MINISTERUL EDUCATIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

CATEDRA DE DREPT PUBLIC
Facultatea de Drept

LUCRU INDIVIDUAL

Tema: “ Raspunderea contraventionala pentru incalcarea

legislatiei funciare.”
La disciplina: Drept ecologic.

Autor:
Dabija Pavel,
student, anul IV, grupa 1503
specialitatea Drept

Coordonator stiintific:
Victor Dumneanu.

Chisinau, 2018
1. Noţiunea de răspundere juridică şi răspundere contravenţională
 
Răspunderea juridică este una din formele răspunderii sociale, asemeni cum şi răspunderea
politică, morală, civică şi alte forme de răspundere socială. Totuși, răspunderea juridică, din
punctul de vedere al legalității, este una deosebită.
Una din particularitățile răspunderii juridice constă în faptul că ea include în conţinutul său
obligaţia de a răspunde pentru nerespectarea şi/sau încălcarea normelor de drept. Răspunderea
juridică, spre deosebire de alte forme ale răspunderii sociale, este strâns legată de forţa de
constrângere a statului. Pornind de la noțiunea de responsabilitate socială, răspunderea juridică
este o formă a responsabilității sociale, care cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport
cu sistemul normativ juridic din societate în vederea însușirii conservării și promovării acestui
sistem și valorilor pe care le exprimă în scopul menținerii și promovării ordinii juridice și binelui
public.
Răspunderea juridică sugerează ideea de sancțiune și reparație. Ea dă expresie unui raport
social sancționat din punct de vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într-o relație de
obligație față de altă persoană căreia îi datorează repararea unui prejudiciu pe care i l-a cauzat.
Răspunderea ca fenomen social are un caracter complex. Cuvîntul „răspundere”, ce derivă
din latinescul „respondere”, în jurisprudenţă e utilizat cu sensul de „a răspunde de faptele sale”,
dar în acelaşi timp şi a repara prejudiciile cauzate răspunderea este totdeauna legală, nimeni nu
poate fi judecător în propria cauză.
Răspunderea juridică este un raport juridic între stat (organele sale reprezentative) şi
persoana care a săvîrşit o încălcare de lege, care este obligată să suporte aplicarea faţă de ea a
măsurilor statale de limitare , prevăzute de sancţiunea normei încălcate, în scopul asigurării
stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii
de drept.
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale, constînd în raporturile juridice
care iau naştere ca urmare a săvîrşirii unei fapte ilicite şi care cuprind, pe de o parte, dreptul
persoanei vătămate şi al societăţii, în general, de a obţine repararea prejudiciului cauzat şi
restabilirea ordinii de drept, iar pe de altă parte, obligaţia celui vinovat de a acoperi paguba şi a
se supune sancţiunilor legale atrasă de conduita sa, contrară legii şi celorlalte reguli de
convieţuire socială.
In opinia profesorului Sergiu Furdui, termenul de răspundere contraventională este un
raport juridic de constrîgere, adică forma răspunderii juridice identificată cu raportul juridic
contrvenţional de constrîngere, stabilit între stat şi contravenient, al cărui conţinut îl constituie
dreptul statului de a aplica măsuri de asigurare şi sancţiuni vinovatului de comiterea
contravenţiei şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta măsurile respective.

 Conform art.10, Codul contravenţional, prevede:constituie contravenţie fapta- acţiunea

sau inacţiunea- ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu
vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod şi
este pasibilăde sancţiune contravenţională. Contravenţia joacă un rol foarte important deoarece
ea reprezintă obiectul, fapta antisocială generatore de răspundere.

Această idee reiese din principiul justei sancţiuni un principiu al răspunderii juridice
evidenţiat mai sus, care a devenit şi o trăsătură a răspunderii contravenţionale pericolul social al
faptei. Toti pot fi autori ai  contravenţiei care are tot o importanţă deosebită în răspundere, dar
nimeni nu va fi sancţionat pînă nu va încălca, deci iarăşi de unde şi rezultă că fapta este temeiul
răspunderii contravenţionale.

A doua trăsătură sînt subiecţii răspunderii din care fac parte statul ca subiect activ şi
făptuitorul ca subiect pasiv. Caracterul activ al statului constă în aceea că el dispune de drepturi
de a aplica persoanei vinovate sancţiunea prevăzută de lege pentru contravenţia comisă pe cînd
făptuitorul este pasiv deoarece el se obligă să suporte aplicare şi excutarea sancţiunii
contrvenţionale.

O altă trăsătură este vinovăţia autorului care presupune în ce măsură să fie sancţionat

luîndu-se în considerare timpul, locul, modul, dacă a fost o faptă intenţionată sau din imprudenţă.
De vinovăţie depinde gradul de pedepsire a contravenientului de catre organul competent şi
desigur pe baza actului normativ ce reglementează acest domeniu.

