DREPTUL DIPLOMATIC

I. Noţiunea, definirea şi caracteristicile diplomaţiei

1. Noţiunea de diplomaţie.
Termenul de diplomaţie îşi are originile în trecutul îndepărtat, încă din cultura
Greciei antice, provenind de la „diploó“ („dublez“) care desemna redactarea în dublu
exemplar a actelor oficiale. Cu toate acestea, termernul ca atare a fost consacrat
prin folosirea sa, în sensul actual al vocabularului politic şi diplomatic modern, în
Anglia, în anul 1787.
Cuvântul diplomaţie are o semantică foarte bogată, dar trebuie precizat că
toate înţelesurile pe care le exprimă au legătură între ele.
O primă interpretare, în sens general, termenul desemnează politica externă,
sens în care diplomaţia este sinonimă cu politica externă a unui stat. O altă
interpretare, în sens generic, exprimă limitarea naţională a acestuia, folosindu-se
adesea noţiunea de diplomaţia românească, diplomaţia franceză, diplomaţia
americană etc.
Termenul de diplomaţie este dat, de asemenea, de un anumit element
specific, spre exemplu cu privire la o regiune geografică (diplomaţia Americii de sud,
diplomaţia asiatică) sau la o epocă istorică (diplomaţia evului mediu, diplomaţia
contemporană) sau cu privire la o problematică anume (diplomaţia războiului,
resdurselor naturale etc.)
Strâns legat de interpretările anterioare, prin diplomaţie se desemnează un
organ de stat. De asemenea, pentru a explica conţinutul juridico-politic al funcţiilor pe
care le îndeplineşte un diplomat, se recurge tot la termenul de diplomaţie.
Acest termen îl întâlnim nu doar în literatura de specialitate, ci şi în viaţa de zi
cu zi, diplomaţia intrând deja în limbajul cotidian atunci când se doreşte a se exprima
ideea de tact, grijă, curtoazie sau atunci când este vorba de atitudini duplicitare ale
unei persoane.

2. Definirea termenului de diplomaţie

Datorită multiplelor sensuri ale termenului de diplomaţie, acesta e prezentat în
literatura de specialitate fie ca o ştiinţă, fie ca o artă.

1
 Ca ştiinţă, diplomaţia are ca obiect studierea relaţiilor politico-juridice dintre
state, precum şi a intereselor care le generează. Ca artă, acest termen indică
modalitatea în care sunt administrate afacerile internaţionale şi implică aptitudinea
de a ordona şi a conduce negocierile politice.
Într-o altă viziune se plasează definiţiile care pun accentul pe esenţa
diplomaţiei, ca element opus războiului. Din această perspectivă, diplomaţia apare
ca o formă diferită de conducere a relaţiilor externe, care până la sfârşitul sec. al
XIX-lea – începutul sec. al XX-lea reprezenta maniera licită de soluţionare a
diferendelor dintre state. În această accepţiune, în egală măsură, diplomaţia
reprezintă activitatea organelor externe care se ocupă cu reprezentarea intereselor
statului într-un alt stat sau cu raporturile pe care acesta le stabileşte cu alţi subiecţi
de drept internaţional, apărând, prin mijloace paşnice, drepturile statului şi interesele
sale în exterior. În mod evident că, reprezentând guvernul, organele de politică
externă ale statului vor urmări atingerea scopurilor urmărite de vectorii de politică
externă trasaţi de clasa dominantă în statul respectiv, la momentul de referinţă dat.
Încercând o conturare a unui concept care să cuprindă toate elementele
menţionate şi care să scoată esenţa comună a nenumăratelor definiţii încercate în
literatura de specialitate, chiar dacă nu poate fi dată o definiţie clară, concisă şi
atotcuprinzătoare termenului, se poate însă constata că autorii prezintă în mod diferit
problema, întrucât cele mai multe dintre definiţii utilizate oferă elemente de valoare
pentru conturarea noţiunii. În timp ce unii se concentrează asupra funcţiilor
diplomaţiei şi evidenţiază ca fiind esenţial pentru diplomaţie ideea de negociere, alţii
se limitează la plasarea acesteia în sfera dreptului internaţional public, iar alţii o
consideră parte integrantă a noţiunii de politică.
În cele din urmă, termenul de diplomaţie, în accepţiunea modernă, se
defineşte ca fiind instituţia politico-juridică al cărei obiect îl constituie relaţiile
dintre state, în principal, precum şi cele între state şi alte subiecte de drept
internaţional, în subsidiar (organizaţiile internaţionale, naţiunile care luptă pentru
eliberare, Sf. Scaun etc.).

II. Dreptul diplomatic ca ramură a dreptului Internaţional Public

(noţiunea, definirea şi caracteristicile)
Pentru a fundamenta definiţia acestei ramuri a Dreptului Internaţional Public
este necesar să se precizeze că obiectul Dreptului Diplomatic îl reprezintă diferitele

2
aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate deopotrivă atât de organele interne ale
statelor, cât şi de cele externe, anume create în acest scop.
Dreptul Diplomatic reprezintă totalitatea normelor juridice aplicabile
relaţiilor externe ale statelor şi ale altor subiecţi de drept internaţional. În
această accepţiune, definiţia Dreptului Diplomatic plasează în mod firesc obiectul de
reglementare al acestuia în sfera Dreptului Internaţional Public, ale cărui principii
fundamentale guvernează şi activităţile externe privind înfiinţarea, funcţionarea,
statutul juridic, precum şi desfiinţarea organelor relaţiilor internaţionale. Evoluţia
societăţii internaţionale şi nevoia pe care au resimţit-o statele şi alte subiecte de
drept internaţional de a-şi organiza activităţile internaţionale a lărgit aria de întindere
a Dreptului Diplomatic de la sfera exclusivistă a relaţiilor externe interstatale,
bilaterale sau multilaterale, la cea dintre state şi toţi ceilalţi actori ai vieţii
internaţionale.
Spre deosebire de alte ramuri ale Dreptului Internaţional Public în ansamblul
său (Dreptul Umanitar, Dreptul războiului etc.) normele Dreptului Diplomatic au mai
degrabă un rol instrumental, în sensul că ele oferă mijloacele şi modalităţile de
stabilire şi menţinere a relaţiilor dintre state. În acest context, normele Dreptului
Diplomatic contribuie direct la asigurarea aplicării celorlalte norme ale Dreptului
Internaţional Public.
Din această perspectivă trebuie făcută diferenţa între rolul Dreptului
Diplomatic şi diplomaţie. În timp ce diplomaţia reprezintă un instrument de realizare
al politicii externe a unui stat, esenţa Dreptului Diplomatic cuprinde voinţa statelor
liber exprimată asupra unui cod de conduită general acceptat şi aplicabil în
organizarea activităţilor internaţionale. Aşadar, Dreptul Diplomatic serveşte scopului
general al comunităţii internaţionale şi nu are ca obiective promovarea subiectivă a
politicii externe a unui stat sau a altui subiect de drept internaţional, oferind cadrul
necesar stabilirii şi desfăşurării relaţiilor dintre state.
Cele menţionate pot fi sintetizate prin afirmaţia că Dreptul Diplomatic are ca
obiect organizarea şi funcţionarea mecanismului care promovează aplicarea
principiilor şi realizarea normelor şi regulilor Dreptului Internaţional Public în
ansamblul său. Din rolul pe care îl joacă în arhitectura relaţiilor internaţionale,
rezultă şi caracterul dinamic al Dreptului Diplomatic, acesta constituind ramura cea
mai mobilă a Dreptului Internaţional Public. Cu ajutorul său, principiile, regulile şi
normele Dreptului Internaţional Public sunt promovate şi devin efective în practică,

3
iar în acelaşi timp Dreptul Diplomatic ajută la dezvoltarea, cantitativă şi calitativă a
normelor Dreptului Internaţional Public prin adaptarea continuă la cerinţele vieţii.
În egală măsură, Dreptul Diplomatic reglementează activitatea organelor care
realizează relaţiile dintre state, ocupându-se de însăşi mecanismul de desfăşurare al
acestor relaţii, ceea ce îi conferă un loc central în disciplínele care alcătuiesc Dreptul
Internaţional Public.

III. Izvoarele dreptului diplomatic

Similar noţiunii de izvor al Dreptului Internaţional Public, prin izvoarele
Dreptului Diplomatic, în sensul formei de exprimare al normelor, vom înţelege
mijloacele juridice prin care statele exprimă şi consacră reglementările făcute
cu scopul de a naşte, modifica sau stinge obligaţii şi drepturi între ele, în baza
acordului lor de voinţă liber exprimată cu privire la domeniul dreptului
internaţional.
Principalele izvoare sunt tratatul şi cutuma, la care se adaugă principiile
generale de drept, hotărârile tribunalelor internaţionale, doctrina ş.a.m.d
O trăsătură caracteristică a izvoarelor Dreptului Diplomatic o constituie
aceea că se plasează, atât în aria dreptului internaţional, cât şi în cea a
dreptului intern.
În acest sens, din sfera Dreptului Internaţional Public fac parte normele care
reglementează înfiinţarea, funcţionarea şi încetarea misiunilor diplomatice.
Aspectele legate de organele diplomatice cum ar fi numirea lor, statutul lor intern etc,
sunt de competenţa dreptului intern, motiv pentru care acesta reprezintă şi el o sursă
de norme care guvernează materia Dreptului Diplomatic. Aşadar, fiecare stat este
liber să-şi creeze propriile norme cu privire la Dreptul Diplomatic.
Cutuma are acelaşi sens şi conţinut juridic cu cele din Dreptul Internaţional
Public, reprezentând o practică repetată, constantă a unor activităţi şi atitudini
bazată pe convingerea, din partea statelor, că acestea îndeplinesc astfel o obligaţie
juridică. Altfel spus, cutuma reprezintă o exprimare tacită a consimţământului statului
cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie.
Tratatele internaţionale exprimă în mod expres voinţa statelor referitoare la
modul de reglementare a raporturilor dintre ele, motiv pentru care sunt considerate
izvoare fundamentale ale Dreptului Internaţional Public şi, în consecinţă, ale
Dreptului Diplomatic.

4
 Activitatea de codificare a dreptului diplomatic a împărţit normele
convenţionale care reglementează activitatea misiunilor diplomatice în două
categorii: norme multilaterale şi norme bilaterale.
Din normele multilaterale relevante pot fi enumerate Regulamentul de la
Viena (1815), privitor la rangurile reprezentanţilor diplomatici, Protocolul de la Aix-la-
Chapelle, (1818), Convenţia de la Havana (1928) cu privire la funcţionarii publici,
Convenţia de la Viena din 1961.
Normele bilaterale care constituie izvoare ale Dreptului Diplomatic se referă în
special la acordarea de privilegii şi imunităţi ca şi alte angajamente generale pe care
cele două state şi le asumă reciproc cu privire la misiunile lor diplomatice.
Principiile generale de drept reprezintă izvoare ale Dreptului Diplomatic cu
caracter subsidiar. Cu privire la acest aspect se poate menţiona că există printre
principiile generale de drept o serie de reguli cu relevanţă şi aplicabilitate în
domeniul Dreptului Diplomatic, cum ar fi spre exemplu: egalitate, reciprocitate,
obligaţia de despăgubire etc. De altfel, acestea fac parte integrantă şi din
ansamblul Principiilor fundamentale ale Dreptului Internaţional Public, cărora li se
subordonează toate normele Dreptului Diplomatic.
Chiar dacă nu poate fi considerată un veritabil izvor al Dreptului Diplomatic,
analogia are un caracter subsidiar şi este foarte des întâlnită în practica
internaţională, care extinde anumite reguli deja existente la situaţii asemănătoare cu
cele pentru care regulile respective fuseseră făcute, fără însă a se identifica cu
acestea.
Importanţa acestui izvor al Dreptului Diplomatic rezidă din dezvoltarea
continuă a relaţiilor internaţionale şi apariţia de noi subiecţi drept drept internaţional
care creează organe înzestrate cu funcţiuni foarte asemănătoare cu cele ale
instituţiilor tradiţionale ale misiunilor diplomatice permanente şi agenţilor diplomatici.
Un exemplu în acest sens îl constituie Reprezentanţele permanente pe lângă o
organizaţie internaţională, a cărei organizare, funcţionare şi relaţionare cu alţi
subiecţi de drept internaţional au fost identificate, făcându-se apel la procedeul
analogiei. Trebuie evidenţiat că procedura menţionată poate fi folosită doar dacă
există analogii materiale care să o permită şi dacă regula care urmează a fi
stabilită prin procedeul analogiei nu are un caracter excepţional care l-ar face
inoperabil.

5
 Practica internaţională apare tot ca un izvor secundar al Dreptului Diplomatic,
întrucât ansamblul de precedente stabilite în timp stau la baza unui întreg bagaj de
norme în domeniul ceremonialului, stilului diplomatic, regulilor tehnicii acţiunii
diplomatice, toate acestea formându-se în timp, pe parcursul unei lungi istorii a
relaţiilor internaţionale.
Studiile juridice au stat de foarte multe ori la baza elaborării normelor
Dreptului Internaţional Public şi implicit ale Dreptului Diplomatic, fiind relevante în
măsura în care semnalează existenţa unor reguli de Drept Internaţional Public sau
explică, comentează, critică sau dimpotrivă aceste norme. Din această perspectivă
ele constituie un izvor de Drept Diplomatic subsidiar. Chiar dacă opiniile exprimate
de specialiştii dreptului internaţional au o valoare în marja strictă a doctrinei pe care
o expun, acestea rămân deosebit de utile. În aceeaşi categorie înglobăm şi opiniile
exprimate de judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie sau avizele consultative şi
motivările acestora date de judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie.
Referindu-ne la izvoarele subsidiare, secundare, se poate afirma că
principala trăsătură comună a acestora constă în faptul că ele nu reprezintă o
normă juridică, iar respectarea acestora nu constituie un fapt ilicit şi în
consecinţă nu atrage după sine răspunderea statelor. Cu toate acestea,
izvoarele secundare reprezintă o importantă şi substanţială sursă de îndrumare,
oferind criterii şi modele care pot să ajute la optimizarea şi dezvoltarea relaţiilor
diplomatice.
Curtoazia internaţională reprezintă, de asemenea, un important izvor
secundar care nu trebuie confundat cu Dreptul Internaţional Public, întrucât există
diferenţe de fond între cutumă şi uzanţe, cea din urmă neîndeplinind criteriul
subiectiv pe care o cutumă îl presupune, anume acela de respectare a unui
comportament cu convingerea că prin aceasta se respectă o normă juridică.
Normele de drept intern reprezintă particularitatea pe care izvorul de Drept
Diplomatic o are în raport cu cele ale Dreptul Internaţional Public, întrucât acestea
reglementează instituţii ale Dreptului Diplomatic, prin norme a căror importanţă
variază de la un stat la atul.
Această categorie de norme, de drept intern, este permisă sau, altfel spus,
acceptată de Dreptul Internaţional Public, pe considerentul că exprimă un atribut
esenţial al ordinii interne suverane, cum ar fi spre exemplu procedura legală de
înfiinţare a unei misiuni diplomatice, normele care stabilesc modul de organizare şi

6
funcţionare a reprezentanţelor diplomatice în străinătate, procedura numirii şefilor de
misiune, precum şi cea a celorlalţi membri ai misiunii.
De asemenea, se poate afirma despre normele interne că sunt indicate sau
cerute de dreptul internaţional, în sensul corelării acestora în materie diplomatică.
Din acest punct de vedere amintim normele incluse din ordinea internă prin efectul
dispoziţiilor generale care prevăd aplicarea imediată şi directă a regulilor Dreptului
Internaţional Public. De asemenea, normele de drept intern se adoptă în mod
necesar în scopul aplicării convenţiilor internaţionale care prevăd o serie de obligaţii
asumate pe plan diplomatic. Dintre exemplele care evidenţiază importanţa normelor
interne în Dreptul Diplomatic cele mai elocvente sunt cele care asigură corelarea
ordinii juridice interne cu normele diplomatice internaţionale, aspect care reprezintă o
exigenţă a ordinii interne a statelor, de natură a asigura respectarea normelor
internaţionale de către acestea.
Respectând aceeaşi logică prezentă în definirea şi clasificarea izvoarelor de
Drept Diplomatic în cazul diplomaţiei bilaterale, se poate constata că izvorul de Drept
Diplomatic aplicabil în cazul diplomaţiei multilaterale şi, în consecinţă, al
organizaţiilor internaţionale diferă faţă de situaţia diplomaţiei bilaterale.
În primul rând, regulile cu relevanţă în materie multilaterală sunt de natură
convenţională, dreptul organizaţiilor internaţionale fiind esenţialmente fondat pe
tratate. Avem în vedere faptul că, atât înfiinţarea unei organizaţii internaţionale, cât şi
modul de organizare şi funcţionare al acesteia sunt stabilite prin tratate multilaterale.
Tot prin tratat multilateral se stabilesc în detaliu statutul organizaţiei şi al
funcţionarilor acesteia, al reprezentanţilor statelor membre şi al delegaţilor
permanenţi, al experţilor.
În ierarhia izvoarelor de Drept Diplomatic aplicabile organizaţiilor
internaţionale urmează tratatele bilaterale, care de principiu sunt acordurile de sediu,
fiind mult mai detaliate comparativ cu acordurile generale. Acestea sunt încheiate
între organizaţiile internaţionale şi statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară
activitatea, indiferent dacă este vorba de o activitate permanentă sau temporară,
cum ar fi spre exemplu reuniuni ale organelor sale, asistenţa tehnică pe care o
acordă etc.
În materia Dreptului Diplomatic aplicabil organizaţiilor internaţionale nu poate
fi abordată problema cutumei, întrucât perioada de existenţă a acestei forme de
diplomaţie este redusă comparativ cu ceea ce ar presupune formarea unor cutume.

7
Poate fi considerată relevantă pentru domeniul cutumiar modul de înfiinţare a
organizaţiilor internaţionale, aceasta apărând relevantă mai ales în ceea ce priveşte
statutul legal al acestora.

