MEDICINA LEGALĂ

INCIDENŢA ASFIXIILOR MECANICE ÎN MUNICIPIUL BĂLŢI

Gheorghe Baciu1, Laurenţiu Grecu2, Sergiu Macriţchi2
1
Catedra Medicină Legală USMF „Nicolae Testemiţanu”
2
Centrul de Medicină Legală pe lângă Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova

Summary
Incidence of Mechanical Asphyxias in Balti City
332 cases of Balti city inhabitants’ mechanical asphyxia with lethal consequences were
analyzed. This number constituted 6,2% from the whole number (5382) of cadavers, examined
during 10 years (2001–2010) by Balti Forensic Centre’s department. Cases of hanging (45,8%)
prevailed on other types of asphyxia, such as aspiration of vomiting mass (20,8%), drowing
(16,0%) and blockage of airways (12,6%). More than half of the cases (50,6%) of mechanical
asphyxia were accidental.

Rezumat
Analizei au fost supuse 332 cazuri de asfixii mecanice cu consecinţe letale a locuitorilor
din mun. Bălţi, ceea ce a constituit 6,2% din numărul total de cercetări pe cadavre (5382) în
ultimii 10 ani (2001–2010) în secţia medico-legală din teritoriu. În structura asfixiilor mecanice
esenţial au predominat cazurile de spânzurări (45,8%), urmate de aspirarea maselor vomitive
(20,8%), înec (16,0%) şi ocluzia căilor respiratorii cu corpuri eterogene (12,6%). Mai mult de
jumătate (50,6%) din asfixiile mecanice au avut un caracter accidental.

Actualitatea
Asfixiile mecanice prezintă un capitol de bază al medicinii legale datorită numărului
impunător de cercetări pe cadavre. Conform unor autori [2,3,4] cazurile de moarte prin diverse
forme de asfixii mecanice ocupă locul doi în structura morţii violente după leziunile mecanice cu
consecinţe letale. Astfel, în Republica Moldova în anii 1964–1993, structura morţii violente era
predominată de traumele mecanice (45,6%), asfixiile mecanice (26,7%) şi intoxicaţiile acute cu
consecinţe letale (16,3). Mai mult de jumătate (54,5%) dintre asfixiile mecanice au constituit
cazurile de înec în diferite spaţii acvatice şi strangulările gâtului (41,3%) prin spânzurări
voluntare. Cu mult mai rar s-au înregistrat asfixii produse prin obturarea căilor respiratorii cu
corpuri străine [4,6].
Grigore Mutoi, în teza sa de doctorat [6], analizează 130 cazuri de moarte prin asfixii cu
aspirarea corpurilor eterogene şi obturări cu boluri alimentare, stabilind diverse mecanisme şi
împrejurări de pătrundere al acestora în căile respiratorii în funcţie de vârstă. Autorul arată că la
copii procesul aspirativ este condiţionat de particularităţile anatomo-fiziologice ale organismului,
asociate cu dezvoltarea insuficientă a reflexelor care coordonează funcţiile de respiraţie,
deglutiţie şi tuse. La persoanele tinere şi de vârstă medie, cauza principală de moarte prin
aspiraţia bolurilor alimentare este condiţionată de stările de ebrietate şi alte momente situaţionale
nefavorabile. Cu vârsta esenţial creşte influenţa bolilor preexistente ca factori ce favorizează
declanşarea acestor complicaţii grave. În viziunea autorului, aspirarea bolurilor alimentare şi al
maselor vomitive la persoanele de vârsta înaintată este considerată drept complicaţie directă a
maladiilor preexistente.
Conform cercetărilor efectuate în perioada anilor 1981–1983 [1] frecvenţa asfixiilor
mecanice la copii se deosebeşte de cea constatată la persoanele mature. Majoritatea cazurilor de
asfixii mecanice la copii este nemijlocit legată de obturarea căilor respiratorii (81,8%), mai cu
seamă prin înec. Cu mult mai rar se întâlnesc sufocări în urma compresiunii cutiei toracice şi a
190
abdomenului (8,6%) cu diferite obiecte masive, prin strangularea gâtului în spânzurări (7,5%),
precum şi alte forme de asfixii mecanice. În condiţiile republicii noastre înecul copiilor mai
frecvent este înregistrat printre băieţii (72,7%) din localităţile săteşti şi se referă la copiii de 8-16
ani (59,0%).
V. Tetercev şi coautorii [7] au studiat dinamica şi structura asfixiilor mecanice la copii cu
consecinţe letale, examinate în secţia tanatologică a mun. Chişinău (1998–2005), stabilind că
aproape jumătate din cazuri (49,3%) copiii au decedat prin înec, ceva mai rar prin spânzurări
(20,7%) şi obturarea căilor respiratorii cu corpuri eterogene. În scopul elaborării măsurilor
profilactice autorii insistent recomandă prelungirea cercetărilor cauzelor de producere a fiecărei
forme de asfixie mecanică.
În viziunea noastră, actualmente necesită reevaluarea criteriilor de diagnostic al înecului
în funcţie de procesul tanatogenerator cu concretizarea aspectelor morfologice macro-
microscopice şi studierea lor prin diverse metode de laborator, folosindu-le în complex pentru
ridicarea probaţiunii concluziilor medico-legale.

Scopul
Principalul obiectiv al studiului a fost determinarea dinamicii şi structurii asfixiilor
mecanice cu consecinţe letale în municipiul Bălţi şi concretizarea incidenţei diverselor forme de
asfixii în funcţie de vârsta şi sexul victimelor.

Material şi metode
Pentru atingerea scopului trasat s-au studiat 332 cazuri de moarte prin asfixii mecanice
examinate în secţia medico-legală din mun. Bălţi pe parcursul ultimilor 10 ani (2001–2010).
Indicii numerici au fost sistematizaţi în funcţie de vârsta şi sexul victimei, anotimpul anului şi
circumstanţele în care s-au produs.

Rezultate şi discuţii
S-a stabilit că cazurile de asfixii mecanice printre populaţia municipiului Bălţi au
constituit 6,2% din numărul total de cercetări pe cadavre (5382) în secţia medico-legală din
localitate în perioada investigată, fiind semnificativ predominate doar de moartea subită şi
traumele mecanice cu consecinţe letale. Dinamica anuală a asfixiilor mecanice a fost neesenţială,
oscilând de la 26 (2010) şi până la 46 (2001) cazuri. Majoritatea covârşitoare (80%) de moarte
prin asfixii mecanice s-au înregistrat printre bărbaţi, iar în 70% din cazuri s-au produs în condiţii
casnice, la domiciliu, şi numai 30% din victime au decedat în alte locuri, unde au şi fost depistate
moarte.
Tabelul 1
Structura şi frecvenţa asfixiilor mecanice cu consecinţe letale în mun. Bălţi
Frecvenţa
Forma asfixiei mecanică
nr. %
Spânzurarea 152 45,8
Aspirarea maselor vomitive 69 20,8
Înec 53 16,0
Ocluzia căilor respiratorii cu corpuri străine 42 12,6
Sugrumare 8 2,4
Strangulare 4 1,2
Comprimarea toraco-abdominală 4 1,2
Total 332 100%

S-a dovedit, că toate asfixiile mecanice cu consecinţe letale au fost condiţionate de două
forme etiopatogenetice principale (tab. 1), care au inclus: cazurile de comprimare a gâtului cu
laţul şi obturarea căilor respiratorii, ambele forme în aspect numeric fiind în proporţii egale (câte

191
49,4% fiecare) şi doar în câteva cazuri (1,2%) s-au realizat printr-o formă specifică de asfixiere -
compresiile toraco-abdominale cu obiecte voluminoase, fără formarea leziunilor periculoase
pentru viaţă. Cel mai mare număr de asfixii prin comprimarea gâtului cu laţul s-au realizat în
formă de spânzurare (45,8%). Obturarea căilor respiratorii au fost dominate de aspirarea maselor
vomitive (20,8%) şi prin ocluzie cu diferite corpuri eterogene (12,6%), precum şi în cazurile de
înec în apă (16,0%).
S-a constatat că mai mult de jumătate din asfixiile mecanice au avut un caracter
accidental (50,6%), din care au făcut parte aspirarea maselor vomitive, înecul şi ocluzia căilor
respiratorii cu diferite corpuri străine (boluri alimentare, nasturi şi alte obiecte mici). Ponderea
actelor suicidale de asemenea rămâne foarte mare (45,8%), toate fiind produse prin strangularea
gâtului cu laţul în procesul de spânzurare. Acţiunile homicidale au avut o incidenţă foarte mică
(3,6%) şi au fost realizate prin strangularea gâtului cu laţul şi prin sugrumare cu mâniile.
Cazurile de moarte prin diverse forme de asfixii mecanice s-au înregistrat la toate
categoriile de vârstă a populaţiei bălţene, începând cu copiii mici (2-3 anişori) şi până la
persoane de vârsta avansată (tab. 2). Astfel, incidenţa copiilor şi adolescenţilor decedaţi în urma
diverselor forme de asfixii mecanice la vârsta 1-18 ani au fost de 5,8%. Cel mai mare număr de
asfixii mecanice (73,4%) s-a constatat în vârsta populaţiei de 26-60 ani, deci, a persoanelor apte
de muncă. O incidenţă relativ înaltă (26,8%) a asfixiilor mecanice s-a constatat şi la persoanele
care au depăşit vârsta de 60 de ani.
Tabelul 2
Incidenţa asfixiilor mecanice în funcţie de vârsta victimelor
Frecvenţa
Grupa de vârstă, ani
nr. %
1-7 10 3,0
8-18 9 2,8
19-25 25 7,5
26-45 117 35,2
46-60 102 30,7
Peste 60 ani 69 20,8
Total 332 100%

Majoritatea cazurilor (62%) de asfixii mecanice s-au produs în lunile calde ale anului,
situaţie condiţionată, în mare măsură, de înecuri accidentale în timpul scăldatului, în care şi-au
pierdut viaţa un număr impunător de persoane tinere.
Tabelul 3
Concentraţia alcoolului etilic în sângele persoanelor decedate prin asfixii mecanice
Concentraţia etanolului Corespunderea gradului de ebrietate Frecvenţa
în sânge (‰) la persoanele în viaţă nr. %
lipsă Practic treaz 132 39,7
0,5-1,5 Grad uşor 58 17,6
1,6-2,5 Grad mediu 46 13,9
2,6-3,5 Stare de ebrietate gravă 34 10,2
Intoxicaţie gravă
3,5-5,0 32 9,6
cu posibile consecinţe letale
mai mult de 5‰ Intoxicaţii letale 30 9,0
Total 332 100%

Este bine cunoscut că dintre toţi factorii de risc ce favorizează declanşarea morţii violente
de orice origine (accidente, omucideri şi acte suicidale), inclusiv şi în cadrul asfixiilor mecanice,
mai frecvent întâlnită este starea de ebrietate alcoolică. Conform datelor noastre (tab. 3), doar în

192
39,7% din cercetările toxico-narcologice a probelor biologice cadaverice (sânge, urină) nu s-au
depistat urme de alcool etilic, ceea ce a demonstrat că înainte de moarte acest număr de persoane
nu au consumat băuturi alcoolice. Astfel de situaţii s-au înregistrat în cazurile de moarte prin
aspiraţii a maselor vomitive sau înec al copiilor, în sugrumări şi strangulări a gâtului, în
compresiuni toraco-abdominale cu anumite obiecte voluminoase şi mai rar în alte forme de
asfixii mecanice la persoanele adulte.
După cum ne demonstrează datele din tabelul 3, un număr mare de decese (peste 60%), se
datorează asfixiilor mecanice, care s-au produs în stare de alcoolizare de diferit grad a
persoanelor înainte de moarte. Astfel, în 17,6% din victime s-au aflat înainte de moarte în stare
de ebrietate uşoară (0,5-1,5‰) şi la 13,9% din ele concentraţia etanolului în sânge corespundea
gradului mediu de ebrietate (1,6-2,5‰). Numărul stărilor de ebrietate gravă a victimelor treptat
descreşte. În 10,2% cazuri nivelul de alcoolemie (2,6-3,5‰) a indicat despre o stare de ebrietate
gravă la persoanele în viaţă, iar în 9,6% – despre intoxicaţie alcoolică gravă cu posibile
consecinţe letale. Într-un număr relativ mare (9,0%) concentraţia alcoolului în sângele cadaveric
depăşea limita de 5‰, considerată drept intoxicaţie mortală, când decesul putea să se instaleze
de sine stătător şi din cauza intoxicaţiei acute cu etanol, în afara cauzelor de asfixii mecanice
(spânzurare sau înec).

