Ororile provocate de Primul Război Mondial au avut darul de a tranşa disputa

între două principii care puteau să stea la baza noii ordini mondiale edificate după
Primul Război Mondial, acela al aplicării moralităţii şi respectiv al interesului în
relaţiile internaţionale, dezbatere care a dat câştig de cauză primului.

Starea de şoc în care fusese adusă omenirea de aplicarea nesăbuită a

conceptului de realpolitick, din cauza căreia fusese distrusă o generaţie de tineri din
statele europene, a avut un rol decisiv în înclinarea balanţei către o manieră mai soft
de construire a relaţiilor internaţionale. Acest demers a fost puternic sprijinit de
S.U.A. chiar dacă aceasta, la scurt timp după încheierea Primului Război Mondial
avea să se retragă în tradiţionalul său izolaţionism, până la declanşarea celei de-a
două conflagraţie internaţională a sec. al XX-lea.

Aşa se explică de ce Tratatul de Versailles optase să urmeze modelul

wilsonian, stabilind ca manieră de menţinere a păcii conceptul de securitate
colectivă, care în ciuda confuziei pe care o răspândea în minţile conducătorilor
europeni a căror formaţie intelectuală era structurată într-o cu totul altă paradigmă,
avea să înlocuiască tradiţionala abordare a alianţelor şi a echilibrului de puteri.

Deşi ambele concepte se referă la menţinerea ordinii mondiale, mijloacele de

a realiza accest deziderat precum şi paradigma ideologică a celor două sunt diferite,
se poate chiar afirma că se află diametral opuse.

Alianţele tradiţionale erau îndreptate împotriva unor ameninţări cuantificabile,

concret determinabile şi, în consecinţă, stabileau obligaţii concrete pentru grupuri de
popoare legate între ele fie de interese naţionale comune, fie printr-o preocupare
reciprocă cu privire la securitatea acestora. În contradicţie cu această abordare
conceptul de securitate colectivă nu defineşte o ameninţare concretă, nu oferă
garanţii nici uneia dintre statele care consimt să facă parte din acest gen de sistem,
deci este aplicabil fără discriminări. Aceasta întrucât, cel puţin din punct de vedere
teoretic, sistemul securităţii colective este construit în ideea de a fi în măsură să se
opună oricărei ameninţari la adresa păcii, indiferent care ar fi subiectul care iniţiază
această ameninţare sau împotriva cui se îndreaptă aceasta.

Pe de altă parte, alianţele tradiţionale identifică întotdeauna un adversar

concret, sau specific, în timp ce securitatea colectivă îşi propune să asigure

1
respectarea dreptului internaţional în abstract. În acest context, securitate colectivă
este legată organic de existenţa unor principii fundamentale care să guverneze
modul din care se desfăşoară relaţiile internaţionale, după modelul Codului Penal
existent într-un stat.

Cele două abordări au o înţelegere diferită şi în ceea ce reprezintă

cassus belli. În cazul alianţelor tradiţionale, prin casus belli se înţelege un atac
efectiv la adresa intereselor naţionale sau securităţii membrelor acestora, în timp ce
în cazul sistemului de securitate colectivă, casus belli este considerată încălcarea
principiului reglementării pe cale paşnică a divergenţelor dintre state, pornindu-se de
la axioma că toate naţiunile au un interes comun: menţinerea păcii cu orice preţ. Prin
această optică, sistemul de securitate colectivă ia în considerare şi situaţiile limită, pe
care înţelege să le trateze însă într-o manieră diferită de cea utilizată în alianţele
tradiţionale, forţa de intervenţie internaţională pentru respingerea unei agresiuni
trebuind să provină de la un grup variabil de naţiuni, în funcţie de la caz la caz, care
însă au acelaşi deziderat comun cu menţinere a păcii.

În ceea ce priveşte scopul unei alianţe aceasta urmăreşte să creeze o

obligaţie definibilă şi previzibilă, fără a analiza aspecte legate de interesul naţional.
Per a contrario sistemul de securitate colectivă funcţionează exact invers,
lăsând aplicarea principiilor sale în seama interpretării diverselor împrejurări, context
în care un rol important îl poate juca dispoziţia de moment şi afirmarea sentimentului
naţional.

