Arhim.

Visarion Joantă, Apostolatul laicilor,

https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/954/apostolatul-laicilor, (12.05.2021).

Din multele aspecte religios–morale pe care le putem desprinde din Evanghelia Duminicii a
V-a după Sf. Paști, numită a Samarinencii, dorim să vorbim despre rolul pe care credincioşii
laici (mirenii) îl au în lucrarea de propovăduire a Evangheliei, a învăţăturii creştine în
mijlocul credincioşilor, lucrare pe care o putem numi apostolatul laicilor, adică a
credincioşilor mireni. Cu alte cuvinte, putem spune că şi credincioşii de rând (mirenii) sunt
chemaţi de Dumnezeu şi Biserică pentru a desfăşura în mijlocul oamenilor, cu care vieţuiesc
şi muncesc, o lucrare de răspândire a tot ceea ce este bine, frumos şi adevărat, a ceea ce este
bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. Un exemplu în această privinţă ni-l oferă femeia
samarineancă care, deşi a avut o viaţă imorală până la întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos, a
devenit un apostol, un trimis, un misionar al lui Dumnezeu, pentru a spune şi altora ceea ce a
văzut şi auzit.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre noi înşine, căci cine poate spune că este fără de păcat,
că nu a greşit niciodată, dar conştienţi fiind de lucrul acesta, dorind să ne îndreptăm viaţa
noastră, având ca ghid sau îndrumător pe marea acestei vieţi principiile religios–morale
creştine, putem contribui la reînnoirea vieţii noastre şi a semenilor, fiind prin urmare nişte
misionari, nişte trimişi, nişte ucenici ai Domnului Iisus Hristos.

Astfel de oameni credincioşi, convinşi de binefacerile pe care învăţătura creştină le poate

avea asupra oamenilor, sânt necesari şi în vremurile noastre, vremuri ameninţate de
numeroase plăgi care afectează societatea omenească: imoralitatea, indiferenţa religioasă,
exploatarea şi nesocotinţa demnităţii omului etc. Şi astăzi este nevoie de înnoire spirituală în
duhul Evangheliei lui Hristos care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14,6).

Un mare conducător de stat Woodrow Wilson, preşedinte al Statelor Unite ale Americii, a
declarat la vremea sa: „Civilizaţia noastră, cu tot progresul material, nu va putea supravieţui
dacă nu va renaşte şi din punct de vedere spiritual”. Iată un adevăr valabil pentru toate
vremurile şi pentru toate popoarele.

Ne punem întrebarea: Cine este chemat să facă această lucrare de reînnoire spirituală sau
duhovnicească? Mulţi vor zice: Biserica prin slujitorii săi (clerul), că ei au darul şi pregătirea
necesară de propovăduire a principiilor religios–morale ale Evangheliei. Este adevărată o
astfel de afirmaţie. Dar nu este completă, pentru că un preot nu poate fi prezent în toată
vremea şi în tot locul în mijlocul păstoriţilor săi. Iată de ce este nevoie şi de lucrarea fiecărui
credincios în parte la această lucrare de apostolat, începând cu viaţa de familie şi până la
locul de muncă, unde fiecare îşi desfăşoară activitatea pentru existenţa de toate zilele. Nimeni
dintre noi, cei credincioşi, nu avem voie să ne sustragem de la această lucrare de slujire făcută
în numele lui Dumnezeu şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Prin taina Sf. Botez şi prin ungerea cu Sf. Mir fiecare om botezat devine membru al Bisericii
lui Hristos şi primeşte puterea (darul) de a vieţui după poruncile lui Dumnezeu. Într-una din
rugăciunile pe care preotul le citeşte pentru cel care urmează a fi botezat se spune: „Fă-l pe
acesta mădular cinstit al Bisericii Tale…, ca după voia Ta să vieţuiască şi să dobândească
fericirea sfinţilor în împărăţia Ta” (Rugăciunea a 5-a de la lepădări), iar în rugăciunea pe
care tot preotul o citeşte după botezarea pruncului, se spune: „Cel ce ai dăruit robului Tău
izbăvirea de păcate prin Sf. Botez şi i-ai dat lui înnoirea vieţii…, binevoieşte să strălucească
pururi lumina feţei Tale în inima lui” ( Rugăciunea de la spălarea pruncului). Care este
lumina feţei lui Hristos? Nu este vorba numai despre lumina care s-a văzut la Schimbarea la
faţă a Domnului, ci este vorba şi despre lumina învăţăturii Sale, este „apa cea vie”  a
învăţăturii Sale, căci zice Mântuitorul: „Eu sunt lumina lumii. Cel ce urmează Mie nu va
umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” ( In. 8,12).