A patra trăsătură o reprezintă sancţiunea pentru fapta ilicită, ea este finalul procesului de

răspundere. Numai prin aplicarea sancţiunilor respectarea drepturilor şi libertăţilor omului,
menţinerii ordinii publice va putea fi cît de cît echilibrată. Răspunderea contravenţională avînd
un caracter general adică are scopul apărării valorilor sociale, şi se aplică în egală măsură pentru
toti contravenientii bine înţeles în dependenţă de contravenţie şi alte condiţii.

Unicul temei juridic pentru tragerea la răspundere și aplicarea măsurilor de constrîngere o

constituie ”încălcarea de drept funciară”, care reprezintă în sine fapta ilicită (acțiunea sau
inacțiunea) comisă cu vinovăție, care atentează la ordinea de drept funciară, la drepturile și
interesele legitime ale deținătorilor de teren, în urma căreia sunt cauzate anumite prejudicii.

2. Necesitatea protecţiei juridice a solului. Modalităţi de protecţie.

Solul este o componentă importantă şi esenţială a biosferei, având o ecologie vulnerabilă la
influenţele negative naturale (inundaţii, furtuni, contaminare, poluare atmosferică) sau artificiale
asupra sa. Poluanţii acumulaţi în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic al acestuia, cu
consecinţe negative asupra mediului.
Poluarea solului este rezultatul acţiunilor ce produc degradarea solului (fizică, chimică,
biologică), afectând negativ capacitatea sa bioproductivă. Sursele de poluare a solului sunt:
emisii din procese tehnologice, pesticidele, deversările de petrol, rezidurile industriale şi
deşeurile menajere, exploatările de resurse minerale etc. Poluarea solului este un proces complex
reprezentat de acele fenomene negative care prin efectul lor duc la degradarea şi distrugerea
funcţiei sale ca suport şi mediu în acelaşi timp. Principalele efecte ale poluării solului sunt:
–          acidificarea solului;
–          diminuarea rezervei de humus;
–          deficitul unor microelemente;
–          deficitul sau excesul potenţial de umiditate;
–          eroziunea şi sărăturarea solului;
–          contaminarea cu agenţi patogeni, pesticide etc.
 Efectele poluării solului se pot manifesta direct sau indirect, putând avea caracter imediat
sau pe termen lung.
Datorită multiplelor forme de poluare la care este expus, a întinderii sale limitate, a
importanţei în asigurarea perenităţii ecosistemelor terestre, a resurselor de hrană pe care le deţine
şi le oferă, dar şi a unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui nou strat de sol,
sunt necesare mijloace complexe şi variate pentru protecţia solului, măsuri adecvate de
gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a terenurilor.
Solul este în strânsă interdependenţă cu subsolul şi cu celelalte ecosisteme terestre, fiind
supuse atât regulilor comune de protecţie, cât şi celor specifice, impuse de caracteristicile şi
particularităţile fiecăruia.
Reprezentând un patrimoniu indispensabil supravieţuirii, protecţia şi refacerea acestuia este
deosebit de importantă şi necesară. Protecţia solului presupune următoarele tipuri de activităţi.:
–                            activităţi de îmbunătăţiri funciare, care se adresează de regulă, poluării
naturale;
–                            activităţi de prevenire şi combatere a poluării solului, ce se adresează, în
special, poluării antropice.
 
În scopul protecţiei solurilor, legislaţia în vigoare stabileşte o serie de obligaţii pentru
deţinătorii de terenuri cu orice titlu, protecţia juridică fiind considerată mijlocul cel mai eficient
de conservare şi ameliorare a calităţii acestora.
Protecţia juridică a terenurilor are ca scop atât protecţia cantitativă (folosirea completă şi
păstrarea destinaţiei acestor terenuri, a fertilităţii lor, etc), cât şi protecţia lor calitativă
(executarea de lucrări de conservare şi ameliorare a solului pe bază de studii şi proiecte,
prevenirea şi înlăturarea degradării calităţii fizico-chimice şi biologice).
Protecţia juridică calitativă şi cantitativă a solului este parte componentă a protecţiei
juridice a mediului, fiind o problemă de interes atât public, cât şi privat, ce se realizează mai ales
prin stabilirea de obligaţii legale pentru orice deţinător de teren, care va executa lucrările de
protecţie şi ameliorare a solului fie prin forţe proprii, fie cu aportul unităţilor specializate.
Dispoziţiile constituţionale (art.46) consacră o obligaţie generală pentru deţinătorii de
terenuri cu orice titlu şi pentru autorităţile publice, de întocmire de studii şi proiecte de lucrări
de protecţie şi ameliorare a calităţii solului, dar şi executarea acestora.
Legea privind protecţia mediului cuprinde dispoziţii care prevăd obligaţia pentru toţi
deţinătorii de terenuri de protecţie a solului, subsolului şi ecosistemelor terestre prin măsuri de
gospodărire, conservare şi amenajare a teritoriului complexe şi adecvate.
Terenurile degradate şi neproductive (cu eroziune, cu exces de umiditate, pietriş,
bolovăniş, nisipoase, sărăturile, terenurile acide, cu deşeuri, etc.) care şi-au pierdut, total sau
parţial, capacitatea de producţie, sunt supuse unui program de recuperare şi ameliorare.2
Solul poate fi protejat şi ameliorat prin lucrări de îmbunătăţiri funciare3, sub formă de
construcţii hidrotehnice, lucrări de prevenire şi înlăturare a secetei, inundaţiilor, umidităţii
excesive, eroziunii, etc., în scopul îmbunătăţirii cpacităţii de producţie a terenurilor
neproductive. Aceste lucrări se execută în corelare cu lucrările de gospodărire a apelor, de
amenajare a teritoriului, în acord cu interesele proprietarilor de teren.
Pentru ca regimul juridic al solului să fie reglementat eficient, printr-o legislaţie adecvată,
în scopul protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii sale, este necesar a se lua în considerare
particularităţile specifice ale terenurilor.

