Tema 7.

Guvernanţă şi dezvoltare durabilă

1. Abordări ale guvernanţei pentru dezvoltare durabilă

2. Tipuri de instrumente de politică şi mecanisme de conducere
3. Aplicarea principiilor guvernării locale
- Studiu de caz: Guvernarea locală în România
- Studiu de caz: Grupurile de Acţiune Locală
4. Parteneriat şi guvernare colaborativă la nivel internaţional – Studiu de caz:
biodiversitatea marină

1. Abordări ale guvernanţei pentru dezvoltare durabilă

• Conceptul de “dezvoltare durabilă” a creat presiune de „sus în jos” de către

organizaţii internaţionale şi regionale şi de „jos în sus” printr-un număr mare de
ONG-uri;
• Implementarea dezvoltării durabile este o mare provocare;
• Există încercări de dezvoltare a unor forme alternative de democraţie „verde” sau
„ecologică”;
• Noţiunea de bază „ guvernanţă democratică” se referă la conducerea comunităţii
în mod democratic în direcţii care să reflecte puterea şi autoritatea membrilor
comunităţii.
• Termenul de „Guvernanţă” înseamnă în mod tradiţional „actul sau procesul de
guvernare”, acesta din urmă fiind asociat în primul rând cu conducerea prin
reglementări şi sancţiuni;
• În ultimele câteva decenii guvernarea prezintă o tendinţă de îndepărtare de
reglementări ca mijloace de obţinere a schimbărilor. Întreaga dezbatere despre
analiza implementării prin metoda „top-down” versus „bottom-up” reflectă un
trend dual în politică în ţările vestice. S-a observat o trecere spre
- guvernare în sensul utilizării unor instrumente de conducere mai „soft”
- accent mai mare pe descentralizare şi pe mobilizarea societăţii civile.
• Se face distincţie între:
- instrumente „vechi”, în general asociate cu reglementări;
- instrumente „noi”: instrumente specifice pieţei, acorduri voluntare,
instrumente informale (ex: etichetare eco).
Care sunt cele mai promiţătoare aranjamente instituţionale care să permită evoluţia
mai rapidă a schimbărilor progresive?
Abordarea centrată pe stat creează cadrul pentru dezvoltarea durabilă ca proiect.
- Guvernul trebuie să deţină rolul de conducere.
- Agenţii economici din domeniul afacerilor sunt priviţi ca fiind egoişti care
urmăresc maximizarea profitului şi nu sunt preocupaţi de responsabilitatea socială,
nici de mediu.

1
- Societatea civilă este privită ca un grup de actori aflaţi în stare conflictuală ce
urmăresc interese particulare pe termen scurt.
Ca proiect, guvernanţa pentru dezvoltare durabilă este specifică atitudinii clasice:
separarea strictă a respnsabilităţii publice de cea privată. Statul se ocupă de probleme
relevante pentru societate şi care sunt de interes general. Actorii din domeniul privat
sunt consideraţi responsabili de problemele publice în măsura în care regulile impuse
de guvern cer explicit responsabilizare din partea lor şi le transferă responsabilitatea.
Actorii din domeniul afacerilor şi societatea civilă sunt priviţi ca un grup ţintă care are
nevoie de legături realizate de către un stat puternic şi autonom.
Abordarea pluralistă se bazează pe un concept mai deschis al dezvoltării durabile.
- Sarcina este de a îmbunătăţi definiţia calităţii vieţii, inclusiv a bunăstării materiale.
- Această abordare recunoaşte importanţa capacităţii de auto-guvernare a afacerilor
şi a organizaţiilor din societatea civilă.
- În locul unui stat puternic care să inducă progresul sustenabil, accentul cade pe
oportunităţile unei societăţi puternice, bazată cel puţin parţial pe iniţiative private
provenind de pe piaţa şi din societatea civilă.
Această a doua abordare a fost instituţionalizată prin diverse forme de colaborare,
inclusiv parteneriate.
Parteneriatul: formă de colaborare în care două sau mai multe sfere ale societăţii
(statul, piaţa şi societatea civilă) sunt implicate într-un proces non-ierarhic prin care
aceşti actori urmăresc obiective comune.
În domeniul guvernării dezvoltării durabile trecerea la abordarea pluralistică a devenit
vizibilă începând cu Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea de la
Rio de Janeiro din 1992.
Guvernarea dezvoltării durabile, ca proces, introduce o nouă imagine asupra societăţii
guvernabile. Premisa de bază este că nu totul depinde de un singur actor – guvernul –
care sa se ocupe de toate problemele societăţii.

