Ştefan Aurel Drăgan

VISUL

Vestea recâştigării pădurilor de către foştii proprietari şi/sau, mă rog, de către moştenitorii
foştilor proprietari, a fost primită în micul sătuc uitat de lume cu mare entuziasm şi cu nelipsita
euforie ce însoţeşte un astfel de eveniment; bucurie amestecată cu o disimulată pornire de
răzbunare faţă de nedreptatea săvârşită înainte vreme. Cu atât mai mult era justificată această
euforie şi agitaţie cu cât starea materială a localnicilor era destul de precară. Un sat rătăcit de
frica multor convulsii aale lumii într-o fundătură a Codrului, cu câteva ocupaţii meşteşugăreşti
mărunte şi simple, singurele care aduceau un ban în câteva case; restul sătenilor se chinuiau, îşi
deşirau existenţa cu ce reuşeau să smulgă din malul zgârcit al ţarinei, din ce le ofereau animalele
insuficient hrănite şi din rodul unor pomi piperniciţi şi numai parţial domesticiţi prin altoire
empirică. Mai ales că nici acele holde neproductive nu le-au avut pentru multă vreme întrucît,
după ce le-au primit ca despăgubire de război cei întorşi de prin tranşeele lumii, întregi sau
schilozi, sau cei rămaşi acasă pentru cei ce nu s-au mai întors, nu au apucat să le folosească
pentrucă darnicii donatori le-au smuls cu forţa înapoi pe motiv că cetatea se va salva din mizerie
şi sărăcie şi se va înălţa spre noi culmi... prin munca în colectiv.
Acum, odată cu noua veste, în fruntea afacerii, a reîmproprietăririi, când încă nici nu
începuse, s-a ridicat un individ – la orice manifestarea este obligatoriu să fluture unul moţul –
care promitea.
- Vom începe o afacere prosperă în sat. ( După entuziasmul pornit cu vigoare, câţiva
participanţi au început să şovăie. „ N-am mai auzit noi asemenea propunere şi acum câţiva ani?...
Numa’ un cuvânt îi schimbat în discurs.”) Materie primă avem, continua promitentul. Aurul
verde, cum se spune, lemnul. Vom face aici, în sătucul nostru o fabrică de mobilă. De utilaje şi
de deschiderea fabricii ne-om ocupa din mers. Începtu-i mai greu.
Nimeni nu a aprobat, dar nimeni nu s-a opus astfel că în scurt timp pădurea de la Hotare a
dispărut de parcă o fiară, un monstru subteran ar fi supt zilnic în rădăcini copacii. La intrarea
dinspre sat, peste pârău, au început să se ridice peste noapte câteva acareturi: birouri, magazii,
barăci şi alte improvizaţii care parcă se hrăneau şi se înălţau de la zgomotul maşinăriilor şi de la
fumul acestora.
În acelaşi timp păsările au început să se retragă şi cântecul lor să se îndepărteze, pierzându-
se încet ca un zvon. Apoi când ultimul copac a căzut învins la pământ, cu un troznet asurzitor,
răpus de colţii şi ghearele maşinăriilor, trilul zburătoarelor a dispărut complet, ultimul cârd de
animale care au sălăşluit în desişul pădurii au făcut semn din copite şi s-au pierdut pe valea care
şi ea era deacum părăsită şi începea să-şi soarbă apele spre adâncul pământului. Noii şi agresivii
stăpâni peste spaţiul rămas gol şi suspendat culegeau cuiburile şi le aşezau ca într-o vitrină de
muzeu pe o platformă de scândură de lângă copacii deveniţi buşteni, care vor deveni şi ei obiecte
pentru odihna coatelor şi adăposturi pentru mirosurile nu se ştie căror trăitori.
 Locuitorii arătau din ce în ce mai fericiţi. Aveau mersul sigur şi se salutau jovial, cu
nelipsitul zâmbet pe faţă. Dar nimeni nu a sesiyat imediat că după dispariţia pădurii aşezarea a
fost invadată de trotuare şi străzi betonate, platouri încorsetate în beton au luat locul spaţiilor
pline de verdeaţă şi prospeţime. Câteva oaze verzi care au mai rămas au dispărut şi ele ca urmare
a creşterii bunăstării, a educaţiei şi a noilor exigenţe civice a tineretului. Nu era zi în care să nu
se organizeze o aniversare – ziua naţională, ziua satului, ziua comunei, ziua iubirii, ziua luptei
împotriva răului, precum şi zilele sfinţilor din calendar care erau deacum pe trei schimburi într-o
zi – însoţită obligatoriu de buchete de flori; pentru neveste, pentru iubite şi amante, pentru
drăguţe şi pentru fete, neamuri... La acest obicei s-a adăugat un altul: o concurenţă acerbă pentru
coroanele şi jerbele aşezate pe locurile unde odihneau indiferenţi cei care au părăsit lumea şi
satul, dar şi la comemorarea şi pomenirea acestora, jerbe şi coroane care a doua zi erau vândute
în pieţe de către gropari.