Concluzii
1. Asfixiile mecanice printre populaţia municipiului Bălţi au constituit 6,2% din numărul total
de cercetări pe cadavre (5382) în perioada anilor 2001–2010 în secţia medico-legală din
localitate. Persoanele apte de muncă (26-60 ani) au decedat în 73,4% cazuri, majoritatea
victimelor (80%) fiind bărbaţi, iar în 70% din asfixiile mecanice s-au produs în condiţii
casnice.
2. În structura asfixiilor mecanice au predominat cazurile de strangulări a gâtului cu laţul prin
spânzurare (45,8%), urmate de aspirarea maselor vomitive (20,8%), înec în apă (16,9%) şi
ocluzia căilor respiratorii cu corpuri eterogene (12,6%). Mai mult de jumătate (50,6%) din
asfixiile mecanice au avut un caracter accidental.
3. În 60,3% cazuri de cercetări toxico-narcologice a sângelui şi urinei cadaverice s-a comfirmat
consumul băuturilor alcoolice în timpul vieţii de către persoanele decedate prin asfixii
mecanice.

Bibliografie
1. Baciu Gh.Asfixiile mecanice. În: Accidente la copii. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1987,
p.35-55.
2. Baciu Gh. Etiopatogenia morţii violente. În: Etiopatogenia infracţiunilor comise împotriva
omului. Chişinău, 1997, p.19-22.
3. Botez Şt.,Perju-Dumbrava D.,Rebeleanu C., Mucichescu D.P. Corelaţii medico-legale în
asfixia mecanică prin înec între două judeţe din România. În: Etiopatogenia infracţiunilor
comise împotriva omului. Chişinău, 1997, p.27-28.
4. Арешев П.Г. Аспирация зерен кукурузы и фасоли в раннем детском возрасте.
Рефераты докл.9-й конф. Лениниградского отделения ВНОСМК. Л., 1955, с.139.
5. Маркарьян О.И., Серебряков Н.Н., Хитров Л.Н. О причинах насильственной смерти
детей и подростков. В кн.: Материалы, доклады и рекомендации научной
конференции общества судебных медиков Казазстана. Алма-Ата, 1968, вып.7, с.105-
109.
6. Мутой Г.Л. Судебномедицинская характеристика и диагностика смерти от аспирации
пищи и инородных тел. Автореферат кандидатской диссертации. Кишинев, 1971, 21с.
7. Тетерчев В.В., Мутой Г.Л., Сербуленко А.В. Механическая асфиксия в детском
возрасте. În: mater. conf. a II-a a medicilor legişti din Republica Moldova Chişinău, 2006,
p.164-166.

193
 CARACTERISTICA STRUCTURII MORŢII VIOLENTE ÎN RAIONUL GLODENI
Gheorghe Baciu1, Sergiu Solovei2
1
Catedra Medicină Legală USMF „Nicolae Testemiţanu”
2
Centrul de Medicină Legală pe lângă Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova

Summary
Characteristics of Violent Death’s Structure in Glodeni District
608 cases of violent death in Glodeni district of Republic of Moldova during 10 years
(2001–2010) were studied. These cases constituted 58,65% from the total number of examinated
cadavers. Acute intoxications (22,78%), in 90,3% of cases with alcohol and carbon monoxide;
mechanical asphyxia (18,03%), in 85,5% of cases hanging and drowning; mechanical lesions
(14,27%), in 81,1% of cases road trauma and lesions with blunt objects are the most frequent
causes of death.

Rezumat
Studiului a fost supus un lot de 608 cazuri de moarte violentă a populaţiei din raionul
Glodeni R.M., ceea ce a constituit 58,65% din numărul total de cadavre cercetate în secţia
medico-legală pe parcursul a 10 ani (2001–2010). Mai frecvente cauze a morţii a fost:
intoxicaţiile acute (22,78%), din care în 90,3% cu alcool etilic şi derivaţii lui şi cu monoxid de
carbon; asfixiile mecanice (18,03%), dintre care în 85,5% prin spânzurări suicidale şi înecuri
accidentale; leziuni mecanice (14,27%), produse în 81,1% în accidente rutiere şi prin acţiuni
traumatice cu diferite obiecte contondente.

Actualitatea
Moartea violentă ocupă un loc aparte în structura mortalităţii generale a populaţiei din
toată lumea. Odată cu complexitatea cercetării acestor cazuri în plan mondial considerabil a
crescut şi numărul de catastrofe tehnologice, accidente de trafic, calamităţi naturale, conflicte
militare regionale, acte criminale şi de terorism etc. În astfel de situaţii pierderile omeneşti şi
economice sunt enorme, provoacă un stres psiho-emoţional grav la rude şi la supravieţuitori,
ceea ce pune în gardă întreaga societate. Nu este ocazional faptul că acestei probleme extrem de
importante se trage tot mai multă atenţie din partea multor specialişti şi a organelor de stat.
M. Plămădeală [8] arată, că infracţiunile şi actele criminale totdeauna au prezentat un
interes deosebit pentru societate, deoarece ele reflectă în mare măsură probleme conceptuale,
sociale şi politice ale perioadei respective de dezvoltare. Autorul menţionează că infracţiunile
poartă un caracter social şi din motive că sunt determinate de condiţiile concrete ale vieţii
cotidiene, includ fapte săvârşite de oameni contra intereselor societăţii. De aceea sarcina
principală care stă în faţa organelor de stat şi a întregii societăţi, este prevenirea tuturor formelor
de infracţiuni, cu atât mai mult a crimelor grave contra omului.
Sistematizarea datelor serviciului medico-legal din Republica Moldova a demonstrat [1]
că moartea violentă în anii 1964–1993 a constituit în mediu 65% din numărul total de cercetări
pe cadavre. În structura lor au predominat traumele mecanice (45,6%), urmate de asfixiile
mecanice (26,7%) şi intoxicaţiile acute (17,4%). Printre leziunile mecanice s-au evidenţiat
traumele de trafic (63%), dintre asfixiile mecanice au predominat cazurile de înec (54,5%) şi
strangulări a gâtului (41,3%), iar în structura intoxicaţiilor letale au predominat cele cu oxid de
carbon şi cu alcool etilic. În anii premergători (1998–1999) indicii morţii violente în republică s-
au micşorat până la 60% din numărul total de cercetări pe cadavre [2], iar în anii 2001–2005
numărul de cercetări medico-legale pe cadavre cu moarte violentă şi neviolentă practic deja s-a
egalat [3].
Raporturile dintre indicii morţii violente şi neviolente, înregistraţi în ansamblu pe întreg
serviciu medico-legal din republică esenţial nu diferă esenţial de cei stabiliţi în mai multe secţii
medico-legale teritoriale. Astfel, din numărul total de cercetări pe cadavre în raionul Ungheni
incidenţa morţii violente a constituit 55,6% [7], în raionul Orhei acest indice a constituit în

194
mediu 58,86% [5], în raionul Râşcani a avut loc o descensiune treptată a acestui indice: 66,3%
(2003), 58,7% (2004) şi 56,0% în anul 2005 [6], iar în raionul Criuleni în anii 1996–2000
moartea violentă a oscilat între 60-72% din numărul total de cercetări pe cadavre [4].
Printr-o analiză suplimentară a volumului de cercetări pe cadavre, efectuat pe parcursul
anilor în secţiile medico-legale din republică, s-a stabilit, că în ultimul timp s-a observat o
evidentă tendinţă de micşorare a numărului de cercetări medico-legale a persoanelor decedate
prin moarte violentă şi creşterea cazurilor de moarte neviolentă, nemotivat expediate masiv
pentru cercetare de către organele de drept. Această situaţie neordinară nu numai că a dublat
volumul de cercetări pe cadavre prevăzut statelor de funcţie în ultimii ani pentru un medic, dar
influenţează negativ asupra calităţii şi timpului de finisare a concluziilor respective, precum şi
prezentarea tardivă a lor organelor de drept.
Este incontestabil că valoarea probatorie a expertizelor medico-legale referitoare la
diferite forme de moarte violentă este foarte mare, întrucât organele de cercetare penală se
prezintă probe obiective şi ştiinţific argumentate, bazate pe informaţii concrete prin care se
demonstrează cu certitudine legăturile de cauzalitate dintre faptele antisociale şi consecinţele lor
asupra victimelor. Nu ocazional legislaţia în vigoare prevede că toate cazurile de moarte violentă
să devină obligatoriu obiect de cercetare medico-legală pentru stabilirea adevărului socio-
juridic.

Obiectivele
Scopul principal al studiului constă în aprecierea dinamicii morţii violente în teritoriul
raionului Glodeni, concretizarea agenţilor traumatici, a mecanismelor şi efectelor de acţiune a lor
în funcţie de vârstă şi sexul victimei.

Material şi metode
În calitate de material pentru investigare au servit cazurile de moarte violentă cercetate în
secţia medico-legală din Glodeni într-o perioadă de 10 ani (2001–2010). Analizei a fost supus
un lot de 1037 cazuri, dintre care 608 cu moarte violentă, înregistrată la toate categoriile de
vârstă a populaţiei din raion. Indicii numerici au fost sistematizaţi şi analizaţi separat pentru
fiecare grupă a agenţilor traumatici, ţinându-se cont de circumstanţele evenimentelor şi a
grupelor de vârstă a victimelor.