Întrebări1:
1. Care sunt opţiunile la stabilirea alianţelor colaborative în privinţa problemelor
de interes public?

2. Care este potenţialul presupus al parteneriatului care să servească ca mecanism

de conducere?

1
Peter Glasbergen, Frank Biermann, Arthur Mol – Partnership, Governance and Sustainable
Development, Edward Elgar, Cheltenam, UK, Northampton, USA, 2007

2
2. Tipuri de instrumente de politică şi mecanisme de conducere2

OECD
• Comandă şi control: licenţe/permise; standarde privind calitatea mediului
natural; emisii standard, procese standard, produse standard; interdicţii.
• Asumarea răspunderii, suportarea pagubelor: reguli stricte de asumarea
răspunderii, asigurări obligatorii în caz de poluare, responsabilităţi extinse ale
producătorilor;
• Educare şi informare: campanii de educare pentru marele public, difuzarea unor
informaţii tehnice; publicitatea pentru sancţiuni pentru neconformitate; eco-
etichetare.
• Voluntariat: angajamente unilaterale, programe publice de voluntariat, înţelegeri
negociate;
• Management şi planificare: sisteme de management al mediului, zonare,
utilizarea terenurilor.

ProSus (Programme for Research and Documentation for Sustainable Society)

• Conducere prin lege: legi, reglementări, linii orientative, sancţiuni, redistribuirea
drepturilor şi a avantajelor, programe publice;
• Conducere prin economie şi piaţă: taxe, suprataxe, subvenţii, alte stimulente
orientate către piaţă;
• Conducere normativă: direcţii ideologice, campanii de valorizare, scenarii
alternative;
• Conducere prin educaţie: campanii de informare, folosirea cazurilor de bune
practici, conferinţe;
• Conducere motivaţională şi emoţională: publicitate şi utilizarea activă a
comunicării simbolice;
• Conducere prin cooperare: înţelegeri voluntare, negocieri, regim de
management cooperatist.

2
Prezentate în : William Lafferty (editor) – Governance for Sustainable Development. The Challenge
of Adapting Form to Function, Editura Edward Elgar, 2004, pg.6

3
Moduri alternative de guvernare în Uniunea Europeană
Componente Guvernare pentru Guvernare pentru
creştere economică dezvoltare durabilă
Recunoaştere/ beneficiilor integrării provocărilor unice ale
conştientizare a: pieţelor şi a extinderii dezvoltării durabile
creşterii economice
Strategii de ansamblu liberalizarea comerţului realizarea dezvoltării
pentru: (proiectul pieţei unice durabile
europene)
Principii fundamentale şi liberalizarea pieţei, integrarea politicilor,
norme procedurale recunoaşterea reciprocă, decuplarea, eficacitatatea
cooperarea supranaţională politicilor de mediu,
şi compromisul, consensul cooperarea internaţională,
responsabilitate şi
transparenţă, justiţie
internaţională
Mecansime de conducere Coordonare multi-nivel; Coordonare multi-nivel;
instrumente de instrumente non-
reglementare şi unele non- reglementare
reglementare,
Sursa: William Lafferty (editor) – Governance for Sustainable Development. The Challenge of
Adapting Form to Function, Editura Edward Elgar, 2004, pg.11

3. Guvernarea locală

3.1.Agenda locală 21

Agenda locală 21 s-a constituit în anul 1992, ca o iniţiativă a Conferinţei Naţiunilor

Unite pentru Mediu si Dezvoltare de la Rio, reprezentând baza şi planul de acţiune ale
conceptului de dezvoltare durabilă.

Agenda 21 abordează problema dezvoltării societăţilor şi economiilor prin

concentrarea asupra conservării şi protecţiei mediului şi a resurselor naturale. In
cadrul Conferinţei de la Rio 1992, Natiunile Unite au convenit că punctul de pornire
pentru realizarea unei dezvoltării durabile se afla la nivel local.

Agenda 21 reprezintă modelul de dezvoltare durabilă din punctul de vedere social,

economic si de mediu. Actori precum guvernele, organizaţiile non-guvernamentale
(ONG), industria şi societatea civilă sunt incurajaţi să ia parte la acest proces.

