A V a elegie a detectivului Arthur

Ieșisem din cinematograful acela de la periferie unde

rulase-un film mut,
Ținându-ne-atât de sfioși de mână... Cânta un pian...
Și când ne-am oprit în mijlocul străzii și m-ai întrebat,
visătoare, ce am,
Uitându-ne țintă unul la altul, deodată, ne-am
recunoscut!

Eram (Dumnezeule!) domnul ce tocmai coborâse din

vechea cabrioletă,
Cu fracul boțit și jobenul sub braț, venit ca să fure spre
seară,
Motanul familiei și tu erai, sigur, naiva subretă
Ce-l vede și țipă, și el o împușcă-ntre sânii bombați,
și-apoi o iubește-n cămară...

Și-atunci ne-am dat drumul la mâini și-amândoi, pe

trotuare,
Am luat-o la fugă cuprinși de-o teribilă panică
Și-n urmă, deasupra grilajelor, cărnoase și
necruțătoare,
Plante gigante creșteau, ca să ne tragă-napoi, în
Grădina Botanică!!