Rezultate şi discuţii
Cercetările noastre au demonstrat că moartea violentă în raionul Glodeni constituie
58,65% din numărul total de cadavre cercetate în cadrul secţiei medico-legale din teritoriu.
Raportul morţii violente dintre bărbaţi şi femei a constituit, respectiv 75,8 şi 24,2%. S-a constatat
că dinamica anuală a morţii violente nesemnificativ oscilează, cea mai mică incidenţă fiind de
52,88%, înregistrată în anul 2005, iar maximală – de 66,66% stabilită în anul 2010. Analiza
informaţiilor obţinute ne mărturiseşte despre specificul structurii morţii violente în raionul
Glodeni (tab. 1), manifestată prin formele acţiunilor violente, indicii cărora se deosebesc de cele
înregistrate în alte localităţi ale republicii.
Aceasta diferenţă se referă, în primul rând, la înalta rată a intoxicaţiilor letale (22,8%),
depăşind neesenţial cazurile de asfixii mecanice (18,03%) şi, în special, frecvenţa traumelor
mecanice (14,27%), care tradiţional ocupa până în prezent primul loc în structura morţii violente,
atât în majoritatea raioanelor, cât şi în cadrul republicii.
Proprietăţile şi caracterul factorilor vulneranţi esenţial s-au deosebit între ei prin efectele
şi specificul de acţiune traumatică asupra victimei. Intoxicaţiile letale (236 cazuri) în majoritatea
lor au fost condiţionate de alcoolul etilic şi derivaţii lui (62,3%), fiind urmate de intoxicaţiile cu
monoxid de carbon (28,0%) şi alţi agenţi toxici (9,7%), dintre care au făcut parte acizii,
medicamentele, substanţele fosforganice etc. Majoritatea cazurilor de intoxicaţii cu consecinţe
letale au avut un caracter accidental şi s-au înregistrat la persoane în vârsta aptă de muncă.

195
 Asfixiile mecanice (187 cazuri) au fost condiţionate de mai mulţi factori etiopatogenetici.
Cum şi era de aşteptat, cel mai frecvent s-au înregistrat strangulările gâtului cu laţul în acte
suicidale, mai frecvent comise de persoanele în vârstă de 35-55 ani prin spânzurare (62,0%). Pe
locul doi s-au plasat cazurile de înec (23,5%), toate fiind de origine accidentală, produse în
timpul scăldatului pe timp de vară. În 10,7% cazuri de moarte asfictică s-a produs prin obturarea
căilor respiratorii cu corpuri eterogene (mase vomitive etc.).
Tabelul 1
Dinamica şi structura morţii violente în raionul Glodeni
Total Caracterul agentului traumatic
moarte asfixii traume agenţii
Anii autopsii, intoxicaţii
violentă mecanice mecanice fizici
nr.
nr. % nr. % nr. % nr. % nr. %
2001 89 57 64,04 17 29,82 24 42,10 14 24,56 2 3,50
2002 110 68 61,81 28 41,17 20 29,41 17 25,00 3 4,41
2003 89 58 65,16 20 34,48 17 29,31 18 30,03 3 5,17
2004 96 53 55,20 21 39,62 17 32,07 12 22,64 3 5,66
2005 104 55 52,88 18 32,72 15 27,27 16 29,09 6 10,90
2006 101 57 56,43 20 35,00 22 38,59 11 19,29 4 7,01
2007 85 49 57,64 15 30,61 15 30,61 17 34,69 2 4,08
2008 102 58 42, 96 26 44,62 13 22,41 13 22,41 6 10,34
2009 135 69 51,11 36 52,17 18 26,08 14 20,28 1 1,44
2010 126 84 66,66 35 41,66 26 30,95 16 19,04 7 8,33
Total 1037 608 58,65 236 22,78 187 18,03 148 14,27 37 357

Cu mult mai rar s-au înregistrat cazuri de moarte prin aer confinat (21%) în spaţii închise
şi semiînchise (fântâni părăsite, amfore pentru păstrarea vinului etc.), precum şi produse prin
comprimarea toraco-abdominală (1,7%) cu obiecte voluminoase fără formarea leziunilor
periculoase pentru viaţă.
Leziunile mecanice (148 cazuri) s-au produs prin acţiunea a mai multor agenţi traumatici,
care s-au soldat cu decesul victimelor. Cel mai frecvent s-au înregistrat traumele rutiere (42,6%),
majoritatea dintre care au fost diferite modele de automobile şi mai rar de tractoare, motociclete,
căruţe. Toate traumele rutiere au avut un caracter accidental. Pe locul doi, în categoria leziunilor
mecanice, s-au plasat traumele produse cu obiecte contondente (38,5%), înregistrate în cadrul
diferitor situaţii conflictuale dintre oameni, nu rareori prin acţiuni cu caracter agresiv. În aceleaşi
condiţii ostile s-au produs leziunile cu diverse obiecte ascuţite (10,8%). Cu mult mai rar s-au
constatat leziuni mortale prin precipitare (6,1%) şi traume produse prin arme balistice (2,0%).
Afecţiunile funcţional-destructive cu consecinţe letale (37 cazuri) au fost condiţionate
prin acţiunile temperaturilor extremale (înaltă şi joasă) şi a electrocuţiilor cu curent tehnic şi cu
mult mai rar prin fulgeraţie.
Indiferent de categoria agenţilor traumatici, majoritatea (peste 85%) cazurilor de moarte
violentă s-a înregistrat la persoanele apte de muncă şi aproape în egală măsură (22-27%) în toate
anotimpurile anului.

Concluzii
1. Moartea violentă în raionul Glodeni a constituit 58,65% din numărul cadavrelor cercetate în
secţia medico-legală pe parcursul anilor 2001–2010. Dinamica anuală a fost
nesemnificativă. Structura morţii violente se deosebeşte de formele acţiunilor violente
tradiţional înregistrate în alte regiuni şi în ansamblu în cadrul serviciului medico-legal din
ţară.

196
2. În structura morţii violente a populaţiei din raionul Glodeni predomină cazurile de
intoxicaţii acute (22,78%), urmate de asfixiile mecanice (18,03%), traumele mecanice
(14,20%) şi acţiunea agenţilor fizici (3,57%).
3. Cea mai mare incidenţă în cadrul intoxicaţiilor letale a constituit alcoolul etilic şi derivaţii
lui (62,3%) şi intoxicaţiile cu monoxid de carbon (28%), urmate de asfixiile mecanice,
predominate de spânzurări (62,0%) şi înecări (23,5%), şi leziunile mecanice, care mai
frecvent au fost produse prin diverse mijloace de transport (42,6%) şi prin acţiuni voluntare
cu obiecte contondente (38,5%). Cazurile mortale prin acţiunea temperaturilor extremale şi a
curentului electric sunt înregistrate cu mult mai rar (3,57%).

Bibliografie
1. Baciu Gh. Etiopatogenia morţii violente. În: Etiopatogenia infracţiunilor comise împotriva
omului. Chişinău, 1997. p.19-22.
2. Baciu Gh. Structura şi particularităţile morţii violente în Republica Moldova. În: Mater. I
Congres al medicilor legişti din R.M., Chişinău, 2001, p.33-36.
3. Baciu Gh. Referitor la indicatorii mortalităţii generale a populaţiei. În: Mater. Conf. a II-a a
medicilor legişti din R.M., Chişinău, 2006, p.49-56.
4. Ceban A. Cu privire la structura morţii violente şi neviolente în condiţiile unei secţii
medico-legale de sector. În: Mater. I Congres al medicilor legişti din R.M., Chişinău, 2001,
p.48-49.
5. Cobâscan D. Caracteristica medico-legală a mortalităţii populaţiei în raionul Orhei. În:
Mater. Conf. a II-a a medicilor legişti din R.M., Chişinău, 2006, p.65-70.
6. Cuvşinov I., Raileanu S. Structura, etiopatogenia şi dinamica morţii violente în raionul
Râşcani în perioada anilor 2003–2005. În: Mater. Conf. a II-a a medicilor legişti din R.M.,
Chişinău, 2006, p.82-85.
7. Jantovan Gr. Structura morţii violente în raionul Ungheni. În: Mater. Conf. a II-a medicilor
legişti din R.M., Chişinău, 2006, p.85-88.
8. Plămădeală M. Starea criminogenă în Republica Moldova la momentul actual. În:
Etiopatogenia infracţiunilor comise împotriva omului, Chişinău, 1997, p.16-18.

REFERITOR LA INTOXICAŢIILE LETALE CU ETANOL ÎN RAIONUL CĂLĂRAŞI

Gheorghe Baciu1, Nicolae Vodă2
1
Catedra Medicină Legală USMF „Nicolae Testemiţanu”
2
Centrul de Medicină Legală pe lângă Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova

Summary
Concerning to the Lethal Intoxications with Alcohol in Călăraşi District
270 cases of lethal intoxications with alcohol from reports of forensic examination and
expertise of Călăraşi Forensic Centre’s department during 40 years (1971–2010) were studied.
Lethal intoxications constituted 14,1% from the whole number of cadavers’ examinations.
Intoxications with alcohol were found in 34,2% from the whole number of lethal intoxications.
Most of the examined defunct (91,1%) with ethanol intoxications had the age within 31-70 years.
Male to female ratio is 59:41% respectively. The number of alcohol intoxications increases
during cold period of the year.

Rezumat
Studiului a fost supus un lot de 270 intoxicaţii letale cu alcool etilic, cercetate în secţia
medico-legală din raionul Călăraşi pe parcursul a 40 de ani (1971–2010). S-a constatat că
numărul tuturor formelor de intoxicaţii letale au constituit 14,1% din numărul total de cercetări
pe cadavre în perioada respectivă, iar intoxicaţiile cu etanol au constituit în mediu 34,2% din

197
cadrul tuturor formelor de intoxicaţii cu consecinţe letale. În 91,1% din cazuri de intoxicaţii cu
etanol s-au înregistrat la persoanele în vârsta aptă de muncă (31-70 ani), raportul dintre bărbaţi şi
femei fiind de 59:41% respectiv.