3.Mijloacele juridice de protecţie a terenurilor agricole.

Parte componentă a fondului funciar, terenurile cu destinaţie agricolă sunt alcătuite din:
 terenuri agricole productive (arabile, vii, livezi, păşuni, fâneţe, sere, solarii);
 terenuri cu vegetaţie forestieră – păşuni împădurite, terenuri ocupate cu construcţii şi
instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole, de îmbunătăţiri funciare, drumurile de
exploatare agricolă, platforme şi spaţii de depozitare pentru produse agricole;
 terenuri neproductive (ce pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă).
Mijloacele juridice de protecţie privesc atât terenurile agricole productive, cât şi cele
neproductive. Acestea constau în:
 interdicţia de a le schimba destinaţia agricolă, cu excepţia cazurilor şi condiţiilor
prevăzute de lege;
 interdicţia de a desfăşura activităţi poluante, etc.
 

4. Atribuţiile subiectelor raportului juridic de protecţie a terenurilor agricole

Subiectele acestor raporturi juridice sunt: statul, organele statului şi deţinătorii de terenuri
cu orice titlu.
Statul, ca subiect al raporturilor juridice de protecţie a terenurilor agricole, urmăreşte
realizarea unei protecţii cantitative şi calitative a acestora, îndeplinind în acest sens
următoarele atribuţii:
• stabileşte cadrul legislativ de protecţie a terenurilor agricole;
• organizează evidenţa acestor terenuri şi stabileşte sistemul de monitorizare a calităţii
solului;
• controlează respectarea prevederilor imperative ale legii de către deţinătorii de terenuri
agricole;
• stabileşte procedura de autorizare privind probleme de protecţia mediului;
• asigură respectarea obligaţiilor asumate pe plan internaţional în domeniul cooperării în
materie;
• sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, suportând parţial sau
total cheltuielile, în limita alocaţiilor bugetare alocate.
Protecţia cantitativă a terenurilor agricole are ca scop folosirea completă şi eficientă,
precum şi păstrarea destinaţiei lor economice. Pentru a se evita reducerea fondului funciar
agricol, scoaterea din circuitul agricol (temporar sau definitiv) este admisă numai în cazuri
justificate şi excepţionale, conform legii.
Protecţia calitativă a terenurilor agricole are ca scop păstrarea potenţialului productiv al
acestora, prevenirea şi înlăturarea degradării calităţilor fizico – chimice şi biologice, precum şi
îmbunătăţirea calităţii solului terenurilor agricole.
 Art. 50 din Legea privind protecţia mediului stabileşte în sarcina autorităţilor centrale
pentru agricultură şi silvicultură obligaţia de a ţine evidenţa terenurilor degradate, improprii
pentru producţia agricolă, de a îndruma şi controla lucrările de îmbunătăţiri funciare, de a acorda
asistenţă tehnică de specialitate pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, elaborând reglementări
privind menţinerea şi ameliorarea calităţii terenurilor, conservarea biodiversităţii şi habitatelor
naturale.
Deţinătorii de terenuri cu orice titlu au stabilite prin lege, în scopul asigurării protecţiei
calităţii solurilor, următoarele obligaţii:
 să prevină deteriorarea calităţii solurilor;
 să respecte condiţiile stipulate în acordul/autorizaţia de mediu pentru lucrările de
amplasare, construire şi punere în funcţiune a obiectivelor de orice fel, precum şi pentru
schimbarea destinaţiei terenurilor;
 să nu ardă vegetaţia ierboasă, stuful, tufărişurile, fără autorizaţie eliberată de autoritatea
de mediu competentă;
 să respecte toate prevederile legii privind protecţia terenurilor.
 