Aşa stând lucrurile, au dispărut şi florile odată cu evaporarea mirosurilor precum un val
absorbit de un lut arid şi secătuit, răpus de soare. Tot aşa, fluturii şi viespii, ca o undă zburătoare,
şi-au luat desagii cu miere, împreună cu zumzetul şi s-au îndreptat spre alte tărâmuri şi plaiuri...
Fără explicaţie au rămas doar un fluture şi un viespe.
Orbiţi de efectul bunăstării tot mai evident instaurată, localnicii nu au observat că această
stare a început, de la o vreme, uşor să se destrame precum o haină prea mult purtată. Pădurea,
marea lor speranţă în altfel de trai, în ieşirea spre lumea fericită( şi veşnică, cum credeau ei), era
deja epuizată. Pe nesimţite au început să scadă rezervele din conturile financiare, odată cu
împuţinarea lefurilor şi pe la colţuri a început să hămăie, ca un animal invizibil, şomajul. Fabrica
se împuţina. Unul câte unul, lucrătorii erau aruncaţi pe poartă în braţele înşelătoare ale protecţiei
sociale. În acelaşi timp uneltele, materialele şi utilajele din fabrică se dizolvau fără nici o
explicaţie pe măsură ce pe un teren de la vecinătatea localităţii, în jurul unui lac artificial,
creşteau imperturbabil vile şi case de lux pe lângă care, pe peroane se înghesuiau maşini şi
limuzine elegante, strălucitoare, cu geamuri interzise privirii.
- Numa’ vă uitaţi voi ce-a mai rămas din gardurile din plăci de beton ale fabricii! Îi
atenţiona aluziv , cu aer secretos, într-o zi alunel, permanentul ocupant al colţului scândurii care
ţinea loc de tejghea, dar şi de terasă improvizată la crâşma satului. Că’ despre ce a fost înăuntru,
nu să mai „ezistează” nimic. Ba, îmi cer iertare! Omai rămas oricum poarta cea mică prin care
mai trece din când în când paznicul.
A mai trecut un timp şi oamenii înspăimântaţi de spectrul foametei şi a altor lipsuri a celor
indispensabile vieţuirii, disperaţi fiind, deci, şi-au adus aminte că acum câtăva vreme Filomon,
înţeleptul satului le-a spus că a auzit de prin ziare sau de la televizor despre o ofertă care atunci
părea cel puţin ridicolă dacă nu născută din capul înfierbântat al vreunui nebun. „ Auzi, mă
Filimoane, cine crede în bazaconia asta?... Să te duci în escursie pă lună?... îl ridiculizau sătenii
făcându-şi cruce. Filimon continua mai departe cu ciudăţenia spunând că dacă vizitatorii vor fi
mulţumiţi, vor putea să-şi cumpere câte un lot de teren pe noile tărâmuri selenare vizitate.
Bineînţeles că nu se preciza cine este proprietarul, vânzătorul, dar atunci nici nu interesa pe
nimeni acest lucru din cauza absurdităţii propunerii.

Filimon stătea deoparte, pe un bolovan mare lipit de copacul uriaş din spatele crâşmei,
tăcut şi îngândurat. Oanea Ionucului s-a apropiat de el şi l-a provocat:
- Ei, ce mai zici tu, acuma, Filimoane?...
 Înţeleptul tresări şi se întoarse de pe tărâmul unde rătăcea, aruncă capătul de şigară jos şi-l
strivi cu călcâiul pantofului. Cu un fel de resemnare, cu glas domol se adresă celor de pe la mese
care au încetat speculaţiile şi aşteptau ceva de la el, o dezlegare a impasului.
- Aici, după câte vedem, nu mai avem nicio şansă. Sursa de existenţă ne-am epuizat-o
prin propria noastră nesăbuinţă, datorită naivităţii noastre, crezând în cel ce ne-a promis fericire
şi în falsa speranţă a găsirii unui paradis care, ca orice paradis, nu va fi construit niciodată,
rămânând doar un gând strălucitor spre care tot întindem mâna... Sperând că vom prinde această
strălucire. Când?... Cu banii pe care încă îi mai avem putem să ne plătim plecarea şi să ne
întemeiem acolo o colonie... La fel cum este acum localitatea noastră.
