Herodot, Istorii, „Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori.

Geţii,
care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei
mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se
duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi
întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate
nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe,
iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i
vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul
le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina
pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre
care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al
lor”,
Iordanes, Getica, XI, 69-70
(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a
învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte
popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc
al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec
în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc.
Iordanes, Getica – “… ce mare plăcere, ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când
mai aveau puţin răgaz de războaie.Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile
ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui
şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea
occidentală…”

Poetul roman Ovidius (43 î. Hr. - 17, d. Hr.) a fost exilat la Tomis în anul 8 d. Hr., unde a rămas un deceniu, până
la moarte, iar în operele sale Tristia, Ibis şi Pont a prezentat, în nuanţe sumbre, viaţa şi obiceiurile poporului din
Dobrogea de astăzi. „Ţărmul stâng este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome: omorul, măcelurile şi
războaiele sînt veşnice aici. Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Roma, şi nu
se tem de armele soldatului ausonic. Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi şi caii lor în stare să
suporte curse oricît de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea şi faptul că duşmanul care i-ar
urmări nu va găsi apă”, scria poetul roman, în volumul Scrisori din Pont. „Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea
mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”, îi descria Ovidius pe geţi.
Scriitorul latin relata despre iernile geroase de la malul mării şi despre cum le făceau faţă băştinaşii. „Ei se apără
împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi, iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr
lung”, scria poetul Ovidius. „Iată a şasea iarnă care trece şi pe care trebuie s-o petrec pe ţărmul cimmerian, între
geţii îmbrăcaţi în piei de animale. Deşi barbarii rătăcesc mai liberi în ţinutul din dreapta, nu lasă totuşi nici
ţărmul acesta în siguranţă. Aici ogoarele sînt fără arbori, aici săgeţile sînt unse cu otravă”, relata Ovidiu, în
volumul Tristele. Cu timpul, poetul provenit din aristocraţia romană s-a obişnuit cu băştinaşii. „Ah! Mi-e ruşine:
am scris o cărţulie în limba getică, în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre. Le-au
plăcut - felicită-mă - şi am început să am faima de poet printre neomenoşii geţi barbari”, arăta Ovidius, într-un
alt fragment din Scrisori din Pont.