Condiţia indispensabilă funcţionării sistemului de securitate colectivă,

pentru a putea menţine un context internaţional de speranţă, este ca măcar
principalele noţiuni care contează în planul apărării colective să aibă acelaşi gen de
percepţii cu privire la ceea ce se defineşte a fi ameninţare, să împărtăşească deci
aceleaşi idei cu privire la natura provocării şi totodată, să fie pregătită să folosească
forţa, să aprecieze corect temeiul şi necesitatea unei intervenţii, indiferent de
interesul naţional pe care l-ar avea în diferendul ce ia naştere ca urmare a unei
agresiuni.

Fără îndeplinirea acestei condiţii de fond privind organizarea sistemului de

securitate, o organizaţie internaţională nu are legitimitate şi nici eficienţa necesară de
a emite sancţiuni sau de a funcţiona ca arbitru al relaţiilor internaţionale.

2
 Astfel, poziţia Americii, fondatoarea conceptului de securitate colectivă,
transfera decizia unei intervenţii militare, din mâinile unui număr restrâns de
persoane influente din clasa politică dominantă din fiecare ţară care în sistemul de
alianţe tradiţionale îşi arogau dreptul de a dicta în jocul puterii, în mâinile opiniei
publice internaţionale, a cărei moralitate se ridica deasupra intereselor egoiste ale
unor lideri vremelnici.

Diplomaţia europeană nu identifica aceleaşi cauze pentru conflictul

internaţional, poziţionându-se mai degrabă pe opiniile tradiţionalului sistem de
alianţe. Astfel, europenii plecau de la premisa că interesele naţionale au tendinţa de
a plasa statele în opoziţie unul faţă de celălalt şi considerau că pentru soluţionarea
divergenţelor inerente care apar în promovarea politicilor externe ale acestor state
ajunse în disonanţă, diplomaţia devenea un instrument al reconcilierii. Preşedintele
Wilson aprecia să discordia internaţională este rezultatul nu al intereselor naţionale
divergenţe, ci al unui sistem de gândire confuz al liderilor europeni.

Practicarea îndelungată a conceptului de realpolitick a evidenţiat un

comportament unitar al conducătorilor statelor europene, care sunt înclinaţi să
genereze confuzia, identificând interesele particulare cu cele generale, printr-un
echilibru între sancţiuni şi stimulente. La celălalt capăt se află optica wilsoniană, care
cere oamenilor de stat să aplice principii universale unor cazuri specifice. Mergând
mai departe cu aprecierile sale, Wilson îi găsea responsabili pe oamenii de stat
pentru apariţia unor conflicte, argumentând că maniera confuză de gestionare a unor
diferende perverteşte înclinaţia naturală a oamenilor spre armonie, punând în
practică calculele lor egoiste şi obscure.

Aceste confuzii au fost trase de preşedintele S.U.A. cu ocazia negocierilor

Tratatului de la Versailles, unde oamenii de stat europeni s-au axat pe interesele
naţionale, negociind divergenţele teritoriale ale acordului şi au rezervat lui Wilson
apărarea scopurilor comune, întrucât acesta nu avea nici un interes naţional, în
sensul european al termenului.

Această realitate nu l-a demoralizat pe preşedintele S.U.A., dimpotrivă acesta

ş-a întărit convingerea că soluţia sa este absolut necesară. Mai mult chiar, Wilson
avea convingerea că Liga Naţiunilor şi, implicit, forţa opiniei publice internaţionale,
aveau să corecteze acele dispoziţii din Tratat care se îndepărtau de la principiile

3
enunţate de el.

Evaluând impactul pe care aceste principii l-au avut asupra mentalului colectiv
al liderilor europeni se poate afirma că acesta a fost unul de proporţii, întrucât prima
care a consimţit la valabilitatea principiilor wilsoniene a fost însăşi Marea Britanie,
fondatoarea şi totodată campioana utilizării conceptului de echilibru al puterii şi
susţinătoare ferventă a sistemului tradiţional de alianţe. Dacă la început premierii
britanici au acceptat politica lui Wilson având ca principala motivaţie atragerea
sprijinului american şi implicarea S.U.A. în război, principiile wilsoniene au avut
ulterior o mare aderenţă la opinia publică britanică, iar Marea Britanie a avut
legitimarea morală să îşi conducă politica sa externă pentru asigurarea securităţii în
baza conceptului de securitate colectivă.

