UNITATEA NR.

3 – ACȚIUNILE ÎN CONSTRUCȚII

Acţiunea, în construcții, reprezintă orice influenţă capabilă să producă stări de

eforturi în elementele unei structuri. Siguranţa construcţiilor depinde de analiza efectului
acţiunilor, riscul ca o construcţie să fie necorespunzătoare scopului, este legat, în primul
rând, de solicitările ce apar ca urmare a procesului de încărcare. Deci, acţiunile fac parte
din domeniul general al siguranţei construcţiilor.
O clasificare a acţiunilor se poate face pe baza criteriului diferenţierii
fenomenului, în:
- încărcări propriu-zise, cum sunt: greutatea elementelor de construcţie,
încărcările utile, încărcările climatice etc.;
- deformaţii impuse construcţiilor, cum sunt: efectul variaţiilor de temperatură,
contracţia betonului, deplasarea reazămelor, precomprimarea, etc.
Acţiunile variază în timp şi spaţiu şi se pretează la prelucrări statistice,
probabilistice.

Clasificarea acţiunilor
STAS 10101/0-75, și Eurocode SREN 1990:2004 1, clasifică acţiunile după
variaţia lor în timp şi spaţiu în: acţiuni permanente, acţiuni temporare şi acţiuni
excepţionale.

Acţiunile permanente (AP/G) sunt aplicate continuu cu o intensitate practic

constantă în raport cu timpul. Această intensitate poate să se reducă sensibil numai în
cazurile excepţionale (absenţa temporară a unor părţi ale structurii). Dintre acţiunile
permanente fac parte:
- greutatea elementelor construcţiilor;
- greutatea şi presiunea pământului şi a umpluturilor;
- efectul precomprimării.

Acţiunile temporare/variabile (AT/Q) variază în raport cu timpul sau pot să

lipsească în anumite intervale de timp. Dintre acţiunile temporare fac parte:
- greutatea unor elemente de construcţii care îşi pot modifica poziţia în cursul
exploatării construcţiei (pereţi despărţitori);
- greutatea utilajelor necesare exploatării construcţiei (maşini-unelte, motoare,
transportoare cu blană, conducte);
- încărcările pe planşee în depozite, biblioteci etc.;
- încărcări din mijloace de transport şi ridicat (poduri rulante, grinzi rulante);
- încărcări pe planşeele clădirilor de locuit datorită greutăţii oamenilor, mobilei
şi utilajului uşor;
- încărcări în timpul transportului şi montajului elementelor de construcţii;
- acţiunea zăpezii;
- acţiunea vântului;
- acţiunea variaţiilor de temperatură.

1
 Acţiunile temporare pot fi împărţite după diferite criterii, ca: frecvenţa de apariţie a
diferitelor intensităţi ale lor, durata absolută a diferitelor intensităţi, viteza de încărcare
etc.
Valorile normate ale intensităţilor acţiunilor temporare se definesc şi se determină
pe baza intensităţilor medii sau a celor extreme, ce se înregistrează în anumite perioade
de revenire.

STAS 10101/0A-77 și Eurocode SREN 1990:2004 1, împarte încărcările

temporare în:
- cvasipermanente, care se aplică cu intensităţi ridicate pe durate lungi sau în
mod frecvent;
- variabile, care au intensităţi variabile sensibil în raport cu timpul, sau pot lipsi
pe intervale lungi de timp.

Acţiunile excepţionale/accidentale (AE/A) apar foarte rar, uneori niciodată în

viaţa unei construcţii, la intensităţi semnificative.
Dintre acestea fac parte:
- acţiunea seismelor;
- încărcări datorită încărcării utilajelor;
- încărcări datorită ruperii unor elemente de construcţii;
- încărcări datorită ciocnirii autovehiculelor de elementele de construcţii;
- încărcări din acţiunea exploziilor;
- încărcări datorită inundaţiilor catastrofale;
- încărcări datorită vântului în regim de rezonanţă;
- încărcări datorită zăpezii pentru cazurile când cz > 2.
- în unele situaţii, pot fi considerate acţiuni excepţionale unele acţiuni temporare
cu intensităţi deosebit de ridicate, ca de exemplu căderile de zăpadă masive,
furtunile puternice etc.

