Tema 4.

Dezvoltare durabilă – delimitări conceptuale

1. Dezvoltarea durabilă – evoluţia conceptului

2. Dimensiuni ale dezvoltării durabile
3. Dimensiunea economică a dezvoltării durabile
4. Obiective ale dezvoltării durabile
5. Economia verde
6. Argumente critice privind conceptul de dezvoltare durabilă

1. Dezvoltarea durabilă – evoluţia conceptului

Ce este dezvoltarea durabilă?

Definiţia propusă de Comisia Brundtland (1987) : “Dezvoltarea durabilă este acel tip
de dezvoltare care permite satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile lor nevoi”

De multe ori, în literatură și în diversele publicații se întâlnește termenul sustenabil,

ca și sinonim pentru durabil.
Conform DEX întâlnim următoarele definiții:
• SUSTENABILITATE (engl. sustainable): Calitate a unei activități antropice
de a se desfășura fără a epuiza resursele disponibile și fără a distruge mediul,
deci fără a compromite posibilitățile de satisfacere a nevoilor generațiilor
următoare.
• DURABILITATE: 1. Calitatea a ceea ce este durabil; trăinicie, rezistență;
viabilitate. 2. Perioadă cât un bun poate fi utilizat. 3. rezistență, soliditate,
tărie, trăinicie.
Când se referă la dezvoltarea economică de ansamblu a unei țări sau regiuni, este de
obicei preferat termenul dezvoltare durabilă.

Conceptul de „dezvoltare durabilă” este relativ recent

1972 – Conferinţa ONU cu privire la mediul natural de la Stockholm a evidenţiat

necesitatea reconcilierii dintre mediu şi dezvoltarea economică
1987 - Termenul de “dezvoltare durabilă” a fost introdus în limbajul curent de
Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării în raportul Comisiei Brundtland
Viitorul Nostru Comun
1992 - Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea de la Rio de Janeiro
a elaborat o declaraţie ce cuprinde 27 de principii privind susţinerea dezvoltării
durabile. Summit-ul a adoptat şi un plan de acţiune, Agenda 21, şi a recomandat ca
toate ţările să elaboreze strategii naţionale de dezvoltare durabilă.
1992 – Uniunea Europeană a adoptat al V-lea Program de acţiune privind mediul,
numit “Towards Sustainability”
1999 – Tratatul de la Amsterdam include Art.2, care prevede că dezvoltarea durabilă
este unul dintre obiectivele principale ale Uniunii Europene

1
2001 – Consiliul European de la Götheborg a adoptat Strategia de Dezvoltare
Durabilă
2002 - Conferinţa ONU de la Johannesburg a analizat progresele realizate în domeniul
dezvoltării durabile la nivel mondial în perioada ce a urmat Conferinţei de la Rio de
Janeiro
2012- Conferinta ONU pentru dezvoltare durabilă de la Rio de Janeiro, numită
Summit-ul Pământului Rio 20+ din iunie 2012

Puncte de vedere privind dezvoltarea durabilă

Operaţionalizarea termenului de dezvoltare durabilă presupune un efort de
integrare a trei puncte de vedere:
• cel al ecologiştilor, care pun accentul pe păstrarea integrităţii subsistemelor
ecologice
• cel al economiştilor, care caută metode de maximizare a bunăstării în condiţiile
impuse de stocul de capital existent şi de tehnologiile disponibile
• cel al sociologilor, care accentuează că actorii cheie sunt fiinţele umane, ale căror
modele de organizare socială sunt decisive pentru dezvoltarea durabilă.

Dimensiunea ecologică a dezvoltării durabile

• Se defineşte prin menţinerea funcţiilor de bază ale mediului:
- asigurarea resurselor pentru activitatea umană
- absorbţia deşeurilor rezultate de la activităţile umane
- asigurarea unor servicii de către mediu (stabilitatea climatului,
protecţia împotriva radiaţiilor ultraviolete, frumuseţea naturii sălbatice
etc.).

Dimensiunea economică a dezvoltării durabile

• Scopul dezvoltării este de a maximiza bunăstarea în urma activităţilor economice,
concomitent cu menţinerea sau creşterea în timp a stocului de active (pentru a
asigura sustenabilitatea venitului şi echitatea intra-generaţională), de a furniza
siguranţa satisfacerii nevoilor de bază şi de a proteja săracii (pentru a susţine
echitatea inter-generaţională).

Dimensiunea socială a dezvoltării durabile

• Se referă la capacitatea societăţii de a menţine mijloacele necesare pentru crearea
şi reproducerea avuţiei.
- Această capacitate este condiţionată de un nivel ridicat de integrare socială
şi coeziune; atitudinea oamenilor este decisivă pentru capacitatea lor de a
participa la o acţiune colectivă;
- Presupune echitate intra-generaţională (eradicarea sărăciei) şi inter-
generaţională (implică drepturile generaţiilor viitoare).