Strabon, Geografia – “Prin ţara lor curge râul Marisosm ce se varsă în Dunare. Ei (romanii) numeau Danubius
partea superioara a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte.Ţinuturile de aici se afla, în cea mai mare
parte, în stăpanirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont – de-a lungul căreia traiesc geţii – ei o
numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă cu geţii”.
Strabon despre Zamolxis. „Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins
de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-
ar fi dus până acolo. Intorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor -
întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la
domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi, s-ar fi făcut preot al zeului cel mai
slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el şi
unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele
lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui
credeau că dă poruncile sfătuit de zei” Strabon, Geografia, VII, 3, 11
„Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmpările din vremea noastră sunt următoarele:Boerebistas,
bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a
îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare faţă de porunci, aşa în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie
şi a susus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine;ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani, pentru că
trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii care se amestecaseră cu ilirii i-a
pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci i-a nimicit cu desăvârşire.
Pentru a-şi convinge poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin
Egipt, învăţând acolo semne de proprocire mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva
timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba despre Zamolxis. Ca dovadă de cât îl
ascultau (geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat convinşi să-şi stârpească viile şi să-şi ducă viaţa fără vin. Cât despre
Burebista, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi, înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva
lui. Cei ce i-au urmat, au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi. Acum de curând, când Caesar
Augustus şi-a trimis armata împotriva lor, această putere (întindere) era împărţită în cinci părţi, însă atunci era
în patru, căci asemenea împărţiri sunt vremelnice, schimbându-se după o împrejurare sau alta.”
„...O parte din teritoriul amintit dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boii şi
tauriscii – semninţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros(Geografia, VII, 5, 2)
Zoe Petre 2004. Practica Nemuririi:o lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi. Iaşi:Polirom
„Putem vorbi de un grup etnic unitar în bazinul carpatic pe baza dovezilor arheologice? Când strângem la un loc
dovezile funerare din secolele II î.e.n. – I e.n. din bazinul carpatic, obținem aproximativ 360 de indivizi.
Comparând modul în care corpul a fost tratat, locul acestor descoperiri funerare și obiectele depuse alături de
corp observăm că mormintele pot fi împărțite, în mare, în două grupări clar diferențiate. Una dintre ele este
situată, cu predilecție, în vestul, sau sud-vestul bazinului carpatic, urmând, în mare, linia Oltului, iar cealaltă se
află la est de același râu. În unele areale, în special pe valea Mureșului, în sud-vestul Transilvaniei, morminte din
cele două grupări pot fi întâlnite în relativă apropiere unul de altul, dar acest lucru pare mai degrabă a fi o
excepție. Diferențele dintre cele două grupări sunt majore, atât din punct de vedere al ritului funerar, cât și în
ceea ce privește obiectele depuse alături de corp. Spre exemplu, în gruparea vestică, incinerația este ritul
dominant, în timp ce, în cea estică, inhumația este folosită, cu puține excepții, în mod exclusiv. De asemenea, în
gruparea vestică, armele ocupă un rol central în inventarul funerar, dar în cea estică ele sunt practic absente. Nu
în ultimul rând, elementele de port și bijuteriile depuse în mormintele aparținând celor două grupări sunt
aproape în totalitate diferite. Când interpretăm aceste rezultate în lumina cunoștințelor precedente despre
bazinul carpatic la sfârșitul epocii fierului obținem o imagine cel puțin interesantă. Este posibil că, acum două
mii de ani, pe teritoriul României nu aveam un grup etnic unitar, ci mai degrabă două populații aflate într-un
raport de complementaritate. Dar aceasta nu era o relație pe picior de egalitate, ci una profund dominată de
una dintre parți, de războinicii din vest. Sunt și alte câteva elemente care susțin un astfel de scenariu. Poate cel
mai elocvent este reforma religioasă, făcută de Deceneu și Burebista, cândva în prima jumătate a secolului I
î.e.n. Această reformă este paralelă cu extinderea masivă a teritoriului controlat de războinicii din grupul
cultural vestic. Reforma vine cu noi tipuri de temple, care adesea par să fie în strânsă legătură cu elemente de
tip militar. Conform lui Strabon (Geografia, VII.3.11), un alt factor important al noii credințe pare să fi fost
supunerea față de conducători. De asemenea, dacă ne putem baza pe informațiile primite de la Iordanes
(Getica, XI.71-72), Deceneu ar fi împărțit societatea în două. Pe de o parte, grosul populației, iar pe de cealaltă
parte, nobili, conducătorii și preoții. Religia a fost una dintre uneltele folosite de noile căpetenii pentru a
menține controlul asupra populației, care probabil împărtășea credințe diferite, de unde nevoia unei reforme.
Noua religie legitima controlul unei elite războinice, în mare parte străină, asupra vastului areal stăpânit de ei. În
acest fel înțelegem de ce, după cucerirea romană, templele similare celor de la Sarmizegetusa Regia dispar cu
rapiditate nu numai din regiunile controlate de administrația și armata romană, ci și din zonele situate mult în
afara stăpânirii romane. Odată ce centrul de putere din Munții Orăștiei dispare, nu mai exista fundamentul
militar și ideologic necesar pentru a susține existența templelor și a practicilor religioase afiliate lor.Diviziunea
spațiului carpatic, într-o arie estică și una vestică, este consemnată și în sursele scrise, din nou la Strabon
(Geografia, VII.3.12). Acesta menționează că din timpuri vechi teritoriul a fost împărțit într-o regiune vestică,
locuită de daci, și una estică, locuită de geți. Nu putem trage de aici imediat concluzia că cele două grupuri
culturale identificate prin analiza practicilor funerare corespund într-adevăr dacilor, în vest, și geților, în est. Însă
cele doua elemente par să coroboreze destul de bine.
„Geţii sugrumă pe cei mai frumoşi şi mai buni dintre ei şi îi fac astfel nemuritori, după părerea lor”, informa
istoricul Eneas din Gaza. Şi prizonierii de război erau sacrificaţi, pentru a face pe plac zeilor. „Pe acest Marte,
goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec, căci victimele lui au fost prizonierii ucişi, socotind că şeful
războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sînge omenesc”, scria Iordanes, în Getica.