Actualitatea
Consumul excesiv al băuturilor alcoolice prezintă unul din cei mai agresivi factori de risc
pentru sănătatea şi durata vieţii omeneşti. Încă din antichitate, se luau măsuri de limitare sau de a
se interzice consumarea băuturilor alcoolice. Ion şi Silvia Droc [4] menţionează că în secolul III
î. Hr. în China antică beţia se pedepsea cu moartea. La indieni beţivanilor li se turna pe gât
plumb topit, iar la arabi profetul Mohamed interzicea prin Coran folosirea vinului. Pe teritoriul
plaiului nostru prima măsură de interzicere a băuturilor alcoolice a apărut pe timpul regelui
Burebista. De-a lungul secolelor în multe ţări ale lumii s-au luat măsuri de stăvilire a consumului
de alcool, inclusiv în URSS, de către Mihail Gorbaciov, în anii 1984-1986.
Intoxicaţia etilică şi la etapa contemporană este cea mai frecvent întâlnită dintre toate
intoxicaţiile acute, are mai multe implicaţii ca sursă de acte agresive, antisociale, accidente şi
morţi violente [1,2,3]. Reieşind din aceste considerente legislaţiile multor ţări ale lumii au
adoptat legi speciale prin care se limitează abuzul de folosire a băuturilor alcoolice. Restricţiile
respective se datorează şi numărului sporit de accidente rutiere care se produc din cauza stărilor
de ebrietate a unor conducători ale mijloacelor de transport.
I.V. Pancenco şi coautorii [8] au constatat că intoxicaţiile letale cu etanol şi surogaţii lui
au constituit 46,3% în anul 1998 şi 39,12% în 2006 din numărul total de intoxicaţii cu consecinţe
letale în or. Krasnoiarsk. Dintre ele majoritatea cazurilor (93,1%) în 1998 şi (78,8%) în anul
2006, s-au înregistrat printre persoanele apte de muncă (20-59ani), fără mare diferenţă dintre
bărbaţi (80%) şi femei (71%).
G.N. Nazarov [7] a stabilit, că moartea prin intoxicaţie acută cu etanol, în majoritatea
cazurilor (70,4%), se instalează la concentraţia lui în sânge de 3,6-5,0‰, iar în 17,2% - la o
concentraţie a alcoolului de 5,1-6,0‰, în timp ce în urină, în 58% cazuri concentraţia etanolului
se afla în limitele de 3,1-6,0‰.
O problemă de mare valoare pentru practica medico-legală, la etapa actuală, prezintă
stabilirea legăturii de cauzalitate dintre concentraţia etanolului în organism şi faza în care se
instalează moartea. În această privinţă T.A. Dejinova şi V.L. Popov [5] consideră, că de apreciat
nivelul de ebrietate doar conform alcoolemiei pe cadavru nu e corect, întrucât în afara influenţei
directe a alcoolului asupra organismului acţionează componentele de disociere a lui, care sunt cu
mult mai toxice decât însuşi etanolul. Toate acestea în complex determină evaluarea gravă de
intoxicaţii cu alcool şi în situaţii critice influenţează asupra instalării morţii. Cu atât mai mult, în
astfel de cazuri, concentraţia etanolului în obiectele biologice ale omului în momentul morţii
poate şi minimal. Autorii menţionează că moartea în cazul intoxicaţiilor acute cu alcoolul etilic
poate să se instaleze atât în faza de eliminare, ceea ce în realitate se întâmplă mult mai frecvent,
cât şi în faza de resorbţie. Ei arată că frecvenţa morţii în perioada de resorbţie a alcoolului se
înregistrează în 12% cazuri, în perioada precoce de eliminare – în 52% şi în faza de eliminare în
36% cazuri. Moartea în faza de resorbţie mai des se instalează la persoane tinere, până la 20
ani,sau la oamenii de etate, peste 60 de ani.
S.S. Mizenţeva [6] arată că intoxicaţiile letale cu alcool în regiunea Grodno (Belarusi)
ocupă un loc intermediar între traumele rutiere şi asfixiile mecanice, constituind 4% din numărul
total de intoxicaţii cu consecinţele letale. Autoarea a constatat o creştere esenţială de intoxicaţii
cu un complex de componente de aliaje la etanol (surogaţi), dintre care fac parte glicerina,
dietilftalat, metanol, acetona, toluol, dietilenglicol, trietilenglicol etc., care anterior nu se
depistau în obiectele biologice. Se menţionează că în astfel de intoxicaţii este greu de
diagnosticat corect originea toxicului, din care motiv bolnavilor nu se acordă ajutor etiopatogenic
la timp, ceea ce explică şi numărul mare de decese în condiţii de staţionar.

198
 Obiectivele
Cercetările au avut drept scop stabilirea incidenţei intoxicaţiilor letale cu alcool etilic
printre populaţia raionului Călăraşi, precum şi concretizarea dinamicii multianuale a lor în
dependenţă de vârsta şi sexul victimei.

Materiale şi metode
Pentru atingerea scopului trasat s-a studiat un lot de 270 cazuri de intoxicaţii cu băuturi
alcoolice cu consecinţe letale şi cercetate în secţia medico-legală Călăraşi pe parcursul a 40 de
ani (1971–2010). Indicii numerici au fost sistematizaţi şi analizaţi în funcţie de vârstă, sex,
anotimp şi concentraţia alcoolului în sângele şi urina decedaţilor.

Rezultate şi discuţii
Analiza investigaţiilor noastre au demonstrat că numărul de intoxicaţii cu consecinţe
letale (tab.1) au constituit integral 14,1% din numărul total de cercetări pe cadavre în perioada
respectivă în secţia medico-legală din raionul Călăraşi, cu o populaţie de 74800 locuitori,
inclusiv 14500 din oraşul Călăraşi (recensământul din 2006). Dacă incidenţa tuturor formelor de
intoxicaţii mortale nu diferă esenţial (minimală 10,7% şi maximală 16,8%) în diferite perioade
de timp, apoi frecvenţa intoxicaţiilor acute cu alcool etilic considerabil se deosebeşte, având a
ascensiune vădită, de la 13,9% în anii 1971–1980, până la 54,9% în ultimul deceniu.
Tabelul 1
Incidenţa intoxicaţiilor letale cu alcool etilic
raportată la numărul tuturor formelor de intoxicaţii
Perioadele de Intoxicaţii letale
Total
timp Integral cu toate tipurile de toxice Numai cu etanol
autopsii
investigate nr. % nr. %
1971–1980 2081 223 10,7 31 13,9
1981–1990 1243 205 16,5 66 32,2
1991–2000 1008 170 16,8 68 40,0
2001–2010 1661 191 11,5 105 54,9
Total 5593 789 14,1 270 34,2

Tradiţiile milenare de consumare raţională a băuturilor alcoolice numai la sărbătorile mari

s-au transformat în zilele noastre într-un viciu degradant, care nu cruţă nici copiii, nici pe cei în
vârstă. Despre acest fenomen ne mărturisesc şi cazurile de intoxicaţii mortale cu alcool etilic,
observate printre toate grupele de vârstă din localităţile raionului Călăraşi (tab.2), începând cu un
băieţel de numai 3 anişori şi până la o femeie de 84 de ani.
Tabelul 2
Distribuţia intoxicaţiilor letale cu etanol în raionul Călăraşi în funcţie de vârstă
Vârsta, Perioada anilor de studiu Total
ani 1971–1980 1981–1990 1991–2000 2001–2010 nr. %
0-10 2 – – – 2 0,75
11-20 2 1 – – 3 1,12
21-30 1 3 1 2 7 2,59
31-40 8 10 13 15 46 17,03
41-50 11 20 19 28 78 28,88
51-60 7 21 27 36 91 33,70
61-70 – 10 5 16 31 11,48
71-79 – – 3 7 10 3,70
Peste 80 ani – 1 – 1 2 0,75
Total 31 66 68 105 270 100%

199
 Din tabelul 2 se observă, că numărul deceselor de pe urma intoxicaţiilor acute cu alcool
creşte de la vârsta de 30 ani, apogeul lor fiind pentru persoanele de 51-60 ani, apoi descreşte
treptat către vârsta de 70 ani, după care se înregistrează mult mai rar. În 59 % cazuri de
intoxicaţie letale cu alcool etilic s-au înregistrat la bărbaţi, iar în 41% – printre femei.
Până la vârsta de 30 de ani intoxicaţiile cu alcool s-au depistat doar la persoanele de sex
masculin. La vârsta 31-40 ani intoxicaţiile la bărbaţi sunt de 3 ori mai frecvente decât la femei,
iar în vârsta de 41-60 ani bărbaţii au decedat aproximativ cu 20% mai des ca femei. În vârsta 61-
70 ani numărul deceselor de intoxicaţii cu alcool la bărbaţi şi femei deja se egalează, iar după 70
de ani – femeile decedează ceva mai frecvent.
S-a dovedit că intoxicaţiile letale cu alcool etilic se înregistrează în toate lunile anului
(fig. 1), însă, începând cu luna octombrie numărul lor treptat creşte, devenind maximal în lunile
reci ale anului (noiembrie, decembrie, ianuarie). Din aprilie până în octombrie numărul
intoxicaţiilor cu alcool etilic este scăzut, ceea ce se poate explica prin mai mulţi factori
decizionali, inclusiv şi prin ciclul de producere a vinului. Luna octombrie este unica în care
numărul decedaţilor din mediul rural esenţial prevalează pe cel din mediul urban de două ori,
deşi raportul dintre populaţia rurală şi urbană, în raion constituie 3:1.

Fig. 1. Dinamica intoxicaţiilor letale cu etanol în diferite luni ale anului.

Aproximativ o treime (32%) din intoxicaţiile letale s-au instalat la concentraţia alcoolului
în sânge între 3 şi 3,9‰. În 27% din cazuri nivelul alcoolemiei a fost de la 4 la 4,9‰, în 16% -
între 5 şi 5,9‰, în 10 % de intoxicaţii nivelul alcoolemiei a fost între 6 şi 6,9 ‰, iar în 4 % (11
cazuri) concentraţia alcoolului în sânge a depăşit nivelul de 7‰. În 11% de observaţii moartea
prin intoxicaţie acută s-a instalat la concentraţia alcoolului în sânge mai mică de 3‰, dar nivelul
alcoolului în urină a fost cu mult mai mare decât în sânge.
La 176 de decedaţi concentraţia alcoolului s-a cercetat şi în urină, ceea ce ne-a permis să
stabilim faza în care s-a instalat moartea1. Rezultatele acestor investigaţii au demonstrat că în
74% din cazuri concentraţia etanolului în urină a depăşit cu mult pe cea din sânge, indicând
astfel că moartea acestor persoane s-a instalat în faza de eliminare a alcoolului din organism.
Într-un singur caz (femeie de 33 ani) concentraţia maximală a alcoolului etilic în urină a fost de
10,7‰. În 22% din cazuri concentraţia etanolului în urină a fost mai mică decât cea stabilită în
sânge, ceea ce indică despre faptul că decesele acestor persoane s-au produs în faza de absorbţie
a alcoolului. Doar numai în 7 din cazuri (4%) concentraţia alcoolului stabilită în sânge şi urină a
fost egală. Ponderea mai mare a deceselor în perioada de eliminare a alcoolului din organism
poate găsi explicaţie prin mai multe influenţe posibile: toleranţa sporită a organismului faţă de
alcool, starea sănătăţii a persoanelor decedate, cantitatea şi calitatea produselor alimentare
consumate etc.

200
 Concluzii
1. Incidenţa intoxicaţiilor cu alcool etilic constituie 34,2% din numărul tutror formelor de
intoxicaţii cu consecinţele letale în localităţile raionului Călăraşi în anii 1971–2010. Dinamica
intoxicaţiilor cu etanol a avut o tendinţă vădită de ascensiune, de la 13,9% în anii 1971–1980,
până la 54,9% cazuri în ultima perioadă de timp (2001–2010).
2. Numărul intoxicaţiilor letale cu alcool esenţial creşte în lunile reci ale anului şi se
înregistrează mai frecvent începând cu vârsta de 30 de ani, apogeul numeric a lui stabilindu-se la
persoanele de 51-60 ani, apoi aceşti indici treptat descresc. Raportul dintre bărbaţi şi femei
decedate constituie 59:41%, care se egalează la vârsta de 61-70 ani, după care ceva mai frecvent
intoxicaţiile cu etanol se înregistrează printre persoanele de sex feminin.
3. Investigaţiile toxico-narcologice a sângelui şi urinei cadaverice au demonstrat că în 74%
cazuri concentraţia etanolului în urină a fost mult mai mare decât în sânge, ceea ce denotă
faptul instalarea morţii predominantă în faza de eliminare a alcoolului din organism.

