Toiege și șerpi

Și ce dacă înțelepții și vrăjitorii Egiptului au făcut la fel ca Aaron? (Exod

8:10-12)

Să tăcem și să nu mai vorbim despre Domnul pentru că o fac și vrăjitoarele?

Pentru că și ele îl mărturisesc pe El? (Fapte 16:16 în continuare). Dar Pavel a
eliberat-o pe femeia aceea, iar stăpânii ei au rămas fără câștigul adus de ea, la fel
cum vrăjitorii Egiptului s-au ales din experiența amintită cu câte un toiag lipsă. Și
cu posibilitatea de a cântări mai bine unele lucruri. Vorba lui Ietro, socrul lui
Moise: „Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toți dumnezeii, căci în
lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei.” (Exod 18:11)

Or fi pus la inimă acei înțelepți și vrăjitori ce li s-a întâmplat? Ce au

experimentat? „În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? … (pe aceia) îi
judecă Dumnezeu.” (1 Corinteni 5:12, 13a) 

Poate nu suntem un Moise sau Aaron. Nici măcar un Hur sau Maria, Iosua
sau Caleb. Niciunul din cei ale căror nume apar, ca personaje pozitive, pe paginile
Scripturii. Dar numele nostru apare totuși undeva, cu condiția să-L iubim pe
Domnul și să așteptăm venirea Lui. Poate suntem unii dintre cei mai neînsemnați
dintre israeliții Noului Testament. Tot e infinit mai bine așa decât în afara
poporului sfânt. Avem făgăduințe minunate. Celor mari le poruncește Cel cu
adevărat mare să nu ne defaime, căci îngerul nostru vede pururea Tatălui nostru
care este în ceruri. Chiar dacă noi nu Îl vedem. Chiar dacă suntem cei dintâi dintre
toți păcătoșii, mâna cea bună a Domnului se întinde și acolo după noi: „Hristos
Isus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși...” Adică pentru noi! Special
pentru noi! Numai pentru noi! Ce ne trebuie mai mult de atât? De Isus? De
Mântuitorul? În afara Lui nu este nimic adevărat și nici nu putem face nimic
despărțiți de El.

Iar dacă sunt între noi un Moise și Aaron, cărora chiar duhurile le sunt
supuse, ca un neînsemnat ce sunt (dar El cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar
fi, iar ele iau ființă), îmi permit să le reamintesc cuvintele Domnului: să nu se
bucure de fapte care trec și care, la urma urmei nu dovedesc nimic (și Iuda a fost
între cei doisprezece, și el a scos, foarte probabil, draci), ci să se bucure că, la fel
ca nouă, și lor le sunt numele scrise în cartea vieții.

Să nu-i invidiem pentru chemarea lor. Apropierea de Dumnezeu cere jertfă,

iar cine cunoaște multe are parte și de multă durere. Ci mai degrabă să ascultăm de
ei, să-I mulțumim lui Dumnezeu, care i-a ales și chemat și de dragul nostru și să
căutăm, cu ajutorul Domnului, să le urmăm credința, atât celor care au sfârșit
alergarea, cât și celor care, ca Pavel, se ostenesc pentru Domnul și pentru noi. Să
ne rugăm pentru ei chiar, ca Domnul să îi poarte până la capăt, când atâția cad. Să-i
folosească să ne conducă spre Canaanul spre care am pornit cu toții.

Sper ca aceste gânduri să nu fie ca un șarpe, ci ca un toiag, pe care cineva să

îl apuce nu ca să lovească stânca, ci să îl ajute să își îndrepte rugăciunea spre cer și,
cine știe, poate din nou apele mării se vor desface, iar noi vom trece prin mijlocul
ei ca pe uscat. La urma urmei, nici în David nu a văzut „marele” Goliat decât un
copil cu păr bălai, față frumoasă și „toiege”. Dar de ce să îl arătăm cu degetul pe
filistean când propria familie nu avea o părere prea înaltă despre el? Când era
vorba de ungerea sfântă, pe el nici nu s-au gândit să-l cheme. Domnul însă S-a
gândit tocmai la el.

Deci, cine va lua toiagul, cine va accepta provocarea de a umbla cu

Dumnezeu?