Controlul respectării reglementărilor privitoare la protecţia şi conservarea, precum şi la

folosirea judicioasă a solurilor, subsolurilor, ecosistemelor terestre se organizează şi se exercită
de autorităţile pentru protecţia mediului, sau după caz, de alte autorităţi ale administraţiei publice
competente.
Un rol deosebit de important în privinţa protecţiei juridice a terenurilor agricole îl
reprezintă normele juridice8 care reglementează imperativ aspecte legate de: folosirea temporară
sau definitivă a terenurilor în alte scopuri decât producţia agricolă, amplasarea construcţiilor de
orice fel pe terenuri agricole din extravilan, scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor
agricole din extravilan, scoaterea temporară a terenurilor agricole din producţia agricolă pentru
realizarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, de remediere a unor deranjamente la liniile de
telecomunicaţii, executarea de lucrări de organizare şi amenajare a teritoriului, etc.
Subsolul reprezintă spaţiul fizic de sub sol, alcătuit din totalitatea formaţiunilor geologice
accesibile lucrărilor de cercetare şi prospecţiuni geologice.10 Compoziţia chimică a subsolului
influenţează starea de fertilitate a stratului superior al pământului, al solului.
Datorită însuşirilor sale, a resurselor naturale, a bogăţiilor pe care le cuprinde, cu rol
deosebit asupra dezvoltării generale a societăţii, se impune protejarea subsolului prin toate
mijloacele, inclusiv cele juridice, care sunt cele mai eficiente. Este necesară o protecţie a
resurselor naturale, o gestiune durabilă a acestor materii prime printr-o exploatare şi o explorare
eficientă.
Datorită legăturii organice dintre sol şi subsol, regimul lor juridic şi protecţia lor sunt
reglementate de multe ori în acelaşi context.
Primul text legal cu privire la exploatarea şi protejarea resurselor subsolului îl reprezintă
Legea minelor din anul 1894 (modificată şi completată în 1906 şi 1913), ce cuprindea dispoziţii
în legătură cu protecţia zăcămintelor miniere. Prin Constituţia din 1923, zăcămintele şi bogăţiile
subsolului au fost declarate proprietatea exclusivă a statului. A urmat apoi Legea minelor din
1924, Legea nr.9/1973 privind protecţia mediului, care a stabilit reglementări stricte privind
protecţia subsolului, a zăcămintelor şi a resurselor sale.
Constituţia României din 2003 dispune în art.136 alin.3 că toate bogăţiile de interes public
ale subsolului sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, stabilind în sarcina statului obligaţia de
a asigura exploatarea raţională a resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional.
Capitolul VI din Legea nr.18/1991 republicată, cuprinde dispoziţii ce reglementează regimul
juridic al subsolului şi protecţia sa juridică.
Prin Legea petrolului nr. 134/199511s-a instituit regimul juridic al explorării şi exploatării
petrolului în ţara noastră fiind stabilite şi reguli de protecţie a solului şi subsolului.
Legea nr. 137/1995 prevede în art. 48 obligaţia generală pentru toţi deţinătorii, indiferent
de titlu, de a proteja solul, subsolul şi ecosistemele terestre, iar alte dispoziţii stabilesc supunerea
la un regim de protecţie a resurselor naturale ale subsolului, instituind obligaţii în sarcina celor
ce le prospectează sau le exploatează.
Făcând parte din categoria bunurilor domeniului public, subsolul se bucură de o protecţie
deosebită, în scopul prevenirii poluării sale, a diminuării resurselor şi bogăţiilor sale, a protecţiei
cantitative şi calitative utilizându-se instrumente juridice bogate şi variate.
Dispoziţiile constituţionale stabilesc că subsolul este domeniu public12, bunurile sale sunt
inalienabile, iar protecţia subsolului este o problemă de interes public şi privat.
 