Clasificarea încărcărilor ţine seama de anumite caracteristici, și anume:

 Variația în timp a încărcărilor

 Originea încărcărilor (directe sau indirecte)
 Variația în spațiu a încărcărilor (fixe sau libere)
 Natura încărcărilor și/sau răspunsul elementelor structurale, la acțiunea
încărcărilor
În funcţie originea acţiunilor, acestea se împart în:
 Acţiuni directe: cele care se propagă direct pe elementele structurale, iar modelul
acestora este determinat independent de proprietățile
elementelor structurale sau de răspunsul structural
al construcției (Ex: încărcările permanente, utilajele, etc)
 Acţiuni indirecte: cele care produc eforturi în elementele structurale,
deși nu sunt aplicate direct pe acestea
(Ex: contracția betonului, tasarea fundației = încărcări indirecte
Acțiuni indirecte = Acțiunile permanente, cum este tasarea neuniformă a terenului
de fundare sau acțiunile variabile, cum este încărcarea rezultată din temperatură
Acțiune indirectă = variația eforturilor datorate umidității, la structurile din lemn
sau zidărie)

2
 În funcţie natura încărcărilor și răspunsul elementelor structurale, acţiunile
se împart în:

 Acţiuni statice: cele care nu cauzează accelerații semnificative în elementele

structurale sau în întreaga structură a construcției
(Ex: încărcările permanente)
 Acţiuni dinamice: cele care cauzează accelerații semnificative în elementele
structurale sau în întreaga structură a construcției
(Ex: încărcările din vânt, seism, etc)

Coeficienţii acţiunilor și gruparea acţiunilor

Pentru a obţine valorile de calcul la diferite stări limită, valorile normale ale
acţiunilor se înmulţesc cu coeficienţii acţiunilor (încărcărilor).

Coeficienţii acţiunilor sunt de două feluri:

- coeficienţii (n) utilizaţi pentru verificările la stările limită ultime, de rezistenţă
şi stabilitate, ce intervin în grupările fundamentale;
- coeficienţii (nd) utilizaţi pentru verificările la stările limită cu efecte de durată
şi în verificările grupărilor speciale.

Structurile se calculează la combinaţii ale diferitelor acţiuni.

Grupările acţiunilor se împart în două categorii:

- grupările fundamentale, în componenţa cărora intră acţiunile permanente şi
acţiunile temporare a căror prezenţă temporară este posibilă;
- grupările speciale, alcătuite de acţiunile permanente, unele acţiuni temporare şi
o singură acţiune excepţională.

La formarea grupărilor se ţine seama de probabilitatea redusă de apariţie simultană

la întreaga lor valoare a mai multor încărcări variabile. În consecinţă încărcările variabile
vor fi reduse prin înmulţire cu coeficienţii de grupare ng, ale căror valori sunt:

ng = 1,0 în cazul unei singure încărcări variabile;

ng = 0,9 în cazul a două sau trei încărcări variabile;
ng = 0,8 în cazul a patru sau mai multe încărcări variabile.

3
 În tabelul 1 este dat modul de alcătuire a grupărilor pentru diferitele stări
limită (STAS 10101/0A-77).

Tabelul 1
Gruparea încărcărilor
Stări limită Grupări de încărcări
la care se face verificarea Fundamentale Speciale
De rezistenţă şi g
 ni Pi   niCi  n  ni vi
d
 Pi   Ci   ni Vi  E
Stări limită stabilitate
ultime d r
 Pi   Ci   ni Vi  V
ob max
De oboseală d r ob min
 Pi   Ci   ni Vi  V
Verificările se fac
Verificări sub numai dacă sunt
Stări limită efectul încărcărilor g
 Pi   Ci  n Vi prevăzute de
ale totale prescripţiile de
exploatării de exploatare specialitate
normale Verificări sub
efectul fracţiunilor d
 Pi   Ci   ni Vi
de lungă durată ale
încărcărilor

Notaţii: P – încărcări permanente; C – încărcări cvasipermanente; V – încărcări variabile; Vr –

încărcări variabile ce nu produc oboseală; Vobmax – încărcări ce produc oboseală la intensitate maximă;
Vobmin – încărcări ce produc oboseală la intensitate minimă; E – încărcări excepţionale.

Observaţii:
- încărcarea temporară utilă pe mai multe planşee ca şi încărcările mai multor poduri rulante se
consideră o singură încărcare distinctă.
- la stabilirea grupărilor speciale, dacă încărcările temporare gra-vitaţionale nu depăşesc 25 % din
totalul încărcărilor gravitaţionale, se va lua în considerare o singură distribuţie, cea mai
probabilă; nu se iau în considerare încărcări temporare de altă provenienţă decât cea
gravitaţională sau încărcări echivalente unor deformaţii sau deplasări impuse (contracţie,
variaţii de temperatură, tasări inegale), cu excepţia unor prescripţii sau fundamentări speciale.