Realizând o retrospectivă a eficienţei cu care a fost utilizat conceptul de

securitate colectivă în ordinea mondială, se poate afirma că, exceptând alianţele
militare generale NATO, acesta a fost mai degrabă ignorat decât folosit. Astfel,
sistemul de securitate colectivă a fost victima premisei sale fundamentale, acela că
toate noţiunile au acelaşi interes de a se opune unui act de agresiune şi că sunt
dispuse să-şi asume riscuri identice în anihilarea sa.

Istoria a demonstrat însă, că niciun act de agresiune a vreunei Mari Puteri nu

avea să fie combătut vreodată prin aplicarea principiului securităţii colective. Actorii
internaţionali au refuzat să considere actul respectiv ca pe un act de agresiune sau
au fost în dezacord asupra sancţiunilor convenite, iar atunci când totuşi s-a realizat
un consens, aceste sancţiuni erau atât de ineficiente, încât mai rău au îngreunat
situaţia existentă în loc să îşi producă efectele scontate.

Alte exemple din istoria modernă care stau mărturie concluziei menţionate cu
privire la eficienţa aplicării principiului securităţii colective derivă din reacţia Ligii
Naţionale în momente precum cucerirea Manciuriei de către Japonia, în anul 1932
(motivaţia la acel moment fiindcă Liga nu dispunea de un mecanism pentru aplicarea
sancţiunilor, neajuns rectificat ulterior), agresiunea Italiei împotriva Abisiniei,
anexarea Austriei de către Germania lui Hitler, invadarea Cehoslovaciei de către
nazişti. La acest inventar de stângăcii ale Ligii s-ar putea menţiona şi o sancţiune
pusă în aplicare, însă după ce Germania, Italia şi Japonia nu mai erau parte a
acestei organizaţii internaţionale, aceea de excludere a U.R.S.S. din Liga Naţiunilor,

4
după ce aceasta a atacat Finlanda în 1939.

Nici în perioada Războiului Rece nu putem aduna prea multe exemple de

aplicare a principiului securităţii colective, ori de câte ori a fost vorba de o agresiune
a uneia din Marile Puteri. Aceasta nu s-a putut realiza fie din cauza veto-ului
comunist din Consiliul de Securitate, fie datorită reticenţei statelor mai mici, care nu
erau dispuse să-şi asume riscuri pentru probleme despre care considerau că se
situau în afara sferei de interes a acestora.

În sprijinul argumentării lipsei de eficacitate a Naţiunilor Unite după cel de-al

Doilea Război Mondial putem aduce reacţia comunităţii internaţionale în evenimente
precum criza Berlinului, intervenţiile sovietice din Ungaria, Cehoslovacia, Afganistan,
criza rachetelor din Cuba (soluţionată doar după ce cele două superputeri au ajuns la
un acord bilateral).

Reacţia îmbucurătoare a ONU la intervenţia sovietică din Coreea de Nord din

1950 nu a avut la bază aplicarea principiului securităţii colective ci boicotul URSS din
Consiliul de Securitate şi preponderenţei pe care o aveau în Adunarea Generală
statele care se temeau de o agresiune sovietică în Europa. Rolul ONU în acest caz a
fost unul strict tehnic, asigurând cadrul şi condiţiile necesare pentru un schimb
interesant de idei.

Ineficienţa transpunerii în practică a premisei de bază privind securitatea

colectivă, precum şi eşecul înregistrat de ONU privind împiedicarea războaielor şi
realizarea unei opoziţii comune a statelor membre în faţa agresiunii, s-au manifestat
şi după sfârşitul Războiului Rece.

Astfel, speţa războiului din Golf declanşat în 1991 este relevantă în acest
sens, comunitatea internaţională reacţionând ulterior pornirii ostilităţilor, în fapt
ratificând acţiunile americane însă fără a se înregistra o poziţie comună în faţa
agresiunii Irak-ului şi nicio aplicare a doctrinei securităţii colective. SUA a trimis
atunci forţe de expediţie în Irak, fără a mai aştepta consensul internaţional, iar
celelalte naţiuni s-au alăturat ulterior unei acţiuni care pe fond era eminamente
americană. Un astfel de deznodământ a fost favorizat de situaţia internaţională din
URSS şi China care, prin decizia lor ulterioară de a aproba acţiunile SUA au evitat un
conflict internaţional şi şi-au atras benevolenţa SUA. Aşadar în Războiul din Golf,

5
securitatea colectivă a fost invocată ca o justificare a conducerii operaţiunilor
americane şi nu ca pe o înlocuire a acestora.