Bibliografie
1. Banciu D. Intoxicaţii cu alcool etilic. În: Medicina legală, I.Moraru, Bucureşti, Ed. medicală,
1967, p.514-533.
2. Beliş V. Alcool la volan //Revista Română de medicină legală, 2000, nr.3, p.211-216.
3. Beliş V., Kleiber M., Dermengiu D., Pătru A., Trauber K. Studiu comparativ al cazurilor de
intoxicaţii letale în I.M.L. ”Mina Minovici” (România) şi I.M.L. din Hale (Germania) //
Revista de Medicină legală, 1998, nr.4, p.352-358.
4. Droc I., Droc Silvia. Alcool etilic. În: Tratat de medicină legală, vol.2.,Bucureşti, 1995,
p.138-147.
5. Дежинова Т.А., Попов В.Л. О комплексной диагностике острого отравления этиловым
алкоголем при исследовании трупа // Теория и практика судебной медицины, Санкт-
Петербург, 2006, с.66-69.
6. Мизенкова С.С. Анализ случаев смертельных отравлений суррогатами алкоголя в
Гродненской области // Акт. вопр. суд.-мед.служб СНГ (матер. конф.). Минск, 2007,
с.203-208.
7. Панченко И.В., Лысый В.И., Чикун В.И. Сравнительный анализ летальных отравлений
по г. Красноярску за 1998 и 2006г. // Акт. вопр.суд.-мед. и экспертной практики,
вып.12, ч.1, Новосибирск-Красноярск, 2007, с.57-60.
8. Назаров Г.Н. К вопросу о смертельных концентрациях этилового спирта в крови и моче
у трупов // Матер. 2-й расш.конф. судебных медиков и патанатомов Эстонской ССР.
Таллинн, 1966. с 167-170.

SPECIFICUL TRAUMELOR RUTIERE CU CONSECINŢE LETALE

ÎN RAIONUL ORHEI
Sergiu Railean1, Gheorghe Baciu1, Dumitru Cobâscan2
1
Catedra Medicină Legală USMF „Nicolae Testemiţanu”
2
Centrul de Medicină Legală pe lângă Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova

Summary
Peculiarities of Road Trauma with Lethal Consequences in Orhei District
281 cases of Orhei district inhabitant’s road trauma with lethal consequences were
studied. This number constituted 9,53% from the whole number of examined cadavers and
48,36% from mechanical lesions examined during 10 years (2001–2010) by Orhei Forensic
Centre’s department. Most of the victims died at the scene of death (83,27%) and 75% of
persons had the age within 20-60 years. In the blood from 60% of victims was found ethanol,
more frequent (46,15%) at pedestrians, less at car drivers (34,32%) and passengers (19,53%).

201
 Rezumat
Studiului a fost supus 281 cazuri de traume rutiere cu consecinţe letale printre locuitorii
raionului Orhei, ceea ce a constituit 9,53% din numărul total de cercetări pe cadavre şi 48,36% –
dintre leziunile mecanice, cercetate în secţia medico-legală din teritoriu în anii 2001−2010.
Majoritatea victimelor au decedat la faţa locului (83,27%), iar persoanele apte de muncă (20-60
ani) au constituit 75% din cazuri. La 60% dintre agenţii de circulaţie s-a constatat prezenţa
etanolului în sângele cadaveric, mai frecvent înregistrându-se la pietoni (46,15%), decât la
conducătorii auto (34,32%) şi pasageri (19,53%).

Actualitatea
Actualmente traumele rutiere prezintă una din cele mai frecvent întâlnite forme de leziuni
corporale produse cu obiecte contondente. Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că în anul 2002
decesele datorate accidentelor rutiere au totalizat 1,18 milioane de suflete. Victime au devenit un
număr de 20-50 milioane de oameni. Mortalitatea variază între 20,2 la 100 000 locuitori în ţările
cu venituri mici şi 5,4 la 100 000 locuitori în ţările cu venituri ridicate din Europa.
M.V. Kuzneţova şi coautorii [5] arată că leziunile produse prin diverse modele de
automobile în oraşul Barnaul în perioada anilor 2005−2006 au constituit 88,3% din numărul total
de traume rutiere cu consecinţe letale (bărbaţi – 65,3%, femei – 34,7%), dintre care mai mult de
jumătate din ei au fost de vârstă aptă de muncă. Cele mai frecvente cazuri s-au înregistrat pe
timp de toamnă (32%) şi vară (29,6%); în 46,7% din persoane s-au aflat în stare de ebrietate, iar
în 51,8% din victime au decedat la faţa locului.
C. Scripcaru şi M. Covalciuc [3] menţionează că intervenţia medicinii pleacă de la
constatarea O.M.S. că „accidentul nu este accidental”, având o cauzalitate ce implică factorul
uman în proporţie de 85-90%. De aceea cercetările statistice scot în evidenţă faptul că accidentul
de trafic nu se produce întâmplător, variind ca frecvenţă şi gravitate de la un gen de populaţie la
altul. Orice accident totdeauna survine prin conjugarea a doi factori care, dacă ar fi acţionat
izolat, nu ar fi produs consecinţe dezastruoase.
În Republica Tatarstan [6] cea mai frecventă formă a traumelor de transport a fost
accidentarea pietonilor (43,8%), ceva mai rar (30,7%) leziunile s-au produs în timpul tamponării
mijloacelor de transport cu diferite obstacole, iar în 14,1% din cazuri s-au produs în timpul
răsturnării mijloacelor de transport. Nivelul traumelor rutiere cu consecinţe letale în Tatarstan a
constituit 7,7%, ceea ce este un indice cu mult mai mic ca în ansamblu pe Federaţia Rusă.
Conform unor cercetări [1,2,4] în Republica Moldova incidenţa traumelor rutiere cu
consecinţe letale în structura leziunilor mecanice constituie circa 50% din cazuri, iar raportate la
cele produse cu obiecte contondente atinge cifra de 75%. Din aceste considerente traumele
rutiere rămân o problemă actuală de mare valoare, iar la momentul dat valorează nu numai
pentru expertiza medico-legală, dar şi pentru întreaga societate civilă.

Obiectivele
Scopul de bază al studiului a fost stabilirea frecvenţei şi structurii traumelor cu consecinţe
letale printre locuitorii raionului Orhei, evidenţierea factorilor care au contribuit la declanşarea
accidentelor rutiere grave.

Materiale şi metode
În calitate de material pentru cercetare au fost traumatismele rutiere cu consecinţe letale
printre locuitorii raionului Orhei. Analizei a fost supus un lot de 281 cazuri cercetate în secţia
medico-legală din localitate în perioada anilor 2001−2010, care au inclus toate categoriile de
transport rutier, a agenţilor de circulaţie şi de vârstă a victimelor. S-au luat în consideraţie
factorii de risc care puteau contribui la declanşarea accidentelor rutiere mortale.

202
 Rezultate şi discuţii
Investigaţiile noastre au arătat că traumele rutiere cu consecinţe letale în raionul Orhei au
constituit 9,53% din numărul total de cercetări pe cadavre în secţia medico-legală din localitate
în perioada anilor 2001−2010, în 19,29% cazuri din toate formele de moarte violentă şi 48,36%
din leziunile mecanice cu consecinţe letale.
S-a constatat, că dinamica anuală a traumatismelor de trafic rutier (tab. 1) a fost esenţială,
de la 19 cazuri (2006) şi până la 34 – în anii 2004 şi 2007. Majoritatea covârşitoare a leziunilor
mortale (87,54%) s-au produs cu diferite modele de automobile uşoare şi cu caroserii (82,56%),
inclusiv şi cu camioane de mare tonaj (4,98%). Cu mult mai rar leziunile mortale s-au produs cu
autobuse (5,69%), tractoare şi maşini agricole (4,28%) şi cu motociclete (2,49%).
Tabelul 1
Incidenţa mijloacelor de transport cauzatoare de leziuni mortale locuitorilor
raionului Orhei
Total Automobile Tractoare
mijloace de diferite Autobuze şi maşini Motociclete
Anii
de modele agricole
transport nr. % nr. % nr. % nr. %
2001 21 15 71,42 2 9,52 3 14,29 1 4,76
2002 26 18 69,23 7 26,92 - - 1 3,85
2003 28 25 89,28 1 3,58 - - 2 7,14
2004 34 31 91,18 1 2,94 2 5,88 - -
2005 32 28 87,52 1 3,13 3 9,35 - -
2006 19 19 100 - - - - - -
2007 34 32 94,12 1 2,94 - - 1 2,94
2008 27 23 85,18 - - 3 11,12 1 3,70
2009 28 25 89,29 1 3,57 1 3,57 1 3,57
2010 32 30 93,86 2 6,24 - - - -
Total 281 246 87,54 16 5,69 12 4,28 7 2,49

Bărbaţii au fost traumatizaţi mortal de două ori mai frecvent (69,04%) decât femeile
(30,96%). Majoritatea victimelor accidentelor rutiere (83,27%) au decedat la faţa locului şi doar
un număr mic (16,73%) au fost transportaţi la instituţiile medico-sanitare, unde au decedat peste
un anumit timp după spitalizare.
Merită evidenţiat faptul că cea mai mare parte din cetăţeni (65,48%) au fost traumatizaţi
mortal pe drumurile din afara localităţilor rurale şi urbane ale raionului, în 23,13% din
accidentele rutiere s-au produs în perimetrele teritoriilor săteşti şi doar în 11,39% din traume au
avut loc pe străzile oraşului Orhei.
Cel mai mare număr de traume (27,4%) s-a înregistrat la persoanele în vârsta de 19-30
ani, iar cel mai mic număr s-a constatat la copiii până la 18 ani (11,7%) şi la cei care au depăşit
vârsta de 60 ani (14,2%). De menţionat că peste 75% din cazuri, victime a traumelor rutiere cu
consecinţe letale au devenit persoanele din raionul Orhei apte de muncă (20-60 ani).
Leziunile mortale prin mijloace terestre de transport în raionul Orhei s-au produs în toate
perioadele anului, oscilând între 9 cazuri (martie) şi 47 (octombrie). Totuşi cel mai mare număr
de traume rutiere cu consecinţe letale (40,9%) s-au înregistrat în lunile de toamnă (septembrie-
noiembrie), ceea ce corespunde perioadei de producere intensivă a vinului, apoi acest număr
treptat descreşte în timp de iarnă (24,2%) şi primăvară (20,3%), iar cel mai rar traumele rutiere
grave s-au produs în lunile de vară (14,6%).
Este bine cunoscut că băuturile alcoolice scad nivelul de vigilenţă, reduc simţul
autocritic, antrenând concomitent tulburări de percepţie, dispersare a atenţiei. Alcoolul
influenţează mai întâi judecata şi capacitatea de apreciere a situaţiilor periculoase şi complicate,

203
producând un optimism exagerat şi supraestimare a posibilităţilor proprii. Tocmai reducerea
acestor capacităţi la şoferi şi pietoni prezintă cel mai mare pericol pentru agenţii de circulaţie
(tab. 2, 3).
Tabelul 2
Oscilaţiile concentraţiei de etanol în sângele decedaţilor prin traume rutiere
Concentraţia Corespunderea gradului de ebrietate la Frecvenţa
etanolului în sânge, ‰ persoanele în viaţă nr. %
lipsă Practic treaz 112 39,86
până la 0,5 Stadiul subclinic de ebrietate 16 5,69
0,5-1,5 Grad uşor 49 17,44
1,6-2,5 Grad mediu 51 18,15
2,6-3,5 Stare de ebrietate gravă 29 10,32
3,6-5,0 Intoxicaţie gravă cu consecinţe letale 23 8,19
mai mult de 5,0 ‰ Alcoolemie letală 1 0,36
Total 281 100