IV. Relaţiile diplomatice.

1. Noţiunea de relaţii internaţionale
Relaţiile diplomatice sunt acele raporturi politico-juridice care se
stabilesc între state şi care se remarcă prin importanţa dată de subiecţii,
obiectul şi finalitatea pe care acestea o dau.
Acestea reprezintă nu doar simple relaţii dintre state pe care le implică
colaborarea într-un anumit domeniu sau altul, ele reprezintă barometrul calitativ
de maturitate şi complexitate care există între statele respective. Relaţiile
diplomatice constituie cel mai important ansamblu de relaţii dintre state, atât prin
natura lor politică, cât şi prin complexitate lor.
O interpretare unanim acceptată pe scena internaţională cu privire la
importanţa relaţiilor diplomatice evocă interdependenţa între existenţa acestor relaţii
şi independenţa unui stat. Este recunoscut faptul că absenţa unor relaţii
diplomatice a unui stat cu alte state nu implică în mod neapărat lipsa
independenţei, însă, în anumite cazuri, poate indica o limitare a suveranităţii naţiunii
respective.
Lipsa unor relaţii diplomatice dintre două state nu le poate împiedica pe
acestea să încheie acorduri bilaterale şi nici să colaboreze într-o organizaţie
internaţională.
În practică se mai poate întâlni şi situaţia recunoaşterii de facto a unui stat de
către alt stat printr-o declaraţie prin care îşi exprimă disponibilitatea de a stabili
relaţii. Aceste relaţii nu sunt nici de anvergura şi nici de întinderea celor stabilite prin
schimbul de reprezentanţe diplomatice. Relaţiile diplomatice au caracter permanent,
în directă dependenţă de existenţa statelor, de aceea sunt stabilite să dureze
nelimitat în timp.

2. Stabilirea relaţiilor diplomatice

Nu există o regulă generală, unanim acceptată pentru procedura
stabilirii de relaţii diplomatice nici în Dreptul Internaţional Public şi nici în dreptul
intern al statelor. De aceea, pentru a clarifica modul în care două state stabilesc

8
relaţii diplomatice se face apel la practica statelor de unde doctrina dreptului
internaţional a concluzionat că stabilirea relaţiilor diplomatice are loc doar în
condiţia îndeplinirii cumulative a trei elemente:
• cele două state între care se stabilesc relaţii diplomatice trebuie să aibă
personalitate juridică internaţională
• statele sau guvernele acestora să se fi recunoscut
• să existe un acord în sensul încheierii de relaţii diplomatice între cele
două state.

3. Încetarea relaţiilor diplomatice

Dacă instituţia stabilirii de relaţii diplomatice presupune un traseu unic în
construcţia sa, cea a încetării relaţiilor diplomatice se poate realiza prin mai multe
modalităţi. Amintim doar situaţiile în care un stat dispare de pe harta lumii sau îşi
pierde în vreun alt fel personalitatea juridică internaţională spre exemplu prin
secesiune, fuziune, divizare etc. Cel mai des mod de încetare a relaţiilor diplomatice
întâlnit în practică este ruperea sau întreruperea relaţiilor diplomatice existente între
două state.

a. Ruperea relaţiilor diplomatice. Consideraţii generale

Încercând o clasificare a cauzelor care duc la ruperea relaţiilor diplomatice se
poate afirma că acestea au ca motive fie violarea unui drept, fie raţiuni de ordin
politic. În acest din urmă caz este foarte greu de identificat dacă este vorba de un
motiv real sau doar de un pretext, statul ascunzând cu diplomaţie adevăratele
intenţii.
Dintre cele mai frecvente motive care au stat la baza ruperii relaţiilor
diplomatice pot fi enumerate: actul unilateral şi discreţionar al statului, actul acceptat
în cadrul unei organizaţii internaţionale sau impus de aceasta, nemulţumirea
generată de comportarea inamicală a unui alt stat care dezvoltă relaţii cu un stat terţ,
măsura ruperii relaţiilor diplomatice decisă în cadrul unei organizaţii internaţionale
etc. În legătură cu ultima situaţie, trebuie făcută distincţia între ruperea relaţiilor
diplomatice care au la bază raţiuni juridice, având în acest caz caracterul unei
sancţiuni colective în care statele membre îndeplinesc rezoluţia organizaţiei
respective sau pe raţiuni care nu au un fundament juridic şi, în acest caz, are
caracterul unei presiuni politice, cum ar fi nerecunoaşterea unui guvern etc.

9
 O situaţie aparte o constituie situaţia în care două state se află în război,
iar pe cale de consecinţă, ruperea relaţiilor diplomatice nu mai este un act de
voinţă, ci doar o consecinţă a noii situaţii survenite între părţi, anume războiul.
De asemenea, refuzul de recunoaştere a unui guvern neconstituţional, situaţie care
este incompatibilă cu menţinerea relaţiilor diplomatice, în care statele pot reacţiona
individual, concertat cu alte state sau în baza unei decizii a unei organizaţii
internaţionale din care acestea fac parte.
Indiferent de motivele care îl provoacă, actul de rupere a relaţiilor
diplomatice are caracter juridico-politic. Aspectul politic derivă din libertatea pe
care statul o are de a-şi alege momentul ruperii relaţiilor diplomatice şi de a hotărî
asupra motivării sale oficiale, iar conotaţia juridică derivă din efectele juridice pe care
le are un asemenea act, care schimbă o situaţie existentă.
În legătură cu maniera în care pot fi rupte relaţiile diplomatice trebuie
subliniat că aceasta nu poate fi decât expresă nu în mod tacit, întrucât stabilirea
relaţiilor diplomatice se face pe un termen nelimitat şi nu există nici termene şi nici
condiţii de încetare a acestora. Pe de altă parte, nu poate fi pus în discuţie dreptul
unui stat de a rupe relaţiile diplomatice, acesta neputând fi obligat de nici o normă
juridică să continue relaţiile diplomatice cu un alt stat, atunci când între acestea a
intervenit un dezacord ireconciliabil. În acest context trebuie subiliniat că ruperea
relaţiilor diplomatice nu poate fi condiţionată de nimic, nici chiar de existenţa
motivării ei.
La momentul ruperii relaţiilor diplomatice nu mai este nevoie de un acord
între părţi, acesta reprezentând o manifestare de voinţă unilaterală, emanată de
la un singur subiect de drept internaţional. Aceasta nu înseamnă că şi efectele sale
sunt unilaterale, ci dimpotrivă, actul de rupere a relaţiilor diplomatice are efecte
bilaterale şi, pe cale de consecinţă se vor închide ambele misiuni diplomatice ale
statelor care constituie subiecţii unui act de rupere a relaţiilor diplomatice, întrucât se
întrerup relaţiile diplomatice care reprezintă premisa pentru existenţa
reprezentanţelor diplomatice.
În cazuri cu totul excepţionale, ruperea relaţiilor diplomatice poate fi făcută în
mod tacit, doar în condiţiile în care acţiunile guvernului trimiţător sunt neechivoce,
retrăgându-şi toţi agenţii diplomatici fără motivare, sau de refuzul de recunoaştere a
unui guvern nou.

10
 Procedura ruperii relaţiilor diplomatice este de competenţa dreptului intern
care stabileşte organul competent care are competenţa de o face.

b. Războiul. Cea mai frecventă manieră a ruperii relaţiilor diplomatice

În doctrina juridică internaţională este acceptat faptul că războiul şi
menţinerea unor relaţii diplomatice sunt două aspecte disjuncte, incompatibile.
Efectele pe care le are războiul asupra relaţiilor diplomatice în general sunt de
rupere a relaţiilor diplomatice între statele beligerante, independent de existenţa
sau nu a unei declaraţii de război. Nu întotdeauna însă, războiul duce şi la
ruperea relaţiilor, dar aceasta condiţionată de inexistenţa unei declaraţii de
război.
În această situaţie s-au aflat China şi Japonia în perioada conflictului din
1931-1932, când nu a existat nici o declaraţie de război şi nici relaţiile diplomatice nu
au fost rupte. Raţiunea pentru care a fost posibilă o astfel de situaţie constă în
dorinţa părţilor de a nu se considera că au fost încălcate principiile Pactului Ligii
Naţiunilor şi ale Pactului Briand-Kellog referitoare la război şi la care cele două state
erau semnatare. Aceeaşi speţă o regăsim şi mai târziu, în 1965, cu privire la
conflictul indiano-pakistanez, cu privire la regiunea Kaşmirului.
Există situaţii în care războiul are efecte indirecte asupra relaţiilor diplomatice
cu statele terţe.
Un caz aparte îl constituie instituţia armistiţiului care implică stabilirea de
relaţii diplomatice chiar dacă starea de război se menţine. Un exemplu în acest
sens îl constituie cazul Japoniei care după cel de-al Doilea Război Mondial nu a
semnat cu SUA nici un tratat de pace, însă acestea au stabilit relaţii diplomatice.
Sunt însă cazuri mai rare, reprezentând excepţii de la regula care prevede ruperea
relaţiilor diplomatice în caz de război.

c. Situaţia ruperii relaţiilor diplomatice în cadrul unei alianţe

În legătură cu situaţia în care mai multe state hotărăsc, din motive diverse, să
rupă relaţiile diplomatice cu un alt stat, aflat în aceeaşi alianţă sau organizaţie
internaţională, se va lua în discuţie cazul actului concertat.
Astfel, ruperea relaţiilor diplomatice solicitată de o organizaţie
internaţională are caracterul unei sancţiuni colective faţă de un stat membru
care ameninţă pe unul dintre membrii comunităţii internaţionale. Independent

11
de fundamentul juridic pe care se întemeiază acest tip de acte, fie că se bazează pe
norme de drept intern, fie pe cele de drept internaţional, acţiunea colectivă se
diferenţiază evident de instituţia legitimei apărări sau de cea a represaliilor, întrucât
se produce în interesul dreptului şi ordinii în comunitare. O astfel de acţiune vizează
meţinerea şi/sau restabilirea păcii internaţionale, ajutând astfel statul agresat,
adresându-se opiniei publice internaţionale şi izolând statul agresor.
Din această perspectivă, ruperea colectivă a relaţiilor diplomatice are un
caracter executiv şi nu unul punitiv. Pentru a ne afla în situaţia unei ruperi
colective a relaţiilor diplomatice trebuie îndeplinite cumulativ următoarele elemente:
• existenţa obligaţiei juridice de executare, care se adresează statelor membre
ale unei organizaţii internaţionale, prin preeminenţa organului internaţional faţă de
fiecare stat;
• caracterul de sancţiune a măsurii aplicabile în mod colectiv.

4. Suspendarea relaţiilor diplomatice

a. Suspendarea relaţiilor diplomatice
Instituţia suspendării relaţiilor diplomatice poate apărea doar în situaţia în care
într-un stat are loc o schimbare fundamentală care creează o situaţie juridică nouă.
Un exemplu ar fi o schimbare revoluţionară de guvern sau trecerea de la monarhie la
republică. Astfel de modificări de esenţă în structura de guvernământ şi/sau de stat
afectează una din părţile aflate într-un raport diplomatic, iar cealaltă parte se află în
situaţia de a recunoaşte sau nu noua formă de guvernământ.
Soluţia diferă după cum avem de-a face cu o revoluţie sau o lovitură de stat.
Deşi în practica internaţională actuală se obişnuieşte ca noul guvern să notifice
schimbarea care s-a produs şi, totodată, să ceară recunoaşterea, guvernul rezultat
în urma unei lovituri de stat nu are nici un interes să urmeze ac eeaşi cale, întrucât
ştie că ar pune partenerii într-o situaţie dificilă şi, în consecinţă urmează teoria
continuităţii statului, ceea ce duce la menţinerea relaţiilor diplomatice existente.
În cazul în care nu are loc o recunoaştere expresă, există totuşi o
recunoaştere implicită.
Dacă această recunoaştere nu se manifestă imediat, instituţia suspendării se
confundă cu cea a ruperii relaţiilor diplomatice. O situaţie total diferită este cea în
care recunoaşterea intervine imediat şi, în consecinţă, are loc o reluare a relaţiilor
diplomatice sau se consideră că acestea nu au fost întrerupte niciodată.

12
 În ambele situaţii, în perioada în care statele evaluează schimbările în scopul
luării unei decizii, relaţiile diplomatice sunt suspendate urmând ca, funcţie de
hotărârea luată, să fie reluate sau, dimpotrivă, rupte definitiv. În cazul reluării se va
considera că momentul acesteia intervine la începutul perioadei de suspendare,
acoperind toată această perioadă, iar în cazul ruperii relaţiilor diplomatice se va
considera că relaţiile diplomatice au fost rupte la data suspendării lor.
Motivele pentru care statele aleg să rupă relaţiile diplomatice sunt diverse, fie
că regimul rezultat în urma loviturii de stat li se pare profund ostil, fie că acest regim
nu este bine instalat şi se va menţine prin forţă armată străină, fie se consideră că
noul regim trebuie sancţionat, considerat fiind neconstituţional şi periculos pentru
comunitatea internaţională.
Problema recunoaşterii unui guvern este foarte importantă pentru instituţia
stabilirii şi menţinerii unor relaţii diplomatice, întrucât relaţiile diplomatice între două
state se realizează prin intermediul guvernelor lor. Din acest motiv,
nerecunoaşterea unui guvern duce la ruperea automată a relaţiilor diplomatice.
Conţinutul juridic al instituţiei suspendării relaţiilor diplomatice este diferit de
cel al întreruperii relaţiilor diplomatice, întrucât, spre deosebire de situaţia ruperii
relaţiilor diplomatice, nu este nevoie de un nou acord de înfiinţare a misiunii
diplomatice. În acelaşi timp, nu poate fi considerată nici ca o continuare a relaţiilor
diplomatice, întrucât şeful de misiune are nevoie să parcurgă din nou procedura
acreditării. În concluzie, situaţia creată are caracter temporar şi poate fi urmată
fie de ruperea definitivă a relaţiilor diplomatice fie de reluarea tacită sau
expresă a acestora.
Legat de subiectul recunoaşterii guvernelor este util să se menţioneze că în
cadrul ONU, politica nerecunoaşterii este folosită pentru a exprima o sancţiune
internaţională.
În doctrina juridică internaţională sunt menţionate câteva ipoteze tipice de
suspendare a relaţiilor diplomatice, cum ar fi:
• refugierea guvernului legitim al unui stat, ca urmare a ocupării forţate a
teritoriului acestuia de către o armată străină;
• răsturnarea printr-o lovitură de stat a guvernului pe lângă care a fost
acreditată misiunea;
• raţiuni de natură politică care împiedică funcţionarea normală a relaţiilor
diplomatice.

13
 V. Misiunile diplomatice.
1. Consideraţii generale
a. Reprezentanţele diplomatice
Raţiunile pentru care lumea modernă apelează la instituirea reprezentanţelor
diplomatice sunt multiple. În primul rând nici şeful statului şi nici ministrul de externe,
organele în genere abilitate cu realizarea politicii externe a unui stat, nu au cum să
gestioneze singuri întreaga activitate pe care o implică viaţa internaţională.
Această realitate obiectivă impune stabilirea şi menţinerea de reprezentanţe
ale statului care să negocieze şi să acţioneze în numele său pentru a soluţiona
problemele cotidiene care sunt tot mai numeroase şi mai complicate.
Trebuie menţionat faptul că un stat, pentru organizarea desfăşurării relaţiilor
externe are la dispoziţie, pe lângă organele din interiorul statului, prin care asigură
stabilirea şi continuitatea relaţiilor cu alte state, o serie de alte organe în exterior prin
care întreţin relaţii internaţionale, în mod direct şi nemijlocit. Aceste organe externe
se numesc generic misiuni diplomatice, sau reprezentanţe diplomatice.
Există mai multe criterii după care aceste organe externe pot fi clasificate. În
primul rând după scopul sau obiectivul lor, pot fi misiuni pentru negocieri politice şi
misiuni pentru scopuri de ceremonial, folosite în general pentru a marca un gest sau
de a comunica unele modificări în structura de stat.
Cel de-al doilea criteriu, cel mai frecvent folosit, este cel care ţine seama de
durata misiunii şi aici avem de-a face cu misiuni permanente şi misiuni temporare.
Cele din urmă formează aşa numita misiune ad-hoc sau a misiunilor speciale şi au
mai multe forme de organizare. Pe de o parte sunt vizitele sau întâlnirile şefilor de
state şi de guverne sau a unor personalităţi politice, iar pe de altă parte misiunile
speciale propriu-zise, alcătuite din persoane desemnate pentru îndeplinirea unei
misiuni precise, fie că sunt de natură politică, fie că sunt de natură tehnică.

b. Misiunile diplomatice
Noţiunea de misiune diplomatică este folosită în mai multe sensuri, cum ar
fi acela de raport juridic bilateral de drept internaţional, cel de sarcină încredinţată de
un stat agentului său diplomatic, grupul de persoane însărcinate cu funcţii
diplomatice sau care asistă agentul diplomatic în îndeplinirea sarcinii sau, cel mai
important ca relevanţă pentru acest capitol, organ de politică externă al statului
trimiţător. În acest ultim sens, misiunea diplomatică este privită ca instituţie în sine,

14
permanentă şi distinctă de persoanele fizice care o alcătuiesc, instituţie care există
independent de sosirea sau plecarea de la post vreunuia dintre agenţii diplomatici.
O formulă unanim acceptată pentru definirea unei misiuni diplomatice
este cea de organ al unui subiect de drept internaţional, instituit în mod
permanent pe lângă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu
asigurarea relaţiilor diplomatice ale acestuia. Dată fiind procedura de înfiinţare, o
misiune diplomatică se mai poate defini ca fiind agenţia sau instituţia pe care un stat
o înfiinţează într-un alt stat, cu consimţământul aceluia din urmă, în scopul de a
menţine cu acesta relaţii diplomatice.
Trebuie să se realizeze o distincţie clară între misiunea diplomatică ca organ
al politicii externe a unui stat şi membrii săi, a căror activitate transpune în practică,
în domeniul concret al vieţii sociale şi politice, atribuţiile cu care instituţia misiunii
diplomatice este înzestrată din punct de vedere teoretic.
Pornind de la această distincţie dintre fondul şi forma activităţii unei misiunii
diplomatice, procedurile de înfiinţare a acesteia sunt diferite ce cele de numire a
membrilor săi. Tot diferite sunt şi procedurile de încetare a funcţiei unui membru de
cele ale misiunii însăşi. De asemenea, documentele diplomatice, prin care se
materializează actele oficiale îndeplinite de misiune ca organ de relaţii externe faţă
de statul acreditar se elaborează şi redactează în numele instituţiei şi nu al titularului.
Totodată, schimbările de personal nu afectează existenţa misiunii, iar privilegiile
acesteia din urmă sunt distincte de cele acordat membrilor săi.
Dreptul aplicabil pentru organizarea şi funcţionarea unei misiuni
diplomatice au un caracter dual. În ceea ce priveşte personalul, procedura de
numire a şefului de misiune, organizarea şi desfăşurarea activităţii în cadrul misiunii,
raporturile dintre aceasta şi administraţia centrală se stabilesc în conformitate cu
normele de drept intern.
Însă, statutul misiunii, ca organ care desfăşoară activităţi în domeniul relaţiilor
externe, are şi alte valenţe decât cele conferite de dreptul intern. Spre exemplu,
chiar dacă clasa şi rangul unei reprezentanţe diplomatice ţine de competenţa statului
trimiţător, se aplică regula consimţământului mutual comun care există în dreptul
internaţional şi aplicabilă statelor care se leagă printr-un raport diplomatic, în baza
căruia cele două state convin prin acord internaţional tipul misiunilor diplomatice pe
care sunt dispuse să le deschidă pe teritoriul lor.