Odată cu cristalizarea unei noi viziuni cu privire la securitatea internaţională,

pornindu-se la ideea unei Legi universale care avea să fie respectată de toate
naţiunile lumii, dispoziţiile acestei Legi aveau să constituie norme imperative pentru
societatea internaţională şi aveau să fie formulate în baza principiilor fundamentale
de Drept Internaţional. În acest fel se gândea formarea unei noi ordini mondiale,
bazate pe respectarea legii şi corelativ, prin constrângerea statelor care deviau de la
această conduită prin mijloacele specifice Dreptului Internaţional, prin soluţionarea
tuturor diferendelor prin mijloace paşnie, asigurându-se astfel un climat de
securitatea internaţională permanent.

Aceastea au un caracter de generalitate, atât din punct de vedere al

substanţei, cuprinzând toate domeniiile raporturilor pe care le reglementează Dreptul
Internaţional, cât şi prin aplicarea lor cu caracter de universalitate, între toate statele
lumii, fără discriminare. Numărul mare de norme de Drept Internaţional, varietatea
domeniiilor pe care le vizează, întinderea aplicabilităţii lor (între două state, sau în
plan regional sau multilateral, universal), sunt doar câteva argumente care au dus la
cerinţa coerenţei acestui ansamblu de norme, a protecţiei unor valori fundamentale în
raporturile juridice care se stabilesc între state. Principiile de drept internaţional
stabilesc cu cea mai mare autoritate drepturile şi obligaţiile cu caracter universal,
menite să asigure protecţia acelor valori fundamentale, cărora statele le acordă o
importanţă deosebită.

Analizând natura juridică a principiilor de drept internaţional se poate afirma că

acestea sunt categorii istorice, care au apărut şi s-au dezvoltat odată cu evoluţia
societăţii, a statelor şi raporturilor dintre acestea. Rolul principiilor fundamentale a
crescut continuu, devenind expresia unei atitudini a marii majorităţi a statelor lumii
faţă de dreptul internaţional. În acest context, trebuie observat că nu toate principiile
au apărut în aceiaşi perioadă istorică. Ca exemplu, în perioada antichităţii şi-a făcut
apariţia principiul pacta sunt servanta, în cea a evului mediu avea să apară principiul
suveranităţii (odată cu cristalizarea statelor ca forme de organizarea a comunităţii
umane) sau, în perioada afirmării burgheziei, se conturează şi se afirmă principiul
egalităţii şi neamestecului în treburile interne.

6
 Asemenea altor norme de drept internaţional, principiile sunt într-o evoluţie
constantă, iar conţinutul lor se îmbogăţeşte permanent cu noi elemente şi valenţe,
rezultate în procesul afirmării, cristalizării şi aplicării acestora.

În codiţiile epocii contemporane, transformările care au loc pe plan

internaţional, afirmarea forţelor care promovează pacea şi progresul social au
determinat formarea şi dezvoltarea a noi principii sau elemente ale principiilor deja
existente, cum ar fi principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa,
principiul popoarelor de a dispune de ele însele ( cunoscut şi sub denumirea de
principiul autodeterminării), principiul cooperării internaţionale etc.

Prima codificare expresă a principiilor fundamentale de Drept Internaţional a

fost făcută de Carta Naţiunilor Unite, care, la cap. I, art. 2, le precizează cu
următoarele formulări:

1. Organizaţia se fundamentează pe principiul egalităţii suverane a tuturor

membrilor săi.
2. Tăţi membrii, pentru a li se asigura tuturor drepturile şi beneficiile rezultate
din calitatea lor de membri, vor îndeplini cu bună credinţă obligaţiile pe
care şi le-au asumat în concordanţă cu prezenta Cartă.
3. Toţi membri vor reglementa diferendele lor internaţionale prin mijloace
paşnice, într-un mod care să nu pericliteze pacea, securitatea şi justiţia
internaţională.
4. Toţi membri se vor abţine în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea
cu folosirea forţeiîmpotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei
politice a oricărui stat şi de la orice altă acţiune incompatibilă cu scopurile
ONU
5. Nimic din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în
chestiunile care ţin esenţial de jurisdicţia internă a oricărui stat, ori să ceară
membrilor să supună asemena chestiuni spre reglementare conform
Cartei,
6. Dar acest principiu nu va aduce atingere aplicării de măsuri coercitive
conform Cap. VII.