Rezultatele cercetărilor noastre în această ordine de idei, au demonstrat că doar 39,86%

dintre agenţii de circulaţie nu au consumat băuturi alcoolice înainte de evenimentele tragice,
majoritatea din ei fiind pasageri. Totodată la peste 60% din decedaţi s-a depistat diferite
concentraţii de alcool etilic în sânge, inclusiv corespunzător unor stări de ebrietate gravă.
Semnificativ că la unul din pietoni s-a depistat o alcoolemie corespunzătoare intoxicaţiei
mortale, care putea provoca deces şi în afara leziunilor grave stabilite la autopsie.
Tabelul 3
Incidenţa stărilor de ebrietate la diverse categorii de decedaţi
prin traumatisme de transport rutier
Categoria decedaţilor
conducătorii
Gradul de ebrietate mijloacelor de pasageri pietoni
transport
nr. % nr. % nr. %
Neînsemnat 5 8,62 5 15,15 6 7,70
Uşor 15 25,86 16 48,48 18 23,08
Mediu 23 39,66 7 21,21 21 26,92
Grav 10 17,24 2 6,06 17 21,79
Grav cu posibile consecinţe 5 8,62 3 9,10 15 19,23
letale
Intoxicaţii letale - - - - 1 1,28
Total 58 34,32 33 19,53 78 46,15

După cum se observă în tabelul nr. 3, din numărul agenţilor de circulaţie care au decedat
de pe urma traumelor rutiere, fiind în stare de ebrietate, au fost pietonii, care au constituit
aproape jumătate din cazuri (46,15%). Doar 30% dintre pietoni s-au aflat în stare de ebrietate
uşoară (alcoolemia fiind până la 1,5‰), iar în 70% dintre ei au fost traumatizaţi mortal în stare
de ebrietate grad mediu şi grav, inclusiv la 20% din ei concentraţia alcoolului în sânge era egală
cu doza letală.
Ceva mai rar (34,32%) în stare de ebrietate alcoolică s-au traumatizat mortal conducătorii
mijloacelor de transport. La această categorie de victime, dimpotrivă, mai frecvent (64,50%) în
sângele cadaveric s-a stabilit o concentraţie de alcool corespunzătoare gradului uşor şi mediu de
ebrietate şi doar în unele cazuri (17,24%) nivelul alcoolemiei coincidea unei stări de ebrietate
gravă.

204
 Cum şi era de aşteptat, doar la 19,53% dintre pasageri s-a depistat o concentraţie de
etanol în sânge corespunzătoare, gradului uşor şi mediu de ebrietate la persoanele în viaţă.

Concluzii
1. Traumele rutiere cu consecinţe letale printre locuitorii raionului Orhei în perioada anilor
2001−2010 a constituit 9,53% din numărul total de cercetări pe cadavre, în 19,29% −
raportate la cazurile de moarte violentă şi 48,36% − faţă de toate leziunile mecanice.
2. Majoritatea leziunilor mortale (87,54%) s-au produs cu diferite modele de automobile, cu
mult mai rar cu autobuse (5,69%), cu tractoare şi maşini agricole (4,28%) sau cu motociclete
(2,49%). Cea mai mare parte dintre victime (83,27%) au decedat la faţa locului, iar raportul
dintre bărbaţi şi femei a fost de 69:31% respectiv.
3. Mai mult de 75% dintre victime au fost persoanele apte de muncă (20-60 ani), iar cel mai
mare număr de accidente rutiere (40,9%) s-au produs în lunile de toamnă.
4. Prezenţa alcoolului etilic în sângele cadaveric s-a constatat la 60% dintre agenţii de circulaţie.
Cel mai mare număr (46,15%) şi de concentraţie a etanolului s-a depistat la pietoni, urmat de
şoferi (34,32%), la care şi concentraţia alcoolului în sânge era mai redusă, iar numărul
pasagerilor aflaţi în stare de ebrietate în timpul accidentelor era cel mai mic (19,53%).

Bibliografie
1. Baciu Gh. Cauzele şi factorii de risc ai autotraumatismului // Revista „Ştiinţa”, ASM,
Chişinău, 1996, nr. 1, p. 16.
2. Bondari Gh. Dinamica, structura şi caracterul lezional în traumele rutiere cu consecinţe letale.
Teza de masterat, Chişinău, 2003.
3. Scripcaru C., Covalciuc M., Accidentele rutiere, Iaşi: Ed. Panfilius, 2004, p. 212.
4. Scurtu Iu., Baciu Gh. Factorii ce favorizează traumatismul prin trafic. În: Etiopatogenia
infracţiunilor comise împotriva omului, Chişinău, 1997, p. 49-50.
5. Кузнецова М.В., Жуковец И.В., Кочоян А.Л., Саркисян Б.А. Анализ смертельного
автомобильного травматизма по г. Барнаулу за 2005-2006 гг. // Акт. вопр. суд. мед. и
экспертной практики, Новосибирск-Красноярск, 2007, вып. 12, ч. I, с. 156-159.
6. Спиридонов В.А., Оладошкина О. Ю. Современное состояние дорожно-транспортного
травматизма в республике Татарстан // Акт. вопр. суд. мед. и экспертной практики,
Новосибирск-Красноярск, 2007, вып. 12, ч. I, с. 210-213.

APRECIEREA MEDICO-LEGALĂ A DIVERGENŢELOR

DINTRE DIAGNOSTICUL CLINIC ŞI MORFOLOGIC
(Revista literaturii)
Anatol Bondarev, Andrei Pădure, Gheorghe Baciu
Catedra Medicină legală USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary
Medico-legal assessment of divergences between clinical and morphological
diagnosis (review)
The investigation of divergences between clinical diagnosis and that established during
the autopsy of the patients who died in hospitals is one of the real possibilities to control the
diagnostic and treatment process, which improves the quality of medical assistance. Data from
literature, which refer to medico-legal assessment of divergences of diagnosis are presented in
the paper. 34 sources of literature were analyzed, including the papers written by authors from
Republic of Moldova. It was ascertained that causes of divergences between clinical and
morphological diagnosis were studied entirely. An important role in this research has the
medico-legal examination of cadavers of persons who died in hospitals.

205
 Rezumat
Studierea divergenţelor dintre diagnosticul clinic şi cel stabilit la autopsia bolnavilor
decedaţi în staţionare este una din posibilităţile de control asupra procesului diagnostico-curativ
şi de ameliorare a asistenţei medicale. În lucrarea de faţă s-au studiat datele literaturii referitoare
la o problemă dificilă cum este aprecierea medico-legală a divergenţelor de diagnostic. Analizei
au fost supuse 34 de surse din literatura de specialitate, inclusiv şi ale autorilor din Republica
Moldova. S-a constatat că până în prezent motivele necorespunderilor dintre diagnosticul clinic
şi cel morfologic nu au fost pe deplin examinate. În cercetarea acestor aspecte un rol deosebit îl
are examinarea medico-legală a cadavrelor persoanelor decedate în condiţii spitaliceşti.

Efectuarea expertizelor la ordonarea organului de urmărire penală sau a instanţei de

judecată a fost şi rămâne sarcina primordială a serviciului medico-legal [1, 10, 27]. În acelaşi
timp, la studierea documentaţiei medicale, medicii-legişti sunt obligaţi, indiferent de problemele
înaintate spre soluţionare, să evalueze calitatea procesului diagnostico-curativ. Cele menţionate
corespund prevederilor actelor normative şi ale altor ţări: România [3], Federaţia Rusă [21, 27,
28], Belarus [13]. În Republica Moldova cercetarea problemei date a fost iniţiată de Gheorghe
Baciu (1972) încă în anii ‛70 ai secolului trecut [12, 32]. Această problemă importantă se află şi
în continuare în vizorul medicilor legişti [6, 7, 8]. În acest sens, la 03.09.2009 a fost emisă
dispoziţia Centrului de Medicină Legală pe lângă Ministerul Sănătăţii al RM (nr.9) privind
Implementarea în practica medico-legală a instrucţiunii cu privire la completarea fişei medicale
a bolnavului staţionar, prin care experţii judiciari medico-legali la efectuarea examinărilor
/expertizelor medico-legale au fost obligaţi să evalueze calitatea completării fişelor medicale ale
bolnavilor de staţionar în conformitate cu Instrucţiunea cu privire la completarea fişei medicale
a bolnavului de staţionar (F 003/e), aprobată prin ordinul Ministerului Sănătăţii nr.265 din
03.08.2009. Totodată, în cazul depistării abaterilor grave de la modul de completare a fişei
medicale a bolnavului de staţionar, stabilit de instrucţiunea numită, experţii au fost învestiţi cu
dreptul de sesizare a conducerii instituţiei medico-sanitare respective. În această ordine de idei,
Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale [9], stipulează că
numai în cadrul expertizei medico-legale în comisie se efectuează determinarea şi evaluarea
deficienţelor în intervenţiile medicale.
Noţiunea Divergenţă dintre diagnostice este văzută de diferiţi autori în mod aproape
identic [1, 17, 23, 29]. Prin aceasta se subînţelege necorespunderea parţială sau totală a bolii
(traumei) cu cea depistată în cadrul autopsiei după localizare, etiologie sau caracterul procesului
patologic. Stabilirea tardivă sau formularea incorectă a diagnosticului se încadrează, la fel, în
categoria divergenţelor. Conform datelor literaturii, divergenţa propriu-zisă se constată prin
compararea rubricilor „boala de bază” din diagnosticul clinic şi cel morfologic.
Necorespunderile dintre complicaţii sau boli concomitente se analizează în mod separat, iar
rezultatul acesteia se menţionează suplimentar.
Gh. Baciu (2008) evidenţiază trei categorii ale divergenţelor de diagnostic clinic şi
morfologic [1]. La I categoria se referă cazurile când stabilirea diagnosticului în instituţia
concretă a fost imposibilă şi eroarea comisă nu a influenţat asupra rezultatului bolii. În
divergenţele de categoria a II-a, diagnosticul corect putea fi stabilit, însă lipsa acestuia nu a
influenţat considerabil soarta pacientului. Categoria a III-a include situaţii, când diagnosticul
corect putea fi stabilit şi reprezintă consecinţele unei greşeli cu rol decisiv în deces. Această
repartizare are importanţă practică, deoarece evidenţiază rezultatul acţiunilor clinicianului.
Din punctul de vedere al clinicianului, reuşita tratamentului depinde, într-o mare măsură,
de stabilirea corectă şi oportună a diagnosticului clinic. După datele lui D. Dermengiu (1996),
frecvenţa erorilor de diagnosticare rămâne la acelaşi nivel pe parcursul ultimilor 30 de ani, cu
toate succesele medicinii contemporane, inclusiv utilizarea metodelor moderne de investigaţie
paraclinică [3]. Informaţii interesante prezintă L.S. Velişeva şi V.L. Boguslavschi (1975) în
privinţa examinărilor şi expertizelor medico-legale ale cadavrelor persoanelor decedate în
staţionarele or. Moscova în perioada anilor 1969–1972 [14]. Autorii au constatat divergenţe de