Evaluarea acţiunilor
Evaluarea acţiunilor şi stabilirea distribuţiei lor pe o structură a construcției,
reprezintă o problemă complexă care trebuie rezolvată de inginerul proiectant al
structurii.
Modalităţile de evaluare a principalelor acţiuni din construcţii.

a) Acţiunile permanente şi acţiuni din elemente de finisaj

Acţiunile permanente se determină pe baza dimensiunilor geometrice ale

elementelor şi a greutăţii tehnice a materialelor, date în tabelele întocmite în acest scop
(STAS 10101/1-78 și Eurocode SREN 1990:2004 1). Dificil în evaluarea încărcărilor este
stabilirea dimensiunilor geometrice ale elementelor care încă nu au fost dimensionate.
Această stabilire iniţială se face pe bază de experienţă sau printr-o predimensionare
ţinând cont de recomandări sau printr-un calcul simplificat.
Acţiunile din elementele de finisaj sau din elementele de construcţii, care îşi pot
modifica poziţia în cursul exploatării construcţiei, făcând parte din acţiunile temporare se

4
determină în mod asemănător ca şi acţiunile permanente, pe baza dimensiunilor
geometrice şi a greutăţii tehnice. Există de asemenea, tabele întocmite cu greutatea
elementelor de finisaj conţinând toate straturile componente.
Acţiunile din greutatea proprie a elementelor de construcţii împreună cu cele din
elementele de finisaj formează aşa-numita „greutate moartă”.
b) Acţiuni datorită procesului de exploatare

Pe lângă greutatea moartă, o structură trebuie să suporte o diversitate de alte

acţiuni nepermanente sau utile provenite din oameni, mobilier, utilaje, produse
depozitate.
Aceste acţiuni fac parte din acţiunile variabile şi cuprind în principal:
- acţiunile utile pe planşeele clădirilor de locuinţe, hoteluri, cămine, spitale, creşe,
clădiri administrative, ştiinţifice, de proiectare, învăţământ, magazine, spaţii de
depozitare;
- acţiunile datorită podurilor rulante;
- acţiunile din convoaie de vehicule etc.

În anumite situaţii, când pentru pereţii despărţitori nu este cunoscută poziţia în

momentul proiectării sau când au o formă complicată, încărcarea din aceştia se poate
considera ca o acţiune utilă uniform distribuită pe planşeu.
Acţiunile utile pe planşee sunt date în norme, considerându-se încărcări uniform
distribuite, funcţie de destinaţia construcţiei, diferenţiat pentru încăperi şi pentru spaţii
de circulaţie (coridoare, scări etc.).
Acţiunile din podurile rulante, determinate în funcţie de capacitatea podului, se
transmit asupra structurii, prin intermediul roţilor, sub formă de forţe verticale şi
orizontale (transversale şi longitudinale).
Acţiunile din convoaie de vehicule care se transmit structurii podurilor se
determină în funcţie de trafic şi importanţa construcţiei, luându-se în considerare
diferite tipuri de convoaie.
c) Acţiunea zăpezii (STAS 10101/21-90 și EN 1991-1-3 (CR – 1-1-3-
2012)

Încărcările date de zăpadă se determină conform STAS 10101/21-90 și EN 1991-1-

3 (CR – 1-1-3-2021).
Acţiunea zăpezii se manifestă prin sisteme de forţe exterioare statice, distribuite
acţionând asupra elementelor de construcţii expuse.
Încărcarea normală din zăpadă p zn se determină prin relaţia:
p zn  c zi c e g z ( KN / m 2 )
unde: gz – greutatea de referinţă a stratului de zăpadă (KN/m2);
ce – coeficient prin care se ţine seama de condiţiile de expunere a construcţiei;
czi – coeficient prin care se ţine seama de aglomerarea cu zăpadă pe suprafaţa
construcţiei expusă.

Greutatea de referinţă a stratului de zăpadă (fig. 1) s-a determinat din analiza

statistică a şirului de observaţii meteorologice prin luarea în considerare a greutăţii
volumice a zăpezii de 2,5 KN/m2 şi a unei perioade de urmărire de circa 10 ani în

5
evaluarea grosimii stratului de zăpadă.
Pentru calcul, gz se determină conform hărţii de zonare a teritoriului ţării (fig. 1.).
Pentru altitudini de până la 600 m inclusiv, există zonele A, B, C, D având valori ale
greutăţii de referinţă de 0,9 KN/m 2, 1,2 KN/m2, 1,5 KN/m2, 1,8 KN/m2, iar pentru
altitudini cuprinse între 700 m şi 2.500 m, zona E având valori ale greutăţii de referinţă
cuprinsă între 1,5 KN/m2 şi 7,2 KN/m2.
Pentru situaţii locale şi construcţii deosebite, greutatea zăpezii se poate determina
pe baza grosimilor măsurate local şi a unei greutăţi volumetrice a zăpezii de 2,5 KN/m3.
Coeficientul (ce) se consideră 0,8 pentru condiţii normale de expunere şi ia valori de
0,6 – 1,1, pentru condiţii deosebite de expunere (vânt frecvent şi intens fără obstacole care
să creeze adăpostire; condiţii deosebite de adăpostire; acoperişuri având captoare
solare).