7
 Dezvoltând şi precizând conţinutul acestor principii, Declaraţia privind

principiile de drept internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperare între

stateconform Cartei ONU, adoptată în anul 1970, prezintă conţinutul a şapte principii,
pornind de la cele enumerate în Cartă: nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu
forţa, reglementarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, neintervenţia
în treburile interne ale unui stat, cooperarea internaţională, egalitatea în drepturi a
popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, egalitatea suverană a
statelor şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.

Pe lângă documentele cu vocaţie universală, există şi alte documente, pe plan

regional, care dezvoltă conceptul unor norme fundamentale. Astfel, Declaraţia privind
principiile care guvernează relaţia dintre statele participante la CSCE, adoptată la
Helsinki, în 1975, enunţă şi dezvoltă un număr de zece principii, adăugând la cele
şapte dezvoltate în cadrul ONU, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a
statelor şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Carta ONU stabileşte ca obiectiv al Organizaţiei, concomitent cu menţinerea

păcii şi securităţii şi o serie de alte deziderate, conform principiilor enunţate, printre
care şi promovarea şi încurajearea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale Omului, faţă de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex sau religie.

Ororile celor de-al Doilea Război Mondial impregnaseră adânc în memoria

colectivă suferinţe şi traume umane, context în care Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, adoptată în 1948, prin care se enunţa un standard minim şi o
concepţie comună despre drepturile şi libertăţile omului, a fost primită cu mult
entuziasm şi semnată de o majoritate covârşitoare a stelor membre. În linii genrale,
declaraţia cuprinde un set minimal de drepturi politice, civile, economice, sociale şi
culturale. Deşi iniţial, fiind o declaraţie, nu avea în sine forţa juridică a unei norme
obligatorii, acest document s-a dovedit a fi unul dintre cele mai puternice în sfera
celor cu forţă morală, ceea ce a dus la situaţia în care marea majoritate a normelor
înscrise în Declaraţie să devină norme cutumiare, cu aplicabilitate universală, fiind
codificate sau reluate în numeroase tratate internaţionale universale şi regionale.

Între aceste documente, pot fi menţionate Pactul drepturilor civile şi politice,

precum şi Pactul drepturilor economice sociale şi culturale, adoptate în 1966,

8
acorduri sectoriale în materia eliminării discriminărilor rasiale din 1965, a
discriminărilor femiilor, din 1979, a discriminărilor în domeniul învăţământului, din
1960, precum şi convenţiile privind pedepsirea genocidului, adoptată în 1948 şi a
apartheidului din 1973 sau convenţiia privind drepturile copilului din 1990.

În plan regional a fost încheiată Convenţia Europeană privind privind protecţia

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în 1950, urmată de o serie de
protocoale adiţionale în domeniiile drepturilor civile şi politice şi de o Cartă socială
europeană, pentru drepturile economice, sociale şi culturale. De asemenea, rec entul
Tratat de la Lisabona, a inclus în normele de constituire a Uniunii Europene, Carta
Drepturilor Omului. Tot la nivelul continentului european, trebuiesc menţionate şi
Actul final de la Helsinki din 1975 şi alte documente ale OSCE, precum şi o serie de
convenţii sectorială încheiate în cadrul Consiliului Europei.

În SUA, a fost adoptată ţn anul 1969 Convenţia americană asupra drepturilor

omului, iar apoi o Cartă americană a garanţiilor sociale, urmate de protocoale
adiţionale. Pe continentul african a fost adoptată în anul 1981 Carta africană a
drepturilor omului şi popoarelor.

Întrucât principiile dreptului internaţional reprezintă instrumente prin care se

poate asigura pacea şi securitatea internaţională, iar de corecta lor înţelegere
depinde şi eficacitatea cu care sunt aplicate, trebuie să se facă o distincţie clară între
cele două norme imperative cu incidenţă asupra naturii umane, care sunt principiul
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului , principiul egalităţii între
popoare şi dreptul acestora la autodeterminare şi tratatele internaţionale care
vizezază asumarea de către state a obligaţiei de a respecta drepturile persoanelor
care aparţin minorităţilor naţionale şi popoarelor indigene.

