Sistemul de asigurari sociale de sanatate din Romania

Odată cu dezvoltarea capitalismului în România şi creşterea din punct de vedere numeric

a proletariatului, s-au acutizat şi revendicările sociale şi economice, între care asigurarea socială
a muncitorilor a ocupat o poziţie prioritară.
Drepturile de asigurări sociale ale muncitorilor au fost, într-o primă fază acordate prin statutele
muncitoreşti sub formă de sprijin mutual între aceştia.
Treptat, s-a conturat ideea instituţionalizării acestor drepturi prin intermediul legilor care
trebuiau să garanteze drepturile de asigurări sociale
Pana la aparitia Legii asigurarilor sociale de sanatate nr. 145/1997, sistemul de ocrotire a
sanatatii a fost coordonat in mod centralizat de catre Ministerul Sanatatii prin cele 41 de directii
sanitare judetene si directia sanitara a municipiului Bucuresti, constituit dintr-o retea de spitale,
policlinici, dispensare si alte unitati sanitare. In plus, existau si un numar de spitale, institute si
centre nationale de inalta specializare direct subordonate Ministerului Sanatatii, precum si retele
medicale paralele, in subordinea Ministerului Transporturilor, Ministerului Apararii Nationale,
Ministerului de Interne, Ministerului Muncii si Protectiei Sociale si Serviciului Roman de
Informatii, care furnizau servicii medicale si raspundeau de ocrotirea sanatatii pentru o anumita
categorie de populatie.

In perioada 1990 - 1998, s-a utilizat un sistem dualist de tipul finantare de la bugetul de
stat / finantare complementara – fond special de sanatate (Ordonanta Guvernului nr. 22/1992),
precum si finantare externa – imprumuturi de la Banca Mondiala (Legea nr. 79/1991), fonduri
Phare si donatii.
Inceputul reformei sanitare a presupus reorganizarea serviciilor de sanatate si a sistemului
de finantare a serviciilor de sanatate.
Principiile de organizare ale sistemului sanitar s-au imbunatatit simtitor prin acces gratuit
la serviciile medicale, asistenta medicala cu plata, acoperire nationala, transferul
responsabilitatilor – DSJ, CMR, alegerea libera a medicului, aparitia notiunii de «medic de
familie» si aparitia sectorului privat.
In iulie 1997, a fost adoptata de Parlamentul Romaniei si promulgata de Presedintele tarii
Legea Asigurarilor Sociale de Sanatate – Legea nr. 145/1997. Aceasta a urmarit modelul de
asigurari tip Bismark, cu asigurare de sanatate obligatorie, bazat pe principiul solidaritatii si
functionand in cadrul unui sistem descentralizat. Ea a intrat in vigoare, cu toate prevederile,
incepand cu 1 ianuarie 1999 dar a existat o perioada de tranzitie in anul 1998 in care Directiile
Sanitare Judetene si Ministerul Sanatatii au administrat fondurile de asigurare. In consecinta, de
la 1 ianuarie 1999, conform legii au functionat si casele de asigurari ca institutii publice
autonome, conduse de reprezentantii asiguratilor si patronatului prin consiliile de administratie,
deci si Casa Nationala de Asigurari de Sanatate.
 Legea nr. 145/2002 a asigurarilor sociale de sanatate, primul act normativ care a introdus
principiile asigurarilor sociale de sanatate, a venit cu caracteristici noi si democrate (cuprindere
obligatorie a populatiei intr-un sistem unitar de protectie sociala, alegerea libera a medicului,
unitatii sanitare si a casei de asigurari de sanatate, acordare pachet definit de servicii medicale –
reglementate prin Contractul-cadru, finantare prin contributii si subventii de stat, echilibru
financiar, functionare descentralizata, solidaritate si subsidiaritate in colectarea si utilizarea
fondurilor, echitate, accesibilitat in acordarea serviciilor medicale).
Din punct de vedere administrativ, “asigurarile de sanatate se organizeaza prin CNAS,
prin casele de asigurari de sanatate judetene si a municipiului Bucuresti si prin oficii teritoriale”
(art. 63 – Legea nr. 145/1997) iar organele de conducere au fost stabilite ca fiind pentru CNAS,
adunarea generala a reprezentantilor si consiliul de administratie, ales de adunarea generala a
reprezentantilor, care avea un presedinte si un vicepresedinte, alesi dintre membrii acestuia (art.
66) si pentru CJAS: adunarea reprezentantilor si consiliul de administratie (art. 71).
Casele de asigurari sociale de sanatate trebuiau sa aiba, potrivit Legii nr. 145/1997,
organe proprii de conducere alese prin vot secret pe o perioada de 5 ani si cuprindeau
reprezentanti ai asiguratilor si ai patronatului. Asiguratii si angajatorii isi alegeau cate 2
reprezentanti pentru fiecare 10.000 de asigurati, pe grupe reprezentative pentru: salariati, liber
profesionisti, agricultori, pensionari, someri, elevi si studenti si pentru personalul casnic. Legea
mai prevedea desfasurarea alegerilor pentru adunarea generala a reprezentantilor intr-un
regulament electoral elaborat de catre comisia electorala centrala iar la nivelul judetului si al
municipiului Bucuresti, in baza regulamentului electoral, urmau sa functioneze comisii electorale
judetene si, respectiv, a municipiului Bucuresti, aprobate, in componenta similara, de catre
comisia electorala centrala (art. 75 si art. 76).
Incepand cu anul 2006 sistemul de asigurari de sanatate se pregateste pentru schimbari
substantiale, prin aprobarea de catre Parlamentul Romaniei a pachetului de legi privind reforma
in domeniul sanitar, Legea nr. 95/2006. Această lege, prin Titlul VII – intitulat “Asigurările
Sociale de Sănătate” a redefinit întregul sistem de asigurări sociale de sănătate.
Din punct de vedere organizatoric, ordonanta impune, pentru functionarea actualelor
structuri CNAS si CAS, mai multa flexibilitate si dinamism, conferindu-le atributii clare care sa
asigure atat logistica functionarii unitare si coordonate a sistemului asigurarilor sociale de
sanatate prin colectarea si folosirea eficienta a fondurilor, cat si mijloace adecvate pentru
reprezentarea, informarea si sustinerea intereselor asiguratilor.
Conform organigramei CNAS (departamente, servicii si birouri), structura organizatorica
constituie premisa necesara in asigurarea functionarii normale a compartimentelor de munca, in
repartizarea precisa a responsabilitatilor, in stabilirea riguroasa a dependentelor ierarhice, a
unitatii dintre responsabilitatea unei functii si puterea de decizie, in asigurarea unor legaturi clare
in interiorul institutiei.
La data de 30.04.2006, CNAS are prevazute un numar de 300 posturi, din care 39 de conducere
si 261 de executie.
În anul 2006, intrarea în vigoare a Legii nr. 95, a însemnat un cadru unitar de reglementare a
întregului sector de sănătate din România. Acest act normativ, cu modificările şi completările
ulterioare, a rămas până astăzi baza legislativă atât a sistemului de asigurări sociale de sănătate
cât şi a întregului sistem sanitar.