4.1.Protecţia juridică a subsolului

Explorarea şi exploatarea subsolului şi a resurselor sale naturale trebuie să se facă în
interesul întregii societăţi. Subsolul, bogăţiile şi resursele sale naturale, fiind supuse degradării şi
poluării, impun necesitatea luării unor măsuri de protecţie juridică corespunzătoare.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului  stabileşte:
 reglementările corespunzătoare protecţiei calităţii subsolului;
 procedura de autorizare a lucrărilor de exploatare, prospectare şi extracţie de zăcăminte
ale subsolului;
 reglementări privind refacerea subsolului afectat (natural sau artificial).
Organele de stat au o serie de atribuţii în legătură cu protecţia subsolului, astfel:
o să ţină evidenţa tuturor resurselor subsolului, a lucrărilor de extracţie şi prelucrare;
o să monitorizeze lucrările de exploatare şi prospecţiuni geologice;
o să stabilească procedura de autorizare a lucrărilor de exploatare şi explorare a subsolului;
o să stabilească reglementări privind protecţia subsolului.
Persoanele fizice sau juridice care prospectează sau exploatează bogăţiile subsolului sunt
obligate:
 să solicite şi să obţină acordul/autorizaţia de mediu şi să-i respecte prevederile;
 să refacă terenurile afectate ca urmare a activităţilor desfăşurate, aducându-le la
parametrii productivi şi ecologici naturali;
 să ia măsurile preventive privind poluarea mediului şi cauzarea de prejudicii ecologice cu
ocazia efectuării lucrărilor de exploatare şi explorare a subsolului;
  să anunţe autorităţile competente despre orice situaţii accidentale de natură să pună în
pericol ecosistemul terestru.
Încălcarea normelor juridice de protecţie a subsolului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor
legale sau săvârşirea de fapte interzise în materie, de către toţi utilizatorii subsolului, atrag după
caz răspunderea juridică contravenţională, penală sau civilă.

   5.Consideraţii privind formele răspunderii juridice in domeniul funciar.

Încălcarea normelor juridice referitoare la protecţia terenurilor agricole de către destinatarii
acestora, atrage răspunderea contravenţională, civilă, penală sau răspunderea specială.
Destinatarii normelor legale privind protecţia juridică a trenurilor agricole sunt cele 3
categorii de persoane, respectiv: autorităţile publice, deţinătorii de terenuri agricole cu orice titlu,
alte persoane fizice sau juridice.
Răspunderea contravenţională intervine în cazul săvârşirii faptelor calificate de legiuitor ca
fiind contravenţii. Sancţiunea contravenţională este, de regulă, amenda contravenţională, care
reprezintă suma de bani pe care contravenientul este obligat s-o plătească, sumă care se
actualizează anual prin hotărâri de guvern.
Art. 88 din Legea nr. 18/1991, republicată, stabileşte contravenţiile ce se săvârşesc în
legătură cu evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole. Încălcarea
dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 137/1995, prin fapte contravenţionale, atrage răspunderea
contravenţională.
Sunt de asemenea contravenţii la normele privind proiectarea, executarea, întreţinerea,
exploatarea, repararea şi protecţia amenajărilor de îmbunătăţiri funciare, faptele ce întrunesc
aceste condiţii, prevăzute de art. 31 din Legea îmbunătăţirilor funciare nr.84/1996.
Răspunderea civilă intervine în cazul în care, printr-o faptă ilicită (contravenţie sau
infracţiune) s-a cauzat un prejudiciu patrimonial, situaţie în care autorii acestuia sunt obligaţi să
suporte pagubele cauzate, şi după caz, să restabilească situaţia anterioară. Art. 81 din Legea
privind protecţia mediului instituie regula răspunderii civile obiective, astfel “Răspunderea
pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă”, regulă prin care se materializează
principiul de dreptul mediului “poluantul plăteşte”.
Răspunderea speciala este o răspundere de dreptul mediului, ce intervine în situaţiile în
care s-a încălcat o obligaţie legală de către subiectele participante la un raport juridic de dreptul
mediului şi atrage o sancţiune specifică. Aceasta se aplică, de regulăm pe lângă celelalte forme
de sancţionare juridică. Amintim în acest context:
–          pierderea dreptului de folosinţă asupra terenului agricol de către deţinătorii cu titlu de
folosinţă, în cazul în care nu s-a asigurat cultivarea şi protecţia acestuia;
–          pierderea dreptului de a li se mai aproba scoaterea de terenuri din producţia agricolă
titularilor lucrărilor de investiţii sau de producţie care nu şi-au îndeplinit obligaţiile de redare în
folosinţă agricolă în condiţiile stabilite de lege, a terenurilor agricole astfel acordate;
–          plata de taxe legale pentru diferite tipuri de activităţi, etc.
6. Contraventia funciara.

Răspunderea contravențională – constă în aplicarea de sancțiuni persoanei vinovate de

încălcarea acelor dispoziții legale, care prevăd și sancționează contravenția. Contravenția
administrativă – o faptă care atentează la personalitatea, la drepturile și interesele legitime ale
persoanei fizice și persoanei juridice , la proprietate, la ordinea de stat și ordinea publică, precum
și alte fapte ilicite pentru care legislația prevede răspunderea administrativă.

Obiectul contravenției – îl constituie valorile sociale, drepturile și interesele legitime

apărate prin norme de drept prin care li se aduce atingere.

Subiectul contravenției – poate fi orice persoană care în conformitate cu legea este

recunoscută vinovată de comiterea contravenției.