Pentru înţelegerea corectă a esenţei juridico-politice a principiului drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului, sunt necesare câteva precizări cu privire la
trăsăturile juridico – politice ale acestuia, precum şi la conţinutul său juridic..

Din punct de vedere politic, se poate observa că evoluţia reglementărilor în

acest domeniu demonstrează tendinţa spre o abordare cât mai completă, care să
includă ansamblul de drepturi şi libertăţi politice, civile, economice, sociale culturale,
drepturi al tuturor persoanelor, drepturi specifice unor segmente ale populaţiei,

9
oricare ar ficlasificările după care se pace această abordare.De asemenea, evoluţia
situaţiei a dus la reglementări specifice, prin care s-au aprofundat conţinutul şi
metodele de realizare ale unuia sau altuia din drepturile omului. Nici o dezvoltare
până în prezent nu a accpetat conceptul de drepturi colective, documentele
menţionate fiind adresabile persoanei şi nu colectivităţii.

De asemenea, respectarea drepturilor omului are un caracter universal, marea

majoritate a normelor din acest domeniu fiind opozabile semnatarelor documentelor
în materie şi totodată recomandate şi celor care nu sunt parte la convenţiile de profil,
ca norme cutumiare.

Un element esenţial pentru înţelegerea modului de aplicare al principiului

drepturilor omului este acela că normele cu referire la acest domeniu nu sunt
subordonate şi nici corelate cu principiul reciprocităţii aplicabil în raporturile dintre
state, întrucât beneficiarul real al acestor drepturi este persoana umană.

Analzând gradul de aplicabilitate al principiului respectării drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului, se poate observa o creştere a acestuia, cu
tendinţa către generalizare, impunându-se în domenii din ce în ce mai diverse ale
raporturilor dintre state. Astfel, indiferent de domeniul în care negociază (economic,
dezarmare, mediu înconjurător, etc) statele nu mai pot adopta soluţii care ar fi
contrare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Multe din reglementările
adoptate în aceste domenii evidenţiază preocuparea de a asigura respectarea şi
promovarea, pe termen lung, a unora dintre valorile şi drepturile cele mai de preţ ale
omului: viaţa, sănătatea şi integritatea corporală, dezvoltarea normală fizică şi
intelectuală. Astfel, conţinutul dreptului internaţional este astfel din ce în ce mai
uman.

Pornind de la trăsăturile sale caracteristice, principiul respectării drepturilor

fundamentale ale omului, cuprinde în esenţă următoarele elemente:

1. Statele sunt obligate, prin diferite documente internaţionale care decurg din
norme cutumiare, să respecte să respecte drepturile şi libertăţile
fundamentale, în ansamblul raporturilor dintre ele.

10
2. Chiar dacă sunt drepturi şi libertăţi ale persoanelor aflate sub jurisdicţia
statelor, obligaţiile de a respecta aceste drepturi sunt de natură
interstatală.
3. Domeniul de aplicabilitate este strâns legat de ansamblul vieţii politice,
economice şi sociale dintr-o ţară, referindu-se adesea la raporturile dintre
persoane şi puterea publică, inclusiv la organizarea exercităţii puterii
legislative, executive şi judecătoreşti. Aceste drepturi vizeză însă şi
raporturile dintre persoane, întrucât, în multe cazuri, drepturile şi lbertăţile
omului sunt încălcate prin acţiunea sau omisiunea unor persoane.
4. Fiecare stat este obligat să transpună în sistemul său intern legislativ şi
instituţional, drepturile şi libertăţile fundamentale. Această cerinţă este
imperios necesară întrucât doar în acest mod se poate asigura cadrul în
care o persoană să poată reclama în faţa autorităţilor , drepturile şi
libertăţile sale faţă de stat şi faţă de alte persoane, fizice sau juridice, să
poată face obiectul recursurilor judiciare şi remediilor, asigurându+se în
acest fel respectarea lor. Aşadar cheia spre respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului precum şi aplicarea efectivă a
principiului corelativ se află în legea şi practica naţionaşă, mai ales în
sistemul judiciar.
5. Statele sunt obligate să colaboreze în plan internaţional în cele mai diferite
forme, pentru promovarea principiului respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. În acest sens pot fi menţionate mecanismele de
supraveghere şi uniformizare a aplicării documentelor internaţionale
precum şi adoptarea de măsuri, în cazul încălcărilor masive şi flagrante
care creează ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale conform
Cartei ONU.
6. Statele sunt obligate să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului în orice documente sau soluţii adoptate în alte
domenii ale relaţiilor internaţionale cum ar fi dezarmarea, mediul, folosirea
energiei nucleare şi altele, care pot afecta în cel mai înalt grad valorile
umane protejate prin aceste drepturi şi libertăţi.

