caracter provizoriu. 3p
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa B, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respective efect). 7p
6. Prezentați două acte cu caracter constituțional adoptate în spaţiul românesc în secolul al XIX-lea. 6p
7. Menționați o caracteristică a legii fundamentale adoptată în România, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea.
4p

4. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

161
 „Făcând abstracţie de modul cum erau aplicate, constituţiile comuniste prin însuşi textul lor nu
reprezintă voinţa întregului popor, ci a unei formaţiuni politice: Partidul Comunist. În art. 86 alin. VI din
Constituţia din 27 septembrie 1952 şi în art. 3 din Constituţia din 21 august 1965 se declară în mod expres că
forţa conducătoare a întregii societăţi este partidul. [...] Constituţia din 21 august 1965 mai aduce o noutate:
pe lângă o formaţiune politică privilegiată, Partidul Comunist, se creează şi o categorie de cetăţeni
privilegiaţi, membrii Partidului Comunist. Aceştia sunt consideraţi la nivel constituţional „cetăţenii cei mai
avansaţi şi mai conştienţi ai societăţii” (art. 26), şi astfel devine principiu constituţional însăşi împărţirea
societăţii în cetăţeni de rangul I, superiori şi deci privilegiaţi, şi cetăţeni de rangul II, consideraţi [...] inferiori
şi deci neprivilegiaţi. Şi această împărţire a societăţii în cetăţeni superiori şi inferiori nu se baza pe vreun
criteriu de valoare, ci pe cel mai arbitrar dintre criteriile posibile, acela al adeziunii şi obedienţei.
Această enormitate a fost posibilă deoarece nici una din cele trei constituţii comuniste nu a reprodus
art. 10 din Constituţia din 29 martie 1923, care prevedea desfiinţarea oricăror privilegii în România. Astfel, s-
au putut crea aceste două privilegii: al partidului comunist şi al membrilor partidului comunist. [...]
Constituțiile erau elaborate de Partid. Constituția din 13 aprilie 1948 a fost publicată cu mai mult de o
lună înainte de adoptarea ei de către Marea Adunare Națională [...]. Subordonarea Marii Adunări Naționale
față de hotărârile Partidului Comunist este exprimată [...] în expunerea pe motive a Legii nr. 1/1972, care
menționează [...] că prelungirea mandatului deputaților Marii Adunări Naționale și consiliilor populare la 5
ani [...] se impune «pentru asigurarea corelării legislaturii sau mandatului puterii de stat cu periodicitatea
congreselor partidului».”
(E. Focşeneanu, Istoria constituţională a României)

Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Numiţi formaţiunea politică precizată în sursa dată. 2p

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată. 2p
3. Menţionaţi o lege fundamentală din perioada stalinismului și anul adoptării acesteia, la care se referă sursa
dată. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la Marea Adunare Națională. 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la cetăţenii statului, susţinându-l cu două
informaţii selectate din sursă. 10p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia regimul totalitar din România
influențează politica promovată de aceasta în relațiile internaționale din perioada postbelică. (Se punctează
prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4p

162