De mă vei uita – Pablo Neruda

Vreau să îți spun un lucru.

Știi cum se întâmplă:

dacă privesc luna de cristal, ramura de aramă

a toamnei liniștite, la fereastra mea,

dacă ating,

alături de foc,

cenușa intangibilă

sau trupul zbârcit al lemnului,

totul mă duce spre tine

de parcă tot ceea ce există,

arome, lumină, metale,

sunt mici corăbii

navigând

spre insulele tale care mă așteaptă.

Ei bine,

dacă încetul cu încetul vei înceta să mă iubești,

voi înceta să te iubesc, încetul cu încetul.

Dacă pe neașteptate

mă vei uita,

să nu mă mai cauți:

te voi fi uitat de mult.

Dacă ți se pare imens și nebun

vântul de steaguri

ce-mi trece prin viață,

dacă te hotărăști

să mă arunci la malul

inimii în care mi-am înfipt rădăcinile,

amintește-ți

că în această zi,

la această oră,

voi ridica brațele

rădăcinile mele vor zbura

să caute alt pământ.

Dar

dacă zi de zi

oră de oră

simți că îmi ești sortit mie,

cu întregul tău farmec,

dacă zi de zi o floare

se cațără pe buzele tale căutându-mă

dragostea mea,

în mine, tot acest foc se repetă,

în mine nimic nu se stinge și nimic nu se uită.

Dragostea mea

se hrănește din dragostea ta

și atât cât vei trăi

va rămâne în brațele tale

fără să se desprindă dintr-ale mele.

Mi-e frică. După-amiaza este gri și tristețe

cerul se deschide ca gura unui mort.

Inima mea strigă prințesă

uitat în fundul unui palat pustiu.

Mi-e frică. Și mă simt atât de obosit și de mic

Reflectez după-amiaza fără să meditez asupra ei.

(În capul meu bolnav nu trebuie să se potrivească un vis

la fel cum o stea nu s-a potrivit pe cer.)

Cu toate acestea, în ochii mei există o întrebare

și există un țipăt în gura mea, că gura mea nu țipă.

Nu există ureche pe pământ care să audă plângerea mea tristă

abandonat în mijlocul pământului infinit!

Universul moare, de o agonie calmă

fără sărbătoarea soarelui sau amurgul verde.

Saturn agonizează ca un păcat de-al meu,

pământul este un fruct negru pe care-l mușcă cerul.

Și prin imensitatea golului ei orbesc

norii de seară, ca bărcile pierdute

să ascundă stele sparte în beciurile lor.

Și moartea lumii cade asupra vieții mele.