15
 2. Structura şi organizarea misiunii diplomatice
Nu există o schemă ideală a unei misiuni diplomatice şi aceasta nu pentru că
nu s-ar cunoaşte rolul şi funcţiile generale pe care o misiune diplomatică, ci datorită
nenumăratelor variabile care interevin în stabilirea schemei organizatorice şi de
personal a unei misiuni diplomatice.
Spre exemplu, practica statelor a dovedit că întinderea funcţiilor diplomatice
depinde nu doar de la un stat la altul ci şi în cadrul aceluiaşi stat, de la o misiune la
alta. De asemenea, depinde de forţa economică sau militară a statului trimiţător care
poate determina mărimea şi structura misiunii sale diplomatice în statul acreditar.
De foarte multe ori contează şi interesele pe care statele le au în cadrul
relaţiilor bilaterale sau în jocul diplomaţiei multilaterale. În acest context, un factor
important îl constituie anvergura politică a statului acreditar pe plan internaţional,
regional sau bilateral.
De asemenea, relevant pentru componenţa unei misiuni diplomatice este şi
importanţa pe care capitala statului acreditar o are influenţând astfel funcţiile
particulare ale unei misiuni diplomatice.
Indiferent însă de variabilele care intervin în stabilirea structurii organizatorice
a unei misiuni diplomatice există anumite elemente certe, comune generic pentru
toate misiunile diplomatice.
În primul rând existenţa unui şef de misiune acreditat de statul trimiţător,
ca element esenţial al unui colectiv normal alcătuit. Apoi, funcţiile pe care va trebui
să le îndeplinească misiunea diplomatică în cauză determină structura de personal,
justificând crearea posturilor în cadrul misiunii.
În altă ordine de idei, organizarea misiunilor diplomatice, în toate cazurile,
este de competenţa exclusivă a statului trimiţător, a jurisdicţiei statului
acreditant. Principial, pentru a face faţă sarcinilor care îi revin, misiunea diplomatică
este structurată, chiar dacă doar fictiv, în mai multe compartimente.
Cancelaria reprezintă axul central al structurii organizatorice a unei misiuni,
fiind locul unde sunt primite, pregătite şi transmise actele care sunt de competenţa
şefului de misiune. De aici se urmăreşte şi îndrumă activitatea tuturor celorlalte
compartimente şi, tot aici, se află arhivele şi codurile diplomatice.
Compartimentul politic este acela care desfăşoară activitatea originară a unei
misiuni diplomatice, chiar dacă în ultima perioadă ponderea activităţii politice, în

16
raport cu celelalte activităţi care au îmbogăţit conţinutul funcţiilor unei misiuni este în
scădere.
În cele mai multe cazuri, de problemele politice se ocupă şeful misiunii însuşi,
împreună cu unul sau mai mulţi colaboratori, proveniţi din personalul Ministerului
Afacerilor Externe.
Compartimentul economic şi comercial are în atribuţii dezvoltarea relaţiilor de
profil între statul acreditar şi cel acreditant. Importanţa acestui comportament este în
continuă creştere şi a început calea ascendentă din momentul în care relaţiile
economice au înceeput să capete o pondere tot mai mare în raporturile dintre state.
Printre obiectivele urmărite de diplomaţii care se ocupă de dezvoltarea
acestor relaţii pot fi amintite:
 asistarea delegaţiilor din statul acreditar în procesul de negociere sau
pregătire a negocierilor acordurilor comerciale;
 prospectarea posibilităţilor concrete de amplificare şi diversificare a
schimburilor comerciale, promovarea produselor de provenienţă din
statul acreditant (prin participarea de târguri şi expoziţii, relaţiile din
mediul de afaceri) etc.
Compartimentul alocat relaţiilor culturale este de provenienţă recentă, fiind
consacrat în anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial. S-a dezvoltat
ulterior, odată cu apariţia de noi state, răspunzând nevoii de acces al populaţiei la
mijloacele culturale, constituind un barometru al relaţiilor din comunitatea
internaţională, prin volumul schimburilor de valori culturale şi contactele dintre
oameni. Principalele atribuţii ale acestui compartiment sunt de a face cunoscută, în
ţara de reşedinţă, cultura naţională din statul acreditant, de a dezvolta colaborări în
domeniul cultural cu statul acreditar, apropiindu-şi cât mai mulţi reprezentanţi ai
opiniei publice locale, de a pregăti şi negocia acorduri în domeniul cultural între
statul acreditar şi cel acreditant.
Recent, amploarea pe care acest sector de activitate a luat-o în ultima vreme
au dus la crearea unui adevărat curent de opinie cu privire la despinderea unei
ramuri importante în dreptul diplomatic, şi anume diplomaţia culturală.
Compartimentul de informare şi presă este de dată relativ recentă, fiind
consacrat după Primul Război Mondial.

17
 Cu toate acestea, informarea a constituit dintotdeauna una dintre preocupările
cele mai importante ale diplomaţilor, aceştia având drept misiune să facă cât mai
cunoscută ţara lor în străinătate.
Evoluţia actuală a acestui sector s-a făcut urmând trei vectori principali:
extinderea obiectului său la toate domeniile, cu precădere cel politic, economic,
comercial şi cultural, lărgirea audienţei până la cuprinderea marelui public,
introducerea de noi tehnici (orale, scrise şi audio-vizuale), precum şi utilizarea
acestor noi mijloace de comunicare.
Activitatea acestui compartiment se desfăşoară în două sensuri. Primul,
orientat dinspre statul acreditar spre cel acreditant, oferind informaţii dintre cele mai
diverse despre statul trimiţător. Cel de-al doilea sens, opus primului, spre statul
acreditar, oferind informaţii utile despre statul acreditant, furnizând materiale d e
prezentare şi sintetice despre acesta, context în care este abilitat să facă rectificări
în presa locală, să elaboreze şi să difuzeze buletine de informaţii, să organizeze
conferinţe de presă, să stabilească şi să menţină relaţii cu ziarişti şi marile cotidiane
şi alte mijloace de informare în masă.
Compartimentul consular este acela unde se concentrează activităţile care se
desfăşoară pentru realizarea funcţiei consulare a misiunii diplomatice.
Spre deosebire de celelalte compartimente ale misiunii diplomatice, aria de
activitate a compartimentului consular nu se identifică întotdeauna cu întreg teritoriul
statului acreditar. De asemenea, acest compartiment nu poate nicidecum să
cuprindă întreaga activitate specifică consulatelor, rezumându-se la activitatea
specifică consulatelor, rezumându-se la activitatea privind paşapoartele şi vizele,
actele administrative (înmatriculări şi înregistrări), notariale, judiciare, asistenţă şi
protecţie consulară. Din acest considerent, compartimentul consular se organizează
în cadrul misiunii diplomatice atunci când, contrar practicii, nu funcţionează un
consulat al statului acreditant în capitala statului acreditar.
Compartimentul ataşatului militar a primit consacrarea odată cu fenomenul
cooperării militare dintre state care este de interes dintotdeauna pentru misiunile
diplomatice. Acesta s-a dezvoltat odată cu progresele pe care le-a înregistrat pe plan
internaţional activitatea militară, diversificarea acestui domeniu care a impus
folosirea de experţi.

18
 Începând cu aplicarea progreselor ştiinţei şi tehnicii în domeniul militar, cu
precădere în sec. al XIX-lea, compartimentul ataşatului militar avea în atribuţii
problemele militare propriu-zise, la care s-au adăugat cele navale şi aeriene.
Datorită importanţei acestui sector de activitate al misiunilor diplomatice,
unele state au recurs inclusiv la soluţia numirii unui cadru militar în funcţia de şef de
misiune, iar codificarea dreptului diplomatic a prevăzut o procedură diferită de
numire a ataşaţilor militari comparativ cu ceilaţi diplomaţi din cadrul misiunii
diplomatice.
Dintre sarcinile compartimentului militar pot fi menţionate ca fiind principale
două obiective. Observarea, care reprezintă sarcina clasică a ataşatului militar,
având ca prioritate informarea statului acreditant asupra situaţiei militare din statul
acreditar, în ceea ce priveşte armamentul, pregătirea militară etc. În acest context
este important de evidenţiat că este permisă doar informarea prin mijloace
considerate licite, cum ar fi publicaţiile oficiale, observarea personală, convesaţiile
oficiale şi private pe care le poate avea. De asemenea, schimbul de informaţii cu
autorităţile militare locale reprezintă un al doilea scop major al activităţii ataşatului
militar. De asemenea, ataşatul militar reprezintă statul acreditar în cursul unor
ceremonii oficiale cum ar fi defilările, participarea la manevre militare etc., precum şi
consilierea şeful de misiune pe probleme specifice.
În finalul acestei secţiuni trebuie precizat că, în funcţie de ponderea unor
categorii de probleme de care o misiune diplomatică trebuie să se ocupe în statul
acreditar, pe lângă compartimentele menţionate, pot funcţiona şi altele, pe probleme
specifice cum ar fi cele tehnice, migraţia, ştiinţifice etc.

VI. Înfiinţarea şi încetarea unei misiuni diplomatice

a. Înfiinţarea unei misiuni diplomatice.
Consideraţii generale.
Înfiinţarea unei misiuni diplomatice se poate lua în discuţie doar în condiţiile în
care între cele două state (trimiţător şi primitor) există stabilite relaţii diplomatice. În
acest context, înfiinţarea unei misiuni diplomatice apare ca o consecinţă firească a
relaţiilor diplomatice stabilite. În anumite cazuri, statele convin ca stabilirea de relaţii
diplomatice şi înfiinţarea de misiuni diplomatice să se facă în acelaşi timp, lucru care
nu afectează cu nimic validitatea instituţiei înfiinţării misiunii diplomatice.

19
 Cea mai importantă premisă în vederea înfiinţării unor relaţii diplomatice o
constituie existenţa personalităţii juridice internaţionale a celor două state, întrucât
aceasta conferă capacitatea juridică internaţională de a putea trimite şi primi misiuni
diplomatice. O a doua condiţie este aceea ca această personalitate juridică
internaţională să fi fost recunoscută ca atare, reciproc, de cele două state.
Urmează apoi condiţia existenţei unui acord între statul acreditar şi cel
acreditant, care este specifică, intervenind în mod direct şi nemijlocit cu privire la
înfiinţarea misiunii.

Dreptul de legaţie
Doctrina internaţională cunoaşte un număr însemnat de studii prin care unii
autori recunosc dreptul la legaţie ca fiind autentic şi de sine stătător, iar alţii îl
reneagă, apreciind că statul, ca entitate cu personalitate juridică internaţională, are
competenţe nelimitate şi posedă un număr de drepturi şi obligaţii nedeterminate,
inclusiv pe acela de legaţie şi, în consecinţă, acesta din urmă nu are caracter de sine
stătător ci apare ca o consecinţă firească, inevitabilă, a personalităţii juridice
internaţionale.
Examinând practica statelor se poate observa că dreptul de legaţie
conţine doar aptitudinea unui stat suveran de a acredita un trimis într-un alt
stat şi de a primi agenţii diplomatici ai unui stat străin. Privit prin această prismă,
dreptul de legaţie este un drept perfect în principiu, dar imperfect în practică,
întrucât această capacitate (dreptul de legaţie) nu constituie un drept subiectiv
adevărat şi propriu căruia să-i corespundă o obligaţie din partea altui subiect.
Altfel spus, un stat poate trimite un agent diplomatic, însă nu este obligat. Similar, un
stat poate să primească un trimis diplomatic, dar nu e obligat să-l primească. Pe de
altă parte, nu există obligativitatea pentru nici un stat să fie reprezentat din punct de
vedere diplomatic în toate statele pe care le recunoaşte şi nici să primească trimişi ai
acestora.
Indiferent că acceptăm teoria potrivit căreia dreptul de legaţie este de sine
stătător sau că urmăm opiniile acelor jurişti care susţin că acest drept este inclus în
caracterul plenar al personalităţii juridice internaţionale, dreptul de legaţie există, şi
are două componenente: legaţia activă şi pasivă.

20
 Vom înţelege prin dreptul de legaţie activă capacitatea de a acredita agenţi
diplomatici în alte state, iar, prin dreptul de legaţie activă, capacitatea de a primi
trimişii altor state.
Un lucru foarte important de precizat este acela că, fiind considerat un atibut
al personalităţii juridice internaţionale, dreptul de legaţie îl au toţi membrii comunităţii
internaţionale care au calitatea de subiect de drept internaţional. În acest context,
regula internaţională este aceea de a nu recunoaşte acest drept statelor care au o
condiţie specială, cum ar fi statele membre ale unei federaţii, statele membre ale
unei uniuni reale, statul protejat, statul vasal, statul aflat sub mandat sau cel aflat sub
ocupaţie militară, coloniile şi teritoriile coloniale. Ca orice regulă şi aceasta a
cunoscut în istorie o serie de excepţii asupra cărora nu vom insista.
Dreptul de legaţie fiind recunoscut în temeiul prerogativelor oferite de
personalitatea juridică internaţională, fără excepţie, este atribuit şi mişcărilor pentru
eliberare, organizaţiilor internaţionale etc.

Condiţia încheierii unui acord între cele două state pentru înfiinţarea
misiunii diplomatice
Întrucât înfiinţatea unor misiuni diplomatice este rezultatul unui acord de
voinţă al statelor în cauză, elementul esenţial pentru stabilirea raportului de misiune
al constituie consimţământul celor două state.
Stabilirea de relaţii diplomatice între două state creează premisa înfiinţării de
misiuni diplomatice, însă nu implică automat înfiinţarea acestora, motiv pentru care
este nevoie de un acord expres în acest sens.
În legătură cu acest aspect se poate desprinde ideea că pot exista state între
care au fost stabilite relaţii diplomatice, dar care nu sunt reprezentate prin misiuni
diplomatice înfiinţate pe teritoriul acestora. Acest exemplu nu constituie nici pe
departe o excepţie, fiind destul de des întâlnite în practica statelor. Acest aspect
apare întrucât, înainte de a lua o hotărâre în privinţa înfiinţării unei misiuni
diplomatice pe teritoriul său, se analizează mai multe elemente corelative ce decurg
dintr-un răspuns pozitiv. Astfel, statul îşi estimează posibilităţile financiare şi
importanţa intereselor sale care se cer protejate în statul trimiţător.
Deşi practica statelor a demonstrat că odată cu stabilirea de relaţii diplomatice
se încheie şi acordul pentru înfiinţarea de misiuni diplomatice, există destule
precedente cu titlu de excepţie. În orice caz, acordul de înfiinţare a misiunilor

21
diplomatice nu decurge automat din acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice care
în toate cazurile îl precede pe primul.
Forma în care poate fi convenită o înţelegere privind înfiinţarea de misiuni
diplomatice sau schimbul de misiuni diplomatice nu este unică. Poate fi un acord
sub forma unui tratat scris, special încheiat pentru acest scop, poate face parte dintr-
un tratat cu un conţinut mai larg, prin care se reglementează diferende şi se pun
bazele unor noi raporturi dintre cele două state.
Terminologia reţinută în convenţiile de codificare ale Dreptului Diplomatic este
de stat acreditant, pentru cel care trimite o misiune diplomatică şi stat acreditar,
cel pe teritoriul căruia se înfiinţează aceasta sau care primeşte o misiune
diplomatică.
În conţinutul acordului se menţionează mai multe aspecte, cum ar fi cel prin
care se reglementează dacă este vorba de înfiinţarea reciprocă de misiuni
diplomatice sau doar a uneia singure, detalii cu privire la modul în care va avea loc
înfiinţarea misiunii diplomatice sau doar enunţarea unor principii generale, rangul
misiunii şi a şefului de misiune, efectivul misiunii, categoriile de funcţionare care vor
face parte din personalul misiunii.
De regulă, conform principiului reciprocităţii, ambele misiuni au acelaşi rang,
fără însă a constitui o obligativitate în acest sens. Misiunea diplomatică îşi începe
activitatea doar după ce a fost convenit un acord în acest sens.

b. Încetarea misiunii diplomatice

Spre deosebire de suspendare, prin încetarea misiunii diplomatice se
înţelege întreruperea completă a funcţiilor misiunii diplomatice. În acest caz,
încetează automat şi sarcinile care revin şefilor de misiune şi celorlalţi membri ai
acesteia.
Motivele întreruperii misiunii diplomatice sunt diverse, putându-se împărţi în
două grupe principale. Prima ar fi acele cauze datorate statului acreditant şi în acest
caz suntem în faţa desfiinţării misiunii diplomatice, iar cea de a doua poate fi
consecinţa altor împrejurări (ruperea relaţiilor diplomatice, dispoziţia unuia dintre
subiecţii raportului de misiune).
Pentru înţelegerea mai exactă a ceea ce presupune instituţia încetării misiunii
diplomatice se impun unele comentarii.

