Despre politicieni şi oameni de stat

Oazu Nantoi,
Institutul de Politici Publice

Până la alegerile parlamentare care urmează să aibă loc în primăvara anului

2009, mai sunt încă cel puţin doi ani, dar procesul politic din Republica Moldova deja
este subordonat acestei perspective. Totodată, timpul rămas până la declanşarea
formală a campaniei electorale încă ne permite să abordăm nişte probleme ce nu ţin de
conjunctura politică imediată, şi anume – despre unele lacune în sistemul politic
moldovenesc existent. Deoarece nu este un mare secret că, din 1991 încoace, multe
decizii cu privire la funcţionarea sistemului politic al ţării au fost adoptate fie pornind
de la conjunctura imediată, fie de la interesele diferitor persoane şi grupări politice.
Iar dacă să fim şi mai critici, atunci trebuie de constatat că Republica Moldova încă nu
a avut parte de nici o guvernare, care la modul serios ar fi fost preocupată de
consolidarea statalităţii noastre în ansamblu şi care, în acelaşi timp, ar fi fost capabilă
să propună societăţii o abordare sistemică şi complexă al acestei probleme.
După alegerile din 2005, in condiţiile influenţei tot mai palpabile a UE,
comportamentul actorilor politici începe să se schimbe. Inclusiv s-a ajuns la adoptarea
prin consens în Parlament a unor decizii de importanţă majoră. Prin urmare, dacă
admitem că şi problema consolidării statalităţii Republicii Moldova este pe lista
priorităţilor naţionale, atunci există şansa că, în urma discutării unor probleme ce ţin
de funcţionarea statalităţii moldoveneşti, s-ar putea de perfecţionat unele mecanisme
până la alegerile din 2009.
Lista exemplelor de decizii politice, dictate de interese personale sau de grup
este lungă. Putem începe cu proiectele Constituţiei Republicii Moldova, adoptate
ulterior de „agrarieni” şi de „interfrontişti” la 29 iulie 1994. Iniţial, proiectul
Constituţiei era elaborat din numele Preşedintelui Republicii Moldova, Mircea
Snegur. Respectiv, în acea versiune de proiect, despre candidaţii la postul de
Preşedinte a statului, se scria cum că ei trebuie să locuiască pe teritoriul Republicii
Moldova nu mai puţin de „ultimii zece ani”. Idea era clară – şi Petru Lucinschi, şi
Mircea Druc – potenţialii candidaţi de care Mircea Snegur se temea, n-au locuit pe
teritoriul Republicii Moldova în ultimii zece ani înainte de preconizatele pentru 1996
alegeri prezidenţiale. Prin urmare, în cazul când ar fi fost acceptată variantă propusă
de Mircea Snegur, ambii nici n-ar fi fost admişi pe lista contracandidaţilor. Or, după
alegerile parlamentare din 27 februarie 1994, iniţiativa de elaborare a proiectului de
Constituţie a trecut în Parlament, condus de acelaşi Petru Lucinschi. Respectiv – în
proiect a apărut clauza (Art.78 (2)) potrivit căreia candidaţii la preşedinţie trebuie să
locuiască pe teritoriul Republicii Moldova „nu mai puţin de zece ani”, pe parcursul
vieţii lor în ansamblu. Parlamentul a votat Constituţia în versiunea promovată de
Lucinschi, pentru ca în decembrie 1996 Mircea Snegur să piardă alegerile în faţa
acestuia.
Un alt exemplu a deciziei politice, adoptate pornind de la conjunctura
imediată, fără a calcula consecinţele de lungă durată, îl constituie sistemul nostru
electoral. În preajma primelor alegeri parlamentare pe liste de partide, din 27 februarie
2004, a fost adoptat sistemul electoral proporţional absolut, când întreg teritoriul ţării,
inclusiv raioanele de est, a fost declarat o singură circumscripţie electorală.
Argumentul principal în favoarea acestui sistem era că, în asemenea caz căpeteniile
regimului de la Tiraspolul nu vor avea argumente juridice să declare – “Noi nu am
participat la alegerile din ţara vecină!”.