Prin taina Sf. Botez devenim membri ai Trupului tainic al lui Hristos care este Biserica.
Împreună cu ceilalţi credincioşi botezaţi formăm marea familie creştină, având pe Dumnezeu
ca Tată, iar noi suntem fraţi întreolaltă, având datoria de a ne ajuta unii pe alţii.

Vorbind despre Biserica creştină, Sf. Ap. Pavel spune că aceasta este asemenea unui trup
omenesc, în care capul este Hristos şi fiecare dintre noi cei botezaţi suntem mădulare ale
acestui trup. Fiecare mădular îşi are rostul lui pentru buna funcţionare a tuturor mădularelor,
asigurând astfel sănătatea, bunăstare şi ”fericirea” organismului. „Ochiul nu poate zice
minţii: n-am trebuinţă de tine; nici capul nu poate zice picioarelor: nu am trebuinţă de voi.
Ba mai mult, chiar cele mai slabe mădulare sunt de neapărată trebuinţă” (I Cor. 12, 15-22).

La fel stau lucrurile şi în Biserică. Fiecare credincios este mădular al acestui organism
spiritual. Fiecare are o chemare, o misiune, o responsabilitate pe care trebuie să şi-o
îndeplinească cu conştiinciozitate pentru a-şi aduce contribuţia personală la progresul,
bunăstarea şi fericirea tuturor credincioşilor şi astfel să se preamărească Dumnezeu prin noi.
Iată, de ce, cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici suntem chemaţi la această lucrare de
apostolat, de slujire unii altora prin cuvânt şi prin faptă, pentru binele nostru şi pentru binele
semenilor noştri, să ne zidim unii pe alţi casă duhovnicească, aducând pentru aceasta jertfe
duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Cf. I. P. 2,9).

Lucrarea aceasta de apostolat prin cuvânt şi prin faptă are un teren foarte larg.

Mai întâi este viaţa de familie. Fiecare tată şi fiecare mamă, bunic sau bunică, trebuie să fie în
viaţa de familie un trimis al lui Dumnezeu, un mărturisitor al lui Dumnezeu în faţa propriilor
copii şi nepoţi, de a căror educaţie şi îndrumare în viaţă sunt răspunzători. Pentru ca părinţii şi
bunicii să poată face acest lucru trebuie, mai întâi, să fie înşişi pătrunşi şi transformaţi de
puterea dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos, aşa cum am văzut că s-a petrecut cu
femeia samarineancă. Cum se vor ruga copiii lui Dumnezeu, dacă nu văd pe părinţi şi pe
bunici făcând lucrul acesta? Cum îşi vor face semnul Sfintei Cruci la masă, la lucru, când
pleacă la drum, dacă nu văd pe părinţi şi pe bunici făcând lucrul acesta? Cum să meargă la
biserică, dacă ei nu văd pe părinţi lor făcând lucrul acesta? Făcând părinţii şi bunicii lucrul
acesta, ei devin prin faptele lor lumină înaintea copiilor lor, sau dimpotrivă, nefăcând lucrul
acesta devin întuneric spiritual pentru copiii lor.