22
 În primul rând, ruperea relaţiilor diplomatice implică automat şi încetarea
misiunii diplomatice, întrucât dispare fundamentul juridic care a atat la baza încheierii
acordului de misiune, respectiv acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice.
Reciproca însă nu este valabilă, în sensul în care desfiinţarea misiunii
diplomatice nu implică şi ruperea relaţiilor diplomatice, ci are ca efect continuarea
acestora din urmă şi continuarea activităţii şefului de misiune şi a membrilor
acesteia.
Încetarea misiunii diplomatice are mai multe cauze, dintre care ruperea
relaţiilor diplomatice, modificările instituţionale ale unui stat (schimbarea formei de
guvernământ în statul acreditar sau în cel acreditant, abdicarea sau decesul
suveranului), ocuparea teritoriului statului acreditar sau dispariţia acestuia ca subiect
de drept internaţional, retragerea recunoaşterii, declararea de persona non grata,
expulzarea, rechemarea sau retragerea.
La acest subiect se impune precizarea că ruperea relaţiilor diplomatice nu
antrenează şi ruperea relaţiilor consulare şi nici încetarea relaţiilor juridice (altele
decât cele diplomatice) dintre cele două state.
Desfiinţarea unei misiuni diplomatice poate interveni ca urmare a unor motive
politice, a deciziei statului acreditant sau solicitarea statului acreditar, formă
considerată ca evidenţiind o tensiune crescută în relaţiile bilaterale sau pur şi simplu
din raţiuni economice, bugetare, fiind posibil ca efortul fianciar al statului trimiţător să
fie mai mare decât poate suporta acesta sau nejustificabil în raport cu interesele pe
care le prezintă activitatea misiunii.

VII. Membri misiuniii diplomatice

1. Noţiunea şi categoriile de membrii ai misiunii
O misiune diplomatică este o entitate impersonală, de aceea, pentru ca
aceasta să poată să-şi îndeplinească funcţiile trebuie să aibă un corespondent în
personalul care activează pentru promovarea intereselor statului acreditant în statul
acreditar. Vom înţelege prin membrii misiunii şeful de misiune şi membrii
personalului misiunii diplomatice.
Întrucât funcţionarea unei misiuni diplomatice presupune o gamă largă de
activităţi, de diferite categorii, personalul misiunii va trebui şi acesta să fie specializat
corespunzător acestor genuri de activităţi în funcţie de sarcinile care îi revin. Se

23
poate vorbi de o calsificare a personalului în funcţie de rolul pe care îl are fiecare în
cadrul misiunii diplomatice.
În linii generale, orice misiune are un personal diplomatic şi un personal
nediplomatic, ambele categorii aflându-se în subordinea şefului de misiune.
Codificarea dreptului diplomatic a reţinut în convenţiile elaborate un aspect care îşi
are originile în perioada de pionierat a diplomaţiei şi anume că şefului de misiune
trebuie să i se acorde atenţie specială.
Cu mult timp în urmă, şeful de misiune era considerat unicul agent diplomatic,
fiind trimisul suveranului şi reprezentându-l pe acesta în relaţiile cu un alt suveran pe
lângă care era acreditat.
Celelalte persoane care însoţeaau agentul diplomatic făceau parte din suita
acestuia şi erau priviţi în consecinţă.
În zilele noastre, şeful de misiune este tratat separat de personalul misiunii
care, la rândul său se împarte în trei categorii: personalul diplomatic, tehnico-
administrativ şi de serviciu. La aceştia, consideraţi membrii propriu-zişi ai ai misiunii
diplomatice, având raporturi de muncă cu misiunea şi asigurând funcţionarea
acesteia, mai trebuie adăugaţi membrii de familie ai membrilor misiunii şi membrii
personalului privat, angajaţi ai unor membrii ai personalului misiunii.

2. Şeful de misiune
Vom înţelege prin şef de misiune agentul diplomatic împuternicit cu
conducerea misiunii diplomatice, fiind unicul care are acest rang în statul de
reşedinţă. În consecinţă, şeful de misiune este împuternicit, pe lângă competenţele
care îi revin pentru organizarea şi funcţionarea misiunii diplomatice în sine, atât cu
responsabilităţi faţă de statul acreditar, cât şi cu cele faţă de statul acreditant.
Din cele menţionate rezultă că şeful de misiune se află în vârful ierarhiei în
cadrul misiunii diplomatice, coordonând activitateaa tuturor membrilor acesteia,
indiferent de gradul diplomatic pe care îl deţin cei din personalul misiunii. În această
calitate dispune de dreptul de a fi informat de minsterul de externe al statului
acreditar asupra eventualelor încălcări a legislaţiei locale de către membrii misiunilor
diplomatice, comportament care este considerat neconform cu curtoazia diplomatică,
iar în acelaşi timp, dispune de o serie de atribuţii de ordin disciplinar pe care dreptul
intern al statului acreditant i le pune la dispoziţie.

24
 În raporturile sale cu autorităţile statului acreditar, atributele sale sunt în
funcţie de scrisorile de acreditare cu care este investit la sosire, precum şi de
completările şi modificările care survin prin alte scrisori adiţionale primite de la
guvernul său şi prezentate autorităţilor statului acreditar.
Există mai multe criterii de clasificare a şefilor de misiune. Spre exemplu,
în funcţie de durata misiunii pot fi acreditaţi permanent sau temporar, având o
misiune specială.
Din altă perspectivă, şefii de misiune pot fi titulari sau interimari. Diferenţa
între cei doi este că primul deţine conducerea misiunii diplomatice în nume propriu şi
cu titlu permanent, având un manadat misional din partea statului trimiţător, în timp
ce cel de-al doilea deţine conducerea misiunii cu titlul temporar şi nu în nume
propriu, înlocuind pe şeful de misiune titular până la sosirea acestuia.
În funcţie de natura sarcinilor care îi revin, şeful de misiune poate avea o
misiune generală sau una specială, cea din urmă fiind mai degrabă caracteristică
misiunilor de negociere sau ceremonial.
Cel mai important criteriu de departajare a şefilor de misiune îl constituie clasa
din care aceştia fac parte. Fără a mai insista asupra motivelor de ordin istoric care
au stat la baza stabilirii gradelor de reprezentare, precizăm că în zilele noastre s-a
cristalizat o ierarhie a şefilor de misiune formată din trei clase. Prima clasă este
formată din ambasadori, legaţi şi nunţii, care sunt acreditaţi pe lângă şefii de stat şi
ceilalţi şefi de misiune având rang echivalent. Urmează cea de-a doua clasă,
compusă din trimişii, miniştrii sau alţi acreditaţi pe lângă şefii de stat. Cea de a treia
şi ultima în ordinea de precădere, este formată din însărcinaţi cu afaceri, acreditaţi
pe lângă ministrul de externe.
Indiferent de rangul pe care îl deţin, şefii de misiuni îndeplinesc aceleaşi
atribuţii, singura diferenţiere regăsindu-se în eticheta sau ordinea de precădere.
Referitor la prima clasă a şefilor de misiune, se impun câteva clarificări. Marea
majoritate a şefilor de misiune aparţin acestei clase, indiferent dacă aceştia se
numesc ambasadori, legaţi, nunţii, înalţi comisari sau înalţi reprezentanţi.
Diferenţa între aceştia nu constă într-o ordine de precădere sau în atribuţiile
pe care le au faţă de statul acreditar, ci mai degrabă denumirea acestora vrea să
evidenţieze o particularitate în relaţiile dintre subiecţii de Drept Internaţional Public,
acreditar şi cel acreditant.

25
 Legatul este cardinalul, care îl reprezintă pe Papă într-o misiune specială
religioasă sau politică. Pentru conformitate este util să se precizeze că legaţi ordinari
sau extraordinari sunt cei care îndeplinesc misiuni temporare sau speciale, în timp
ce nunţii apostolici sunt învestiţi de Vatican să-l reprezinte cu aceleaşi prerogative cu
care un ambasador reprezintă statul său trimiţător.
Înaltul comisar este denumirea pe care o folosesc statele din Commonwealth
pentru şefii misiunilor lor trimişi în ţările membre ale acestei comunităţi
internaţionale, marcând prin aceasta legătura specifică ce exista între ele. Este
edificator pentru explicarea acestei situaţii faptul că aceleaşi state îşi trimit şefi de
misiune în ţările terţe spaţiului menţionat, dar care se numesc ambasadori. Aşadar,
nu există nici o diferenţă de etichetă sau ordine de precădere între un înalt comisar
şi un ambasador. Aceeaşi situaţie o întâlnim la înalţii reprezentanţi, pentru unele
state francofone.
Legat de subiectul însărcinatului cu afaceri, trebuie făcută distincţia între
însărcinatul cu afaceri permanent (en pied) şi cel en titre (ad interim). Însărcinatul cu
afaceri en titre este titularul postului de şef de misiune, conducând misiunea cu titlu
propriu şi permanent, însărcinatul cu afaceri ad interim îl înlocuieşte pe însărcinatul
cu afaceri en titre, conducând misiunea temporar, cu titlul de locţiitor. Trebuie
menţionat că în zilele noastre categoria de însărcinat cu afaceri en titre este pe
punctul de a dispărea. Puţine mai sunt statele care apelează la această formulă de
reprezentare.
Aşadar, însărcinatul cu afaceri ad interim nu este titularul postului, nu conduce
misiunea diplomatică în numele său propriu, ci înlocuieşte pe şeful de misiune titular,
absent temporar sau aflat în imposibilitate materială de a-şi exercita funcţiile.
În legătură cu instituţia însărcinatului cu afaceri ad interim se impune încă un
comentariu. Şeful de misiune poate lipsi din diferite motive, care nu au relevanţă
asupra naturii relaţiilor bilaterale, cum ar fi faptul că se află în concediu, a plecat
definitiv din statul acreditar şi se aşteaptă un nou şef de misiune titular, este chemat
în ţară pentru consultări, este bolnav şi / sau se află în concediu medical etc. Tot în
categoria situaţiilor fără relevanţă asupra naturii relaţiilor diplomatice se includ şi
motivele de ordin economic pentru care un stat recurge la reprezentarea printr-un
însărcinat cu afaceri ad interim cum ar fi imposibilitatea de a suporta cheltuielile
necesare funcţionării misiunii diplomatice sau dorinţa de a redeschide reprezentanţa
înaintea numirii unui ambasador.

26
 Există însă şi motive de natură politică care indică natura şi nivelul relaţiilor
bilaterale, cum ar fi interesul scăzut al statului acreditant faţă de cel acreditar,
importanţa scăzută, limtată, a sediului sau o anumită tensiune intervenită între cele
două state.
La plecarea şefului de misiune titular, funcţia de însărcinat cu afaceri ad
interim este preluată, automat, de funcţionarul misiunii având gradul imediat inferior
şefului de misiune aflat efectiv la post.
Aşa cum şeful de misiune aflat efectiv la post, absent temporar din statul de
reşedinţă, a fost notificată ministerului afacerilor externe din statul acreditar, tot aşa
şi numele însărcinatului cu afaceri ad interim trebuie notificat ministerului afacerilor
externe din statul primitor, în afara situaţiei în care survine decesul şefului de
misiune şi când înlocuitorul va prelua conducerea automat.
Prin natura sa, instituţia însărcinatului cu afaceri are caracterul unei
delegări, de aceea nu mai poate fi la rândul ei, transmisă, aplicându-se în acest
caz, un principiu general de drept care spune că delegatul nu poate delega.
Pentru ca un alt membru al misiunii să poată sucede pe cel care a girat
funcţia de însărcinat cu afaceri ad interim, este necesar ca mandatul de înlocuire să
fie acordat expres de ministerul afacerilor externe al statului acreditant şi notificat în
timp util ministerului omolog al statului acreditar.
Preluarea conducerii misiunii de către un diplomat din cadrul acesteia, aflat
deja la post nu mai necesită un acord prealabil, acesta presupunându-se existent
anterior, încă de când diplomatul a sosit la post. În cazul în care nu există nici un
diplomat din cadrul misiunii care să preia conducerii acesteia, atunci se recurge la
soluţia trimiterii din ţară a unui diplomat învestit cu competenţa de a conduce
temporar misiunea în calitate de însărcinat cu afaceri ad interim, iar în acest caz este
nevoie să se solicite în prealabil acordul statului acreditar.
În esenţă, un însărcinat cu afaceri ad interim îndeplineşte acelaşi rol pe care îl
are orice şef de misiune, diferenţa constând în faptul că acesta îl exercită cu titlu
temporar şi în numele titularului, ca înlocuitor şi nu în nume propriu.
Misiunea însărcinatului cu afaceri ad interim încetează odată cu cauzele care
au impus numirea lui, fie prin revenirea la post a şefului de misiune, fie prin
acreditarea unui nou şef de misiune titular sau prin orice altă cale prin care
încetează misiunea oricărui agent diplomatic.

27
 O instituţie distinctă de cea a însărcinatului cu afaceri ad interim, chiar dacă
prezintă unele asemănări, este cea a geranţei afacerilor administrative curente ale
misiunii. Gerantul este titular provizoriu, nu înlocuieşte pe nimeni, însă misiunea sa
are un caracter temporar şi se limitează doar la aspectele administrării curente ale
misiunii. Gerantul de afaceri administrative nu este împuternicit să desfăşoare
funcţiile diplomatice specifice misiunii.

3. Personalul misiunii diplomatice

a. Personalul diplomatic al misiunii
Este prima categorie din personalul misiunii şi constituie o categorie distinctă
de funcţionari publici, anume cea care se ocupă cu activitatea diplomatică şi cu
exercitarea funcţiilor diplomatice, activităţi oficiale ale organelor de stat pentru
relaţii externe care se desfăşoară prin tratative, corespondenţă şi alte mijloace
paşnice, în vederea înfăptuirii sarcinilor de politică externă ale statului.
În sens larg, termenul de personal diplomatic defineşte atât ministrul de
externe cât şi agenţii externi.
Diplomatul, în activităţile pe care le desfăşoară, trebuie să respecte atât
norme ale dreptului intern din statul acreditant, cât şi norme specifice dreptului
internaţional public, acţionând în apărarea intereselor statului acreditant în statul
acreditar.
Dreptul intern este cel care, în esenţă, conferă unei persoane calitatea de
diplomat, creând totodată statutul juridic subiectiv al acestuia. Conţinutul juridic al
statutului de diplomat conţine un ansamblu de drepturi şi obligaţii, care derivă din
normele interne, ai căror destinatari sunt exclusiv persoanele titulare ale calităţii de
agent diplomatic.
Pe de altă parte, specificul activităţii diplomatice obligă interacţiunea agentului
diplomatic ca mandatar al statului trimiţător cu autorităţile statului acreditar şi, în
consecinţă, diplomatul se plasează în logica normelor de drept internaţional pe care
este obligat să le respecte. Din această perspectivă se poate afirma că normele
dreptului internaţional public se adresează deopotrivă statelor şi celorlalţi subiecţi
care participă la viaţa internaţională, iar maniera şi regulile de comunicare revin
Dreptului Diplomatic care normează activitatea tuturor subiecţilor care participă la
raportul de misiune diplomatică, fie ei fizici sau juridici, deci, în consecinţă, aplicabile
şi diplomaţilor.

28
 Diplomatul este un organ de relaţii internaţionale care acţionează în
exterior. În consecinţă activitatea sa în exterior este reglementată în ceea ce
priveşte numirea şi funcţionarea sa de normele Dreptului Diplomatic destinate
organelor externe de relaţii internaţionale.
În concluzie, statutul personalului diplomatic este determinat prioritar de
dreptul intern şi doar în plan secundar de dreptul internaţional public. Numirea
şi stabilirea carierei lor, inclusiv treptele profesionale (ambasador, ministru
plenipotenţiar, ministru consilier, consilier, secretar I, secretar II, secretar III, ataşat)
se stabileşte conform dreptului public intern al statului de care aparţin.
Ca şi în cazul şefului de misiune, însă respectând o altă procedură, membrii
personalului diplomatic sunt numiţi de statul acreditar. Pe lângă personalul provenit
din Ministerul Afacerilor Externe, practica statelor din zilele noastre a consacrat
procedura de trimitere la post, în cadrul misiunii diplomatice, a personalului ataşat
celui diplomatic propriu-zis, care provin din alte ministere sau instituţii ale statului
acreditant. Este cazul ataşaţilor militari, navali, aerieni, comerciali, economici,
financiari, pe probleme de muncă, de presă, culturali, pentru activităţi specializate,
tehnic, ştiinţific.
Odată trimişi de statul acreditant să desfăşoare activitatea într-o misiune
diplomatică şi notificaţi ca atare la Ministerul Afacerilor Externe al statului
acreditar, aceştia fac parte din Corpul diplomatic şi beneficiază cu toţii,
indiferent de instituţia de provenienţă, de statutul diplomatic prevăzut pentru
personalul diplomatic de carieră, fiind înscrişi în lista Corpului Diplomatic care
este publicată de statul acreditar.
Pentru executarea funcţiilor pe care le are de îndeplinit o misiune diplomatică,
fiecare dintre diplomaţi îşi va desfăşura activitatea într-unul din compartimentele
specializate ale misiunii diplomatice sau acolo unde nu este posibilă o asemenea
delimitare în baza fişei postului stabilită de şeful de misiune.

b. Personalul nediplomatic al misiunii

Personalul tehnico-administrativ reprezintă categoria agenţilor de execuţie,
din care amintim secretari, dactilografi, stenografi, arhivari, interpreţi, cifrori, contabili,
intendenţi ş.a.m.d.
Membrii personalului tehnico-administrativ nu sunt incluşi în lista Corpului
Diplomatic a statului acreditar, întrucât nu sunt diplomaţi, însă chiar dacă nu au un