Din punctul de vedere al organelor de conducere, Legii nr. 95/2006 stabileste:

Organele de conducere ale CNAS sunt:

a) adunarea reprezentantilor;
b) consiliul de administratie;
c) presedintele
d) comitetul director;
e) 1 vicepresedinte
f) directorul general.

Organele de conducere CJAS:

- Consiliul de administratie: - 9 membri;
- Presedintele – Director general, numit pe baza de concurs, prin decizie a presedintelui CNAS
pentru un mandat de 4 ani si cu calitate de ordonator de credite.
Activitatea Casei Nationale de Asigurari de Sanatate presupune indeplinirea anumitor functii.
Acestea presupun administrarea fondurilor colectate precum si finantarea serviciilor medicale
necesare asiguratilor.
In noul cadru, furnizarea serviciilor medicale se face in functie de cerere si oferta, fapt ce
conduce la eliminarea risipei si la rationalizarea cheltuielilor.
Relatiile dintre medici si casele de asigurari se desfasoara in baza unui Contract-cadru in
care sunt specificate criteriile cantitative si calitative de evaluare a activitatii medicale, in functie
de care se realizeaza plata medicilor pentru serviciile furnizate. CNAS are rolul de a urmari
respectarea cadrului legal si aplicarea lui intr-un mod unitar, la nivelul intregii tari. Totusi, in
baza principiului descentralizarii, casele judetene de asigurari de sanatate se bucura de
autonomie in rezolvarea si controlul aspectelor specifice ce se regasesc la nivel local. In acest
sens, au loc intalniri frecvente intre membrii CNAS si reprezentantii locali pentru integrarea
acestor aspecte locale intr-un cadru general si unitar.
Deşi finanţarea publică a sectorului sanitar prin asigurări sociale de sănătate întâmpină
dificultăţi în anumite perioade (ex. perioade cu rate crescute ale şomajului, când numărul
contribuabililor este redus, etc.) necesitând intervenţie de la bugetul statului, cu toate
alternativele de finanţare existente, necesitatea existenţei unui sistem public de servicii medicale
în România nu poate fi, cel puţin deocamdata, pusă la îndoială. Iar contribuţia fiecărei persoane
active – direct şi prin intermediul angajatorului - la formarea fondului de asigurări sociale de
sănătate este obligatorie.
Un studiu recent al Băncii Mondiale a arătat că trei din cinci români oferă doctorilor din sistemul
public bani pentru a beneficia de un serviciu medical mai bun. Concluzia studiului a fost că
atitudinea de a oferi “atenţii” medicului este normală, din punctul de vedere al românilor.
Dezvoltarea sistemului privat de sănătate ar putea reprezenta un mijloc prin care oamenii îşi vor
putea schimba mentalitatea. Sectorul privat al asigurărilor de sănătate românesc este însă aproape
inexistent. Pâna acum, doar câteva companii de asigurări s-au încumetat să ofere românilor poliţe
care garantează un tratament uman în spitale, fără a fi cumpărat cu diverse ‘atenţii’. În prezent,
numărul celor care şi-au făcut asigurări private de sănătate este destul de redus, de numai câteva
zeci de mii la nivel naţional. Pe lângă aceştia, mai există o categorie, ceva mai extinsă, a celor
care au abonamente de sănătate (380.000 persoane în 2009). Totuşi, potenţialul de creştere al
pieţei este uriaş.