C4P FORMELE EDUCAŢIEI

Educaţia formală, nonformală, informală

De-a lungul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe educative multiple,
este pusă în diferite situaţii de învăţare. Aceste influenţe educative au ca element comun
contribuţia lor la formarea personalităţii, dar se deosebesc prin faptul că au grade diferite de
organizare, intenţionalitate şi eficienţă. În funcţie de gradul de organizare şi intenţionalitate a
influenţelor educative au fost delimitate trei forme ale educaţiei: educaţia formală, educaţia
nonformală, educaţia informală.

a. Educaţia formală
Termenul „formal” provine din latinescul formalis care înseamnă organizat, oficial.
Educaţia formală include totalitatea acţiunilor pedagogice ce se desfăşoară în cadrul
sistemului de învăţământ, în instituţii de stat şi private (grădiniţă, şcoală, universitate) în mod
sistematic, în funcţie de planuri, programe şi manuale şcolare. Ea este încredinţată cadrelor
didactice care asigură dirijarea conştientă a procesului de predare-învăţare-evaluare şi crează
condiţii prielnice pentru obţinerea succesului la învăţătură de către un număr cât mai mare de
elevi. Pregătirea educaţională de acest gen este realizată într-o manieră eşalonată şi dozată în
funcţie de potenţialul celor cu care se lucrează.
Educaţia formală reprezintă o introducere în sfera culturii, iar conţinuturile acesteia au un
caracter obligatoriu. Evaluarea vizează nivelul performanţelor înscrise în programa fiecărei
discipline.
Acţiunile educaţionale care îmbracă această formă sunt orientate social, răspunzând unei
comenzi impuse de nevoile prezente şi, mai cu seamă, de perspectivă ale societăţii.

b. Educaţia nonformală
Termenul „nonformal” provine şi el din latină, de la nonformalis care are sensul „în afara
unor forme special/oficial organizate”. Educaţia nonformală este complementară în raport cu
educaţia formală şi se desfăşoară tot în cadru instituţionalizat:
 în instituţii ale sistemului de învăţământ (unităţi şcolare, cluburi şi palate ale elevilor,
tabere şcolare);
 în instituţii din afara sistemului de învăţământ (case de cultură, teatre, cluburi, cămine
culturale, biblioteci publice, muzee, asociaţii sportive etc).
Acţiunile educative din acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate, venind în
întâmpinarea intereselor variate şi individuale ale educabililor. Educaţia nonformală se
realizează prin două tipuri de activităţi:
 activităţi în afara clasei (cercuri pe discipline de învăţământ; ansambluri sportive,
artistice, culturale; competiţii, concursuri, olimpiade, sesiuni de comunicări
ştiinţifice);
 activităţi în afara şcolii:
- activităţi pentru valorificarea timpului liber: excursii, vizite, tabere, cluburi,
activităţi în universităţi/şcoli populare, vizionări de spectacole şi expoziţii;
 - activităţi organizate în mediul socioprofesional: se adresează mai mult adulţilor
prin programe de calificare, perfecţionare, conversie şi reconversie
profesională.
Educaţia nonformală are o serie de trăsături specifice:
 are un caracter opţional (răspunde mai bine intereselor elevilor);
 proiectarea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor nonformale se realizează cu
implicarea elevilor;
 conţinuturile sunt extrem de variate, flexibile şi diferenţiate;
 permite lucrul în echipă;
 educatorii sunt animatori sau moderatori (participanţii la activităţi au un grad
crescut de libertate);
 evaluarea nu se face prin note sau calificative are accente stimulative.

c. Educaţia informală
În limba latina, informis, informalis înseamnă spontan, neaşteptat. Spontanul şi
neaşteptatul sunt caracteristici ale educaţiei informale deoarece aceasta nu este realizată
intenţionat şi nici prelucrată din punct de vedere pedagogic. Educaţia informală cuprinde
totalitatea influenţelor pe care individual le resimte de-a lungul vieţii din partea familiei, a
grupului de prieteni, a străzii, a mass-media etc. în mod spontan şi continuu. Achiziţiile sunt
dobândite în manieră întâmplătoare, în ocazii numeroase şi variate. Educaţia informală
depăşeşte ca durată, conţinut şi modalităţi de abordare educaţia formală. Este un proces prin
care se acumulează cunoştinţe, se formează capacităţi şi comportamente a căror calitate este
determinată de tipurile de valori, activităţi sau preocupări ale mediului în care educatul îşi
duce existenţa dar şi de propriile lui aspiraţii.
În afara şcolii elevii trăiesc experienţe diferite care pot fi în acord sau în dezacord cu ceea
ce se întâmplă în şcoală. Se impune ca şcoala să aibă o deschidere mai mare faţă de educaţia
informală întrucât între ele se înregistrează decalaje şi lipsă de comunicare.
Important este să se reducă decalajele dintre educaţie şi media. Teoreticienii din sfera
educaţiei critică deseori media, în special televiziunea, pentru faptul că impune un standard
cultural scăzut, reducând timpul alocat lecturii, impunând spectatorilor scene de violenţă şi, în
general, manipulând trăirile afective. La rândul lor, susţinătorii mass-media acuză şcolile de
conservatorism, de folosirea unor metode depăşite care diminuează interesul elevilor pentru
studiu. De aceea, cadrele didactice trebuie să dezvolte la copii capacitatea de a aborda critic
televiziunea, ceea ce le va permite să o folosească drept ghid în completarea educaţiei lor,
selectând şi ordonând, în funcţie de importanţă, volumul de informaţii.
Cele trei forme ale educaţiei interacţionează reciproc, efectele fiecăreia dintre ele
repercutându-se asupra celorlalte. Interacţiunea celor trei forme ale educaţiei trebuie să aibă
un sens convergent (formarea personalităţii umane în concordanţă cu cerinţele idealului
educational), dar sunt posibile şi divergenţe.