1
 Sistemul proporţional absolut are şi momente pozitive, ne mai vorbind de
faptul că el este relativ simplu în perceperea alegătorilor, care între timp au şi reuşit să
se obişnuiască cu el. În acelaşi timp, evoluţia procesului politic intern demonstrează
că acest sistem electoral a devenit o piedică pentru consolidarea altor elemente-cheie
ale democraţiei politice în Republica Moldova. În primul rând, nu există nici o relaţie
între alegător şi deputatul ales prin votul lui în Parlament. Drept consecinţă există o
înstrăinare între societate şi Parlament. Şi mai grav este că acest sistem electoral nu
obligă partidele politice să edifice structuri puternice pe întreg teritoriu ţării.
Deoarece, succesul electoral al vre-unui partid sau bloc electoral poate fi asigurat prin
plasarea în capul listei de candidaţi a vreo unei personalităţi carismatice, care joacă
rolul de locomotivă, în spatele căreia pot ajunge în Parlament şi nulităţi politice, şi
“saci cu bani” care-şi cumpără locuri pe liste, şi doritori de a se eschiva de
responsabilitatea penală, fiind protejaţi de imunitatea de deputat etc. Prin urmare,
sistemul electoral existent nu impune partidele politice să-şi formeze organizaţii
locale pe întreg teritoriu al ţării şi să promoveze lideri locali ai partidului în afara
Chişinăului.
Nu numai din cauza sistemului electoral existent, dar şi după cincisprezece ani
de independenţă, în Republica Moldova nu există nici un partid, capabil să
completeze lista de candidaţi pentru alegerile parlamentare cu 101 de persoane
verificate şi combative şi să propună un eventual Guvern din membri de partid. În
plus, necesitatea de a prezenta Comisiei Electorale Centrale (CEC) o singură listă de
candidaţi, transformă procesul de formare a acestei liste într-o luptă internă fără
scrupule şi îngreunează rău de tot procesul de constituire a blocurilor electorale.
Deoarece, dacă partidul trece pragul electoral, numai cei din capul listei devin „aleşii
poporului”. Pe când ceilalţi joacă rolul unei “umpluturi” de listă, fără nici o motivaţie
de a se antrena în competiţia electorală. Tot acest sistem electoral determină o
prezenţă disproporţionat de mare a chişinăuienilor în Parlament, pe când raioane
întregi pot să nu aibă nici un reprezentant în Parlament. Situaţia devine şi mai
delicată, când minorităţile etnice, inclusiv autonomia gagauză, nu se regăsesc în
acelaşi Parlament.
După mai mult de cincisprezece ani de democraţie declarată, alegeri etc. în
Republica Moldova spectrul politic încă nu este acoperit de partide politice stabile şi
viabile, cu o prezenţă garantată, într-o măsură sau alta, în Parlament şi cu un
comportament politic previzibil şi legături strânse cu proprii alegători. Aşa, de
exemplu, formaţiunile politice venite la putere în urma alegerilor 1994 fie au dispărut
fără urmă, fie există doar în registrul de partide de la ministerul de justiţie. Retragerea
din viaţa politică activă a lui Mircea Snegur – preşedinte al Partidului Renaşterii şi
Concilierii, a provocat dispariţia acestui partid în ansamblu. Lista exemplelor din
trecut cu partide dispărute fără urmă este lungă. Iar dacă să revenim la perspectiva
alegerilor din 2009, apoi nimeni nu poate garanta supravieţuirea politică a PCRM.
Acest partid constituie un caz unic pentru procesul politic din Republica Moldova din
cauza faptului că Vladimir Voronin cu o „mână de fier” a reuşit să controleze situaţia
în acest partid din momentul restabilirii lui în 1993. Or, în 2009 Voronin va fi nevoit
să se retragă din funcţia de Preşedinte al ţării. În paralel, devine tot evidentă
dificultatea procesului de „social-democratizare” a PCRM din interior, când „tinerii
reformatori” încearcă să preia iniţiativa în PCRM, păstrându-i alături pe „ortodocşi” şi
încercând să nu-i piardă pe alegătorii tradiţionali. Acest set de factori şi probleme
interne în PCRM, îndeosebi dacă acest partid în 2009 se va alege cu un rezultat, care
va permite celorlalţi să formeze structurile puterii fără participarea lui, ar putea să
provoace ruinarea lui, după exemplul „agrarienilor”. Prin urmare, stabilitatea politică