Fig. 1. Zonarea României pentru acţiunea zăpezii, conform valorii caracteristice a încărcării din
zăpadă pe sol g [KN/m2]

6
 Fig. 2. Zonarea României pentru acţiunea zăpezii conform conform valorii caracteristice a
încărcării din zăpadă pe sol s0,k [KN/m2]
(Sursa: http://www.encipedia.org/articole/proiectare/resurse-utile/harti-de-zonare/harta-de-zonare-a-
incarcarii-din-zapada-pe-sol-conform-cr-1-1-3-2012.html )

Valorile coeficientului cz se determină conform unor scheme de încărcare (STAS

10101/21-90) pentru fiecare formă distinctă de acoperiş, ţinând seama de zăpada care
cade liniştit, de redistribuirea zăpezii datorită vântului şi posibilităţile de aglomerări de
zăpadă în anumite zone ale acoperişului în pantă, în funcţie de condiţiile termice ale
acoperişului de pantă şi de eventualele obstacole.
Intensitatea de calcul a încărcării date de zăpadă se obţine prin multiplicarea
încărcării normate p zn prin coeficienţii parţiali de siguranţă (γ) care se stabilesc (conform
STAS 10101/21-90) în funcţie de:
- zonele A, B, C, D şi E în care este plasată construcţia;
- starea limită şi gruparea de încărcări la care se face calculul;
- raportul dintre încărcăturile gravitaţionale gp (încărcarea distribuită echivalentă,
determinată pe baza intensităţilor normate ale încărcărilor verticale, exclusiv
zăpada, care afectează elementele expuse şi intervin în grupări fundamentale)
şi încărcarea dată de zăpada gz;
- clasa de importanţă a structurii expuse.

7
 d) Acţiunea vântului (STAS 10101/20-90 și EN 1991-1-4 (CR-1-1-4-
2012)

Forţele exercitate de vânt asupra construcţiilor au crescut în importanţă odată cu

mărirea înălţimii şi cu reducerea greutăţii construcţiei.
Ele variază cu viteza vântului, înălţimea şi forma construcţiei. De asemenea, la
proiectarea construcţiei pentru acţiunea vântului trebuie să se aibă în vedere influenţa
clădirilor învecinate şi configuraţia terenului.
Efectele vântului asupra construcţiilor și structurilor portante ale unei
construcţii, depinde de următoarele elemente :
 Proprietățile vântului (viteza medie, caracteristicile turbulenței, direcția
vântului, etc.)
 Forma, dimensiunile și orientarea construcției, față de direcția vântului
 Proprietățile dinamice ale structurii construcției
 Amplasamentul construcției în mediul natural și construit învecinat

Pentru preluarea forţelor din acţiunea vântului în unele cazuri este suficientă
structura de rezistenţă care preia forţele gravitaţionale, dar în anumite situaţii trebuie să
se folosească o structură separată denumită contravântuire.
Acţiunea vântului se manifestă prin forţe exterioare distribuite, orientate normal pe
suprafaţa expusă în mod curent, dar având şi componente tangenţiale, care trebuie luate în
considerare ca elemente de mare suprafaţă. Forţele din vânt sunt variabile în timp, iar
acţiunea se consideră ca o sumă a două componente, statică şi fluctuantă.
Intensitatea normată a componentei normale la suprafaţa expusă p nn ,
considerată distribuită, se determină cu relaţia:
p nn   c ni c h ( z ) g v

unde: gv – presiunea dinamică de bază, stabilită la înălţimea de 10 m deasupra

terenului (KN/m2);
ch (z) – coeficient de variaţie a presiunii dinamice de bază în raport cu înălţimea (z)
deasupra teritoriului;
cni – coeficient aerodinamic pe suprafaţa(i);
β– coeficient de rafală.

Componenta normală acţionează ca o presiune la suprafaţa direct bătută de vânt

şi ca o sucţiune pe suprafaţa opusă (fig. 2).

Fig. 2. Acţiunea vântului asupra construcţiilor

8
 Forţa totală a vântului este suma dintre presiunea pe faţa bătută şi acţiunea pe faţa
opusă, dar fiecare din aceste forţe îşi are efectele locale proprii.

Intensitatea normată a componentei tangenţiale la suprafaţa expusă p nf ,

considerată distribuită se determină cu relaţia:
p nf   c f c h (hmed ) g v ,

unde: β – coeficient de rafală;

cf – coeficient de frecare, egal în cazuri curente cu 0,025;
ch (hmed) – coeficientul ch(z) din relaţia determinat în raport cu înălţimea medie hmed
deasupra suprafeţei de teren considerate.