- S-ar putea să ai tu dreptate, înţeleptule, l-au aprobat ceilalţi, rămaşi fascinaţi, după o
lungă tăcere.
Mai încolo, în partea mai întunecată, pe un butuc de lemn, Dănilă, cel mai bătrân om din
sat, privea şi asculta circumspect la frământarea celorlalţi fără să intre în vorbă, murmurând încet
un cântec: „ Doamne nu bate omu’/ iei mintea şi norocu’,/ bate-să el săracu’/ şi de lună şi de
stele/ şi de câte-n lume-s rele,/ şi de lună şi de soare/ şi de căte-s trecătoare”. „ Doamne, ce poate
face buiecia cu omu’! se mira el în continuare. Îi tulbură mintea”.
( Dănilă era aşa de bătrân încât nu i se cunoştea vârsta. Acte nu avea. Nu ştia când s-a
născut sau din ce neam se trage. Spunea că e mai tânăr decăt cel mort înaintea lui. Mai zicea că
este a lui Iuănu lui Văsălica lui Simion a lui Aurel... şi mai departe se pierdea în acest şir care
nimeni nu ştia unde mergea şi unde se gată.)
Pentru realizarea măreţului proiect s-a format o celulă de lucru care, cu grabă şi agitaţie,
încă de a doua zi a pornit la treabă: au început colectarea sumelor şi întocmirea formalităţilor
pentru strămutare.
Apoi, tot aşteptând aprobările şi procurarea mijloacelor de transport, cei mai bătrâni şi
bolnavii au renunţat pe rând la ofertă, aşezându-se din timp în timp, resemnaţi şi tăcuţi, spre
veşnica odihnă. Dealftel aceştia au constituit de la-nceput grupul scepticilor faţă de această
îndrăzneaţă şi inedită intreprindere. „ Noi nu vom rezista la acest efort, la călătorie, şi cine ştie ce
ne mai poate aştepta şi acolo” îşi motivau ei atitudinea, spre a nu naşte bănuieli vis-a-vis de
acordul lor. Mai pe urmă au renunţat şi ceilalţi viitori locuitori a altor plauiri cosmice, sătui de
aşteptare. Doar Filimon a rămas ferm în hotărârea sa de evadare. Desigur că el era, deacum
singurul stăpân şi locuitor al satului deoarece, între timp, toată suflarea cetîţii s-a strămutat pe
alte plaiuri terestre, mânaţi de sărăcie.
Între Filimon înţeleptul, viespe şi fluture s-a consolidat în timp o legătură ciudată. Cele
două insecte îl însoţeau permanent ca o gardă personală discretă.
Într-o după masă, omul a aţipit sub toropit de căldură sub copacul imens din mijlocul
satului, de la Strajă, singurul scăpat de furia monştrilor de oţel şi de lăcomia parveniţilor din vile.
A visat că o vietate imensă a coborât din înaltul cerului şi i-a poposit pe braţ. Instinctiv, prin
somn, a plesnit-o şi brusc s-a trezit ţipând de durere. Când a privit pe jos l-a cuprins spaima şi
disperarea văzând cum prietenul său, viespele, mai face un spasm, mişcă pentru ultima oară
ghearele şi aripile, ca un semn de mustrare şi avertizare şi rămâne inert. Şi-a smuls acul din piele
şi peste scurtă vreme s-a înfiinţat, revoltat şi pornit, la firma cu care aranjase transportul spre
noul său paradis, înteresăndu-se de stadiul rezolvării afacerii.
- Pe ce lună vrei tu să trăieşti şi să-ţi odihneşti capul şi oasele, măi omule, dacă nici nu te
încumeţi să ridici privirea spre locul unde intenţionezi să-ţi construieşti noul tău sălaş? Ce
afacere serioasă am crede noi că com încheia cu tine? Îl apostrofă grăbit şi superficial un
funcţionar iritat.
 Filimon îndrăzni să-şi ridice privirea spre cerul nopţii, dar spre stupoarea lui, acolo sus nu
se mai preumbla niciun astru.
„ – Cred că visez şi acum!” îşi zise el nedumirit.
O voce stranie şi gravă îi vorbi din întunericul dens care îl cuprindea pe Filimon tot mai
strâns. „ Când luna şi stelele dispar, dispar şi visele...”
În noapte, doar un fluture uriaş plutea peste cetate şi peste lume.