2
relativă de care a avut parte Republica Moldova ultimii ani, a fost determinată de un
set de factori trecători şi nu este asigurată pe viitor prin funcţionarea garantată a
mecanismelor de stat.
Alt exemplu de decizie, adoptată-n pripă, determinată de conjunctura imediată
a intereselor personale şi de grup în structurile puterii, ne-a oferit anul politic 2000,
care urma să fie încununat cu alegeri prezidenţiale directe. Petru Lucinschi, Preşedinte
în exerciţiu de pe atunci, dorind să-şi justifice neîndeplinirea promisiunilor electorale
din 1996, evident demagogice şi irealizabile, a declarat că nu poate să-şi onoreze
promisiunile din cauza competenţelor reduse care îi reveneau conform Constituţiei.
Şi, fiind ghidat de sfetnici, a lansat o campanie de transformare a Republicii Moldova
într-o republică prezidenţială. Şi era evident că această idee urma să devină sloganul
principal pentru campania electorală a candidatului Luchinschi în alegerile din 2000.
La acel moment PCRM, în frunte cu Vladimir Voronin, încă nu se simţea suficient de
puternic pentru a învinge în competiţia prezidenţială. Mai ales că cetăţenii Republicii
Moldova încă erau sub impresia luptelor politice din Rusia, unde, de dragul menţinerii
lui Boris Elţin la putere, a fost declanşată o campanie anti-comunistă furibundă.
În acelaşi timp celelalte formaţiuni din Parlament, care se identificau drept
“democraţi” şi “anti-comunişti”, foarte repede şi-au dat seama că nu sunt capabile să
îndeplinească condiţia cheie pentru a-i învinge pe Lucinschi şi Voronin în cadrul
eventualei competiţii electorale – să înainteze în cursa electorală un candidat comun,
pentru a nu dispersa electoratul şi, totodată, care să fie suficient de puternic pentru a-l
elimina din cursă pe Lucinschi în primul tur, şi pe Voronin – în turul doi. Or, în
asemenea condiţii, era evident că Petru Lucinschi avea toate şansele să fie reales prin
votul direct al cetăţenilor. Conştientizând acest risc şi pornind de la interesul comun,
comuniştii şi anti-comuniştii autohtoni s-au înţeles de minune şi, pentru a nu admite
realegerea lui Lucinschi prin votul direct al cetăţenilor Republicii Moldova, în pripă,
fără a calcula posibilele consecinţe, au votat în Parlament modificarea Constituţiei, în
urma căreia preşedintele Republicii Moldova urma să fie ales de către Parlament.
Cetăţenilor Republicii Moldova li s-a adus la cunoştinţă cum că s-a realizat pe
această cale un pas uriaş spre democraţie, prin transformarea Republicii Moldova într-
o republică parlamentară. Ceea ce evident nu corespunde adevărului. Măcar din
considerentul că competenţele Preşedintelui ales de Parlament au rămas intacte. Plus
la toate, deputaţii au mai comis o gafă, care pentru unii dintre ei a devenit chiar fatală
– ei nu au propus nici o soluţie constituţională pentru situaţia când Parlamentul, ales
prin votul direct al cetăţenilor, nu este-n stare să-l aleagă pe Preşedintele ţării cu 3/5
de voturi. Le-a ajuns minte doar pentru a introduce în Constituţie clauza de dizolvare
a Parlamentului în acest caz, fără ca să ia în considerare experienţa altor democraţii
parlamentare. În Estonia, spre exemplu, dacă Parlamentul nu este-n stare să-l aleagă
pe Preşedinte, nu se dizolvă Parlamentul, ci se convoacă un organ special 1 care cu
certitudine asigură alegerea Preşedintelui ţării, fără a arunca ţara în hăul alegerilor
parlamentare repetate, cu aceiaşi concurenţi şi cu cheltuieli noi.
Consecinţele modificării în pripă a Constituţiei în 2000 sunt bine cunoscute –
Parlamentul nu a fost în stare să aleagă un Preşedinte şi au fost anunţate alegeri
parlamentare anticipate pentru 25 februarie 2001. Petru Lucinschi nu a fost reales
Preşedinte, în schimb, unele formaţiuni politice, reprezentaţii cărora au votat
modificarea Constituţiei, în cadrul scrutinului din 25 februarie nici n-au trecut pragul
electoral. Rezultatul confortabil, obţinut de PCRM în cadrul alegerilor din 2001 şi
2005, a garantat alegerea lui Vladimir Voronin în funcţia de Preşedinte. Or, acesta
1
http://www.kirchenrecht.net/ee/constitution1992_eng.html#5p