Forţele din vânt pot fi luate în considerare şi prin rezultatele lor, p tn , determinate
pe ansamblul elementelor de construcţie sau prin raportarea la unitatea de lungime a axei
acestora, folosind relaţia:
p tn   c t c h (hmed ) At g v ,

unde: β, ch (hmed), gv – au semnificaţiile din relaţiile anterioare;

ct – coeficient aerodinamic al rezultantei;
At – aria proiecţiei pe planul perpendicular direcţiei vântului a suprafeţei
aferente rezultantei considerate.

Presiunea dinamică pe bază stabilizată (gv), la înălţimea de 10 m deasupra

terenului se determină în funcţie de zona geografică de amplasare a construcţiei. Astfel,
există zonele A, B, C pentru altitudine până la 800 m, zona D, cu condiţii deosebite pentru
care trebuie date suplimentare şi zona E, pentru altitudine de 1.000 - 2.400 m (fig. 3).

9
 Fig. 3. Zonarea României pentru acţiunea vânturilor

În situaţia că se doreşte calculul lui gv se foloseşte relaţia:

 v 22m
gv  ( KN / m 2 ) ,
2
unde: ρ – densitatea aerului (1,225.10-3 t/m3);
v2m – viteza medie pe două minute, cu perioadă de revenire de 10 ani (m/s).

Pentru determinarea coeficientului ch(z) se consideră trei tipuri de amplasamente

I, II, III, în funcţie de mărimea şi distribuţia obstacolelor situate în vecinătatea construcţiei,
plecându-se de la amplasamentele deschise sau având obstacole cu înălţimi mai mici de
10 m şi ajungându-se la amplasamente din centrele marilor oraşe, cu zone dens
construite, cu majoritatea clădirilor având înălţimi de ordinul a 30 m sau mai mari.
Valorile vitezei vântului, presiunii dinamice la bază şi a coeficientului ch(z) se
corectează funcţie de condiţiile de microrelief şi mediul construit care creează şi situaţii
de adăpostire sau de expunere.
Coeficienţii aerodinamici cni şi ct sunt daţi pentru diferite scheme de construcţii,
pentru presiuni şi sucţiuni. În figura 4 sunt prezentaţi explicativ coeficienţii cni pentru o

10
hală parter având deschiderea l, lungimea b, înălţimea la streaşină h1 şi unghiul de
înclinare a acoperişului α.

Fig. 4. Exemplu pentru definirea coeficientului Cni la o hală parter

Valorile coeficientului cn1:

h1/l
α 0,0 0,5 1,0  2,0
cn1
0o +0,0 -0,6 -0,7 -0,8
20o +0,2 -0,4 -0,7 -0,8
40o +0,4 +0,3 -0,2 -0,8
60o +0,8 +0,8 +0,8 +0,8

Valorile coeficientului cn2:

h1/l
0,0 0,5 1,0  2,0
cn2
-0,4 -0,4 -0,5 -0,8

Valorile coeficientului cn3:

b/l h1/l
 0,5 1,0  2,0
cn3
1 -0,4 -0,5 -0,6
2 -0,5 -0,6 -0,6

La clădirile închise, cu excepţia construcţiilor de locuit, se ţine seama şi de acţiunea

vântului asupra pereţilor interiori luându-se ca rezultante, pentru efectele pe ambele feţe,
presiunile 0,6 ch (hmed)gv. De asemenea, la construcţiile cu deschideri mari (hale, hangare
etc.) trebuie să se ţină seama şi de variaţia presiunii interioare (suprapresiune sau
sucţiune) aplicată pe toate feţele, care trebuie suprapusă, în modul cel mai defavorabil,

11
peste presiunile exterioare. Variaţia presiunii interioare se ia egală cu 0,2 ch (hmed)gv
şi 0,5 ch (hmed)gv pentru construcţii cu permeabilitate normală, respectiv cu
permeabilitate ridicată. Construcţiile cu permeabilitate normală se consideră cele la care
raportul dintre suprafaţa golurilor, ce pot fi deschise simultan, din elementele de
închidere (pereţi şi acoperiş) şi suprafaţa elementelor de închidere, este cel mult 0,15.

Coeficientul de rafală β, care ţine cont de efectele fluctuante ale vântului, se

determină împărţind construcţiile, în funcţie de sensibilitatea la acţiunea vântului, în trei
categorii C1, C2, C3.

În cazul construcţiilor din categoria C1, construcţii curente, puţin sensibile la

acţiunea vântului, componentele statică şi fluctuantă ale vântului se iau în considerare
împreună, iar coeficientul β are valoarea 1,6.
Din categoria C2 fac parte construcţiile curente sensibile la acţiunea vântului, cum
ar fi: stâlpi ai liniilor electrice aeriene, turnuri, coşuri de fum, galerii de transport etc., care
au perioada proprie fundamentală mai mare de 0,25 s; clădiri înalte, civile şi industriale
care depăşesc 40 m înălţime, sau au perioada proprie fundamentală mai mare de 1 s; alte
structuri sau părţi uşoare de construcţie, flexibile, susceptibile de a amplifica sensibil
oscilaţiile datorită fluctuaţiilor presiunii vântului.