206
diagnostic în 5,9% din decese, iar în cazul morţii violente – numai în 3% de observaţii,
comparativ cu moartea neviolentă (24%). După datele lor, în 5,1% din decese, complicaţiile bolii
de bază nu au fost diagnosticate. V.L. Kovalenko a stabilit că rata divergenţelor după boala de
bază în staţionarele Moscovei a crescut, constituind în mediu 21,6±4,7%, cu o variaţie între
10,9% şi 31,3% [19]. Iu.V. Zbrueva (2010), a stabilit pe parcursul anilor 1990–1999, în regiunea
Astrahan a Federaţiei Ruse, divergenţe de diagnostic (după toate compartimentele acestuia) în
10,27±2% [18]. În aceeaşi perioadă de timp, D. Dermengiu şi coautorii (1996) au înregistrat o
rată a divergenţelor în România în valoare de 15%, printre care ponderea greşelilor letale, adică
de categoria a III-a, a constituit tocmai 50% [3]!
Conform analizei lui A.A. Domanin, pentru perioada anilor 2000–2003, necorespunderea
diagnosticului clinic cu cel morfologic în Federaţia Rusă s-a înregistrat în 12-14% de cazuri, iar
complicaţiile letale nu au fost depistate la circa 5% din pacienţii decedaţi în staţionare [15].
Autorul subliniază, că categoria a III-a a divergenţelor a constituit 5%. După V.L. Kovalenko, la
circa ¼ din pacienţii decedaţi în spitalele regiunii Celiabinsk a fost depistată necorespunderea
diagnosticului clinic cu cel morfologic, condiţionând în 5,5% de cazuri decesul [19]. În perioada
anilor 2002–2006, în staţionarele Moscovei, indicatorul divergenţelor a oscilat în jur de 16-17%,
numai în 0,5% cazuri fiind stabilită categoria a III-a [16]. În acest sens E.V. Kurilina (2007)
denotă faptul că, pe parcursul a 6 ani (2000–2005) nivelul erorilor de diagnostic aproape s-a
dublat: de la 10,3% până la 19,85% [21]. Rezultate similare prezintă O.A. Trusov şi coautorii
(2007) [31]. Astfel, cu referire la datele statistic din Federaţia Rusă, autorii menţionează că în
perioada anilor 2000–2005 indicele mediu al divergenţelor rămânea la nivelul 12-17% cu variaţii
neesenţiale ale ponderii necorespunderilor de categoria a III-a (de la 4,3 până 5,2%). Analiza
comparativă efectuată de E.A. Valiciuk şi coautorii (2008) în staţionarele din regiunea Grodno
(Belarusi) a scos în evidenţă scăderea numărului divergenţelor de diagnostic de la 6,6% în anii
1999–2001 până la 3,9% între 2005 şi 2007 [13].
În literatura de specialitate se menţionează că nivelul necorespunderilor variază şi în
dependenţă de profilul secţiei spitaliceşti şi patologia concretă, datele obţinute de autori în acest
sens fiind contradictorii. Astfel, conform datelor lui M.V. Ciuriukanov (2006), divergenţele
dintre diagnosticul clinic şi cel morfologic constituie circa 11%, majoritatea din ele
înregistrându-se în pneumonii, neoplazii, ateroscleroză [33]. Prin comparaţie, I.O. Pecerei şi
coautorii (2006) arată că pneumoniile stabilite clinic în 16-55% de cazuri nu sunt confirmate la
examenul morfologic [26]. Mai mult, diagnosticul de pneumonie a fost stabilit eronat la bolnavi
cu tuberculoză pulmonară, ceea ce a constituit 55% din toate divergenţele. E.V. Nikonova şi
coautorii (1997) arată că ponderea pneumoniilor nediagnosticate atinge 30,5%, acestea, de
obicei, fiind confundate cu infarctul miocardic acut (5,1%), abdomenul acut (3,1%), bolile
cerebrovasculare acute (7,1%) [25]. După O.V. Zairatianţ (2007), pe primul loc după divergenţe
se află bolile aparatului genito-urinar (21%), pe locul 2 – neoplaziile (20%), iar pe locul trei –
patologia aparatului respirator (14%) [16]. Boala ischemică a inimii şi bolile cerebrovasculare –
cele mai des întâlnite patologii ale aparatului circulator – au constituit împreună 22% din
divergenţele constatate. E.V. Kurilina (2007) consideră, că majoritatea divergenţelor se constată
în cazul bolilor sistemului cardiovascular şi respirator (49,6% şi 51%); deseori diagnosticul a
fost stabilit eronat în traumele cranio-cerebrale şi intoxicaţiile alcoolice [21].
Studiind literatura de specialitate s-a observat că dintre toate cazurile de moarte violentă,
cea mai mare pondere a divergenţelor de diagnostic aparţine diverselor forme de traume,
preponderent cranio-cerebrale. Astfel, A.S. Kupriushin (2005) subliniază, că majoritatea erorilor
de diagnosticare, după datele Biroului de Expertize medico-legale din Penza, este legată de
traumele cranio-cerebrale (39,1%), dintre care 18,8% au fost hiperdiagnosticate, 11,7% –
nediagnosticate, 4,7% – cu diagnostic incomplet şi 3,9% – cu complicaţii letale nediagnosticate
[20]. Aceste rezultate coincid cu datele obţinute de E.V. Kurilina (2007), care stabileşte o rată de
hipodiagnosticare a traumelor cranio-cerebrale de 11,1%, care au fost confundate cu intoxicaţiile
cu alcool (31,7%), cu boli cerebrovasculare (13%), cu meningite şi meningoencefalite (3%) etc.
[21]. Autoarea subliniază că în 18% din cazuri nu au fost diagnosticate hematoamele

207
intracerebrale, complicate cu angajarea ulterioară a trunchiului cerebral în orificiul mare occipital
la bolnavii cu o durată a spitalizării până la 14 zile! L.S. Velişeva şi V.L. Boguslavschi (1975) au
stabilit că în 40% din cazurile de diagnostic eronat al traumei, cauza morţii a fost patologia
cerebrovasculară, în 16% – boala ischemică cronică a inimii şi în 6% – neoplaziile cerebrale
[14]. Greşelile menţionate de autori au fost condiţionate de subestimarea anamnezei sau a datelor
examenului clinic. Diagnosticul incomplet al traumelor cranio-cerebrale a fost legat,
preponderent, de lipsa menţionării hematoamelor epi- şi subdurale (23,1%) în condiţiile
examinării insuficiente a pacienţilor şi internării de scurtă durată. Informaţia prezentată de autorii
precedenţi corelează cu datele lui R.P. Matveev, care menţionează că majoritatea leziunilor
nediagnosticate în traumele cranio-cerebrale sunt hematoamele intracraniene (18±5,4%) şi
fracturile craniului (10,8%), mai rar – contuzia cerebrală (4,4%) [22].
E.V. Kurilina (2007) afirmă, că trauma vertebro-medulară nu a fost diagnosticată în 0,4%
de cazuri, fiind confundată cu trauma cranio-cerebrală (36,3%) şi coma alcoolică (27,3%) [21].
Conform datelor diferitor autori (1972), în structura traumelor toracelui nu au fost diagnosticate
leziunile pulmonare (16,7%), contuzia inimii (7,1%), mai rar fracturile costale (4,1%) şi
hemotoracele (1,6%) [11, 22, 32]. R.P. Matveev comunică că, în cazul traumei abdomenului, în
33,3% nu a fost depistat hematomul retroperitoneal, iar analiza autorului în cazul traumelor
aparatului locomotor a arătat, că leziunile nediagnosticate nu au influenţat dinamica traumei: în
majoritatea cazurilor nu au fost depistate fracturi unice marginale [22].
După A.S. Kupriushin (2005), diagnosticarea intoxicaţiilor uneori este dificilă. Astfel, în
regiunea Penza, Federaţia Rusă, 28,9% din toate divergenţele înregistrate au constituit
intoxicaţiile de diversă etiologie cu consecinţe letale; în 14% de cazuri intoxicaţiile nu au fost
diagnosticate, iar în 3,9% – nu au fost luate în consideraţie complicaţiile lor [20]. E.V. Kurilina
(2007) constată, că diagnosticul de intoxicaţie nu a fost stabilit în 14,8% de cazuri, acesta fiind
confundat cu cel de traumă cranio-cerebrală (29,5%), comă de etiologie necunoscută (6,7%) şi
hipotermie generalizată (3,9%) [21]. Autoarea menţionează că tabloul clinic de intoxicaţie acută
poate să mascheze, din cauze obiective, trauma cranio-cerebrală şi insuficienţa cardiovasculară
acută pe fundalul bolii ischemice a inimii.
După opinia mai multor autori [1, 17, 23, 29], nu este suficientă doar constatarea
divergenţelor, însă este necesară analiza şi aprecierea expertală a lor, deoarece valoarea ştiinţifică
şi practică o au cauzele apariţiei diagnosticului eronat, care sunt divizate în două grupe mari:
obiective şi subiective. La cauzele obiective se atribuie: durata scurtă a spitalizării – după
standardele în vigoare diagnosticul clinic trebuie să fie stabilit în primele 72 ore de la internare;
starea gravă a pacientului, ce nu permite efectuarea unor proceduri diagnostice; dificultatea
diagnosticării procesului patologic – a fost utilizat întreg spectrul metodelor de diagnosticare,
însă posibilităţile instituţiei medico-sanitare concrete, tabloul clinic atipic, manifestarea atenuată
a maladiei, prezenţa stărilor mascante sau a unei boli rar întâlnite nu au permis stabilirea corectă
a diagnosticul clinic. Cauzele subiective includ mai multe: examinarea insuficientă a bolnavului;
subestimarea sau supraestimarea datelor anamnezei, colectarea ei insuficientă; subestimarea
datelor examenului clinic, interpretarea lor greşită; subestimarea sau supraestimarea datelor
investigaţiilor paraclinice; subestimarea sau supraestimarea concluziilor consultantului;
formularea incorectă a diagnosticului clinic (după etiopatogenie, lipsa rubricării etc.).
Aceiaşi cercetători subliniază, că apariţia divergenţelor de categoria I-a este întotdeauna
legată de cauze obiective, celelalte două categorii apar atât din motive subiective, cât şi cele
obiective. Dacă eroarea de diagnosticare are la bază mai multe circumstanţe, cercetătorii
recomandă expertului să evidenţieze cauza principală.
A.V. Nizii şi E.A. Iurtaeva (2007) afirmă că majoritatea divergenţelor (42,3%) apar ca
rezultat al examinării incomplete a pacienţilor, mai rar servind alte motive: aflarea de scurtă
durata a pacientului în staţionar (31,5%), lacunele în perfectarea documentaţiei medicale (7,7%),
formularea incorectă a diagnosticului (1,5%) şi imposibilitatea examinării depline a pacientului
(0,8%) [24]. Autorii subliniază faptul, că mai mult de 90% din fişele bolnavului de staţionar sunt
completate insuficient, superficial, scrisul deseori este indescifrabil, ceea ce împiedică aprecierea