3
deloc nu înseamnă, că Republica Moldova nu se va alege cu o criză politică de
proporţii deja în urma alegerilor din 2009, îndeosebi dacă nici un concurent electoral
nu va obţine majoritatea confortabilă de locuri în Parlament.
Există încă un exemplu de decizie, adoptată fără calcularea consecinţelor de
lungă durată. Este vorba de Legea (N 344-XIII) Republicii Moldova cu privire la
statutul juridic special al Unităţii Teritorial Administrative (UTA) Gagauze din 23
decembrie 1994. La început mai toată lumea era entuziasmată de faptul, că Republica
Moldova, în persoana “agrarienilor” şi “interfrontiştilor”, a rezolvat problema
gagauză. Nu sunt sigur că această problemă în general există, în situaţia când chiar
nimic nu se aude despre problemele aceloraşi gagauzi din regiunea Odesa învecinată,
dar dureri de cap, în urma incoerenţelor din Legea cu pricină, avem berechet. Este
suficient de menţionat, că Adunarea Populară de la Comrat la 5 iunie 1998 a adoptat
Regulamentul autonomiei, multiplele prevederi ale căruia categoric contravin atât
Constituţiei Republicii Moldova, precum şi Legii, prin care autonomia gagauză a fost
creată. Legea din 23 decembrie 1994 oferă autonomiei gagauze drepturi şi competenţe
evident iraţionale. În schimb, ea nu prevede nici un mecanism, care ar fi asigurat
subordonarea garantată a cadrului juridic intern al UTA Gagauze Constituţiei şi
legislaţiei Republicii Moldova. Cu toate că Başcanul (şeful executivului) autonomiei
este membru din oficiu al Guvernului Republicii Moldova, reprezentanţii acestei
autonomii au semnat un şir de documente evident ilegale cu regimul de la Tiraspol.
Iar în loc de renaşterea culturii naţionale a gagauzilor avem aceiaşi mentalitate
sovietică conservată şi limba rusă dominantă în Adunarea Populară - până-n prezent
(2006) orice comunicare cu administraţia de la Comrat este posibilă numai în limba
rusă. După crearea autonomiei gagauze, structurile puterii locale au devenit
monoetnice, ceea ce înseamnă că în UTA Gagauză sunt discriminaţi locuitorii de altă
etnie decât cea gagauză. Totodată, alegătorii din UTA Gagauz Eri votează masiv şi
sistematic pentru cele mai nostalgice şi anti-europene formaţiuni politice în cadrul
alegerilor parlamentare generale. Aşa, în preajma alegerilor parlamentare din 25
februarie 2001 un grup de deputaţi din Adunarea Populară de la Comrat a semnat un
„acord” cu Vladimir Voronin, liderul PCRM, prin care au cerut, în schimbul voturilor
alegătorilor din autonomia gagauză, examinarea „Chestiunii de aderare a Republicii
Moldova la Uniunea vamală CSI” (Art.5), „Atribuirea limbii ruse statutului de a doua
limbă de stat al Republicii Moldova la nivel constituţional” (Art.9) etc. Iar după ce
Vladimir Voronin şi-a modificat mesajul politic, alegătorii gagauzi, în cadrul
alegerilor din 2005, au votat masiv pentru „Patria-Rodina” – o altă formaţiune politică
pro-rusă şi agresiv anti-europeană.
În lipsa unui cadru juridic coerent, în cadrul campaniilor electorale din UTA
Gagauză, fie de alegere a Başcanului, fie – a Adunării Populare, mai toţi candidaţii
sunt convinşi că ei fac geopolitică, cel puţin la nivelul lui Bush şi Putin, uitând de
existenţa Constituţiei Republicii Moldova. Acele 26 de localităţi care constituie
autonomia gagauză, în care locuiesc circa 2-3% din numărul total de alegători, sunt
vizitate de stoluri de ambasadori, iar alegerile propriu zis echivalează cu un cutremur
politic pentru Republica Moldova în ansamblu.
Pentru o societate democratică este firească atitudinea corectă şi chiar grijulie
faţă de minorităţi. Or, cazul UTA Gagauze este departe de relaţiile dintre autonomie şi
puterea centrală într-un stat democratic şi viabil. Principalul că, în lipsa cadrului
juridic coerent, aceiaşi UTA Gagauză nu este protejată de eventualele ingerinţe din
partea puterii centrale, iar relaţiile dintre autonomie şi centru rămân marcate de
suspiciuni reciproce.