Coeficientul de rafală β se determină cu relaţia:

  1   ( z )  0 ( ) ,

unde:  ( z ) – factor de turbulenţă dat de înălţimea (z) deasupra terenului şi de tipul de

amplasament;
 0 ( ) – coeficient de amplificare a efectului fluctuaţiilor, determinat în funcţie de
perioada proprie fundamentală de oscilaţie a structurii considerate şi de
viteza de calcul a vântului şi fracţiunea din amortizarea critică.

Categoria C3 cuprinde construcţiile care ridică probleme speciale datorită

sensibilităţii la acţiunea vântului şi complexităţii comportării lor, cum ar fi: turnuri de
televiziune; coşuri de fum cu înălţimi de peste 150 m; turnuri de răcire cu înălţimi de peste
100 m; grupuri de conducte sau estacade cu deschideri sau înălţimi de peste 50 m. La
aceste construcţii componenta statică şi fluctuantă a vântului se consideră separat. Efectul
fluctuant, manifestat prin oscilaţii ale construcţiilor a căror direcţie predominantă este
apropiată de direcţia mediată a scurgerii aerului, se evaluează prin forţe de inerţie care se
determină separat pentru diferitele moduri proprii de oscilaţie. Aceste construcţii se
verifică şi la rezonanţă.
Intensitatea de calcul a încărcării dată de vânt, se determină prin multiplicarea
intensităţii normate, determinată cu valorile (1,7; 1,8; 1,9) prin coeficienţii parţiali de
siguranţă. Coeficienţii parţiali de siguranţă se stabilesc funcţie de:
- zonele geografice de amplasare A, B, C, D, E;
- starea limită şi gruparea de încărcări la care se face verificarea;
- clasa de importanţă a structurii expuse;
- categoria construcţiilor (C1, C2, C3).

12
 e) acţiunea variaţiei de temperatură şi a tasărilor
Variaţia de temperatură şi tasarea, numite acţiuni ascunse, pot avea în anumite
situaţii efecte importante asupra construcţiilor.
Variaţiile de temperatură zilnice sau sezoniere duc la dilatări sau contracţii care
dacă nu sunt preluate prin măsuri constructive (reazeme deplasabile, posibilităţi de
rotire, sisteme de apă caldă sau rece care să evite efectul schimbărilor de temperatură
etc.) introduc importante solicitări în structura de rezistenţă.
Variaţia temperaturii medii a secţiunilor t  t  – se determină conform STAS
10101/23A-78, cu relaţiile:
t n  t n  t 0 

t n  t n  t0
La construcţiile neîncălzite, în stadiul de exploatare pentru elemente în contact cu
aerul interior, cât şi exterior, t n se determină cu relaţia:
t n  (t n  T1 )  t 0 
În situaţia construcţiilor încălzite, în stadiul de exploatare pentru elemente în
contact cu aerul interior, cât şi exterior, t n se determină cu relaţia mai sus amintită, dar
nu mai puţin decât [0,5(t   t i  )  T1 ]  t 0 , iar t n cu relaţia:

t n  0,5(t n  t i  )  t 0 
În relaţiile anterioare indicele 0 se referă la temperatura iniţială, corespunzătoare
încheierii elementelor de construcţie într-un sistem realizat, în sezonul cald, respectiv
rece, iar indicele i se referă la temperatura aerului interior.
Celelalte notaţii reprezintă:
T1 – amplitudinea diurnă a variaţiei de temperatură a aerului exterior
determinate în funcţie de materialul din care este alcătuit elementul de
construcţie;
t+, t- – valorile temperaturii aerului exterior în sezonul cald şi respectiv rece, care
se determină cu relaţiile:
t n  tVII   VII
t n  t I   I ,
unde: tI, tVII – reprezintă temperaturile medii ale lunilor ianuarie,
respectiv iulie;
∆I, ∆VII – reprezintă abaterile faţă de medie a zilelor cele mai calde
respectiv cele mai reci (în mod curent ∆VII = 10oC şi ∆I =
15oC).
Temperaturile iniţiale corespunzătoare momentului realizării construcţiei în
sezonul cald sau rece (t0+, t0-) se determină cu relaţiile:
t 0  0,8tVII  0,2t I
t 0  0,2t I  0,8tVII

Valorile t n respectiv t n nu vor depăşi ±40oC, pentru construcţiile metalice

neînglobate în elemente masive şi ±30oC, pentru construcţii de zidărie, beton şi beton armat.