„Model” stilizat de aplicare a teoriei dezvoltării durabile: Agenda locală 21

• Recunoaşterea cadrului existent de planificare şi financiar
• Identificarea sistematică a problemelor şi cauzelor lor pe baza unei consultări
publice extinse;
• Stabilirea priorităţilor privind problemele identificate;

4
• Crearea unei viziuni asupra comunităţii care să presupună implicarea în toate
sectoarele comunităţii;
• Considerarea şi evaluarea unor opţiuni strategice alternative;
• Stabilirea unui plan de acţiune local pe termen lung către sustenabilitate, care să
includă obiective măsurabile;
• Programul de implementare a planului pentru sustenabilitate care să includă
obiective măsurabile;
• Stabilirea de sisteme şi proceduri de monitorizare şi raportare a implementării
planului.

3.2.Studiu de caz: Guvernarea locală in România 3

3.3. Studiu de caz: Grupurile de Acţiune Locală4

Dezvoltarea economică a comunităţilor locale se poate realiza prin potenţarea

oportunităţilor locale şi prin inhibarea proceselor de degradare care îşi au originea în
condiţiile macroeconomice şi în istoria, mai ales recentă, a diferitelor zone.
Revitalizarea și apoi procesul modernizării poate fi realizată, mai ales prin încurajarea
dezvoltării bazată pe elementele intrinseci comunităţilor locale. Orice tip de
dezvoltare, modernizare şi diversificare poate să fie centrată pe specificitatea locală,
pe acele fenomene şi procese definitorii pentru fiecare areal în parte.
În acest context, Programul LEADER a fost conceput şi iniţiat de Uniunea Europeană
în ideea de a mobiliza actorii din spaţiul rural pentru elaborarea şi implementarea unor
strategii de dezvoltare locală în vederea conservării patrimoniului natural şi cultural,
dezvoltării mediului economic şi îmbunătăţirii abilităţilor organizatorice ale
comunităţilor locale. Abordarea integrată, asociind agricultorii, silvicultorii şi alţi
actori rurali poate valorifica potențialul economic, sensibilizând asupra problemelor
de mediu şi promovând produse specifice. Astfel, oferă posibilitatea unei dezvoltări
fondate pe nevoi și atuuri locale, combinând trei obictive: competitivitate, mediu și
diversificare.
Esenţa Programului LEADER constă în crearea parteneriatelor public-private pentru
implementarea strategiilor de dezvoltare, schimbul şi diseminarea de informaţii,
încurajarea formării de organizaţii locale şi sprijinirea acestora în stimularea activităţii
economice şi participarea comunităţilor locale la iniţiativele ce vizează dezvoltarea
lor. Iniţiativa LEADER face posibilă completarea programelor specifice Politicii
Agricole Comune prin implementarea strategiilor de dezvoltare integrată, pregătite şi
implementate de către Grupurile de Acţiune Locală.

3
Raportul naţional al dezvoltării umane 2003-2005 pentru România: Guvernare locală
şi dezvoltare umană, UNDP;
4
Programul National de Dezvoltare Rurala in România, 2007 - 2013 - versiunea
decembrie 2012, http://www.pndr.ro/; Ghid pentru aplicarea programului LEADER
in Romania, http://www.pndr.ro/