4
 Şirul exemplelor aş vrea să-l închei cu Art.13 din Constituţia 2 Moldovei, din
care rezultă că „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească
funcţionînd pe baza grafiei latine”. La momentul adoptării Constituţiei, în 1994, copiii
din şcolile Republicii Moldova deja aveau la mână manualele de limbă şi literatură
română. Or, bravii noştri “agrarieni” şi “interfrontişti”, dorind să îngreuneze, la
nivelul lor de percepere al acestei probleme, unirea Republicii Moldova cu România,
au introdus clauza “limba moldovenească”. Cu toate că în Declaraţia despre
Independenţa Republicii Moldova din 27 august 1990, care nu este un document de
aruncat la gunoiştea politică, clar şi univoc este fixată prevederea de “limbă română”.
Ultimii ani, pe malul drept al Nistrului, atitudinea faţă de această “problemă”
parcă-parcă a început să se schimbe, mai ales că a apărut o generaţie nouă, care nu
leaşină, şi nici nu turbă, când aude sintagma de “limba română”. Prin urmare, peste
unul-doi cicluri electorale, ar putea să se formeze un Parlament, care ar modifica Art.
13, introducând clauza de “limbă română” şi fără să considere că pe această cale
Republica Moldova „este împinsă spre prăpastia unirii cu România”.
Acest mers, „firesc” pentru societatea moldovenească, ar putea fi acceptat,
dacă mai multe lucruri ar fi rămas neschimbate. Însă, acest atavism cu “limba
moldovenească” neapărat va avea un impact negativ crescând, atât în interiorul
Republicii Moldova, precum şi în afara ei. În primul rând, România - ţară membru
NATO şi UE, se simte ofensată de “limba moldovenească” a noastră. Dacă, de
exemplu, conducerea Republicii Moldova în repetate rânduri pune problema semnării
unui tratat standard cu România, apoi diplomaţii români au declarat public, că nu
poate fi vorba de un tratat interstatal moldo-român, care va conţine, aşa cum prevăd
standardele din domeniu, referinţa la limbile, în care este perfectat documentul de
tipul - “Tratatul este perfectat în limbile română şi moldovenească” etc. În acelaşi
timp, nu putem uita că în Ucraina vecină locuiesc peste 400 mii de moldoveni/români.
Or, existenţa clauzei de „limbă moldovenească” în Constituţia Republicii Moldova ar
putea servi drept pretext pentru Ucraina, pentru a promova „limba moldovenească” pe
teritoriul său, în situaţia când în relaţiile dintre Ucraina şi România mai rămân destule
momente nevralgice.
Situaţia cu „limba moldovenească” ar putea să se complice şi în interiorul
Republicii Moldova, dacă ne gândim, la modul serios, la perspectiva soluţionării
conflictului transnistrean. Cert este, că în orice versiune de statut juridic al
Transnistriei în cadrul Republicii Moldova reîntregite, problema limbilor îşi va găsi
reflectarea. Deja în Legea cu privire la principiile de bază ale statutului juridic special
al localităţilor din stânga Nistrului, adoptată de către Parlament la 22 iulie 2005, este
fixată prevederea despre aceiaşi “limbă moldovenească”. Din confruntările politice în
jurul problemei Transnistrene rezultă concluzia, că este mare probabilitatea că se va
alege şi ea cu un „statut juridic special”, care nu va putea fi schimbat fără acceptul ei.
Da, reîntregirea ţării o dorim cu toţii! Dar ce vom face, când Transnistria, prin
organul său reprezentativ local, într-un mod absolut constituţional, va respinge orice
“limbă şi literatură română” în şcoli şi alte instituţii de învăţământ? Şi nici o Curte
Constituţională n-o să-i împiedice să respecte în tocmai Constituţia şi legislaţia ţării
reîntregite! Îi “transnistrizăm” pe copiii noştri, sau iarăşi îi scoatem în stradă?
Împotriva cui? Împotriva “clarviziunii” noastre?
Din cele câteva exemple menţionate, rezultă o concluzie univocă – în
Republica Moldova, deocamdată, lipseşte o abordare sistemică a problemei de
edificare a statului. Or, timpul care a mai rămas până la următoarele alegeri
parlamentare, teoretic, este suficient pentru perfectarea cadrului juridic existent.
2
http://www.presedinte.md/const.php?page=8100&lang=rom#8100