Iată un prilej de meditaţie în ceea ce priveşte îndrumarea în cele religioase a copiilor.

Dumneavoastră, ca părinţi şi bunici sunteţi aproape tot timpul în mijlocul copiilor și lucrul
acesta vă dă posibilitatea să observaţi mai uşor şi mai repede diferite deprinderi rele şi patimi
care pun stăpânire pe ei. Atrageţi-le atenţia de la primele manifestări negative pe care le
observaţi, dacă vreţi ca să fie oameni de cinste, de omenie, folositori Bisericii şi societăţii.
Atenţionaţi-i că nu e bine să înjure pe Dumnezeu şi pe oameni; că nu e bine să se deprindă cu
fumatul, cu băutul şi cu întinarea trupului, explicându-le că toate acestea au consecinţe asupra
sănătăţii trupului şi sufletului, asupra formării caracterului religios–moral.

Daţi-le copiilor dumneavoastră acel minim ghid de orientare în viaţă, dar foarte important, şi
anume cele 10 porunci dumnezeieşti. Cât de important este lucrul acesta, se poate vedea şi
din rânduiala Sf. Spovedanii, unde se cere duhovnicului ca mai întâi să-l întrebe pe credincios
dacă ştie, pe de rost, cele 10 porunci şi să-l pună să le zică. Dacă nu le ştie, să-l înveţe una
câte una, pentru a le pricepe şi să-l înveţe ca pe viitor să le înveţe pe de rost. Oare de ce se
cere lucrul acesta? Pentru că aceste 10 porunci dumnezeieşti cuprind întreaga lege morală pe
care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Ştiindu-le pe de rost, ne dăm mai uşor seama când
împlinim şi când călcăm voia lui Dumnezeu.
Să ştiţi că prea puţini credincioşi am întâlnit care să cunoască, pe de rost, cele 10 porunci
dumnezeieşti. Nu le cunosc părinţii, nu le ştiu copiii; trăiesc şi unii şi alţii în tot felul de fapte
ale fărădelegii şi se trezesc la un moment dat că toate aceste fărădelegi se răzbună asupra lor,
îi mustră conştiinţa, nu-şi mai găsesc liniştea şi niciun echilibru în viaţă.

Să ştiţi un singur lucru: Cum îi pregătim pe copii, aşa îi avem. Au fost învăţaţi să fie cinstitori
de Dumnezeu şi de oameni, vor fi o bucurie pentru părinţi. Nu au fost învăţaţi, vor fi o
necinste pentru ei, pentru părinţi, pentru societate şi pentru biserică, şi de aici atâtea şi atâtea
nenorociri şi necazuri.

Un alt teren de slujire, de desfăşurare a acestui apostolat al laicilor este parohia, satul sau
oraşul în care locuiţi. Sunt atâţia oameni care nu vin la biserică, sunt atâtea şi atâtea situaţii în
familii, în care în loc să sălăşluiască o atmosferă de pace, bucurie, fericire şi înţelegere, e mai
degrabă ceartă, hărţuieli, chiar bătăi, încât viaţa de familie a devenit un coşmar şi un iad greu
de suportat. La astfel de situaţii le putem fi folositori cu cuvântul şi cu fapta noastră: Să le
arătăm că nu sunt pe calea cea bună; să le arătăm soţilor că în viaţa de familie, chiar dacă se
întâmplă să întâmpine şi greutăţi, toate acestea pot fi biruite acolo unde este, aşa cum zicem
la sfintele slujbe: „credinţă neînfruntată, nădejde tare şi dragoste nefăţarnică” (Slujba
Cununiei).