29
statut diplomatic propriu-zis, beneficiază totuşi de un statut spcial, recunoscându-li-
se anumite privilegii şi imunităţi.
Personalul de serviciu este format din persoane care se ocupă de serviciul
casnic al misiunii, cum ar fi grădinari, menajere, portari, îngrijitori, paznici, bucătari
etc. Aceştia nu beneficiază de un statut special.
Membrilor de familie ai membrilor misiunilor diplomatice li se acordă acelaşi
tratament ca şi agentului diplomatic, chiar dacă nu au acelaşi statut juridic. Întrucât
sfera membrilor de familie ar putea fi ipotetic extinsă nepermis de mult pentru statul
acreditar, doctrina internaţională şi practica statelor s-a convenit o delimitare a
termenului de membrii de familie. Astfel, vor fi incluşi în această categorie soţia şi
copiii, cu condiţia însă ca aceştia să locuiască împreună cu agentul şi să nu exercite
profesiuni lucrative.
Codificarea Dreptului Diplomatic însă a lărgit sfera de cuprindere a înţelesului
termenului de membrii de familie, considerând la fel de important criteriul
dependenţei economice (faptul că locuiesc împreună), decât cel de rudenie. Astfel,
s-a stabilit că membrii de familie sunt cei care fac parte din menajul agentului
diplomatic, incluzând astfel nu doar soţia şi copiii, dar şi sora acestuia, descendenţi -
nepoţi ş.a.m.d. A fost luat în considerare faptul că membrii de familie ai unui
diplomat duc o viaţă independentă, copiii fiind la universităţi, şcoli etc. şi este posibil
ca aceştia să nu trăiască în acelaşi loc cu agentul diplomatic şi deci să nu facă parte
din menajul acestuia.

c. Efectivul misiunii diplomatice

Tema efectivului unei misiuni diplomatice a ridicat întodeauna o serie de
probleme, generând discuţii şi negocieri, adesea îndelungi între statul acreditar şi cel
acreditant pentru stabilirea mărimii efectivului unei misiuni, dar şi serioase analize în
interiorul statului trimiţător care să justifice efectivul unei misiuni într-o altă ţară.
Din punct de vedere juridic, statul trimiţător este liber să stabilească
efectivul misiunii, iar statul primitor nu are prea multe de spus în acest sens,
plecând de la ipoteza că stabilirea de relaţii diplomatice este expresia dorinţei unui
stat de a trata cât mai bine partenerul din raportul de misiune şi, în consecinţă,
poziţia de principiu este aceea de a accepta doleanţele acestuia.
Există însă o serie de considerente care limitează prerogativele discreţioare
ale statului trimiţător. Unul dintre elementele cele mai semnificative care influenţează

30
limitativ doleanţele statului acreditant îl constituie numărul în continuă creştere al
misiunilor diplomatice trimise în diferite ţări care implică şi creşterea numărului de
personal implicat în activitatea diplomatică. Din acest aspect derivă o serie de
inconveniente pentru statul primitor cum ar fi asigurarea cu locuinţe şi localuri pentru
ambasadă şi personalul diplomatic, facilităţi de parcare, scutiri de taxe şi impozite,
precum şi alte facilităţi pe care statul primitor este obligat să le asigure pentru statul
trimiţător.
În acest context, este important să se observe că fiecare membru al misiunii
diplomatice este beneficiarul unui statut special, referitor la o serie de derogări de la
dreptul intern al statului de reşedinţă, atât cel referitor la străini, cât şi cel care se
adresează propriilor cetăţeni pentru crearea unui tratament special diplomaţilor din
statul trimiţător (imunităţi, privilegii, facilităţi). Din cele menţionate cu prilejul abordării
dreptului de legaţie a unui stat, se poate deduce, prin analogie, că statul primitor
nu este obligat să acorde un regim diplomatic unui număr nelimitat sau
nedeteminat de persoane.
În altă ordine de idei, trebuie subliniat că personalul misiunii nu se constituie
în ajutoare ale şefului de misiune, ci este format din agenţi diplomatici ai statului
acreditar, îndeplinind fiecare funcţii oficiale şi, în consecinţă acţionând direct în
raport cu autorităţile din statul primitor. De aici derivă şi criteriul tehnic al colaborării,
efectivul unei misiuni şi atribuţiile membrilor acesteia nemaifiind doar o problemă de
organizare internă.
Din punctele de vedere exprimate în doctrina internaţională, precum şi în
conformitate cu regulile cutumiare cristalizate în practica statelor, soluţia care se
degajă pentru stabilirea efectivului unei misiuni este cea a stabilirii unui
echilibru între interesele statului acreditant şi cele ale statului acreditar în care
cele din urmă ar trebui să prevaleze. Păstrându-se această abordare în negocierile
pentru stabilirea efectivelor misiunilor diplomatice vor putea să fie evitate situaţiile
limită în care intervenţia arbitrară care să diminueze efectivul misiunii ar împiedica
exercitarea normală a funcţiilor diplomatice, iar în cazul unui efectiv disproporţionat
de mare, este pusă în pericol securitatea statului primitor.

31
 4. Numirea membrilor misiunii diplomatice
a. Fundamentul juridic care legitimează statul acreditant să-şi numească
agenţii diplomatici
Fundamentul juridic al atributului unui stat de a-şi trimite potivit propriei sale
voinţe diplomaţi într-un alt stat derivă din principiul suveranităţii statului, principiu
fundamental al Dreptului Internaţional Public / Dreptului Dipomatic, care generează
toate regulile şi normele dreptului diplomatic.
Fiecare stat este absolut suveran în alegerea agenţilor săi diplomatici, fie că
sunt de carieră fie că sunt selecţionaţi din rândul altor clase sociale (savanţi, militari,
economişti, oameni de cultură etc.), independent de vârstă, sex, religie sau alte
criterii discriminatorii.
De asemenea, organizarea unei misiuni reprezintă tot atributul suveran al
statului, fiind ca şi în cazul numirii membrilor misiunii diplomatice, de competenţa
statului acreditant.
În zilele noastre, practica statelor a cristalizat totuşi anumite reguli generale
privind numirea agenţilor diplomatici, chiar dacă nu întotdeauna acestea sunt
respectate.
Astfel, o condiţie esenţială în majoritatea statelor pentru intrarea în serviciul
diplomatic este ca respectiva persoană să fie cetăţean al statului respectiv.
Pentru a putea fi trimis în misiune, un agent diplomatic trebuie să fie persona
grata faţă de statul acreditar, atribut care este necesar să existe încă din momentul
numirii sale şi să continue să existe pe toată durata misiunii diplomatice. Din acest
motiv, statul acreditant are obligaţia să verifice, înainte de trimiterea la post a
agenţilor diplomatici, dacă acesta îndeplineşte condiţia menţionată pentru a nu risca
un refuz din partea statului acreditar, argumentat fie de elemente legate de persoana
sa sau trecutul ei, fie datorită capacităţii cu care este învestită aceasta.
Rangul şefului de misiune acreditat trebuie stabilit de comun acord, fiind
necesar consimţământul statului acreditar, iar practica statelor a statuat că, de
obicei, se trimit şefi de misiune de acelaşi rang.

b. Numirea şefului de misiune

Agrementul

32
 Fundamentul juridic al instituţiei agrementului derivă tot din principiul
suveranităţii, potrivit căruia nu poate să se pretindă nici unui stat să accepte un
agent diplomatic pe care nu îl consideră potrivit pentru această funcţie.
În acest context, se întâlnesc voinţa suverană a statului acreditant, care are
deplina libertate de a-şi numi agenţii diplomatici în alte state şi a celui acreditar care
nu este obligat să accepte o persoană neagreată. Din acest motiv, statul acreditant
are obligaţia de a se interesa la autorităţile statului acreditar despre disponibilitatea
acestuia din urmă de a primi o anumită persoană în calitate de şef de misiune.
Aceasta însă nu dă dreptul statului acreditar să solicite mai multe propuneri, din care
ar urma ca el să-şi aleagă una, întrucât ne-am afla în ipostaza imixtiunii în treburile
interne ale statului acreditant, demers contrar principiului fundamental al Dreptului
Internaţional Public de neamestec în treburile interne ale unui stat.
Agrementul defineşte procedura prin care un stat se informează la un alt stat
dacă persoana aleasă de el este persona grata pentru a ocupa postul de şef de
misiune diplomatică pe care o are pe teritoriul acestuia din urmă.
Efectele acordării agrementului sunt în principal acelea că, odată primit un
răspuns pozitiv, se creează premisele necesare declanşării procedurii
acreditării, agrementul constituind doar o fază prealabilă şi obligatorie a acesteia.

Acreditarea şefului de misiune titular

Primirea agrementului nu creează automat şi obligaţia pentru statul acreditant
de a acredita persoana respectivă şi, aşa cum s-a menţionat, statul acreditant a
obţinut doar consimţământul de a acredita acea persoană, dar nu este ţinut să facă
şi are posibilitatea de a se răzgândi, utilizând însă un alt procedeu, declararea
candidatului ca persona non grata.
În ipoteza cea mai des întâlnită în practică, agrementul este pozitiv, nu există
motive de răzgândire a statului acreditar şi se poate trece la perfectarea în mod
formal a numirii şefului de misiune prin procedura acreditării, care este ulterioară
agrementului.
Acreditarea este instituţia juridică a dreptului diplomatic prin care se
definitivează calitatea de şef de misiune pentru o persoană care a obţinut
agrementul. Prin această procedură se pun de acord în mod formal voinţele celor
două state de a numi şi, respectiv, de a acepta numirea agenţilor diplomatici. Forma
juridică de exprimare a acestei convergenţe de voinţe suverane o constituie

33
declaraţiile unilaterale ale celor două state, a celui acreditant prin care numeşte şeful
de misiune şi a celui acreditar care este de acord cu acestă numire.
Aceste declaraţii nu se prezintă şi nu formează elementele constitutive ale
unui acord bilateral, ci sunt considerate declaraţii unilaterale distincte ale statelor,
propunere şi acceptare, care au ca efect juridic perfectarea raportului de misiune
diplomatică.
Declaraţia de voinţă prin care statul acreditant participă la procedura
acreditării este cuprinsă formal într-un document intitulat scrisorile de acreditare.
Acest document ale statului acreditant exprimă acordul acestuia pentru
numirea şefului de misiune, este întocmit după terminologia şi formulele proprii
Dreptului Diplomatic într-o limbă de circulaţie diplomatică, adresate şefului statului
primitor şi sunt semnate de şeful statului trimiţător şi cuprind în mod obligatoriu
numele, titlurile, calitatea oficială a agentului diplomatic, obiectivul general al misiunii
sale, precizarea că este abilitat să acţioneze în numele guvernului său, precum şi
solicitarea de a i se acorda o primire binevoitoare.
Scrisorile de acreditare reprezintă instrumentul diplomatic prin care se
constată calitatea oficială a şefului de misiune şi se fac e dovada că această
persoană este abilitată de guvernul său să exercite funcţiile specifice acestui post.
Acelaşi conţinut şi importanţă juridică ca şi scrisorile de acreditare între două
state îl au şi scrisorile de prezentare (în cazul înaltului comisar) sau bula papală
eliberată de Sf. Scaun.
În cazul în care scrisorile de acreditare nu sunt redactate într-o limbă de
circulaţie diplomatică, atunci şeful de misiune trebuie să prezinte o copie a scrisorilor
în limba franceză sau în limba statului acreditar.
Scrisorile de acreditare trebuie să fie predate personal de către şeful de
misiune organului statului acreditar căruia îi sunt adresate, respectiv şefului statului,
dacă e vorba de ambasadori sau miniştri şi, respectiv, ministrului de externe dacă e
vorba de însărcinaţi cu afaceri.
Prezentarea scrisorilor de acreditare este o etapă obligatorie pentru
recunoaşterea calităţii de şef de misiune şi are loc în cadru solemn, a cărui
organizare şi desfăşurare diferă de la o ţară la alta. Însă, oricât de diferite ar fi aceste
cutume, ele prevăd nişte elemente comune, acestea fiind anumite reguli de protocol
cum ar fi ţinuta de gală obligatorie, şeful de protocol vine să-l ia de acasă sau de la
misiune pe noul şef de misiune pentru a-l duce la şeful statului, acordarea de

34
onoruri, primirea într-o scurtă audienţă la şeful statului, în timpul căreia noul şef de
misiune rosteşte o alocuţiune privind relaţiile bilaterale şi înmânează şefului statului
acreditar scrisorile de acreditare.
Acceptarea acreditării este atestată prin însăşi primirea scrisorilor de
acreditare, însă nimic nu opreşte ca şeful statului să reitereze în scris acreditarea,
într-un document formal, analog, ca formă şi stil de adresare, cu scrisorile de
acreditare.
Momentul prezentării scrisorilor de acreditare reprezintă momentul oficial în
care şeful de misiune îşi intră în atribuţii, fiind învestit cu exerciţiul deplin al funcţiilor
sale.
Între momentul sosirii în statul acreditar şi cel al prezentării scrisorilor de
acreditare, deci momentul oficial al începerii misiunii sale diplomatice, practica
generală a statelor a consemnat că şeful de misiune nu-şi poate asuma oficial
funcţia, însă privilegiile referitoare la inviolabilitate şi securitate devin active încă din
momentul intrării pe teritoriul statului primitor.

c. Şeful de misiune interimar

Instituţia şefului de misiune interimar are o denumire specifică, însărcinat cu
afaceri ad interim şi defineşte persoana care înlocuieşte temporar, la conducerea
unei misiuni diplomatice pe titularul acestui drept, pe şeful de misiune.
Logica acestei instituţii rezidă din necesitatea ca statul acreditar să cunoască
cine este persoana care va conduce misiunea în absenţa titularului.
Procedura numirii însărcinatului cu afaceri ad interim este mult simplificată
faţă de cea a celorlalţi şefi de misiune. Procedura prin care o misiune diplomatică
comunică Ministerului Afacerilor Externe din statul acreditant numele fiecărui
membru al său se respectă şi în cazul numirii persoanei care va înlocui şeful de
misiune în cazul absenţei temporare a acestuia şi care va îndeplini funcţiile sale în
calitate de însărcinat cu afaceri ad interim.
Numele însărcinatului cu afaceri ad interim este comunicat fie de către şeful
de misiune, fie de către Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditant
Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui minister asupra căruia
s-a convenit prin raportul de misiune.
Există doar două condiţii pe care un diplomat trebuie să le îndeplinească
pentru ca să poată fi însărcinat cu afaceri ad interim şi anume să fie membru al

35
personalului diplomatic şi să fie desemnat de către statul acreditant şi notificat
ca atare statului acreditar.
Chiar dacă există regula ca funcţia de însărcinat cu afaceri ad interim să fie
preluată de diplomatul care are rangul cel mai mare în cadrul misiunii, hotărârea
numirii acestuia trebuie să fie luată de organele competente ale statului acreditant,
care va constata vacanţa postului de şef de misiune sau faptul că acesta se află în
imposibilitatea exercitării funcţiilor sale şi va desemna potrivit regulilor sale interne,
un însărcinat cu afaceri ad interim, iar această decizie va fi comunicată ulterior
statului acreditar.
În cazul în care un stat nu este de acord cu numirea unei anumite persoane în
calitate de însărcinat cu afaceri ad interim, acesta are la îndemână un alt instrument
prin care să-şi exprime dezacordul, declarând persoana respectivă persona non
grata. Trebuie precizat să nu se confunde consimţământul cu procedurile declarării
de persona non grata, întrucât aceasta din urmă vizează dreptul de şedere în statul
acreditar al unui diplomat şi nu permiterea şederii în calitate de însărcinat cu afaceri
ad interim.
În fine, poate apărea situaţia în care statul acreditar nu doreşte ca un anumit
diplomat care face pare din personalul misiunii diplomatice să preia funcţia de
însărcinat cu afaceri ad interim şi poate să trimită din ţară pe cineva. În acest caz, va
trebui solicitat acordul prealabil al statului acreditar.
d. Numirea şi admiterea membrilor personalului diplomatic
Ca şi în cazul numirii şefului de misiune, numirea celorlalţi membri ai misiunii
este atributul suveran al statului acreditant care trebuie însă să ţină seama de
acordul prealabil al statului acreditar.
Datorită rolului secundar pe care îl au membrii misiunii diplomatice, aceştia
neavând sarcina conducerii misiunii, atât solicitarea acordului statului acreditar , cât
şi consimţământul pe care acesta şi-l dă îmbracă forme mai atenuate.
Principiul consacrat de doctrină în cazul procedurii numirii membrilor
personalului misiunii diplomatice prevede că numirea acestora se face fără
consultarea prealabilă a statului acreditar şi odată ratificată, numirea este
prezumată ca acceptată până la proba contrarie. În cazul în care statul primitor
consideră persoana notificată ca fiind indezirabilă pentru acesta, statul acreditar are
la dispoziţie instrumentul oferit de procedura declarării de persona non grata şi poate

36
să ceară statului acreditant să îl recheme sau să se retragă numirea pe care a
făcut-o.
Ca procedură, pentru această categorie a membrilor misiunilor diplomatice nu
se întocmesc şi nu se prezintă scrisori de acreditare. Se foloseşte simpla
comunicare printr-o Notă verbală către Ministerul Afacerilor Externe al statului
acreditar şi Nota de răspuns a acestuia către misiunea diplomatică a statului
acreditant.
Excepţii de la această regulă sunt numirile ataşaţilor militari, a miniştrilor
consilieri ai ambasadelor mari, ai membrilor personalului diplomatic cu funcţii
consulare (care prezintă patenta consulară şi primesc exequatur).
Din considerente impuse de curtoazia internaţională, dar în egală măsură din
motive de oportunitate, noul membru al personalului diplomatic se va prezenta la
post doar după efectuarea schimbului de Note verbale. Practica internaţională cere
noului venit să facă o vizită la Ministerul Afacerilor Externe din statul primitor.

