Sunteți pe pagina 1din 2

Un norocos

se dedică lui Ovidiu Nimigean

Prin ‘90 sau ‘91, am nimerit la o consfătuire a oamenilor de afaceri din România şi Basarabia.
Căzusem şi eu popâc acolo în calitatea-mi ambiguă de jumătate ziarist, jumătate – drace călugăre! – om de
afaceri! Eram editor fără de editură (pe care n-am mai înfiinţat-o nici până în ziua de azi) şi colaborator la
un ziar, aşadar nici câine, nici ogar, nici călare nici pe jos, însă mă ţineam tare: nici eu ca dracul, dar nici
dracul ca mine. Însă între oamenii grei de acolo nu eram nici în car, nici în căruţă, nici în teleguţă, nici
oaie între lupi, nici lup între oi, adică aşa cum îmi place mie – de ce n-aş spune-o ! – cel mai mult în viaţă:
nici cu viii – mai mult cu viile! – nici cu morţii, nici cârciumă-n pungă, nici parale-n drum.

Nici-niciul cu pricina nu mă împiedică să beau şi să mănânc pe veresie, alături de colectiv, la


astfel de adunături, care la noi sunt o lungă înşiruire de chiolhanuri, cu toasturi şi chefuri de pomină, pitite
sub vocabule care mai de care mai simandicoase: bufet suedez, cocktail, dineu. Aşadar cot la cot cu alţi
fruntaşi în asemenea trebuşoare, înfulec, în pofida faptului că şirul de mîncători de urzici prăjite, care m-
au precedat în clanul meu, mă face să-i analizez pe ceilalţi şi să m-apuce sila. Noroc că nu-s rău de scârbă
şi alung repede din sine întrebările privind pe unii care muncesc şi trăiesc ca vai de ei şi pe alţii care se
îndoapă de pe urma primilor.

Aşa am procedat şi acum, călcându-ne în picioare, îmbrâncindu-ne şi ghiftuindu-ne de era mai-


mai să dărâmăm masa plină vârf cu bunătăţuri. M-am nimerit cot la cot cu unul Vasea din Bălţi, editor şi
el de cărţi naţionale, de care va fi vorba mai la vale (iaca rima c-am scăpat-o!). De Vasea vreau să zic, care
se înfrupta lupeşte alături de mine, punând bazele unui pod de cârnaţi şi caviar între noi. Ne-am mai
potolit când a intrat prefectul să ne spună „câteva cuvinte” care până la urmă s-au dovedit a fi un sac de
poveţe din noul limboi de lemn. În final prefectul a toastat pentru succesul lucrărilor, atunci dându-ne
seama că paharele umplute cu şampanie de pe masă, pe care noi le horpăisem de mult, erau pregătite
pentru toast. Noroc cu fraţii basarabeni care au scos imediat câteva sticle de votcă. Prefectul a toastat şi a
plecat. Noi am rămas să începem lucrările „pe secţiuni”, dar unu’ Liova, cam şpanchi şi cu glas gros,
brejnevist, a zis că-i mai bine să rămânem „grămăjoară”, ca între fraţi ce suntem şi să dezbatem împreună
cum să scăpăm economiceşte de porcii ceia de ruşi. În fine, ne-am întins la votcă până seara, ducându-se
dracului toate discuţiile.

A doua zi au mers pe la mănăstirile din nordul Moldovei, după program, de predilecţie pe la


cramele acestor mănăstiri. A treia zi s-au întors la Iaşi să încheie lucrările şi să semneze protocoale, dar
necazul e că s-a început cu un nou toast; iar pe urmă, hai, mai luaţi oleacă, olecuţă, olecuţică macar. Aşa
că s-a semnat în final un protocol de continuare a dezbaterilor la Chişinău. „Veniţi şi voi la noi – zicea
Liova cu glas dogit – că nu-i de chip, nu trebuie să ne lăsăm până nu scăpăm de porcii ceia de ruşi”.