13
 Diferenţele de temperatură la feţele secţiunilor  t  şi  t  se iau în considerare la
elementele de construcţie în contact atât cu aerul interior, cât şi exterior în stadiul de
exploatare. Ele în mod curent au valoarea T2 care reprezintă efectul radiaţiei solare
determinat în funcţie de materialul din care este alcătuit elementul de construcţie (în mod
curent T2 = 15oC).
Diferenţelor de temperatură t n li se aplică coeficienţii încărcărilor.
Eforturi importante în structurile de rezistenţă pot să apară datorită tasărilor
neuniforme. Evitarea acestor fenomene se poate realiza prin măsuri constructive şi
dimensionarea corespunzătoare a fundaţiilor.

f) Acţiunea seismică (EN 1990)

Cutremurele au produs distrugeri din cele mai îndepărtate timpuri şi doar în
ultimii 30 - 40 de ani cunoştinţele privind seismele şi impactul lor asupra construcţiilor
au dus la proiectarea antiseismică a structurilor.
Proiectarea antiseismică a structurilor propune un complex de activităţi,
dintre care se pot aminti: planificarea şi amplasarea construcţiilor; alcătuirea de ansamblu
a construcţiei; calculul propriu-zis la acţiunea seismică cu luarea în considerare a
particularităţilor pentru fiecare tip de structură (structuri din beton armat, structuri
metalice, structuri din zidărie etc.), proiectarea antiseismică a instalaţiilor etc.
În cadrul acestei acţiuni, o importanţă deosebită revine modului de evaluare a
încărcărilor seismice, atât pentru calculul structurilor de rezistenţă, cât şi pentru elementele
care nu fac parte din structurile de rezistenţă, respectiv pentru echipamentele şi instalaţiile
industriale.
Pentru calculul structurilor de rezistenţă se determină încărcările seismice
orizontale şi încărcările verticale.
Caracterul spaţial al acţiunii seismice se poate considera printr-o analiză spaţială
sau se poate aplica un procedeu de calcul simplificat care presupune o analiză separată
considerând că acţiunea seismică are direcţia, pe rând, a celor două axe orizontale; cele
două ipoteze fiind independente iar eforturile corespunzătoare nu se suprapun.
Valorile forţelor seismice depind de caracteristicile mişcării seismice,
proprietăţile dinamice ale construcţiei şi ale terenului. Proprietăţile dinamice ale
construcţiei (perioade şi forme proprii de vibraţie, amortizarea sistemului) depind
de forma construcţiei, distribuirea maselor, rigiditatea elementelor structurii,
natura materialelor. Structurile admit un model dinamic cu un număr oarecare de grade
de libertate dinamică, fiecăruia corespunzându-i o frecvenţă proprie de vibraţie, respectiv
un mod propriu de vibraţie.
Astfel, o structură în cadre cu planşee rigide se poate echivala cu o consolă cu mare
concentrare la nivelul planşeului (fig. 5).

14
 Fig. 5. Forme proprii de vibraţie pentru un cadru etajat
a – schema structurală; b – modelul dinamic; c – moduri de vibraţie

Încărcarea seismică orizontală statică echivalentă (Sr), care consideră în mod

implicit şi simplificat influenţa fenomenului de comportare dinamică şi de deformare
postelastică, în cazul procedeului simplificat de calcul, se determină cu relaţia:
S r  Cr G ,
unde: G – este rezultanta încărcărilor gravitaţionale pentru întreaga structură, luându-
se numai fracţiunea de lungă durată;
Cr – coeficientul seismic global corespunzător modului de vibraţie „r”.

15
Fig. 6. România, zonarea teritoriului din punct de vedere
al valorilor coeficienţilor de seismicitate Ks

16
 Fig. 7. România, zonarea teritoriului din punct de vedere
al perioadelor de colţ Tc (sec)

Coeficientul seismic global se calculează cu relaţia:

C r    K s   r    r ,
unde: α – coeficientul de importanţă a construcţiei, existând clasele: I (construcţii de
importanţă vitală pentru societate); II (construcţii de importanţă deosebită); III
(construcţii de importanţă normală); IV (construcţii de importanţă redusă);
Ks – coeficient în funcţie de zona seismică (fig. 6) de calcul a amplasamentului,
existând şase zone caracteristice;
βr – coeficient de amplificare dinamică în modul „r” de vibraţie determinat în funcţie
de perioadele proprii „Tr” de vibraţie a construcţiilor şi de condiţiile seismice ale

17
 zonei caracterizate prin aşa-numita perioadă de colţ „Tc” (fig.7);
ψ – coeficient de reducere a efectului acţiunii seismice ţinând seama de ductilitatea
structurii (capacitatea unui material solid de a se deforma sub un efort de
tracțiune), de capacitatea de redistribuire a eforturilor, de ponderea cu care
intervin rezervele de rezistenţă neconsiderate în calcul, precum şi de efectele de
amortizare a vibraţiilor (coeficientul este dat pentru diferite tipuri de
construcţii şi structuri);
εr – coeficient de echivalenţă între sistemul real şi un sistem cu un grad de libertate
corespunzător modului propriu „r”.