5. Încetarea funcţiei unui membru al misiunii diplomatice

a. Considerente generale
Pentru asigurarea continuităţii în activitatea unei misiuni diplomatice este
nevoie permanentă de personal, ceea ce face ca sosirea şi plecarea de la misiune
să reprezinte o notă caracteristică acestei instituţii.
Misiunea unui şef de misiune poate înceta din mai multe motive, cum ar fi
realizarea obiectivului misiunii pentru care a fost trimis, expirarea scrisorilor de
acreditare, promovarea într-o clasă superioară, schimbarea revoluţionară de guvern
în statul acreditant sau a celui acreditar, decesul, războiul dintre cele două state,
ruperea sau suspendarea relaţiilor diplomatice, desfiinţarea misiunii diplomatice.
Modalitatea în care se reglementează comunicarea încetării misiunii
diplomatice a unui şef de misiune prevede cele două situaţii care apar în practică.
Prin notificarea statului acreditant către cel acreditar, prin care se comunică faptul că
funcţiile agenţilor diplomatici au luat sfârşit. În sens invers, statul acreditar notifică
statul acreditant că refuză să-l recunoască pe agentul diplomatic ca membru al
misiunii diplomatice.
În legătură cu acest subiect pentru înţelegerea corectă anumitor aspecte, sunt
utile o serie de comentarii. Un agent diplomatic nu poate fi primit şi/sau nu poate
rămâne pe teritoriul statului acreditar decât în condiţiile în care este persona grata în

37
statul acreditar. Trebuie precizat că odată cu declararea de persona non grata a
agentului diplomatic încetează doar autorizarea de a continua misiunea, nu şi
împuternicirea acestuia.
Există două modalităţi pe care statul acreditar le are la îndemână pentru a
încheia misiunea unui agent diplomatic. Prima, cu un caracter indirect, în care statul
primitor solicită celui trimiţător să-şi recheme agentul diplomatic respectiv, iar cea
de-a doua prin care statul acreditar are competenţa de a pune capăt misiunii
printr-un act propriu de demitere.
În cazul în care statul acreditant refuză să-şi retragă şeful de misiune la
solicitarea statului acreditar, iar acesta din urmă insistă pentru rechemarea agenţilor
diplomatici, acest aspect poate duce chiar şi la ruperea relaţiilor diplomatice.
Referitor la procedura declarării de persona non grata, trebuie specificat că
aceasta este aplicabilă deopotrivă şefului de misiune şi membrilor personalului
diplomatic. Nu este aplicabilă categoriei personalului tehnico-administrativ şi a celui
de serviciu, pentru care statul acreditar are alte pârghii prin care să-şi exprie
nemulţumirea faţă de aceştia.
Motivele pentru care un agent diplomatic devine persona non grata sunt dintre
cele mai diferite şi mai greu de controlat. Cea mai freventă cauză este conduita
personală necorespunzătoare a agentului diplomatic care depăşeşte cadrul funcţiilor
sale stabilite conform Dreptului Diplomatic, iar actele pe care le întreprinde pot fi
catalogate fie drept ingerinţe în treburile interne ale statului acreditar, fie c a
nerespectând dreptul intern căruia i se supune prin prevederile exprese ale Dreptului
Diplomatic, fie ca intrând în conflict cu autorităţile statului. Alte motive mai des
întâlnite în practică sunt comportamentul membrilor familiei sale sau comiterea une i
infracţiuni grave sau a unui act privat care conduce la discreditarea sa.
Există şi motive care nu sunt imputabile persoanei agentului diplomatic, însă
al căror efect se răsfrânge asupra acesteia prin declararea sa drept persona non
grata. În această ultimă grupă de cauze menţionăm cazurile de retorsiune, situaţii
tensionate care intervin între guvene etc.
Procedura declarării unei persoane ca fiind persona non grata pentru statul
acreditar are trei etape care, menţionate succint, sunt sugestia de rechemare,
cererea de rechemare şi expulzarea.
b. Încetarea funcţiilor şefului de misiune. Procedura rechemării acestuia

38
 Simetric cu procedura numirii sale, rechemarea şefului de misiune cunoaşte o
solemnitate aparte.
Instrumentul diplomatic prin care statul acreditant comunică voinţa sa de a
rechema şeful de misiune din statul acreditar este reprezentat de scrisorile de
rechemare. Acestea emană de la şeful statului trimiţător şi sunt adresate şefului
statului acreditar, dacă şeful de misiune se află în prima clasă de precădere şi este
scrisă în acelaşi stil ca şi scrisorile de acreditare. Dacă rechemarea se datorează
faptului că agentul nu mai este persona grata, în conţinutul scrisorilor nu se mai
menţionează motivul rechemării.
În practica statelor se menţine obiceiul ca în condiţiile în care relaţiile sunt
bune, la finalul misiunii sale diplomatice, şefului de misiune să i se acorde distincţii,
medalii sau scrisori de reacreditare. Acestea din urmă emană de la şeful statului
acreditar către şeful statului acreditant al agentului diplomatic, înglobând un răspuns
care se referă atât la scrisorile de rechemare, cât şi la cele de acreditare, în
conţinutul cărora se menţionează satisfacţia pentru modul în care şeful de misiune
şi-a îndeplinit funcţiile.
În celelalte cazuri, în care şeful de misiune a fost declarat persona non grata
sau relaţiile diplomatice s-au rupt, a intervenit o stare de război între cele două state
plecarea şefului de misiune se face, de regulă, fără o întrevedere cu şeful statului
acreditar.
În cazul extrem al expulzării, datorită consecinţelor care derivă din conţinutul
juridic al procedurii declarării de persona nongrata, şeful de misiune pierde statutul
său diplomatic, inclusiv inviolabilitatea sa, iar statul acreditar va putea să-l reţină şi
să-l expulzeze, însă, chiar şi în asemenea cazuri i se acordă agentului diplomatic un
timp pentru a părăsi statul acreditar.

VIII. Funcţiile misiunii diplomatice

1. Noţiunea, conţinutul juridic şi definirea funcţiilor diplomatice
Noţiunea de funcţii diplomatice este strâns legată de cea de activitate a
misiunii diplomatice, întrucât, în esenţă, funcţiile grupează într-un mod logic
categoriile de activităţi pe care o misiune diplomatică le desfăşoară pentru a-şi
îndeplini sarcinile pe care le are de la statul acreditant pe care spaţiul statului
acreditar.
O misiune diplomatică desfăşoară o activitate care depinde în mare măsură

39
de natura şi caracterul relaţiei diplomatice dintre cele două state, aspecte care îi
influenţează conţinutul, diversitatea şi intensitatea.
În acest context, se poate afirma că funcţiile diplomatice ale unei misiuni
reprezintă expresia politico-juridică a activităţilor şi acţiunilor diplomatice.
Conţinutul funcţiilor diplomatice este determinat de o serie de elemente
care individualizează activitatea unei misiuni. În primul rând, sfera de cuprindere a
funcţiilor diplomatice este dată de principiul specialităţii care, aplicabil, în acest caz,
presupune acele activităţi specifice pe care le desfăşoară un organ special creat
pentru a desfăşura activităţi de politică externă.
În al doilea rând, funcţiile diplomatice sunt adaptate scopului sau finalităţii
urmărite de statul trimiţător, în funcţie de care se calibrează întreaga activitate a
misiunii diplomatice. Aceste scopuri sunt bine delimitate şi de cele mai multe ori
înscrise într-un mandat al şefului de misiune.
Mandatul unui şef de misiune este consecinţa firească a unui raport de
misiune, acord intervenit între state cu privire la funcţiile şi activitatea misiunii
diplomatice, aspect care constituie al treilea element esenţial care influenţează
conţinutul funcţiilor diplomatice.
Importanţa pe care funcţiile diplomatice le are nu rezidă doar din necesitatea
determinării cât mai exacte a direcţiilor de activare şi caracterului activităţilor unei
misiuni. Funcţiile unei misiuni diplomatice stau la baza fundamentării în doctrina
internaţională a beneficiului privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, care se face
pornind de la ideea de necesitate funcţională, căpătând astfel o importanţă
deosebită, decisivă, chiar atunci când ne referim la cazurile care ajung în faţa
justiţiei.
Deşi funcţiile diplomatice sunt tratate în doctrina dreptului internaţional penal
sub diverse aspecte, nu există la acest moment o definiţie atotcuprinzătoare care să
satisfacă toate cazurile apărute în practică, întrucât sfera de activitate a misiunii
diplomatice este atât de variată încât agenţii diplomatici îşi desfăşoară activitatea
direcţional, cu efecte şi implicaţii politice diverse. Din această perspectivă ceea ce
este relevant în cazul unui agent diplomatic poate să nu fie pentru altul.
În ceea ce priveşte conţinutul funcţiei diplomatice aceasta trebuie să
contribuie la cunoaşterea reciprocă şi la apropierea între două state. Funcţiile
diplomatice ale unei agenţii diplomatice se confundă în mod natural cu cele ale
misiunii diplomatice. Elementele de conţinut tradiţional al funcţiei diplomatice pe care

40
le îndeplineşte un agent diplomatic derivă din rolul pe care acesta îl are de purtător
de cuvânt al guvernului său, acţionând ca un veritabil canal de comunicare între
guvernele statelor acreditant şi acreditar.
De asemenea, un agent diplomatic trebuie să asigure o informare corectă
asupra realităţilor politice, economice şi sociale din statul în care a fost numit, iar, în
egală măsură, să protejeze interesele statului său şi cetăţenilor acestuia în statul
acreditar.

2. Funcţia de reprezentare.
Principalul scop al prezenţei unei misiuni diplomatice îl constituie din cele mai
vechi timpuri reprezentarea statului acreditant, fiind considerată ca doctrină cu cea
mai importantă dintre funcţiile diplomatice.
În ceea ce priveşte conţinutul funcţiei de reprezentare acesta este funcţie
variată. Şeful de misiune reprezintă statul său nu doar în raporturile sale cu statul
acreditar, dar şi faţă de alte state, funcţia de reprezentare manifestându-se în
totalitatea relaţiilor internaţionale.
De asemenea, şeful de misiune reprezintă din punct de vedere juridic statul al
cărui cetăţean este, comunică statului acreditant mesajele şi punctele de vedere ale
şefului statului şi ale ministrului afacerilor externe din statul acreditant şi, totodată
primeşte comunicările din partea oficialilor din statul acreditar pe care le transmite
conducerii statului său. Datorită acestei funcţii şeful de misiune apare ca purtător al
imaginii ţării sale, a demnităţii acesteia.
De asemenea, şeful de misiune reprezintă statul român faţă de orice cetăţean
român din statul acreditar, indiferent că acesta se află în statul respectiv într-o
misiune temporară sau permanentă sau pe orice alt scop.
Pentru înţelegerea conţinutului acestei funcţii pot fi aduse ca exemple
participarea la anumite forme ale vieţii publice din statul acreditar (sărbători
naţionale, recepţii, ceremonii solemne etc.) arborarea drapelului naţional etc.
Întrucât misiunea diplomatică are misiunea unei reprezentări generale, un alt
sens al acestei noţiuni este dat de capacitatea cu care o misiune a fost investită de a
trata în numele statului trimiţător, exprimându-i voinţa, preocupările şi punctele de
vedere, valorificându-i drepturile în apărarea intereselor sale, prin mijloace specifice
diplomaţiei paşnice şi politico-juridice.
În accepţiunea modernă, misiunea diplomatică nu mai reprezintă doar

41
şeful statului sau al guvernului ci statul în ansamblul său, acţionând în numele
acestuia care este subiect de Drept Internaţional Public / Drept Diplomatic. Din acest
motiv, statul este direct răspunzător pentru actele săvârşite de misiunea diplomatică
care îl reprezintă şi nu poate invoca faptul că şi-ar fi depăşit mandatul cu care a fost
încredinţat. O astfel de situaţie poate fi însă permisă în cazul unei delegaţii care
reprezintă statul într-o acţiune internaţională.
De asemena, atunci când ne referim la faptul că o misiune reprezintă
interesele cetăţenilor statului acreditant avem în vedere reprezentarea pe care
aceasta o exercită în calitatea sa de organ al statului acreditant, o reprezentare
generală în raport cu autorităţile statului acreditar, nu doar o reprezentare de drept
civil, cum este cel mai adesea interpretată.

3. Funcţia de negociere
Negocierea este de esenţa diplomaţiei şi implicit a unei misiuni diplomatice,
întrucât conţinutul său presupune o activitate în care agentul apără interesele
statului propriu, nu prin negarea intereselor celuilalt stat, ci prin punerea de
acord cu acesta asupra elementelor divergente, prin găsirea unor puncte de
vedere convergente între interesele celor două state.
Întrucât războiul şi forţa sunt mijloace excluse din viaţa internaţională sau cel
puţin le este limitat câmpul de acţiune, negocierea este modul licit şi cel mai eficient
de soluţionare a diferendelor internaţionale, mai ales că nu întotdeauna presupun
existenţa unei stări conflictuale între părţi. Se pot negocia acorduri, înţelegeri sau
direcţii de dezvoltare a relaţiilor bilaterale.
Negocierea este chemată ca prin mijloace paşnice, licite, în contextul păcii şi
colaborării internaţionale, să transforme conflictul de interese într-o comunitate de
interese, deci recurgerea la un compromis din partea ambelor părţi, care de cele mai
multe ori nu satisface pe deplin niciuna, însă nicio parte nu se poate declara pe
deplin nesatisfăcută.
În sens larg, se poate afirma că orice dialog între misiunea diplomatică şi
organele statului de reşedinţă se încadrează în acţiunile specifice negocierii.
Dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi tehnicii precum şi noile abordări în
relaţiile internaţionale au dus la diminuarea funcţiei de negociere a unei misiuni
diplomatice în favoarea contactelor directe dintre delegaţiile specializate, mult mai
bine documentate în sectoarele lor de activitate decât organele diplomatice, iar rolul

42
misiunii este din ce în ce mai des de sprijinire şi asistenţa specialiştilor şi
tehnicienilor trimişi din ţară. În acest context, rolul misiunii va rămâne totuşi esenţial,
agentul diplomat făcând parte din delegaţia guvernamentală care negociază,
îndrumă şi urmăreşte modul în care se desfăşoară negocierile, pregătesc tratativele
şi, într-un cuvânt, ajută ca acestea să se încheie cu succes pentru statul acreditant.
Legat de acest subiect, trebuie să se facă diferenţieri între negocieri oficiale
şi negocieri oficioase. Primele se fac în numele celor două state şi constituie un
început de angajament în timp ce negocierile oficioase presupun contacte informale
în cursul cărora părţile îşi sondează reciproc punctul de vedere şi intenţiile. De cele
mai multe ori negocierile oficioase preced pe cele oficiale.
4. Funcţia de observare şi informare
Un stat, pentru a stabili şi menţine relaţii diplomatice cât mai bune cu un alt
stat, este necesar să cunoască cât mai în detaliu situaţia economică, socială şi
politică existentă pe teritoriul acestuia din urmă. Aceste sarcini care revin în mod
tradiţional activităţii diplomatice se realizează prin exercitarea funcţiei de observare
şi informare.
Din conţinutul funcţiei de observare şi informare pot fi menţionate o serie
de activităţi pe care misiunea le poate desfăşura în vederea identificării aspectelor
relevante ale vieţii politice, economice, sociale, culturale, juridice din statul acreditar,
a anitrativelor de politică externă ale acestui stat faţă de state terţe şi care pot afecta
situaţia internă din statul acreditar, precum şi a direcţiilor de îmbunătăţire a relaţiilor
diplomatice dintre statul acreditar şi cel acreditant.
În sens invers, misiunea are atribuţii şi în ceea ce priveşte informarea statului
în care îşi desfăşoară activitatea, statul acreditant având interesul ca o serie de
realităţi economice, sociale, politice, culturale etc. ale acestuia din urmă să fie
cunoscute de statul primitor, în scopul fie de a informa pur şi simplu prin intermediul
unei surse oficiale, fie pentru o eventuală acţiune concertată diplomatică.
Această funcţie cunoaşte şi limitările ei, atât în problema întinderii sferei de
probleme care interesează statul acreditant cât şi în ceea ce privesc mijloacele
permise pentru procurarea informaţiilor. Referitor la primul aspect, trebuie înţeles că
extinderea fără discernământ a sferei problemelor asupra cărora o misiune
diplomatică trebuie să se aplice va duce la blocarea activităţii Ministerului Afacerilor
Externe care nu are capacitatea de a utiliza toate informaţiile primite. În ceea ce
priveşte sursele de informare, acestea trebuie să fie licite, fiind interzise spionajul

43
sau corupţia. Sunt considerate mijloace licite contactele oficiale şi oficioase,
cultivarea de relaţiile amicale cu personalităţile politice sau jurnalişti, studierea presei
sau a publicaţiilor de specialitate, dialogul cu ceilalţi colegi din Corpul diplomatic etc.
Întrucât toate aceste mijloace de informare au limitele lor, este indicat ca
agentul diplomatic să verifice informaţiile obţinute adresându-se autorităţilor statului
acreditar.