Sunt apoi oameni bolnavi, oameni în lipsuri materiale, bătrâni care au nevoie de ajutorul şi
sprijinul nostru. Să căutăm să le venim în ajutor şi să le ducem măcar un cuvânt de
îmbărbătare, de încurajare şi de mângâiere care poate avea, uneori, un efect mai mare decât
un bănuţ sau o bucăţică de pâine, pe care o dăm uneori din silă, numai de a scăpa de ei. Se
spune despre un cerşetor că cerea mila credincioşilor la uşa unei biserici. Fiecare credincios
care intra sau ieşea îi arunca câte un bănuţ şi îşi vedeau de drum. Cineva i-a adus o floare.
Din ochii lui au început să curgă două şiroaie de lacrimi, spunând că toţi i-au aruncat câte un
bănuţ şi şi-au văzut de drumul lor, dar dumneata mi-ai oferit o inimă plină de iubire !

Iată, ce înseamnă un gest izvorât dintr-o credinţă sinceră şi dragoste nefăţarnică !

Deseori, se spune că noi cei de astăzi am devenit prea închişi în intimitatea eului nostru, că
suntem reci şi indiferenţi la ceea ce se petrece în jurul nostru. Cred că aceste spuse reflectă o
trăsătură specifică multora dintre noi. Şi nu e bine !

Deschiderea faţă de semenul nostru, faţă de aproapele nostru, izvorâtă din conştiinţa că şi el
este fratele nostru, că şi el face parte din marea familie creştină şi umană, trebuie să ne
îndemne să fim mai sociabili, mai aplecaţi cu urechile şi cu ochii sufletului şi ai inimii
noastre, la tot ceea ce se petrece în jurul nostru.

În fine, la locul de muncă, fiecare dintre noi trebuie să fie un slujitor şi un mărturisitor al Lui
Iisus Hristos. Nu i se cere unui vânzător să vândă cruciuliţe, icoane şi cărţi bisericeşti în
prăvălia sa. Lucrul acesta îl face biserica prin unităţile sale. Dar i se cere să fie corect şi
nepărtinitor cu clienţii săi, şi astfel munca lui va fi o slujire adusă lui Dumnezeu, prin slujirea
oamenilor. Nu se cere unui cadru medical să facă pe propovăduitorul şi predicatorul
Evangheliei, dar i se cere să „toarne untdelemn şi vin”peste rănile celui bolnav. În felul
acesta slujirea lui va fi o dovadă a iubirii lui Dumnezeu prin slujirea şi iubirea oamenilor. Nu
i se cere unui preot să se ocupe cu lucruri străine slujirii bisericeşti, dar i se cere să fie
un „luminător de conştiinţe”, să fie „lumina lumii” şi „sarea pământului” în cele ale
credinţei, să imite pe Păstorul cel Bun care sufletul şi-L pune pentru oile sale şi să nu fie
năimit, care atunci, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile.

Desigur, am putea continua cu exemplele în toate domeniile de activitate, dar ne oprim la

aceste trei, pentru a ne da seama mai uşor de felul cum trebuie să ne desfăşurăm această
lucrare de slujire, de apostolat creştin la care, aşa, cum spuneam la început, suntem chemaţi
în starea şi la locul unde trăim şi muncim.

Reuşita acestei slujiri de apostolat depinde de convingerea noastră în binefacerile pe care

credinţa noastră în Dumnezeu şi învăţătura creştină o poate avea asupra semenilor noştri, de
sinceritatea şi conştiinciozitatea cu care ne facem fiecare datoria.

Încheiem cuvântul nostru cu două îndemnuri ale Sfintei Scripturi, care spun: „Fraţilor, chiar
dacă va cădea un om într-o greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu
duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile
unii altora şi aşa veţi plini legea lui Hristos” (Gal.6, 1-2), iar Mântuitorul spune: „De-ţi va
greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai
câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi
sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l
Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt.18,15
– 17).

Să ne străduim, cu toţii, ca acolo unde trăim şi muncim, să dăm dovadă de creştini autentici,
ca prin munca noastră şi felul nostru de vieţuire să contribuim la binele, bunăstarea şi
fericirea tuturor.
 Arhimandrit Visarion Joantă,

Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus

Jud. Brașov