2
3. Dimensiunea economică a dezvoltării durabile

• Potrivit definiţiei general acceptate, capitalul unei economii este stocul de bunuri
ce au capacitatea de a produce alte bunuri în viitor. Dar, privind capitalul în sens
larg, se definesc mai multe tipuri de capital (active):

Capitalul produs: capital produs de om sub forma bunurilor materiale, în special

cele utilizate în producţie (maşini, echipamente, construcţii, infrastructură fizică);

Capitalul natural: resurse naturale, care generează fluxuri de bunuri utile,
regenerabile sau neregenerabile, precum şi servicii, dintre care numai o parte pot
fi destinate pieţei (solul, mineralele, pădurile, atmosfera, apa etc.).

Capitalul uman: stocul de cunoştinţe şi abilităţi, la care se adaugă efecte ale
educaţiei şi asigurării sănătăţii

Capitalul social/organizaţional: încredere interpersonală şi reţele care să
faciliteze cooperarea între grupuri care cred în valori comune;

Capitalul de cunoaştere: stocul de „cunoştinţe codificate”, care pot fi transferate
în timp şi spaţiu.

• Dezvoltarea durabilă presupune menţinerea bunăstării economice pe o perioadă

infinită în viitor. Pentru ca bunăstarea economică să nu se reducă, este necesară
menţinerea capitalului total (format din toate componentele sale), care generează
această bunăstare.

• Menţinerea stocului de capital presupune posibilitatea de a substitui o formă de

capital cu alta, în primul rând substituirea resurselor naturale cu bunuri produse de
om.

Fig.1: Modificarea structurii stocului total de capital

Natural Reproductibil Total Natural Reproductibil Total

Perioada 1 Perioada 2

3
Turner1 identifică patru tipuri de sustenabilitate, de la cea mai slabă, care presupune
substituibilitate completă, până la cea mai puternică, ce nu permite substituţia, deci
capitalul natural trebuie conservat în întregime. Turner defineşte unele categorii
intermediare:
• Sustenabilitate slabă a mediului, care derivă din percepţia că bunăstarea nu
este în mod normal dependentă de o anumită formă specifică de capital şi
poate fi menţinută prin substituirea capitalului natural cu capital produs, cu
unele excepţii.
• Sustenabilitate tare, care derivă din percepţia că substituibilitatea
capitalului natural cu cel produs este limitată foarte serios de către
caracteristici de mediu, cum sunt ireversibilitatea, incertitudinea şi
existenţa unor componente “critice” ale capitalului natural, care au o
contribuţie unică la bunăstare.

Ipoteza care stă la baza sustenabilităţii slabe este aceea că nu există o deosebire
esenţială între diferite forme de capital şi respectiv între diferite tipuri de bunăstare pe
care o generează. Această premiză permite, cel puţin teoretic, ca toate tipurile de
capital şi serviciile şi bunăstarea generate de acestea să fie exprimate în unităţi
monetare.

În practică pot fi dificultăţi deosebite în realizarea monetizării şi agregării diferitelor

mărimi, dar poziţia teoretică este clară şi în acest sens au fost făcute eforturi deosebite
pentru operaţionalizare. Dar cifrele care rezultă din aceste eforturi pot doar să arate în
ce măsură s-a atins sustenabilitatea, respectiv în ce măsură s-a menţinut bunăstarea
generală. Aceste cifre nu pot însă să spună dacă ipoteza capitalurilor comensurabile şi
substituibile a fost corect formulată.

Această abordare a apărut în anii ´70 şi a constituit o extensie a teoriei neoclasice.

Principala inovaţie în această literatură a fost de a introduce capitalul natural în
modelele de creştere şi de a specifica legile de evoluţie a acestui factor, de exemplu
prin modelarea comportamentului în extracţia resurselor minerale epuizabile. Această
literatură s-a dezvoltat după şocul petrolier.

Elementele capitalului natural, ce sunt esenţiale pentru viaţă, sunt apa, aerul,
mineralele, energia, spaţiul şi materialul genetic, la care s-ar putea adăuga stratul de
ozon stratosferic şi interacţiunile dintre aceste elemente care susţin ecosistemele şi
biosfera. Un anumit grad de substituire a acestor elemente esenţiale şi capitalul produs
poate fi imaginată, dar este puţin probabilă în stadiul actual de dezvoltare tehnologică.
Dacă dezvoltarea noastră actuală este nesustenabilă, acest lucru se datorează
consumului unor componente critice, non-substituibile, a bazei capitalului. Capitalul
natural critic poate fi definit ca fiind acel capital natural cu funcţii de mediu
importante şi care nu poate fi substituit în exercitarea acestor funcţii cu capital produs.

1
Turner, R.K (ed.) – Sustainable Environmantal Economics and Management: Priciples and Practice,
Belhaven Press, New York, London, 1993, pg.9-15

4
4.Obiectivele fundamentale ale dezvoltării durabile

1.Componenta de mediu /ecologică

Constă în trei aspecte majore ale politicii de mediu normative:
Obiective:
- conservarea naturii (biodiversităţii)
- protecţia mediului
- atingerea şi menţinerea echilibrului ecologic.