Latura obiectivă – a contravenției o formează acțiunea sau inacțiunea producătoare de

consecințe socialmente periculoase sau care amenință valorile sociale.

Latura subiectivă – ține de aptitudinea psihică a contravenientului, față de fapta săvârșită și

componentele ei care se exprimă prin vinovăție. Contravențiile sunt foarte diverse și în cadrul
raporturilor de mediu.

7. Structura si continutul contraventiei funciare.

Contravenția funciară constă din 4 elemente, fiecare din ele avînd un conținut complex:

a) obiectul atentării şi încălcării de drept funciare, care include:

 lotul de teren (în cazul ocupării nelegitime a terenurilor, ocupării bunurilor imobile
străine, poluării terenurilor cu destinaţie agricolă şi a altor categorii de terenuri, nimicirii
stratului fertil al solului, decopertării neselective a stratului fertil al solului şi folosirea lui
contrar destinaţiei etc.);
 bunurile amplasate pe terenuri (construcţia nelegitimă, deteriorarea intenţionată a
sistemelor de irigare a terenurilor, a plantaţiilor multianuale, a bornelor de hotar etc); ·
 regulile de folosire a terenului (de luptă cu bolile şi dăunătorii culturilor agricole,
neluarea măsurilor de preîntâmpinare a eroziunii solului, a altor procese ce înrăutățesc
starea solului, precum şi neîndeplinirea măsurilor obligatorii pentru îmbunătăţirea
calităţii lui, încălcarea termenului de reîntoarcere a terenurilor temporar ocupate,
neîntoarcerea lor în starea de destinaţie specială etc); ·
 drepturile și interesele deținătorilor de teren (încălcarea dreptului de proprietate sau
dreptului de folosinţă asupra terenului, încheierea actelor juridice civile, obiect al cărora
sunt terenurile, cu încălcarea modului stabilit de lege, atentând în aşa mod la drepturile şi
interesele legitime ale altor deținători de terenuri, încălcarea termenelor de examinare a
cererilor cetăţenilor privind atribuirea terenurilor, altor petiţii ale persoanelor fizice şi
juridice).
 starea ecologică din preajma terenurilor (poluarea bazinelor de apă, aerului atmosferic
etc.).
b) subiectul încălcării de drept, ceea ce determină şi permite identificarea persoanei care a comis
încălcarea de drept funciară şi care urmează a fi pedepsită cu aplicarea sancţiunii prevăzută de
lege. Subiectul încălcării de drept trebuie să corespundă anumitor cerinţe legale cu privire la:

o vârstă;
o responsabilitate;
o funcţia ocupată.

c) latura obiectivă a încălcării de drept care include:

• acțiunea ilicită, cum ar fi: construcţia nelegitimă; ocuparea, fără drept, a unui imobil aflat în
proprietatea altuia, inacțiunea: (neluarea măsurilor de preîntâmpinare a eroziunii solului, a altor
procese ce înrăutăţesc starea solului, precum şi neîndiplinirea măsurilor obligatorii pentru
îmbunătățirea calităţii lui, încălcarea termenului de reîntoarcere a terenurilor temporar ocupate,
neîntoarcerea lor în starea de destinație specială, Încălcarea termenelor de examinare a cererilor
cetățenilor privind atribuirea terenurilor etc.

• elementele facultative, cum ar fi locul, modul, mijloacele, circumstanțele și consecințele de

săvîrșire a încălcării de drept funciare.

d) latura subiectivă constituită din:

• semnele obligatorii care sunt vinovăția contravenientului exprimată prin intenție sau
imprudența;

• semnele facultative, cum ar fi scopul comiterii contravenției (îmbogățirea), motivul (din intenții
huliganice în cazul distrugerii bornelor la hotar).

Dacă lipseşte măcar unul din elementele încălcării de drept funciare indicate mai sus,
atunci lipseşte şi încălcarea de drept funciară şi, în consecinţă, atragerea persoanei la răspundere
juridică şi aplicarea măsurilor de constrângere şi sancţiunilor juridice devine imposibilă. Formele
răspunderii juridice pentru încălcarea legislației funciare.

Toate raporturile contravenționale care se nasc din cadrul raporturilor juridice, privind
terenurile pot fi clasificate în mai multe grupe :

I. Incălcări cu caracter economic:

• ocuparea nelegitimă a terenurilor
• încălcarea termenului de reîntoarcere a terenurilor temporar ocupate,
• nereîntoarcerea lor în starea de destinație specială,
• abaterea samovolnică de la proiectele de organizare a teritoriului;
II. încălcări cu caracter ecologic:
• poluarea terenurilor destinate agriculturii cu substanțe chimice, cu deșeuri
radioactive, cu ape reziduale,
• nimicirea stratului fertil al solului,
• neluarea măsurilor de preîntîmpinare a eroziunii solului,
 • amplasarea, construcția și dare în exploatare a obiectivelor care provoacă efecte de
poluare a solului ;
III. încălcări de altă natură:
• construcția nelegitimă,
• distrugerea bornelor de hotar,
• încălcarea termenului de examinare a cererilor cetățenilor privind atribuirea
terenurilor și tăinuirea informațiilor despre fondul funciar disponibil.