5
 Ce s-ar putea de făcut? La prima vedere, s-ar părea că putem să ne limităm la
modificarea, după modelul estonian, a procedurii de alegere a Preşedintelui ţării,
pentru a evita pe viitor eventualele crize politice, provocate de incapacitatea
Parlamentului de a alege un Preşedinte. În realitate situaţia este mult mai complexă.
Deoarece, procedura de alegere, competenţele ce-I revin preşedintelui şi apartenenţa
lui la vreo-un partid sunt interdependente. În plus, realitatea politică ce a urmat după
modificarea Constituţiei din 2000 a demonstrat cu prisosinţă fragilitatea democraţiei
moldoveneşti. Prin urmare, cele cincisprezece ani de independenţă ne oferă suficientă
informaţie pentru ca să tragem concluziile de rigoare şi să ne gândim în ce mod
trebuie să fie distribuite competenţele între diferite ramuri ale puterii, pentru a asigura
eficacitatea funcţionării mecanismului statal şi, totodată, să fim siguri pe faptul că
democraţia moldovenească nu va degrada într-un autoritarism provincial.
Prin urmare, problema nu se reduce numai la procedura de alegere a
Preşedintelui. Mai apar încă două probleme aferente – competenţele Preşedintelui, şi
apartenenţa lui la vreo-un partid politic. Cred că, dacă mergem pe calea perfecţionării
procedurii de alegere a Preşedintelui de către Parlament, atunci s-ar putea de apelat la
experienţa Germaniei, în care executivul ţării este condus de Cancelarul Federal –
liderul partidului învingător în scrutinul parlamentar, iar Preşedintelui Germaniei îi
revin nişte competenţe pur simbolice. Totodată, la stabilitatea guvernării în Germania
contribuie clauza3 (Art. 67. p.1) de „vot de neîncredere constructiv”. Ceea ce
înseamnă, că Bundestagul (Parlamentul federal) poate să-l demită pe Cancelar numai
prin alegerea succesorului lui. Dacă în Constituţia, adoptată la 29 iulie 1994, ar fi fost
introdusă o asemenea clauză, atunci Republica Moldova cu certitudine ar fi avut parte
de o guvernare mai stabilă, fără schimbarea a nouă guverne timp de primii zece ani de
existenţă a statului. Chiar dacă admitem că politicienii noştri au devenit mai
responsabili, oricum, introducerea clauzei de „vot de neîncredere constructiv” în
actuala Constituţie a Republicii Moldova va avea un impact benefic asupra procesului
de consolidare a statalităţii Republicii Moldova. Iar în ceea ce priveşte persoana
Preşedintelui Germaniei, ales de Bundestag, lui îi revin competenţe simbolice şi nici
nu poate fi vorba despre vreo-un partizanat politic din partea lui.
Un alt exemplu ne oferă SUA, unde nimeni nu-i cere preşedintelui ales să se
dezică de partidul care l-a promovat la putere. Tot aşa cum nimeni nu strigă despre
„dictatura măgarilor” sau a „elefanţilor”. Deoarece Preşedintelui SUA îi revine
responsabilitatea deplină pentru funcţionarea executivului ţării, în situaţia când nimeni
nu pune la îndoială capacitatea celorlalte ramuri ale puterii, laolaltă cu mass-media şi
societatea civilă, să exercite controlul riguros asupra şefului statului. În plus,
alegătorii americani votează nu numai pentru persoana preşedintelui, ci şi pentru vice-
preşedinte.
În Republica Moldova, unde democraţia este mai mult declarativă decât
funcţională, experienţele sunt neunivoce. Aşa, după alegerile din 25 februarie 2001,
când PCRM a obţinut o majoritate constituţională, iar Preşedintele Vladimir Voronin
deţinea şi funcţia de preşedinte al PCRM, separarea puterilor în Republica Moldova a
devenit o ficţiune, în situaţia când fracţiunea parlamentară a PCRM era (şi continuă să
fie) o unealtă docilă a Preşedintelui. La 4 aprilie 2005, în calitate de candidat la al
doilea mandat de Preşedinte, Vladimir Voronin a declarat că s-ar putea de revenit la
această problemă de apartenenţă la partid a Preşedintelui. Or, ea a fost dată uitării
imediat după realegerea lui. Dar problema separării competenţelor între diferite
ramuri ale puterii, în condiţiile concrete ale Republicii Moldova oricum n-a dispărut.
Mai ales că oricum nu există garanţia că pe viitor, în urma alegerilor, în Parlamentul
3
http://www.iuscomp.org/gla/statutes/GG.htm#41