5. Cooperarea internaţională
Această funcţie a cunoscut o dezvoltare şi a crescut în importanţă după
înfiinţarea O.N.U. care a admis că, printre funcţiile unui agent diplomatic trebuie
inclusă şi aceea a cooperării internaţionale care are drept scop promovarea
înţelegerii între statul acreditant şi cel acreditar, precum şi între popoarele acestora,
precum şi promovarea relaţiilor economice şi cultural-ştiinţifice.
Astfel, pe lângă tradiţionalele sarcini politice de bază, prin conţinutul
funcţiei de cooperare, o misiune diplomatică urmăreşte, în ansamblul şi pe domenii
de activitate, relaţiile statului său cu statul acreditar, analizează modul în care se
dezvoltă aceste relaţii şi face propuneri sau demersuri pentru extinderea şi
diversificarea acestora. În acest context, misiunea este abilitată să monitorizeze
modul în care se realizează înţelegerile încheiate între cele două state, face
propuneri pentru dezvoltarea relaţiilor politico-diplomatice, realizează consultări cu
ministrul de externe al statului acreditar în probleme internaţionale de interes
reciproc, întreprinde demersuri în vederea obţinerii sprijinului statului acreditar pentru
promovarea unor acţiuni sau iniţiative, atât în plan bilateral, cât şi în cel multilateral.
6. Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor
acestuia
Toate celelalte funcţii prezentate au drept subiect, direct sau implicit, apărarea
intereselor statului acreditant, motiv pentru care se va insista mai mult asupra
funcţiei de protejare a cetăţenilor statului acreditant care se află pe teritoriul statului
acreditar.
Fundamentul juridic al funcţiei diplomatice de protejare a cetăţenilor proprii
derivă din principiul suveranităţii statului care se manifestă plenar asupra tuturor
bunurilor activităţilor şi cetăţenilor săi.
De asemenea, un alt izvor de drept internaţional care contribuie la
fundamentarea juridică a dreptului statelor de a-şi proteja conaţionalii, este cel al

44
obligaţiei care incumbă statelor, potrivit dreptului internaţional, de a asigura
străinilor aflaţi pe teritoriul lor un tratament care să nu fie inferior unui anumit
standard minim.
Pentru statul acreditant şi cetăţeanul acestuia aflat pe teritoriul statului
acreditar, agentul diplomatic este persoana oficială căreia i se poate adresa pe
teritoriul acestui stat, atunci când interesele lor le sunt prejudiciate, indiferent de cine
anume, instituţii guvernamentale ale statului acreditar sau persoane private (fizice
sau juridice). Agentul diplomatic este în măsură să solicite guvernului statului
acreditar să ia măsuri adecvate pentru a proteja viaţa şi bunurile cetăţenilor săi, fiind
abilitat să protesteze în cazul unei lipse de reacţii a guvernului statului acreditar.
Funcţiile consulare, de obicei, sunt exercitate de organele de stat pentru
politica externă a unui stat specializate în acest sens. De altfel, relaţiile diplomatice
au existat în acelaşi timp cu cele consulare, de aceea în practica statelor, în cadrul
misiunilor diplomatice există un compartiment pentru activitatea consulară care se
ocupă cu acordarea de vize, eliberarea de paşapoarte, legalizarea de documente
etc.
Soluţia înfiinţării unui astfel e compartiment în structura funcţională a misiunii
este adoptată şi în cazurile în care pe teritoriul statului de reşedinţă în oficiu
consular, fie că există sau nu relaţii consulare între statele respective, întrucât
ocrotirea drepturilor şi intereselor cetăţenilor statului acreditant constituie o
obligaţie a misiunii diplomatice, chiar şi în absenţa relaţiilor consulare.
Ansamblul de activităţi juridice şi extrajudiciare pe care un stat este abilitat să
le desfăşoare pentru protejarea cetăţenilor săi şi drepturile acestora în statul de
reşedinţă se grupează în instituţia protecţiei diplomatice.

IX. Activitatea misiunii diplomatice

Direcţiile de acţiune pe care o misiune diplomatică le urmează pot fi grupate
în două categorii. O primă direcţie este acea care se raportează la relaţia dintre
statul acreditant şi cel acreditar, funcţionând în dublu sens. Cea de-a doua
categorie de activităţi se raportează la relaţia cu misiunile diplomatice şi
reprezentantele altor state, care şi aceasta, se desfăşoară în dublu sens, de la
misiune şi către misiunea diplomatică.
Important pentru studiul de faţă, în mod deosebit, este prima categorie cea a
activităţilor misiunii diplomatice în relaţia sa cu statul acreditar şi cel acreditant.

45
 Misiunea diplomatică este un organ de politică externă a statului acreditant,
motiv pentru care va acţiona în virtutea mandatului pe care îl primeşte de la acesta.
Etapele activităţii diplomatice, care definesc şi conţinutul activităţii diplomatice,
pot fi sintetizate în trei momente instrucţiunile pe care misiunea diplomatică le
primeşte din partea guvernului său, îndeplinirea sarcinii care-i revine, prezentarea de
rapoarte faţă de guvernul statului trimiţător referitor la modul în care şi-a îndeplinit
misiunea.
Instrucţiunile reprezintă modul prin care este reglementată activitatea unei
misiuni diplomatice, întrucât în aceste sunt menţionate îndatoririle pe care le are şi,
de asemenea, linia de conduită pe care trebuie să o urmeze în toată activitatea sa,
nu doar în relaţia cu statul acreditar.
Instrucţiunile se dau atât la momentul plecării agentului diplomatic la post, cât
şi pe parcursul misiunii sale, prin intermediul mijloacelor de comunicare specifice,
cunoscute generic, sub denumirea de corespondenţă diplomatică. Acestea din urmă
sunt instrucţiuni scrise, însă ele pot fi şi orale. Îndeplinirea sarcinilor care îi revin unui
agent diplomatic prin instrucţiunile primite se face cu ajutorul demersului diplomatic,
activitate specifică prin care se realizează funcţiile diplomatice şi care îmbracă
diferite forme.
Astfel, demersurile diplomatice pot fi orale, scrise sau mixte, îmbrăcând o
anumită solemnitate. Scopurile urmărite sunt foarte diferite, agentul diplomatic
urmărind să solicite anumite informaţii statului acreditar, să transmită acestuia unele
propuneri, să ceară guvernului statului acreditar să îndeplinească o anumită funcţie,
să solicite acestuia să nu mai folosească anumite gesturi inamicale etc.
Un rol aparte în activitatea diplomatică îl au documentele diplomatice sau
altfel spus corespondenţa diplomatică.
Forma scrisă a unui demers şi, în general, a unui mesaj este de preferat
formai orale, fiind mai riguroasă, iar consemnarea acestuia în dosare îl face mai uşor
de urmărit, atât pe el, cât şi problematica la care se referă.
Referitor la limba folosită în raporturile cu statul acreditar trebuie evidenţiat că
nu există nicio regulă pentru stabilirea unei conduite în această problemă, iar
misiunea diplomatică are libertatea de a se adresa fie în limbile naţionale ale statului
acreditar şi acreditant, fie într-o limbă de circulaţie diplomatică. Cu toate acestea, din
practica statelor se degajă unele cutume.
Pentru documentele de importanţă deosebită, misiunea va folosi limba statului

46
acreditant, sau în limba de circulaţie diplomatică pe care o cunoaşte cel mai bine.
Mesajul astfel conceput va trebui însoţit cu o traducere neoficială pe o hârtie
fără antet sau alte semne distinctive, cu menţiunea traducere neoficială, fără
semnătură, parafă sau sigiliu.

X. Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice

1. Noţiune, caracterizare, definire a imunităţilor, privilegiilor şi
facilităţilor diplomatice.
Instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice este absolut
necesară desfăşurării în condiţii normale a activităţii de către un agent diplomatic.
Existenţa acesteia este impusă de consecinţele pe care le are aplicarea principiului
suveranităţii în cazul desfăşurării activităţii agentului diplomatic, ca principiu
fundamental al Dreptului Internaţional Public şi, implicit al Dreptului Diplomatic, care
guvernează întregul ansamblu de norme şi activităţi în materie şi care este imperios
necesar să fie respectată inclusiv de către agentul diplomatic. Această precizare
reprezintă în esenţă şi fundamentul juridic pe care se clădeşte instituţia
imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice.
În temeiul aplicării principiului suveranităţii, un stat îşi exercită suveranitatea
sa asupra tuturor bunurilor, persoanelor şi activităţilor care se desfăşoară pe teritoriul
său. În acest context, activitatea unui agent diplomatic pe teritoriul statului acreditar
ar fi vădit influenţată sau chiar stânjenită de aplicarea acestui principiu, atunci când
este vorba de acţiuni pe care ar trebui să le desfăşoare pe teritoriul statului acreditar,
în beneficiul statului acreditant, neputând practic desfăşura nicio activitate fără
permisiunea autorităţilor statului primitor.
În aceste condiţii misiunea diplomatică nu ar mai putea să-şi exercite funcţiile
sale şi să îşi justifice existenţa sa. În consecinţă, trebuie ca să i se creeze atât
acesteia cât şi personalului diplomatic care îi asigură funcţionarea minimului necesar
de condiţii (imunităţi, privilegii, facilităţi) care sunt cunoscute sub denumirea de
statut diplomatic. Conţinutul politico – juridic al statutului diplomatic se
exprimă prin tratamentul special acordat diplomaţilor străini de către statul acreditar,
care are ca efect scoaterea acestora de sub autoritatea şi competenţa judiciară a
statului acreditar, oferindu-le astfel condiţiile necesare desfăşurării nestingherite a
activităţilor pe care le presupune exercitarea funcţiilor diplomatice.
Din această perspectivă, instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor

47
constituie garanţia desfăşurării activităţii diplomatice însăşi, întrucât fără acest statut
special care creează cadrul juridic de natură să asigure agentului diplomatic
libertatea deplină de acţiune şi securitatea necesară, nu ar mai fi posibilă exercitarea
funcţiilor diplomatice de către aceştia.
a. Imunitatea diplomatică reprezintă cel mai relevat element al statutului
diplomatic al unui agent. Prin imunitate diplomatică vom înţelege scutirea de care se
bucură organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile care revin celorlalţi subiecţi de
drept intern (cetăţeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat prin exceptarea
de la o obligaţie juridică generală şi în consecinţă, scoaterea acestora de sub
jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.
Trebuie subliniat că imunitatea diplomatică reprezintă doar imunitatea de
la exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la jurisdicţia însăşi, subzistând
astfel răspunderea legală.
b. Privilegiile diplomatice fac parte din acelaşi statut special acordat de
statul acreditar agentului diplomatic şi constau într-un ansamblu de beneficii
acordate de acesta, a unor înlesniri excepţionale cu un conţinut pozitiv, fără a
necesita o activitate specială din partea beneficiarilor.
c. Facilităţile diplomatice, diferite de imunităţi şi privilegii, constau în însăşi
posibilitatea juridică a agentului diplomatic sau misiunii diplomatice de a desfăşura o
activitate care îi este proprie.
Spre deosebire de timpurile istorice ale diplomaţiei, în care statutul diplomatic
era acordat doar ambasadorului, în zilele noastre acesta a fost extins tuturor
membrilor personalului diplomatic misiunii şi cu unele ajustări, personalului tehnico-
administrativ.
Deşi foarte asemănătoare din punct de vedere al conţinutului real, imunităţile
şi privilegiile se deosebesc totuşi prin gradul mai redus ca importanţă a celor din
urmă, pe care acestea le au în logica funcţionării misiunii diplomatice. Totodată,
conţinutul juridic al celor doi termeni este diferit. Imunităţile au aplicabilitate în dreptul
procesual, făcând inaplicabilă sancţiunea care derivă din aplicarea dreptului intern
cu privire la încălcarea unui drept material, iar privilegiile reprezintă o exceptare de la
dreptul material şi nu de la cel procesual.

2. Fundamentul teoretic al acordării imunităţilor, privilegiilor şi

facilităţilor diplomatice

48
 a. Teoria extrateritorialităţii este cea mai veche dintre teoriile care
fundamentează statutul special al organelor de stat şi constă în ficţiunea juridică
potrivit căreia persoanele, locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine se
considera că se află pe teritoriul de care aparţineau, nu pe teritoriul statului pe care
în mod efectiv se aflau. Astfel, agentul diplomatic s-ar fi aflat în afara teritoriului
statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca făcând parte
dintr-un teritoriu străin anclavat în teritoriul statului acreditar.
b. Teoria reprezentativităţii constă din ideea substituirii de suveranitate
(trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului). Potrivit acestei teorii agentul
diplomatic se substituie statului trimiţător, ca reprezentant al acestui stat suveran, iar
pe cale de consecinţă imunitatea sa ar preveni din transferarea ei de la suveranul
său. Ca atare, trimisul îl reprezintă pe suveran, iar statul primitor este obligat să îl
trateze în acord cu caracterul său reprezentativ.
Această teorie prezintă mai multe inconveniente, printre care acela că, în
anumite situaţii agentul diplomatic ar dispune de un statut mai larg decât este
necesar.
c. Teoria funcţionalităţii sau a necesităţilor funcţionale
Conform acestei teorii, unanim acceptată în zilele noastre, statutul diplomatic
este acordat agenţilor pentru a-şi putea exercita funcţiile lor, pe care în lips a
statutului nu le-ar putea exercita, datorită unor factori de presiune externi care ar
putea interveni din partea statului acreditar, sub diverse moduri de manifestare.
Este evident că în lipsa unui statut special, agenţii diplomatici ar fi supuşi în
mod normal intervenţiei politice şi juridice din partea statului, ar fi influenţaţi de
considerente de securitate şi confort într-un grad care i-ar împiedica fizic să-şi
exercite funcţiile, iar prin acordarea acestui statut special devin mai puţin dependenţi
de bunăvoinţa autorităţilor locale pentru a-şi putea desfăşura activitatea.
Evident că şi această teorie care părţile sale slabe, spre exemplu nu există o
unitate de păreri cu privire la care anume acte jurisdicţionale din partea unui stat ar
constitui ingerinţe în exercitarea funcţiilor legitime ale unui agent diplomatic.
În orice caz, această teorie este cea mai aproape de obţinerea unui acord
unanim din partea statelor şi, completată cu teoria reprezentativităţii, justifică în mare
măsură statutul special al diplomaţilor.
d. Reciprocitatea acordării statutului diplomatic
Reciprocitatea joacă un rol foarte important în Dreptul Internaţional Public,

49
însă cel mai adesea este folosită în sensul pozitiv. Astfel, în ipoteza acordării unui
avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri, în lipsa unei obligaţii care să îl
impună, acesta nu poate fi acordat decât la reciprocitate.
Principiul reciprocităţii nu funcţionează la fel de bine şi în cazul motivării unei
măsuri restrictive care ar putea fi luate de organele unui stat, ca răspuns la măsurile
analoage luate de celălalt stat. Acest lucru ar putea conduce, din represalii în
represalii la restrângerea statutului minim, iar unele state ar putea decide unilateral
care sunt privilegiile care le oferă diplomaţilor şi pe care le refuză. În acest fel se
poate ajunge la situaţia acordării de privilegii diferenţiate pentru diplomaţii dintr-o
ţară şi, implicit, la practici discriminatorii. Din acest motiv, principiul reciprocităţii
trebuie folosit în ipoteza obţinerii unei finalităţi pozitive, generând sau extinzând un
statut special.
Pentru a se evita situaţiile jenante sau defavorizante pentru statutul
diplomatic, imunităţile, privilegiile şi facilităţile au fost codificate de Dreptul Diplomatic
în textul Convenţiei de la Viena din 1961, chiar dacă acesta nu clarifică îndeajuns
conceptele ca atare.

3. Imunitatea de jurisdicţie
a. Consideraţii generale
Conform principiului de Drept Internaţional Public, străinii care se află pe
teritoriul unui stat sunt ţinuţi să respecte legislaţia naţională a acestuia,
supunându-se legislaţiei teritoriale a statului respectiv.
Imunitatea de jurisdicţie reprezintă tratamentul pe care un stat îl acordă în
mod special misiunilor diplomatice şi membrilor săi, prin scoatere acestora de sub
acţiunea legii. Această situaţie reprezintă o excepţie de la aplicarea principiului
suveranităţii şi, de aceea, ea nu trebuie să fie presupusă ca explicită, având
totodată, ca orice altă excepţie, o interpretare restrictivă.
Conţinutul juridic are un caracter procedural, întrucât privilegiul diplomatic
nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci doar exceptarea de la jurisdicţia
locală, adică de la jurisdicţia tribunalelor ţărilor în care sunt acreditaţi.
Aşadar, imunitatea de jurisdicţie nu înseamnă imunitate faţă de dreptul
substanţial şi deci nu implică scoaterea de sub incidenţa legii, aceasta reducându-se
la absolvirea de la controlul instanţelor locale şi forma de constrângere pe care o
implică, ceea ce înseamnă că subzistă obligaţia de a respecta dreptul local, însă

50
procedurile legale nu pot funcţiona faţă de diplomaţi. În concluzie, deşi este supus
legii locale, respectând astfel principiul suveranităţii aplicabil şi în cazul statului
primitor, diplomatul nu poate fi constrâns direct, aşa cum se procedează în toate
celelalte cazuri de persoane fizice sau juridice. În concret, nu poate fi chemat în
justiţie sau să fie supus vreunei măsuri de constrângere (arestare, reţinere) sau să i
se aplice alte sancţiuni.
Trebuie subliniat că imunitatea de jurisdicţie nu este echivalentul lipsei de
jurisdicţie, a lipsei de competenţă a instanţei naţionale pentru judecarea anumitor
cazuri care ar presupune efecte nedorite în eficienţa ordinii juridice.
Imunitatea de jurisdicţie are ca efect limitarea puterii de jurisdicţie a
statului, care în mod normal este aplicabilă pentru încălcări ale legii naţionale din
statul acreditar, neutralizând astfel procedura de aplicare a unei sancţiuni legale,
chiar dacă această lege este incidentă faţă de persoane care se bucură de
imunitate. Nu acelaşi efect îl are absenţa jurisdicţiei locale în cazul persoanei vizate,
care ar presupune că acţiunea intentată în faţa unei instanţe de judecată să fie
inadmisibilă, pe motiv că speţa nu se încadrează în ordinea juridică internă care
trebuie apărate de aceasta.
Ca sferă de aplicare, imunitatea de jurisdicţie are o aplicabilitate generală şi
se raportează la întreaga jurisdicţie a statului acreditar (penală, de poliţie, civilă,
comercială, de muncă, asigurări sociale etc.).
Subiectul de drept internaţional în sarcina căruia cade obligativitatea acordării
imunităţii de jurisdicţie este în primul rând statul acreditar. În egală măsură însă,
chiar dacă agentul diplomatic nu este în raport de misiune cu state terţe, acestea din
urmă au obligaţia de a-i acorda imunitatea de jurisdicţie. Cazurile cele mai frecvente
se regăsesc la ţările tranzitate de agentul diplomatic pentru venirea la post sau
pentru a reveni în ţară.
Titularul dreptului subiectiv al imunităţii este statul acreditant. Privind
prin acestaă prismă, agentul diplomatic este doar simplu beneficiar al situaţiei
juridice create de normele de drept intern procesual în materie de imunitate de
jurisdicţie. Aşadar agentul diplomatic este titularul dreptului subiectiv din legea
naţională a statului primitor, care ia naştere în urma aplicării normelor de Drept
Internaţional Public în dreptul intern al statului acreditar. Acesta este obligat să
instituie reguli în ordinea sa juridică internă pentru aplicarea normelor internaţionale
în materie şi să acorde imunitatea de jurisdicţie agentului şi misiunii statului

51
acreditant, în baza normelor de drept internaţional.
Categoriile de persoane care beneficiază de imunitate de jurisdicţie au fost
codificate în Dreptul Diplomatică în mod expres, iar în aceste norme sunt precizate şi
condiţiile acordării acestui beneficiu (cetăţenie, domiciliu etc.).
Astfel, beneficiază de imunitate şeful misiunii diplomatice, personalul
diplomatic notificaţi ca atare la Ministerul Afacerilor Externe şi înscrişi în lista
Corpului Diplomatic, precum şi membrii lor de familie, personalul tehnico-
administrativ al misiunii, personalul de serviciu, personalul care se află în serviciu
personal al şefului de misiune.
Modalitatea de a stabili cum anume se acordă statutul diplomatic cade în
sarcina ministrului de externe al statului acreditar, care, ori de câte ori se ridică o
asemenea problemă, este organul abilitat să confirme calitatea de beneficiar al
statului diplomatic. Lista diplomatică nu poate constitui o dovadă în acest sens
întrucât aceasta nu are caracter constitutiv şi nu conferă prin ea însăşi statutul
diplomatic.

b. Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice

Imunitatea de jurisdicţie diplomatică a misiunii diplomatice se deduce
din imunitatea de jurisdicţie a statului. Aceasta reprezentând organul statului
acreditant, actele misiunii diplomatice sunt opozabile în cele din urmă statului
trimiţător.
Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice vizează jurisdicţia civilă şi
administrativă, precum şi măsurile de executare, nefiind aplicabilă jurisdicţia
penală. Recursul la imunitatea de jurisdicţie are loc doar în cazul actelor care cad
sub incidenţa legii locale, pe care misiunea le emite sau încheie într-o calitate total
diferită de cea de subiect de Drept Internaţional Public / Drept Diplomatic. Se au în
vedere doar acele acte pe care statul al cărui organ de relaţii externe este
misiunea diplomatică le face în nume privat, plasându-se în postura oricărui
subiect al ordinii juridice interne a statului acreditar, cum ar fi contractul de închiriere
sau cumpărare a sediului, contractul de achiziţii de automobile, contracte pentru
cumpărarea unor materiale şi servicii, contracte pentru repararea şi întreţinerea
clădirii etc. Pe lângă răspunderea izvorâtă din contracte, misiunea este responsabilă
şi pentru fapte cauzatoare de prejudiciu, extracontractuale (spre exemplu dintr-un
accident).