Este de remarcat că pentru comiterea tuturor contravențiilor cuprinse în capitotul IX din

Codul contraventional legiuitorul a stabilit numai o singură sancțiune principala, amenda. Din
acest punct de vedere, amenda nu poate fi privită și ca măsură de compensare. Suma amenzii
poate depăși mărimea daunei cauzate, și invers- poate fi mai mică decît prejudiciul produs.
Amenda, ca sancțiune, poate fi aplicată și în lipsa daunei, iar încasarea ei nu absolvă persoana
vinovată de obligația de a recupera această daună. Cuantumul amenzii este cuprins între 1 si 500
unitati conventionale pentru cetățeni și 1 și 1500 unitati conventionale – pentru persoanele cu
funcție de răspundere.

Analiza contravențiilor funciare și a consecințelor lor conduce la concluzia că caracterul

frecvent al acestor încălcări extrem de dăunătoare nu numai pentru calitatea și productivitatea
terenurilor agricole, dar și pentru întreg mediul ambiant, este favorizat de ”blîndețea”
sancțiunilor – amenzile minime și maxime.

8. Constatarea si examinarea contraventiilor funciare.

Constatarea contravențiilor în domeniul protecției terenurilor din fondul funciar se face de

către inspectorii de stat pentru ecologie. După ce agentul constatator, competent a luat
cunoștință, pe orice cale, de încălcarea normelor privind protecția terenurilor, el este în drept să
acționeze privind legii, trecînd la constatarea contravenției. Prima constatare privește calificarea
faptei ilicite, dacă intr-adevăr este vorba de o contravenție sau ea este o infracțiune. Dacă, în
baza celor observate personal, a relatărilor autorului faptei, ale victimei, ale martorilor, ale altor
persoane și a altor probe, el constată că a avut loc o contravenție, trebuie să identifice
contravenientul. Se impune stabilirea circumstanțelor în care s-a săvîrșit contravenția, dacă s-a
produs pagube patrimoniale, dacă există bunuri supuse confiscării etc. Toate datele se
materializează într-un proces-verbal întocmit în două exemplare de agentul constatator. Prin
acest proces-verbal se individualizează contravenția și contravenientul. Acest document se
semnează pe fiecare pagină de către agentul constatator și, dacă este cazul, de către
contravenient. Pentru ca procesul-verbal să fie valabil încheiat, trebuie să corespundă
următoarelor condiții minime : să nu omită consemnarea numelui și prenumelui
contravenientului, fapta săvîrșită, data comiterii contravenției, semnătura agentului constatator.

Aplicarea sancțiunilor contravenționale pentru faptele ilicite, săvîrșite în domeniul

protecției terenurilor, constituie cea de-a doua fază a procedurii de răspundere contravențională
în acest domeniu.

Examinarea cazurilor cu privire la contravențiile prevăzute de capitotul IX din Codul

contraventional ține de competența organelor juridice și a organelor de protecție a mediului.
După examinarea cazului instanța de judecată sau persoana cu funcție de răspundere pronunță
decizia prin care se aplică sancțiunea contravențională sau se clasează cazul. Decizia instanței de
judecată privind aplicarea sancțiunii contravenționale poate fi atacată cu apel în instanța ierarhic
superioară de către contravenient, procuror sau partea vătămată. Decizia persoanei cu funcție de
răspundere asupra cazului cu privire la contravenție de asemenea poate fi atacată de către
contravenient sau partea vătămată, depunînd o plîngere la instanța de judecată a cărei hotărîre
este definitivă. Sancțiunea contravențională – amenda – se execută în două feluri: de către
contravenient benevol, din proprie inițiativă sau silit de către organele de executare.

Răspunderea civilă este una din formele răspunderii juridice şi apare în temeiul încălcării
normei de drept civil. Răspunderea civila intervine în cazul încălcării regulilor privind protecția
terenurilor agricole prin cauzarea unui prejudiciu terenurilor, drepturilor și intereselor legitime
ale proprietarilor, posesorilor și beneficiarilor funciari. În cazul în care prin fapta săvârșita în
domeniul protecției terenurilor agricole, calificată de lege contravenție sau infracțiune, autorul ei
cauzează un prejudiciu patrimonial deținătorului terenului sau/și altei persoane, el este obligat să
repare acel prejudiciu.