6
Republicii Moldova vom avea partide politice viabile şi responsabile, capabile să
asigure calitatea guvernării şi stabilitatea politică în ţară.
Revenind la realităţile politice de azi, se poate de constatat că, în conformitate
cu prevederile actualei Constituţii a Republicii Moldova (Art.98 (1)), Preşedintelui
ţării îi revine competenţa, după desfăşurarea alegerilor în Parlament, să se consulte cu
fracţiunile parlamentare şi să propună candidatura prim-ministrului. Deja această
competenţă a Preşedintelui presupune că el trebuie să fie deasupra aranjamentelor
partinice din Parlament şi implicit nu poate fi membru a nici unui partid politic, şi nici
în capul listei electorale a vre-o unui bloc sau partid politic. Prin urmare, putem
constata, că şi la acest capitol edificiul democraţiei moldoveneşti necesită intervenţii
bine gândite, din momentul când se va decide asupra modelului adecvat de guvernare
în Republica Moldova.
Cu modificarea sistemului electoral situaţia a devenit mai dificilă odată cu
lichidarea judeţelor şi revenirea la cele 32 de raioane. Dacă s-ar fi păstrat cele opt
judeţe, apoi relativ simplu se putea de modificat sistemul proporţional existent,
trecând la înaintarea listelor de candidaţi de către partide şi blocuri electorale în fiece
judeţ şi municipiu. Ceea ce ar fi însemnat că fiece unitate adminstrativ-teritorială de
nivelul doi (judeţ, municipiu), plus UTA Gagauză, devenea o circumscripţie
electorală, în care numărul de deputaţi aleşi ar fi fost direct proporţional cu numărul
de alegători din judeţ/municipiu. Respectiv, partidele şi blocurile electorale ar fi
înaintat liste de candidaţi în fiece circumscripţie electorală. Şi este clar, că partidul
care din timp ar fi creat organizaţii puternice în teritoriu, care din timp ar fi avut grija
de creşterea şi promovarea a liderilor locali, ar fi avut şanse mai mari în comparaţie ce
acelea partide, aria de activitate ale cărora se reduce la studiourile TV şi asfaltul din
Chişinău.
O asemenea modificare a sistemului electoral cu timpul ar fi adus la
consolidarea relaţiilor dintre deputaţii din Parlament şi teritoriul concret, ar fi obligat
partidele să-şi consolideze organizaţiile pe întreg teritoriu ţării şi, totodată, ar fi păstrat
structurarea clară a Parlamentului în fracţiuni, putere – opoziţie etc. Or, din momentul
când judeţele sunt lichidate şi avem cele 32 de raioane, această modificare devine
imposibilă. S-ar putea de transformat în circumscripţii electorale aparte acelea 6
regiuni de dezvoltare, grupând câteva raioane într-o singură circumscripţie electorală.
Dar, deocamdată, cel puţin, o asemenea soluţie arată prea artificială.
O altă soluţie inteligentă a fost propusă de Igor Boţan, directorul executiv al
Asociaţiei pentru Democraţie Participativă, care încă în toamna anului 2001 a elaborat
un sistem4 electoral original. Acest sistem îmbină avantajele sistemului proporţional
cu cele ale sistemului majoritar. Idea e simplă – teritoriul statului se împarte în
numărul dorit (101) de circumscripţii electorale uninominale, cu un număr
aproximativ egal de alegători. Partidele politice îşi înaintează candidaţii în fiece
circumscripţie electorală, pentru ca în ziua scrutinului alegătorii să aleagă dintre
câţiva candidaţi concreţi, în carne şi oase, propuşi de concurenţii electorali. Voturile
obţinute de către toţi candidaţii din partea fiecărui partid se sumează şi, ca şi în
sistemul proporţional absolut existent, în baza lor se determină numărul de candidaţi
din partea partidului respectiv care, dacă este depăşit pragul electoral, devin deputaţi
în Parlament. Dar, spre deosebire de sistemul electoral existent, când ordinea
candidaţilor pe listă este determinat înainte de alegeri, în cadrul sistemului electoral
inventat de Igor Boţan ordinea candidaţilor pentru a deveni deputaţi se stabileşte în
funcţie de rezultatele obţinute de ei în circumscripţiile în care ei au candidat, fiind
apreciaţi de alegători – cel care obţine cel mai mare număr de voturi în circumscripţia
4
http://www.e-democracy.md/comments/political/20011026/

7
lui electorală trece primul în Parlament, fiind urmat, în ordinea descrescătoare, de
camarazii de partid care s-au ales cu un rezultat mai modest. Ceea ce înseamnă că toţi
candidaţii din partea partidului au şanse aproximativ egale şi nu liderul de partid, ci
alegătorii decid cine va trece în Parlament.
Sistemul electoral inventat de Igor Boţan nu depinde de numărul şi
dimensiunile raioanelor, judeţelor etc. Dar mult mai important este că el obligă
partidele care pretind de a fi puternice să aibă candidaţi competitivi şi organizaţii de
partid reale pe întreg teritoriu al ţării, stabileşte relaţia directă între candidatul concret
şi alegători. Prin urmare, în cazul când s-ar fi introdus acest sistem electoral, ar fi
dispărut motivaţia pentru încercările de reducerea numărului de partide prin
introducerea criteriilor formale de ordin numeric sau teritorial pentru înregistrarea sau
funcţionarea lor. Mai ales că aceste criterii oricum contravin dreptului constituţional
al cetăţenilor la libera asociere. Pe de altă parte, realitatea a demonstrat că, chiar şi cu
resurse financiare modeste, nu e o mare problemă să prezinţi la ministerul justiţiei
listele cu numărul necesar de „suflete moarte”, ceea ce oricum nu rezolvă problema
acoperirii spectrului politic cu partide politice viabile.
Nici acest sistem nu garantează reprezentarea omogenă a întregului teritoriu de
către deputaţii aleşi. Dar, ţinând cont de faptul că raioanele şi UTA Gagauză vor
conţine mai multe circumscripţii electorale, oricum, fie şi-n proporţii diferite, ele
aproape garantat vor avea pe „deputaţii săi” în Parlament. Iar pentru raioanele de est,
unde perspectiva desfăşurării alegerilor pentru Parlamentul Republicii Moldova,
deocamdată, este neclară, se poate de rezervat un număr de locuri (circa 15-17) pentru
desfăşurarea alegerilor după incorporarea acestui teritoriu în spaţiul constituţional al
Republicii Moldova.