Viciul beţiei, retezat de Burebista: Unii autori antici au susţinut că triburile tracice care au trăit şi pe actualul
teritoriu al ţării aveau viciul beţiei, vinul fiind una dintre mărfurile cele mai căutate de daci, în schimburile
comerciale pe care le făceau cu grecii. „Tracii beau vin neamestecat deloc şi îl împrăştie pe hainele lor, atât
femeile cât şi bărbaţii şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de
fericire”, afirma filosoful antic Platon. Regele Burebista a fost cel care i-a înălţat pe geţi, obligându-i să sea
abţină de la plăcerea vinului, afirma istoricul Strabon, în Geografia. Burebista a sfârşit ucis în urma unui
complot. „Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din
fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluieşte sub
cele şapte stele”, relata şi poetul latin Vergilius. Potrivit lui Mircea Eliade, dacii şi sciţii, precum şi alte triburi
tracice, cunoşteau mijlocul de a ajunge la extaz prin fumul de cânepă. Autorii antici susţineau că tracii, în timpul
ospeţelor, aruncau în foc seminţe al căror miros provoacă o veselie asemănătoare cu beţia, potrivit istoricului
Ion Horaţiu Crişan.

Heraclid din Pont, un filosof care a trăit în secolul IV-lea î. Hr., era uimit de modul în care femeile erau tratate.
„Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au şi 30 de soţii. Ei le folosesc ca pe nişte sclave. Au
legături trupeşti cu numeroase femei şi se unesc cu ele pe rând. Femeia spală şi serveşte pe bărbatul cu care a
trăit. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pământ. La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite,
întocmai ca şi celalelte lucruri”, informa Heraclid din Pont, potrivit autorilor volumului „Izvoare privind istoria
României” (Editura Academiei R.P.R. - 1964). Despre agatârşi, populaţie care a trăit în Transilvania, în urmă cu
două milenii şi jumătate, Herodot afirma că „au în devălmăşie neveste, ca să fie fraţi cu toţii şi, înrudindu-se, să
nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrăjmăşie”. Romanii nu aveau încredere în ei Geţii din vremea istoricului
Herodot „erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, însă urmaşii lor de peste secole erau priviţi cu
neîncredere de romani. Decebal era considerat cel mai viclean dintre duşmanii Romei şi şi-a dovedit însuşirea în
timpul războaielor daco-romane. După ce armata împăratului Traian a ocupat mai multe cetăţi dacice, Decebal a
solicitat din oprirea războiului, acceptând condiţiile drastice impuse de romani. „Merse la Traian, căzu la pământ
spre a i se închina şi azvîrli armele”, informa autorul latin Dio Cassius. Condiţiile de pace încheiate nu au fost
respectate însă de Decebal. „Dar când i s-a anunţat că Decebal în multe privinţe nu respectă tratatul, ci îşi
pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu
se înţelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un ţinut, senatul decretă că Decebal este din nou vrăjmaş, iar Traian
însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou cu război împotriva aceluia”, informa Dio Cassius.
Regele dac a plănuit asasinarea lui Traian. „Prin forţă Decebal n-a izbutit. Dar era cît pe aci să-l ucidă pe Traian
prin vicleşug, întinzându-i o cursă”, informa autorul latin

„Decebal, regele dacilor, era priceput în ale războaielor şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se
retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu
bine dintr-o înfrângere: pentru cari lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut”, relata Dio Cassius, în
Istorii,