Joc secund

Ion Barbu
Afirmatia critica a lui Nicolae Manolescu, conform careia “Daca poezia moderna
poate fi definita, la inceput ca o creare a lumii si, in acelasi timp, ca o creare lirica a
limbajului, ea devine, cu timpul, numai o aventura pura a limbajului” se refera la un
lirism esentializat, la o poezie incifrata. O astfel de opera lirica este “Joc secund” de Ion
Barbu.
Aceasta face parte din seria artelor poetice moderne (ars poetica) ale lit. romane
din perioada interbelica, alaturi de “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga si “Testament” de Tudor Arghezi. Poezia este asezata in fruntea volumului
omonim(1930), si are rol de program literar, realizat insa cu mijloace poetice. Opera nu a
avut titlu, fiind individualizata prin structura din incipit“Din ceas, dedus…”, dar in 1964
editorii s-au hotarat sa inlocuiasca titlul cu cel al volumului.
Tema poeziei o reprezinta creatia si menirea creatorului. Vianu integreaza poezia
in tema “mitului oglinzii”, deoarece pentru Ion Barbu arta inseamna reflectare, iesire din
lumea experientei, a universului real si patrundere intr-un univers secund, scos din timp si
spatiu, “din ceas dedus”. Poetul nu traieste la zenit, simbolul existentei in contingent, ci la
nadir, adica in interior, in eul absolut. De asemenea, in conceptia autorului, poezia este
dedicata unui cerc foarte restrans de cunoscatori. Ermetismul se manifesta prin folosirea
unui limbaj obscur, dificil. Acesta rezulta din folosirea simbolurilor, a sintaxelor
neobisnuite, a limbajului concentrat, a termenilor abstracti, Barbu recurgand chiar la
termeni matematici. Termenul provine de la Hermes, zeul cunoaşterii secretelor divine,
cunoscut pentru capacitatea sa de a face legaturi.
Titlul volumului esentializeaza si continutul de idei al textului, regasindu-se in
ultimul vers al primei strofe si este format din grupul nominal “Joc secund”. Substantivul
“joc” sugereaza “o combinatie a fanteziei, libera de orice tendinta practica”(T. Vianu), iar
asocierea adjectivului “secund” plaseaza jocul, adica poezia, in zona superioara a
esentelor. Astfel, titlul ancipeaza tema poeziei, respectiv creatia poetica.
Din punctul de vedere al continutului si al structurii poetice, textul se incadreaza
in estetica modernismului. Acesta este ilustrat prin limbajul metaforic, ambiguitatea
mesajului, si expresivitate. Un prim aspect al acestui curent literar il reprezinta tematica
de natura filosofica, respectiv creatia si menirea creatorului. Ea este reliefat prin
combinatii inedite de cuvinte, precum structurile ‘poetul ridica insumarea de harfe’,
“cantec istoveste”. O alta trasatura a modernismului o constituie abstractizarea
limbajului, manifestata prin frecventa metaforelor: ‘mantuit azur’, ‘grupurile apei”,
‘clopotele verzi’. Topica si sintaxa condenseaza discursul liric care se supune ideii.
Lexicul abunda in termeni abstracti, neologici, specifici limbajului stiintific, pecum
“dedus”, “nadir”, dar cuprinde si termeni populari, “cireada”, “istoveste”, “resfirate”, si
cuvinte din sfera semantica a muzicii:”harfe”, “cantec”, ”clopote”, ”fosnet”.
Textul poetic are dimensiuni reduse, fiind format din 2 catrene. Prima strofa este
construita in principal prin valoarea pasiva a participiului “dedus”, asociata cu gerunziul
“taind” cu valoare durativa, dezvaluind o privire obiectiva, specifica zenitului. Incipitul
sugereaza ideea de timp fara curgere. Poezia este definita ca o extragere din temporal,
poetul cautand in real frumosul ca obiect al creatiei, al meditatiei lirice , “adancul acestei
calme creste”, pe care-l oglindeste in intimitatea sa, transpunandu-l in jocul imaginatiei,
joc secund “Intrata prin oglinda in mantuit azur”.
Strofa contine si un epitet metaforic situat intr-o inversiune “calme creaste”, figura de stil
ce desemneaza lumea ideilor, lumea artei, pe care Platon o considera “imitatia unor
imitatii”.
In strofa a doua, se gaseste “nadir[ul] latent”, spatiu simetric opus zenitului.
Poetul e un Orfeu care, prin efort creator, sintetizeaza esenta muzicala a lumii risipita in
fenomenal:“Poetul ridica insumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi”,
contopindu-se definitiv si impersonalcu cantecul “ascuns”. Epitetul metaforic “invers”
sugereaza ideea ca pentru Barbu, arta nu e inaltare in real, ci coborare in imaginar, in
nadir. Finalul consta intr-o imagine plastica vizuala si auditiva, creata de meduzele care
inlesnesc accesul privirii spre adancul apelor: “Si cantec istoveste: ascuns, cum numai
marea,/ Meduzele cand plimba sub clopotele verzi”.
Organizarea metrica a poemului este de o mare simplitate, poetul evitand efectele
muzicale si urmarind o cadenta linistita, mereu egala cu sine. Versurile sunt de 13-14
silabe, ritm iambic si rima incrucisata.
In concluzie, poezia “Joc secund” de Ion Barbu este o arta poetica modernista,
prin conceptie si limbaj incifrat, accesibila cititorilor initiati. Textul poetic este modern,
fiind construit pe principiul ambiguitatii. Autorul isi transpune viziunea despre lume, care
se regasete reflectata in mod subiectiv in poezie. Prin intermediul acesteia, poetul nu se
inalta spre zenith, ci, din contra, se coboara in imaginar, spre nadir, spre adancimile
fiintei sale.