52
 Doctrina internaţională a stabilit că temeiul juridic al acordării imunităţii de
jurisdicţie pentru misiunea diplomatică rezidă din raportul juridic internaţional
care a luat naştere în urma încheierii acordului privind stabilirea de relaţii
diplomatice şi în baza căruia se aplică beneficiul imunităţii. În acest fel, statul a
cărui organ este misiunea diplomatică, fiind unul dintre subiecţii acordului menţionat,
se poziţionează într-o situaţie privilegiată oferită de însuşi statul primitor, în raport cu
jurisdicţia naţională a acestuia din urmă.
Strâns legată de imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice este
imunitatea de executare, deoarece folosirea constrângerii pentru executarea unei
hotărâri de condamnare aduce atingere directă intereselor fundamentale ale statului
acreditar. În cazul misiunii diplomatice imunitatea de executare e dublată de
inviolabilitatea privind bunurile sale, iar încălcarea acesteia atrage după sine
răspunderea statului acreditar.

c. Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic

Raţiunea pentru care statul acreditar este ţinut să acorde imunitate de
jurisdicţie agentului diplomatic priveşte asigurarea protecţiei agentului diplomatic
pentru actele care se supun jurisdicţiei statului acreditar, indiferent de faptul că
actele sunt emise în exerciţiul funcţiunii sau că au caracter privat.
Vom înţelege prin actele funcţionale, acele acte pe care le îndeplineşte
agentul diplomatic ca organ al statului acreditant. Acestea pot fi grupate ideatic în
trei categorii.
O primă categorie este formată din acele acte pe care agentul diplomatic le
săvârşeşte în exerciţiul funcţiilor sale atribuite de statul acreditant şi care sunt
imputabile acestuia din urmă, acte care aparţin sferei Dreptului Internaţional Public
(un protest diplomatic, o notificare diplomatică, actele din timpul unor negocieri,
încheierea unui acord internaţional etc.). Referitor la aceste tipuri de acte nici măcar
nu poate fi vorba de incidenţa dreptului intern, iar neaplicarea acestuia nu se justifică
prin acordarea imunităţii de jurisdicţie de către statul acreditar, ci pe considerentul că
actele menţionate sunt străine ordinii interne ale statului primitor.
O a doua categorie de acte pe care un agent diplomatic le îndeplineşte în
exerciţiul funcţiilor sale sunt cele legate de statul acreditant, faţă de care agentul
diplomatic se află în raporturi de drept intern, nicidecum internaţional, care însă intră
în sfera legislaţiei naţionale a statului de apartenenţă şi nu are nicio relevanţă aici

53
dreptul intern al statului acreditar, aspect pentru care este irelevantă imunitatea de
jurisdicţie acordată de acesta agentului diplomatic. Exemple de astfel de acte pot fi
rapoartele către guvernul statului trimiţător, oficierea unei căsătorii, reînnoirea unui
paşaport, eliberarea de vize etc.
Cea de-a treia categorie de acte funcţionale îndeplinite de agentul diplomatic
şi care spre deosebire de primele două au relevanţă în materia imunităţii de
jurisdicţie sunt cele care stabilesc raporturi juridice între statul acreditar şi cel
acreditant. În această categorie intră contratele pentru achiziţionarea de bunuri
pentru funcţionarea misiunii (birotică, mobilier, maşini etc.), contractul de închiriere
sau cumpărare a imobilelor misiunii diplomatice etc. Chiar dacă este vorba de
aplicarea imunităţii de jurisdicţie aceasta de fapt este un beneficiu acordat statului şi
nu agentului diplomatic în sens individual.
Conţinutul juridic al instituţiei imunităţii agentului diplomatic rezultă din
cele menţionate, anume că imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic se aplică
doar actelor pe care acestea le îndeplineşte ca simplu individ, adică actele sale
private. Această ultimă categorie de acte face operaţională însăşi instituţia imunităţii
de jurisdicţie a agentului diplomatic, întrucât dacă actele funcţionale ar fi toate
imputabile statului acreditant atunci instituţia imunităţii de jurisdicţie a agentului
diplomatic ar rămâne lipsită de conţinut.

d. Procedura prin care se materializează imunitatea de jurisdicţie

Declanşarea procedurii prin care se face uz de beneficiul regulii imunităţii
diplomatice, civile sau penale, are loc doar în condiţiile în care apare o acţiune în
instanţă împotriva agentului diplomatic care a încălcat o normă civilă sau penală din
dreptul intern al statului acreditar.
În această ipoteză, instanţa trebuie să analizeze înainte de a da curs
procedural procesului, condiţiile în care ar acţiona, apelând ca regulă generală la
avizul organului competent executiv care este în măsură să ateste dacă inculpatul
este sau nu depozitarul imunităţii diplomatice. Astfel, la sesizarea instanţei,
Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar emite un certificat care are valoarea
juridică de a unei declaraţii a Guvernului prin care se atestă poziţia oficială a
persoanei respective, întrucât executivul este singurul competent să cunoască
calitatea de diplomat a unei persoane. Cu această ocazie,executivul este abilitat să
informeze instanţa despre orice element legat de poziţia oficială a persoanei

54
împotriva căreia s-a introdus o acţiune în instanţă.
Prin această declaraţie, guvernul statului acreditar invocă imunitatea în
numele agentului diplomatic respectiv, urmând ca instanţa, după ce analizează şi
alte elemente relevante speţei care i-a fost înaintată (stabilirea momentului în care
s-au petrecut faptele, existenţa şi efectul altor hotărâri date în legătură cu agentul
diplomatic etc.), ia o hotărâre finală asupra consecinţelor imunităţii acordate, în
condiţiile normelor naţionale.
În cazul constatării, de către instanţă, a existenţei imunităţii de jurisdicţie,
persoana care are de valorificat un drept împotriva agentului diplomatic are, cel puţin
teoretic, posibilitatea de a se adresa autorităţii din statul acreditant. Este însă puţin
probabil cu statul trimiţător, care nu este obligat de nicio normă juridică (internă sau
internaţională) să-şi exercite jurisdicţia în cazul diplomaţilor săi, va acţiona în sensul
dorit de reclamant, mai ales în situaţia în care agentul diplomatic se află la post.
Din acest motiv, doctrina indică anumite modalităţi de diminuare a
inconvenientelor menţionate. În primul rând, permite ca procedura, care nu poate fi
desfăşurată pe teritoriul statului acreditar, să aibă loc în statul acreditant sau, tot în
statul acreditar, însă cu condiţia ca agentului diplomatic să îi înceteze calitatea de
diplomat şi, în consecinţă, să dispară temeiul care atrăgea beneficiul imunităţii de
jurisdicţie.
O altă posibilitate ar fi ca statul acreditant să autorizeze renunţarea la
imunitatea de jurisdicţie în cazul agentului diplomatic respectiv.
În fine, statul acreditar poate recurge la măsura extremă, declarându-l pe
agentul diplomatic persona non grata.

4. Inviolabilitatea.
a. Noţiune, conţinut juridic, definiţie.
Interpretată în sens larg, termenul de inviolabilitate desemnează situaţia pe
care un agent diplomatic o are faţă de jurisdicţia statului acreditar, în acest sens fiind
sinonim cu imunitatea. În sens restrâns, vom înţelege prin inviolabilitate acel
tratament pe care statul acreditar este obligat faţă de statul acreditant să asigure
agentului şi misiunii diplomatice ale celui din urmă cele mai depline protecţii în faţa
actelor de autoritate, de violenţă sau insulte.
Conţinutul juridic al instituţiei inviolabilităţii derivă din necesitatea agentului
diplomatic de a-şi exercita funcţiile sale diplomatice nestingherit, fără a fi împiedicat

55
să acţioneze sau a trăi vreun moment sub ameninţarea continuă de a fi arestat, sau
privat, în orice fel, de libertate. Funcţia reprezentativă şi de prestigiu pe care o are un
agent diplomatic constituie un argument în plus pentru a fi protejat împotriva celor
tentaţi să obţină anumite avantaje din activităţi de răpire, sechestrare de persoane,
şantaj etc.

b. Inviolabilitatea misiunii diplomatice

Vom înţelege prin termenul de inviolabilitate misiunii diplomatice obligaţia pe
care o are statul acreditar de a nu permite funcţionarilor şi agenţilor săi pătrunderea
în localurile misiunii sau îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta acestora cum
ar fi arestul, percheziţia, sechestrul etc. De asemenea, tot acest termen defineşte
conduita pe care statul acreditar trebuie să o aibă relativ la protejarea misiunii
diplomatice faţă de terţi, având obligaţia faţă de statul acreditant de a lua toate
măsurile pe care autorităţile statului primitor le consideră necesare pentru a proteja
localurile misiunii diplomatice împotriva pătrunderii sau producerii de daune din
partea persoanelor particulare, precum şi împotriva oricărui act care ar duce la
tulburarea liniştii localurilor misiunii.
Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice este o premisă fundamentală
pentru desfăşurarea relaţiilor diplomatice, întrucât acestea trebuie să-şi exercite în
mod independent şi nestingherit sarcinile sale. Totodată, vulnerabilitatea localurilor
misiunii ar duce la ştirbirea libertăţii de acţiune a ambasadorului, care nu s-ar mai
bucura de o imunitate perfectă, iar acestea (localurile misiunii) nu ar mai fi
inaccesibile agenţilor de justiţie. Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice
presupune şi inviolabilitatea documentelor acesteia şi arhivei.
Inviolabilitatea şi imunitatea constituie instituţii complementare a căror
existenţă contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a activităţii unei misiuni
diplomatice.
Inviolabilitatea misiunii diplomatice se adresează deopotrivă localurilor,
obiectelor de mobilier şi celorlalte obiecte din incinta misiunii, mijloace de transport
ale acesteia care nu pot face obiectul unei percheziţii, sechestru, sau altor măsuri
rechizitoriu.
Conţinutul juridic al instituţiei inviolabilităţii misiunii diplomatice constă în
conduita pe care statul acreditar este obligat să o aibă, limitând dreptul autorităţilor
locale de acces şi intervenţie în localurile misiunii diplomatice, cu excepţia cazului în

56
care există permisiunea specială a trimisului. Tot ca element component al conduitei
obligatorii a statului acreditar, este şi obligaţia pe care acestea o are de a asigura
paza misiunii împotriva invadării şi insultelor din partea terţilor, independent de faptul
că imobilul misiunii diplomatice, aflându-se pe teritoriul statului acreditar, se supune
jurisdicţiei interne a acestuia, atât în ceea ce priveşte contractul de închiriere, cât şi
tranzacţiile comerciale perfectate având ca obiect sediul misiunii, inclusiv taxele
aferente unor astfel de tranzacţii.
Din cele menţionate rezultă că obligaţia statului primitor de a asigura
inviolabilitatea misiunii diplomatice reprezintă nu doar o obligaţie de a nu face, de
a se abţine de la anumite acţiuni, ci şi o obligaţie de a face, de a întreprinde tot
ceea ce îi este în competenţe pentru a asigura respectarea ordinii publice, a feri
misiunea de ingerinţa unor particulari etc.

c. Inviolabilitatea agentului diplomatic

Fundamentul juridic al instituţiei inviolabilitatea agentului diplomatic rezidă din
obligaţia statului acreditar asumată faţă de statul acreditant de a crea toate condiţiile
pentru ca agentul diplomatic al statului trimiţător să-şi poată îndeplini nestingherit
funcţiile cu care a fost investit.

Inviolabilitatea persoanelor
Inviolabilitatea agentului diplomatic apare ca o inviolabilitate personală, având
drept conţinut juridic intangibilitatea absolută a persoanei agentului diplomatic,
aceasta însemnând viaţa, libertatea şi onoarea sa. Inviolabilitatea personală se
extinde reşedinţei sale, mijloacelor de transport, arhivei şi corespondenţei sale şi, în
general, a tot ceea ce îi este necesar agentului diplomatic în vederea îndeplinirii
funcţiilor sale diplomatice.
Pe lângă efectele menţionate ale acestui principiu, care sunt dintre cele mai
diverse, trebuie subliniate două dintre cele mai importante, anume că agentul
diplomatic nu poate fi arestat sau reţinut în detenţie.
Inviolabilitatea poate fi privită, în anumite cazuri, în special cele legate de
jurisdicţia naţională, ca un efect, o consecinţă directă a principiului imunităţii
diplomatice, întrucât dacă autorităţile judiciare nu-şi pot exercita atribuţiile cu privire
la un agent diplomatic, nici organele de execuţie nu pot întreprinde măsuri coercitive
cu privire la fapte care nu pot fi judecate de instanţele locale. Aceasta nu înseamnă

57
că putem să generalizăm afirmând o legătură cauzală directă şi globală între
instituţia imunităţii diplomatice şi cea a inviolabilităţii, care sunt realităţi juridice de
sine stătătoare.
Conduita juridică referitoare la aplicarea acestui principiu conţine atât
obligaţia de a face, cât şi pe cea de a nu face. Astfel, statul acreditar trebuie să
asigure agentului diplomatic, prin prevederi legale în domeniul poliţienesc, penal şi
civil precum şi orice alte măsuri corespunzătoare, o protecţie adecvată contra
oricărei ofense, materiale sau morale. În acelaşi timp însă, autorităţile statului
primitor sunt ţinute să nu ia niciun fel de măsuri de constrângere, cum ar fi arestarea,
reţinerea, percheziţionarea etc.
Referitor la protejarea onoarei agentului diplomatic, statul acreditar trebuie
să-l protejeze pe acesta şi împotriva violenţelor morale cum ar fi atacurile din presă,
defăimări etc. Pentru aceasta statul primitor trebuie să preîntâmpine asemenea acte
din partea unor persoane private, la nevoie acordând protecţia poliţienească
necesară, în funcţie de situaţie, anticipând eventualele incidente neplăcute. În
acelaşi context, trebuie menţionat că agentul diplomatic are dreptul, în apărarea
onoarei sale, de a cere autorităţii statului acreditar să urmărească în justiţie pe cel
care l-a defăimat.
Doctrina şi practica au convenit ca inviolabilitatea persoanei să aibă totuşi
anumite limite, aceasta avându-şi fundamentul juridic în nivelul de importanţă mai
scăzut al funcţiilor agentului diplomatic faţă de cele ale misiunii diplomatice, însă cu
menţiunea că aceste limitări pot opera doar în situaţii excepţionale, măsuri de
legitimă apărare pe care o persoană îndreptăţită să le ia cu privire la orice altă
persoană, inclusiv cu privire la urmărirea agentului diplomatic, precum şi măsurile
necesare a fi luate pentru împiedicarea agentului diplomatic de la comiterea de
crime sau delicte.
Se observă că limitarea principiului inviolabilităţii agentului diplomatic, în care
s-ar justifica aplicarea unei anumite constrângeri este condiţionată de fapte care
prezintă o anumită gravitate extremă sau fapte care, datorită urgenţei impuse de
nevoia de a evita daune majore, necesită reţinerea persoanei agentului diplomatic.
Pentru aplicarea acestor măsuri, statul acreditar este obligat să-şi motiveze actul şi
să facă dovada culpabilităţii agentului diplomatic, în acest fel evitându-se abuzurile
care ar putea interveni din partea autorităţii statului primitor. Trebuie menţionat că
orice abuz al statului acreditar atrage după sine responsabilitatea internaţională a

58
acestuia. În situaţiile care nu impun urgenţa luării măsurilor de constrângere, statul
acreditar va trebui să recurgă la procedura declarării agentului economic persona
non grata sau să-l expulzeze fără să apeleze la folosirea mijloacelor de
constrângere.
În ceea ce priveşte durata de existenţă a principiului inviolabilităţii agentului
diplomatic, acesta începe şi este operaţional din momentul în care intră pe teritoriul
statului acreditar şi se încheie în momentul în care acesta părăseşte teritoriul statului
primitor, subzistând astfel momentului în care şi-a încheiat misiunea.

59