5
Dezvoltarea locală reflectă capacitatea grupurilor locale de a se adapta realităţii
plecând de la propriul lor potenţial de organizare. Este vorba de traiectorii care pun în
joc un proces de transformare în care intervin şi se conjugă factori economici,
culturali, politici şi ecologici.
Elementele definitorii pentru programul LEADER presupun:
abordarea „bottom-up” (de jos în sus) - participarea activă a populaţiei la
procesul decizional, de planificare şi implementare a strategiilor necesare
dezvoltării zonei;
abordarea teritorială - utilizarea eficientă a resurselor locale, desfăşurarea de
activităţi integrate şi crearea unei viziuni comune;
abordarea partenerială - constituirea unui parteneriat public-privat interesat
de dezvoltarea zonei/ regiunii;
crearea unei reţele de colaborare între parteneriatele locale;
abordare integrată şi multisectorială a strategiilor - interacţiunea partenerilor
din economia locală, pentru găsirea unor soluţii adecvate problemelor locale;
inovaţia - căutarea unor răspunsuri noi pentru problemele dezvoltării locale;
cooperarea între Grupurile de Acţiune Locală.
Dezvoltarea comunităţilor locale ca un grup poate fi descrisă ca un demers de
dezvoltare teritorială, incluzând aspecte economice, sociale, culturale şi turistice, prin
favorizarea dezvoltării endogene, mobilizând ansamblul resurselor naturale, umane şi
financiare care concură la aceasta şi asigurând convergenţa lor.
Factorii cheie într-o astfel de abordare a dezvoltării rurale implică:
1. Determinarea stadiului de dezvoltare a zonei – o analiză a punctelor tari şi a
punctelor slabe ale zonei. Acest punct joacă un rol esenţial în elaborarea
strategiilor de dezvoltare;
2. Stabilirea obiectivelor generale – care să fie clare, realiste, măsurabile şi posibil de
atins. Ele trebuie să reflecte atât capacităţile comunităţii locale, cât şi creşterea
abilităţii la nivelul indivizilor, organizaţiilor şi agenţiilor de dezvoltare prin
încurajarea unor forme de organizare noi, stimularea legăturilor dintre organizaţii
etc.;
3. Adoptarea strategiilor de nişă care să completeze strategiile globale pentru a
reduce decalaje de dezvoltarea rurală. Elaborarea acestor strategii se bazează pe
potenţialul existent la nivel local.

4. Studiu de caz: Parteneriat şi guvernare colaborativă la nivel internaţional –

cazul biodiversităţii marine
Un serviciu al ecosistemelor marine: sursă de alimente
Produse de provenienţă marină se cer pe piaţă ca:
- produse alimentare de lux
- produse alimentare de subzistenţă
- hrană pentru peştii crescuţi in sistemul de acvacultură.

6
Cererea este în creştere, ceea ce conduce la pescuitul distructiv şi constituie cea mai
mare ameninţare la adresa biodiversităţii marine. 47% din stocul de peşte sau speciile
principale sunt exploatate din plin.
Tendinţe în pescuitul global:
1. Acvacultura este o industrie cu un ritm ridicat de dezvoltare.
Acvacultura actuală are însă probleme de sustenabilitate: industria produce ape
reziduale poluate; fermele sunt frecvent construite în zone importante din
punctul de vedere ecologic; majoritatea peştilor sunt carnivori şi consumă
peşti pescuiţi în largul mării (1/3 din peştele pescuit la nivel global constituie
hrană sau ulei pentru peşti).
2. Globalizarea filierelor de producţie
Tările în curs de dezvoltare acoperă cca ½ din total exporturi în lume;
Japonia, SUA şi UE acoperă 75% din totalul importurilor la nivel global.

In aceste condiţii s-a pus problema constituirii parteneriatului Nord-Sud în guvernarea

acestei probleme majore.
Cazul CREVEŢILOR – cel mai comercializat produs marin la nivel internaţional.
Parteneriatul privind creveţii dintre Indonezia, Malaezia şi Olanda s-a convenit la
Conferinţa Rio 2002.
Prima problemă au fost standardele de siguranţă a alimentelor, nu standardele de
mediu sau cele sociale;
Parteneriatul a demarat cu dificultate, iar partaneriatul s-a constituit din 3 ţări şi 3
sectoare ale societăţii (statul, piaţa şi societatea civilă). În fiecare dintre cele trei ţări s-
a format un comitet naţional care decide asupra implementării la nivel naţional a
parteneriatului.
Unii parteneri au părăsit parteneriatul în 2005 şi se constată o lipsă de participare
largă din partea societăţii civile.
S-a considerat un succes faptul că în 2006 s-a decis acceptarea în continuare a
importurilor de creveţi din Indonezia pe piaţa Uniunii Europene.

Bibliografie:

- William Lafferty (editor) – Governance for Sustainable Development. The

Challenge of Adapting Form to Function, Editura Edward Elgar, 2004
- Peter Glasbergen, Frank Biermann, Arthur Mol – Partnership, Governance and
Sustainable Development, Edward Elgar, Cheltenam, UK, Northampton, USA,
2007
- UN Conference on Sustainable Development – Rio de Janeiro, Brazil, 20 June
2012;
- Raportul naţional al dezvoltării umane 2003-2005 pentru România: Guvernare
locală şi dezvoltare umană, UNDP