Problema perfecţionării statutului autonomiei gagauze poate fi rezolvată şi ea,

cu condiţia că se va da un răspuns clar la întrebarea - da care-i scopul existenţei ei?
Cu toate că autonomiile în baza criteriului etnic sunt depăşite, putem admite ca în
autonomia gagauză, spre deosebire de regiunea Odesa, unde locuiesc aceiaşi gagauzi,
să existe condiţii specifice pentru restabilirea culturii şi limbii lor naţionale. Dar
categoric trebuie excluse situaţiile, când UTA Gagauză ar putea fi utilizată în calitate
de instrument de şantaj al întregii societăţi, când cineva, având 2-3% din alegători în
spate, ar putea pretinde să determine viitorul Republicii Moldova în ansamblu.
Aici se cere de procedat absolut constituţional şi în spirit european – de
constituit un grup de experţi în domeniu, cu participarea reprezentanţilor Adunării
Populare al autonomiei şi deputaţilor din Parlamentul ţării, care va elabora proiectul
de modificare a Legii cu privire la statutul juridic special al autonomiei gagauze.
Pentru ca ulterior, după ce rezultatul activităţii acestui grup, într-un mod deschis şi
democratic va fi discutat în societate, modificările propuse să fie aprobate de
Parlamentul Republicii Moldova. Respectiv – Adunarea Populară de la Comrat va fi
obligată să rectifice prevederile anticonstituţionale din Regulamentul UTA Gagauze şi
să-şi anuleze toate deciziile anticonstituţionale, adoptate până-n prezent. Această idee
a fost propusă încă în 2002, când a apărut conflictul între puterea centrală de la
Chişinău şi administraţia de la Comrat. Cred că e timpul de purces la realizarea ei.
Despre problema denumirii limbii nici nu face de vorbit prea mult. Este clar
că nu denumirea limbii a determinat impasul de şaisprezece ani în soluţionarea
conflictului Transnistrea. Tot aşa cum nici o denumire a limbii nu poate împiedica
reîntregirea ţării, dacă cu adevărat se doreşte consolidarea statalităţii Republicii
Moldova şi nu crearea unui pseudostat de tipul „statului comun”. Mai ales că alături,

8
în Europa, există experienţa aceleiaşi Austrii, Constituţia căreia 5 foarte clar vorbeşte
despre limba germană în calitate de limba oficială a statului austriac, neutru, federal şi
suveran.
Încă în anii 1992-93 în Republica Moldova a fost lansată propunerea ca pentru
elaborarea Constituţiei noului stat să fie convocată Adunarea Constituantă – un organ
reprezentativ special, liber de interese personale, de grup etc. Iar Constituţia elaborată
de Adunarea Constituantă urma să fie aprobată prin referendum. O asemenea
procedură i-ar fi atribuit o maximă legitimitate şi legea supremă a statului ar fi fost
mult mai protejată de intervenţii spontane din partea parlamentarilor. Spre regret, s-a
mers pe altă cale. Ceea ce nu înseamnă că la această idee nu se va reveni, în calitate
de ultimul pas, care ar încununa procesul dificil şi sinuos de edificare a statalităţii
Republicii Moldova, îndeosebi când se va pune problema depăşirii consecinţelor
dezbinării temporare a statului.
Deocamdată, atâta timp cât societatea moldovenească nu prea este preocupată
nici de imperfecţiunile democraţiei autohtone, şi nici de problema reîntregirii ţării, s-
ar putea să ne limităm la unele modificări „din mers” ale Constituţiei, înlăturând, pe
această cale, cele mai evidente piedici în procesul de edificare a statului.
Renumitul om politic din Marea Britanie, Winston Churchill cândva a spus:
“Diferenţa dintre politicieni şi oameni de stat este că politicienii se gândesc la
următoarele alegeri, pe când oamenii de stat – la viitoarele generaţii”. Prin urmare,
între noi moldovenii (în sensul civic şi european al moldovenismului), putem
recunoaşte, că multe din cele întâmplate după proclamarea independenţei s-au datorat
interesului de moment, când mai nimeni nu s-a gândit la perspectiva de existenţă a
statului şi la edificarea mecanismelor unei democraţii funcţionale. Or, până la
alegerile parlamentare, preconizate pentru primăvara anului 2009, mai este ceva timp.
Ceea ce înseamnă că încă mai putem să ne permitem luxul de a acţiona ca oameni de
stat, să facem ceva nu numai de dragul puterii, ci şi pentru consolidarea statului,
cetăţenii căruia ne considerăm.

Chişinău,
26 decembrie 2006

5
http://www.vescc.com/constitution/austria-constitution-eng.html