2. Componenta economică
Constă în elemente cheie în acord cu definiţia Brundtland ce presupune un alt mod
„calitativ” diferit de a realiza dezvoltarea economică.
Obiective:
- producţia sustenabilă prin creşterea „eco-eficienţei”
- consumul sustenabil prin schimbarea stilului de viaţă.

3. Componenta socială (echitate/sărăcie)

Constă în patru tipuri de distribuţie a şanselor individuale de a satisface „nevoile de
bază” definite obiectiv:
Obiective:
- echitate socială naţională
- echitate inter-generaţională naţională
- echitate socială globală
- echitate inter-generaţională globală

5. Economia verde

Conferinta ONU pentru dezvoltare durabilă de la Rio de Janeiro, numită Summit-ul

Pământului Rio 20+ din iunie 2012 asociază conceptul de “dezvoltare durabilă” cu cel
de “economie verde”.

Conferința ONU 2012 pentru Dezvoltare Durabilă abordează două teme principale2:
• Economia Verde în contextul dezvoltării durabile și al eradicării sărăciei și
• Cadrul instituțional pentru dezvoltare durabilă.
Scopul acesteia este de a pune în evidență importanța tranziției către o economie
verde prin care să se construiască bazele unei noi forme de dezvoltare.

Conceptul de Economie verde a atras atenţia mai recent, dar politicile privind
economia verde se analizează deja de câteva decenii, mai ales în domeniul ştiinţific
“Economia mediului”.

Nu există o definiţie a Economiei verzi agreată la nivel internaţional. Au fost

identificate cel puţin opt definiţii în publicaţiile recente3.

2
Final Report of the UN Conference on Sustainable Development, Rio de Janeiro, Brazilia, 20/22 iunie
2012, http://www.uncsd2012.org/
3
A Guidebook to the Green Economy, Issue 1: Green Economy, Green Growth and Low Carbon
Development – history, definitions and guide to recent publications, UN Division for Sustainable
Development, http://www.uncsd2012.org/publicationsgreeneconomy.html

5
Definiţia UNEP (United Nations Environment Programme):
“Economia verde este economia care conduce la creşterea nivelului bunăstării umane
şi a echităţii sociale, asigurând în acelaşi timp reducerea riscului de mediu şi a
contrângerilor ecologice. Este o economie cu un nivel scăzut de carbon, în care
resursele sunt utilizate eficient şi în care se realizează incluziunea socială”.

Se poate observa o preocupare din ce în ce mai accentuată pentru problemele de

actualitate care pot constitui o soluție pentru depășirea efectelor crizelor multiple din
domeniul economic. Printre obiectivele globale se numără următoarele:

Eradicarea sărăciei și dezvoltarea economică;

Securitatea alimentară, bunăstarea și sănătatea populației pe termen
lung;

Adaptarea la schimbările climatice, alături de eliminarea consumului
exagerat de resurse naturale.

Economia verde poate fi considerată ca un model de dezvoltare economică sau o

economie care permite dezvoltarea durabilă.

6.Argumente critice privind conceptul de dezvoltare durabilă

• „Dezvoltarea durabilă” a devenit un termen inevitabil pentru politicieni,

economişti sau specialişi în probleme de mediu, iar aceştia nu îndrăznesc să pună
în discuţie validitatea acestuia.
• Unele ţări mai puţin dezvoltate privesc dezvoltarea durabilă ca pe o ideologie
impusă de ţările industriale dezvoltate pentru a impune condiţii mai stricte în
acordarea sprijinului.
• Unii critici afirmă că nu se acordă atenţie suficientă populaţiei sărace, care suferă
cel mai mult de pe urma degradării mediului.
• O critică majoră a conceptului se referă la faptul că nu se pune în discuţie
ideologia creşterii economice.
• Ecologiştii radicali critică faptul că în viziunea dezvoltării durabile nu apare în
suficientă măsură provocarea la adresa culturii consumatoriste. Aceşti ecologişti
consideră că dezvoltarea durabilă se concentrează prea mult asupra omului.
• Economiştii de orientare ultra-liberală, care privesc din perspectiva necesităţii
funcţionării pieţei libere, consideră că politicile privind dezvoltarea durabilă sunt
inutile pentru că distorsionează pieţele.

Bibliografie
- Perkins, D., Radelet, S., Lindauer, D. – Economics of Development, ed.6,
W.W.Norton&Company, New York, London, 2006
- Dachin (coord) – Evaluari ale dezvoltării durabile in Romania, Ed.ASE, 2003
- A Guidebook to the Green Economy, Issue 1: Green Economy, Green Growth
and Low Carbon Development – history, definitions and guide to recent
publications, UN Division for Sustainable Development,
http://www.uncsd2012.org/publicationsgreeneconomy.html