Încărcarea seismică ce acţionează la nivelul „K” pe direcţia gradului de libertate,

corespunzător modului de vibraţie „r”, se determină cu relaţia:
S Kr  C Kr GK ,
unde: GK – rezultanta încărcărilor gravitaţionale ale nivelului „K”;
C Kr  K s  rKr ,
unde:  Kr – coeficient de distribuţie a forţelor seismice corespun-zătoare
nivelului „K” şi modului de vibraţie „r”
n

G K U Kr
K U K 1
Kr n ,
G
r
2
K U Kr
k 1

unde: UKr – componenta după gradul de libertate „K” a vectorului propriu

de ordinul „r”.

Încărcarea SKr se poate obţine şi prin distribuţia rezultantei Sr, după cum urmează:
G K U Kr
S Kr  S r n

G
1
K U Kr

Încărcările seismice verticale se iau în considerare la elemente cu eforturi axiale mari

(stâlpi, tiranţi, structuri suspendate etc.), la grinzi şi console cu forţe tăietoare mari, la
planşee de tip dală. Încărcarea se determină prin înmulţirea încărcării gravitaţionale de
calcul a elementului cu coeficientul „Cv” dat în funcţie de tipul elementului şi de „Kr”.
Pentru elementele care nu fac parte din structuri de rezistenţă verificarea la
acţiuni seismice se face considerând o forţă „Sw” şi asigurând ancorarea elementului de
structură de rezistenţă a construcţiei, în vederea evitării prăbuşirii. Forţa „Sw” acţionează
în mod curent normal pe suprafaţa elementului, dar poate fi considerată şi pe orice
direcţie.
Forţa „Sw” se determină cu relaţia:
S w  C w Gw ,
unde: Cw – coeficient seismic total dat în funcţie de tipul elementului (pereţi nestructurali,
parapete, pereţi în consolă, tavane suspendate, cornişe, ornamente etc.);
Gw – încărcarea gravitaţională a elementului considerat.

18
 Încărcarea determinată astfel nu se însumează cu încărcările pentru structură.

Instalaţiile şi echipamentele industriale se clasifică din punct de vedere al acţiunii

seismice în autoportante şi neportante, încărcarea seismică considerându-se separat
pentru cele două tipuri.

Pentru determinarea solicitărilor din acţiunea seismică trebuie să se ia în

considerare şi efectul de torsiune indus de acţiunea seismică. La structurile regulate, având
atât centrele de rigiditate, cât şi centrele maselor situate aproximativ pe aceeaşi verticală
la diferite niveluri, excentricitatea (e) se determină ca fiind excentricitatea centrelor
maselor (e1), faţă de centrul de rigiditate la care se adaugă o excentricitate adiţională (e2).
La excentricităţile determinate astfel se aplică rezultantele încărcărilor seismice totale
orizontale, după axele de referinţă ale construcţiei.
În cazul construcţiilor cu peste 5 niveluri sau/şi cu forme speciale, efectul torsiunii
generale se ia în considerare printr-un calcul bazat pe un model spaţial care ţine seama
de oscilaţiile de torsiune.
În situaţiile unor excentricităţi mari se vor lua în considerare posibilităţile
prevederii unor rosturi antiseismice care să conducă la reducerea acestor excentricităţi.

Bibliografie slectivă:

Honțuș Adelaida C., ”Construcții agroturistice”, Editura CERES, București, 2005

Honțuș Adelaida C., ”Construcții agroturistice. Ediția a II-a Revizuită și adăugită”, Editura
CERES, București, 2014
Manole M., "Construcţii. Alcătuiri constructive ale principalelor subansambluri", Editura
MatrixRom, Bucureşti, 2001
Manoliu I., ”Fundaţii şi procedee de fundare”, E.D.P., Bucureşti, 1983
Mitoiu C., ”Construcţii în zone agrosilvice şi turistice”, Universitatea Bioterra, Bucureşti,
2001
Mariusciac D., ”Construcţii moderne din lemn”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985
Pestişanu C., Voiculescu V., Darie M., Vierescu R., "Construcții", Bucureşti, EDP 1995
Stan D., ”Construcţii şi mediu”, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2004

STAS-uri, normative, instrucţiuni, ghiduri şi coduri

Legea calităţii în construcţii, Legea nr. 10/1995
SR EN 1991-1-1:2004
ISO 2394, General principles on reliability for structures
ISO 3898, Basis of design of structures. Notations General symbols
ISO 8930, General principles on reliability for structures List equivalent terms
SR EN 1991-1-3:2005 – Eurocode 1
SR EN 1991-1-4:2005 – (CR 1-1-4-2012)
SR EN 1998-1 – (P100-2013)

19