Răspunderea civilă se manifestă în 2 forme: 1) contractuală; şi 2) delictuală, (apare în cazul

cauzării de daune şi a obligaţiilor civile ce iau naştere în asemenea cazuri). Răspunderea civilă
apare doar la prezența obiectului, subiectului, laturii obiective şi laturii subiective a încălcării de
drept civile (delictului).

Răspunderea contractuală apare în temeiul prevederilor contractelor civile concrete în

cazul în care una din părţile contractante a încălcat clauzele contractuale respective, inclusiv în
cazul contractelor de vânzarecumpărare, donație, schimb, arendă, ipotecă a terenurilor etc. Art.
95 Cod funciar stabileşte că contractele de vânzare-cumpărare, schimb, donare, ipotecă şi alte
acte juridice civile, obiect al cărora este terenul, încheiate cu încălcarea modului stabilit de
legislaţie, sunt nule (Codul funciar, 2001). În afară de aceasta, înseşi textul contractului, poate
include în sine, la iniţiativa şi cu consimţământul părţilor contractante, clauze privind măsuri
concrete de răspundere civilă sub formă de penalități de întârziere, alte sancţiuni pecuniare,
pentru nerespectarea sau încălcarea unor clauze contractuale concrete.

Răspunderea delictuală apare în rezultatul cauzării de daune, indiferent de faptul dacă

persoanele fizice sau juridice respective au fost, se află sau nu în raporturi contractuale. Conform
art. 1398 Cod civil “cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să
repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin
acţiune sau omisiune” (Cod civil, 2003).

Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repară numai în cazurile expres
prevăzute de lege. Aşa un caz, direct prevăzut de lege, este cazul exproprierii terenurilor pentru
cauză de utilitate publică, care poate avea loc doar cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Plus la
aceasta, art.97 Cod funciar, stabileşte că pagubele pricinuite prin retragerea sau ocuparea
temporară a terenurilor, precum şi prin limitarea drepturilor deţinătorilor sau prin înrăutăţirea
calităţii terenurilor ca urmare a activităţii întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi
cetăţenilor, trebuie să fie reparate integral (inclusiv avantajul ratat) deţinătorilor de terenuri care
au suportat aceste pagube (Cod funciar, 2001). Repararea pagubelor o fac întreprinderile,
instituţiile şi organizaţiile cărora li s-au repartizat terenuri retrase, precum şi întreprinderile,
instituţiile şi organizaţiile a căror activitate duce la limitarea drepturilor deţinătorilor de terenuri
în legătură cu stabilirea zonelor de protecţie, zonelor sanitare şi de apărare a diferitelor obiecte,
la înrăutăţirea calităţii terenurilor învecinate, ori la folosirea lor în alte scopuri, la scăderea
volumului producţiei agricole şi la înrăutăţirea calităţii ei (Cod funciar, 2001).

O altă persoană decât autorul prejudiciului este obligată să repare prejudiciul numai în
cazurile prevăzute de lege (de pildă, părinţii poartă răspundere pentru daunele cauzate de către
copiii lor minori). Prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu
consimţământul persoanei vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicție cu normele de
etică şi morală.

Nu este pasibil de reparaţie prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare

dacă nu a depăşit limitele ei. Dacă în timpul apărării împotriva unui atac injust s-a cauzat
prejudiciu unui terţ, prejudiciul urmează să fie reparat de atacator. Prejudiciul cauzat de o
persoană în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea.

Luând în considerare împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanța de judecată

poate obliga la repararea lui terţul în al cărui interes a acţionat autorul prejudiciului sau poate
exonera de obligaţia de reparare, integral sau parţial, atât autorul prejudiciului, cît şi terţa
persoană.

Litigiile legate de repararea pagubelor şi de evaluarea proporţiilor lor sînt soluţionate de

instanţele judecătoreşti, în funcţie de jurisdicţia materială şi teritorială a acestora.

Cuprins

1. Noţiunea de răspundere juridică şi răspundere contravenţională.

2. Necesitatea protecţiei juridice a solului. Modalităţi de protecţie.

3. Mijloacele juridice de protecţie a terenurilor agricole.

4. Atribuţiile subiectelor raportului juridic de protecţie a terenurilor agricole.

5. Consideraţii privind formele răspunderii juridice in domeniul funciar.

6. Contraventia funciara.

7. Structura si continutul contraventiei funciare.

8. Constatarea si examinarea contraventiilor funciare.

9. Bibliografie.

Bibliografie

1. Codul funciar al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.828-XII din 25.12.1991.

2. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107-XV din 06.06.2002;

4. Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008.

5. COTOROBAI, M. ZAMFIR P., URSU V. Drept Funciar manual, Ed. “Cartier juridic”,
Chişinău 2001.

6. TEACĂ I., Drept funciar, schiță de curs, Chișinău: UTM, 2007, 235 p.