Dar ce s-a petrecut în cele două zile şi mai bine am aflat de la alţii, căci iată ce s-a întâmplat. În
pauza de masă din prima zi, Vasea, editorul meu din Bălţi, vede pe stradă o liotă de cetăţeni care hâşcâiau
nişte cartonaşe, care cu degetul, care cu câte o monedă. „Ce fac aceia, bre”? mă întreabă. Şi i-am explicat
că sunt nişte lozuri cu o peliculă deasupra şi că, răzuind-o, poţi câştiga bani. „Da’ nu-mi iei şi mie unu’?”
„Îţi iau”. Am cumpărat două cartonaşe, Magic parcă se chemau: unul pentru mine, unul pentru Vasea.
Hâşcâi eu, nimic. Hâşcâie Vasea, un milion de lei! Măi, al dracului! Vasea nici nu realiza valoarea
câştigului, foarte mare la vremea aceea, fiindcă nu ştia valoarea banilor româneşti. Mergem la
chioşcăreasă să ridicăm banii, dar nu, sume atât de mari nu pot fi încasate decât de la Centru, de la
Bucureşti. Na, Părpăuţă! Din toată bogăţia mea de prosper om de afaceri, m-am împrumutat de la Ovidiu
Nimigean, care-i mai bogat ca mine, şi hai cu Vasea la Bucureşti. Bineînţeles, i-am plătit şi lui, fiindcă nu
avea nici o rublă ştearsă: venise cu Liova cu maşina să încerce marea cu degetul. Pe tren îi spun: „Măi
Vasea, da’ mi-i da şi mie o sumă.” „O să mai videm.” Am schimbat subiectul. Şi ce credeţi că discutam?
„Îs bune şi afacerile cu cărţi, da’ hai să facem ceva mai mare” zice Vasea, uitându-mi-se cu luare aminte
în ochi. „Ce?” „Un pulemiot de ceala nu vrei”? „Ce pulemiot?” „Mitralie de aceea”. „Mitralieră? Da’ cum
poţi să mi-o aduci”? „Dărăgoi moi, asta nu te interesează pe tine. Vrei sau nu vrei”? „Nu vreau, dom’le,
lasă-mă-n pace”. După o vreme Vasea iar: „Da’ un vârtalău nu vrei?” „Ce-i acela vârtalău?” „Un – şi
Vasea vântură degetul prin aer – un licopter de ceala”. „Un elicopter? Da’ cum poţi să mi-l aduci?” „Asta
nu te interesează pe tine. Noi îl facem bucăţi şi ţi-l trimitem”. „Nu-mi trebuie, dom’le, ce să fac cu el?”
„Cum ce să faci? Tu nu vrei să vinzi cărţi? Le duci cu vârtalăul de la Iaşi la Piatra Neamţ, de la Piatra
Neamţ la Sibiu... Tu numai stai, cum stăm noi bunioară aici-aşa ia, şi dai telefon pe mobilnic: Alio,
trimiteţi vârtalăul la Timişoara ori la Vaslui... Ei?” „Nu-mi trebuie, dom’le, lasă-mă-n pace!” Şi mă
gândeam că poate e normal ca Norocul să-i surâdă unuia care vinde, fie şi virtuale, elicoptere şi mitraliere.

Ajungem la Bucureşti, scoatem banii şi apoi Vasea intră în primul restaurant ultraelegant,
indiferent la protestele mele. Apar nişte chelneri în fracuri albe, cu meniul. Vasea îl apucă şi-l ţine cu
susu-n jos. Încearcă o vreme să citească apoi îl trânteşte pe masă: „Aduceţi tăt ce aveţi!” spuse cu
nonşalanţa lui Richard Gere la un dineu la „Ritz”. Numai că Vasea nu prea arăta a Gere; cu un costum
alburiu, cam boţit, cu o cămaşă în carouri şi cu cravată roşie-roşie. Am băut şi am mâncat nişte chestii
foarte ciudate, care tremurau în farfurie, dar Vasea le înfuleca de parcă în fiecare zi îi pune aşa ceva pe
masă bucătăreasa. După un timp Vasea s-a mai înmuiat: „Măi, românaşule, hai să spaiom un cântic.
Aceala cu Siberii de gheaţă îl ştii?” „Nu.” „Ce pacat!” Şi mi l-a cântat Vasea, vărsând şi câte-o lacrimă.
Pe urmă a scos din buzunarul de la piept nişte fotografii: soţia, fiica Aliona, un bărbat. „Îl vezi pe ista? –
zice arătându-mi bărbatul din fotografie – ista se culcă cu soră-mea.” „Vai”, fac confuz. „Cum nu, măi
românaşule, dacă-i cumnatu-meu”. Pe urmă am trecut la politică şi a început să bată cu pumnul în masă:
marea greşală este că s-au încălcat pastaiano normele leniniste, pastaiano! Dacă nu se încălcau normele
leniniste acuma era bine în Rusia. Dar aşa... La Bălţi are o casă pe pământ şi cu bănişorii iştia o s-o repare,
că altfel n-avea cum. „Dacă la Moscova pravitelstvo nu încălca pastaiano normele leniniste... Dar n-am
avut noroc”. În fine a împărţit banii, mi-a dat şi mie o sumă frumuşică, nu mă pot plânge. Acolo ne-am
despărţit, el voind să-şi caute nişte neamuri prin Bucureşti. „Noroc, măi românaşule!” mi-a zis la
despărţire, în timp ce ne pupam amestecat: cu muci şi lacrimi.

Da! Am avut noroc în viaţă de oameni buni. Să dea Dumnezeu să mai am.

S-ar putea să vă placă și