208
expertală adecvată a procesului diagnostico-curativ şi, respectiv, serveşte drept motive ale
apariţiei divergenţelor de diagnostic. De menţionat că, în opinia lui O.V. Zairatianţ (2007),
diagnosticul formulat incorect nu reprezintă o divergenţă [16]. Autorul menţionează că în
majoritatea staţionarelor din oraşul Moscova, structura diagnosticului este departe de a fi
apreciată drept ideală. Acelaşi autor evidenţiază printre motivele obiective: aflarea de scurtă
durată a pacientului în clinică (55%), starea lui gravă (15%) şi dificultatea diagnosticării (10%);
cauzele subiective, după datele Dumnealui, constituie 20% în structura lor prevalând examinarea
insuficientă (7%) şi supraaprecierea concluziilor medicilor de profil îngust (5%).
După datele lui V.L. Kovalenko, ponderea cauzelor obiective este practic egală cu cea a
cauzelor subiective: în structura divergenţelor înregistrate (25,6%), 11,7% au apărut din motive
obiective, iar 13,9% – subiective [19]. Aceste informaţii corelează cu cele ale lui O.A. Trusov şi
coautorii (2007): ponderea dificultăţilor obiective a constituit circa 50%; în grupul motivelor
subiective prevalează examinarea insuficientă a pacientului, constituind circa 20%, urmată de
subaprecierea datelor clinice (9%) şi interpretarea greşită a testelor de laborator (5-6%) [31]. În
aceeaşi ordine de idei, A.A. Domanin evidenţiază 4 cauze principale ale apariţiei
necorespunderilor de diagnostic: dificultăţi obiective ale diagnosticării (38%), examinarea
insuficientă a pacientului (20-22%), subestimarea datelor clinice (7-16%) şi aprecierea incorectă
a datelor investigaţiilor de laborator (6%) [15].
I.V. Iarema şi coautorii (2006) constată, că în secţiile de urgenţă cu profil chirurgical mai
mult de 50% din divergenţe au apărut din cauza stării grave a pacienţilor, în circa 30% de cazuri
fiind însoţite de durata scurtă a supravieţuirii (până la câteva ore) [34]. Cu alte cuvinte,
clinicianul pierde posibilitatea colectării anamnezei, care, după părerea lui Iu.N. Stempurski
(1986), este o metodă suplimentară importantă întru aflarea debutului maladiei, aprecierea
particularităţilor individuale ale pacientului, condiţiilor nefavorabile de trai, informaţii necesare
pentru procesul de diagnosticare [30]. I.O. Pecerei şi coautorii (2006) consideră examinarea
clinică şi paraclinică insuficientă drept motiv subiectiv principal al divergenţelor de
diagnosticare în staţionarele cu profil pulmonologic [26]. După datele din literatură [3, 14],
procentul erorilor de diagnosticare sporeşte odată cu creşterea duratei spitalizării pacientului.
Împărtăşim părerea savanţilor, care explică această situaţie prin riscul sporit al interpretării
greşite a datelor investigaţiilor paraclinice abundente, precum şi prin apariţia unor concluzii ale
specialiştilor, ce la fel pot să ducă în eroare medicul curant.
După cum rezultă din datele literaturii, activitatea expertală permite exercitarea
controlului asupra procesului diagnostico-curativ, corijarea neajunsurilor, ceea ce, în ultimă
instanţă, îmbunătăţeşte cunoştinţele teoretice şi deprinderile practice ale medicilor, şi conduce la
ameliorarea asistenţei medicale. Bazându-ne pe datele prezentate, putem afirma că în ultimele
decenii frecvenţa divergenţelor dintre diagnosticul clinic şi cel morfologic nu numai a rămas la
acelaşi nivel, ci şi a crescut! Cu părere de rău, problema cauzelor divergenţelor de diagnosticare
în baza datelor medico-legale nu a fost studiată pe deplin în Republica Moldova, deşi serviciului
autohton de medicină legală îi revine o pondere semnificativă în cercetarea cazurilor de deces
intraspitalicesc, în procesul căreia sunt stabilite cauzele morţii şi elucidate divergenţele dintre
diagnosticul clinic şi cel morfologic.

Bibliografie
1. Baciu Gh. Expertiza medico-legală a cadavrului şi persoanei. Chişinău: CEP Medicina,
2008. 178 p.
2. Baciu Gh. şi coaut. Devieri de la cerinţele perfectării corecte a documentelor medicale. În:
Materialele Conferinţei a II-a a Medicilor Legişti din Republica Moldova. 2006, p. 23-26.
3. Dermengiu D., Dermengiu S., Buda O. Lethal Diagnostic inaccuracies. In: Rom. J. Leg.
Med. 1996, 4(1), p. 816-24.
4. Pădure A. Evaluarea medico-legală a calităţii asistenţei de profil chirurgical. În: Anale
ştiinţifice ale USMF „Nicolae Testemiţanu”. 2008, Vol. 1, p.98-102.

209
5. Pădure A. Importanţa argumentării diagnosticului clinic pentru aprecierea medico-legală a
gravităţii vătămării corporale. În: Anale ştiinţifice ale USMF „Nicolae Testemiţanu”. 2010,
Vol. 2, p.326-329.
6. Pădure A. Valoarea documentelor medicale în evaluarea calităţii asistenţei medicale. În:
Materialele Conferinţeiştiinţifice dedicate jubileului de 190 ani de la fondarea Spitalului
Clinic Republican. 2007, p. 173-176.
7. Pădure A. Valoarea fişei medicale a bolnavului de staţionar în demonstrarea calităţii
intervenţiei chirurgicale. În: Anale ştiinţifice ale USMF „Nicolae Testemiţanu”. 2010, Vol.
2, p.308-313.
8. Pădure A., Baciu Gh., Cuvşinov I. Calitatea documentaţiei medico-legale – concepţie
importantă pentru organul de urmărire penală. În: Materialele Conferinţei a II-a a Medicilor
Legişti din Republica Moldova. 2006, p. 32-39.
9. Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale. Chişinău, 2003.
10. Ungurean S. Deficienţe medicale: cauze şi consecinţe. Chişinău: CEP Medicina, 2001. 122p.
11. Бачу Г.С. О недостатках в диагностике и оценке закрытых повреждений грудной
клетки. В: Актуальные вопросы судебной медицины и патологической анатомии.
Таллинн, 1975, с. 208-210.
12. Бачу Г.С. О расхождении клинического и анатомического диагнозов в случаях
закрытой травмы грудной клетки. Материалы врачебной научно-практической
юбилейной конференции посвященной 100-летию Бельцкой республиканской
больницы. Кишинёв, 1972, с. 182-183.
13. Вальчук Э.А. и соавт. Характеристика причин смерти по данным
патологоанатомических вскрытий. В: Вопросы организации и информатизации
здравоохранения. 2008, №4, с. 22-25.
14. Велишева Л.С., Богуславский В.Л. Анализ летальных исходов в лечебных
учреждениях (по судебно-медицинским данным). В: Судебно-медицинская
экспертиза. 1975, №1, с. 21-24.
15. Доманин А.А. Анализ врачебных ошибок в России (2000-2003). [On-Line]
www.pitt.edu/~super7/17011-18001/17041.ppt (citat 14.12.2010).
16. Зайратьянц О.В. Анализ летальных исходов по данным МОСГОРСТАТА и
патологоанатомической службы взрослой сети лечебно-профилактических
учреждений Департамента здравоохранения города Москвы за последние 15 лет
(2002-2006гг.). В: Вестник московского городского научного общества терапевтов.
2007, №9, с.3-4.
17. Зайратьянц О.В., Кактурский Л.В, Авантадилов Г.Г. Правила построения
патологанатомического диагноза, оформления медицинского свидетельства о смерти,
сопоставления клинического и патологоанатомического диагнозов в соответствии с
требованиями МКБ-10. Москва, 2001. 10 с.
18. Збруева Ю.В. Анализ летальных исходов в результате травмы среди лиц, умерших в
стационарах Астрахани (по данным Бюро судебно-медицинской экспертизы
астраханской области). В: Судебно-медицинская экспертиза. 2010, №2, с. 29-31.
19. Коваленко В.Л. Основные положения теории диагноза. [On-Line]
www.chelsma.ru/files/misc/kovalenko.ppt (citat 21.03.2011).
20. Купрюшин А.С. Значение клинико-патоморфологического эпикриза для
предупреждения ошибок в лечебно-диагностическом процессе. В: Медицинское
право. 2005, №4, с. 39-41.
21. Курилина Э.В. Анализ расхождений клинического и патологоанатомического
диагнозов по материалам Бюро судебно-медицинской экспертизы Московской
области, как одно из направлений работы организационно-методического отдела. В:
Актуальные вопросы судебной медицины и практики на современном этапе. Москва,
2007, с. 184-189.

210
22. Матвеев Р.П. Анализ причин расхождений клинического и патологоанатомического
диагнозов при политравме. [On-Line] http://bone-surgery.ru/view/analiz_prichin_
rashozhdenij_klinicheskogo_i_patologoanatomicheskogo_diagnoz/ (citat 02.02.2011).
23. Мишнев О.Д. Ошибки в практике терапевта и хирурга: расхождения клинического и
патолого-анатомического диагнозов. В: Вестник МЕДСИ. 2008, №1, с. 62-71.
24. Низий А.В., Юртаева Е.А. Дефекты диагностики лечения, выявленные в ЛПУ г.
Находка за 2003-2005гг. В: Актуальные вопросы судебной медицины и экспертной
практики. 2007, №12, ч.1, с. 41-44.
25. Никонова Е.В., Чучалин А.Г., Черняев А.Л. Пневмонии: эпидемиология,
классификация, клинико-диагностические аспекты. В: РМЖ. 1997, №17. [On-Line]
http://rmj.ru/articles_2823.htm (citat 14.03.2011).
26. Печерей И.О., Ромодановский П.О., Завражнов С.П. Анализ случаев выявления
туберкулеза среди лиц находящихся на стационарном лечении с симптомами
бронхолегочного заболевания. В: Сборник научных работ кафедры судебной
медицины Московской Медицинской академии им. И.М. Сеченова. 2006, с.153-154.
27. Приложение №2 к приказу комитета здравоохранения правительства Москвы от
21.04.1997 №219. Положение о сопоставлении клинического и патолого-
анатомического диагнозов в лечебно-профилактических учреждениях г. Москвы
28. Приложение №4 к приказу комитета по здравоохранению Ленинградской области от
06.06.2000 №147. Положение о сопоставлении клинического и патолого-
анатомического диагнозов.
29. Рогов К.А., Владимирцева А.Л. Правила формулировки и сопоставления
заключительного клинического и патологоанатомического диагнозов. Москва: Изд-во
РУДН, 2005. 20 с.
30. Стемпурский Ю.Н., Морозов М.Н., Губергриц А.Я. Методология врачебного диагноза
и прогноза. Киев: Здоров’я, 1986, 88 с.
31. Трусов О.А., Кравченко Э.В., Мишнев О.Д. Сравнительный анализ качества
прижизненной диагностики в лечебных учреждениях субъектов Российской
Федерации по результатам аутопсий. В: Омский науч. вестник. 2007, № 3(61), с. 46-50.
32. Цыбырнэ К.А., Бачу Г.С. Анализ ошибок в диагностике и лечении закрытых травм
грудной клетки. Травма груди. Мат. конф. Новое в хирургии. Пермь, 1972, с. 223-224.
33. Чурюканов М.В. и соавт. Судебно-медицинское значение врачебных ошибок. В: Сб.
науч. работ кафедры судебной медицины ММА им. И.М. Сеченова. 2006, с.159-160.
34. Ярема И.В. и соавт. Дефекты в ведении историй болезни в ургентной абдоминальной
хирургии и их значение для наступления гражданско-правовой ответственности. В:
Проблемы экспертизы в медицине. 2006, №3, с. 9-11.

211