Un alt principiu fundamental care are incidenţă cu cel privind respectarea

11
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi de înţelegerea căruia depinde şi
corecta aplicare a normelor ce protejează valorile umane supreme, este principiul
egalităţii popoarelor şi dreptul lor la autodeterminare.

Pe plan internaţional nu există o definiţie general acceptată a noţiunii de popor,

însă există două abordări de referinţă, cristalizate pe parcursul istoriei:

1. cea obiectivă (germană) referitoare la existenţa unei comunităţi umane care

posedă elemente comune de natură etnică, lingvistică, culturală şi chiar
geografice.
2. cea subiectivă (franceză), potrivit căreia existenţa unui popor este
determinată
de voinţa unei colectivităţi umane de a trăi în comun.

Acest principiu a fost consacrat în dreptul internaţional îndeosebi după

adoptarea Cartei ONU, fiind enunţat în articolul 1, al.2, unde se precizează că între
scopurile (obiectivele) Organizaţiei se înscrie şi acela “de a dezvolta relaţii prieteneşti
între naţiuni, bazate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi al
autodeterminării popoarelor”.

Carta ONU nu dezvoltă şi consecinţele fireşti ale acestui drept, deoarece în

capitolele referitoare la administrarea teritoriilor care nu se autoguvernau şi a celor
sub tutelă nu se stabilea ca scop final autodeterminarea, ci “dezvoltarea progresivă a
instituţiilor politice libere” ale popoarelor respective.

Avântul mişcărilor de eliberare naţională după cel de-al II-lea Război Mondial, a
determinat promovarea şi afirmarea tot mai hotărâtă a acestui principiu şi a condus la
adoptarea de către Adunarea Generală a ONU a Declaraţiei privind acordarea
independenţei ţărilor şi popoarelor colonial, prin Rezoluţia 1514/1960.

Dreptul poparelor de a dispune de ele însele a fost inclus şi în alte documente

ulterioare ale Adunării Generale a ONU, respectiv:

1. Declaraţia privind principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile

prieteneşti şi cooperarea între state conform Cartei ONU, adoptată în 1970.
2. Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat
în 1966.

12
 3. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, din 1966.

De asemenea, acest principiu este reluat şi în documente regionale, cum sunt

Actul final de la Helsinki din 1975 şi Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor
din 1981.

Trebuie subliniat că, în mai multe decizii şi avize, Curtea Internaţională de

Justiţie a confirmat validitatea acestui principiu ca normă care creează obligaţii
pentru toţi în contextul drptului internaţional general.

Elementele definitorii ale principiului, care formează şi conţinutul acestuia, sunt:

1. dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul politic, fără nici un

amestec din exterior.

Este un drept permanent, pentru a cărui exercitare sunt recunoscute în mod

expres dreptul de a crea un stat suveran şi independent, precum şi dreptul de a se
asocia în mod liber cu un alt stat independent sau de a se integra în acesta, ori de a
dobândi orice alt statut politic liber ales.

În legătură cu acest drept, s-a subliniat importanţa libertăţii de axprimare a

voinţei popoarelor. În acest sens, sererindu-se la rezoluţia 1514 din 1960, Curtea
Internaţională de Justiţie a considerat că dispoziţiile acesteia “confirmă şi subliniază
că aplicarea dreptului de a dispune de ele însele presupune exprimarea liberă şi
autentică a voinţei popoarelor în cauză.” Explicând situaţiile în care Adunarea
Generală a ONU nu a cerut consultarea locuitorilor unor teritorii, Curtea
Internaţională de Justiţie afirmă că acestea se explică fie prin considerentul că o
populaţie nu era un popor care putea pretinde dreptul la autodeterminare, fie prin
convingerea că, din cauza împrejurărilor speciale, o consultare nu era necesară”.

După cum este cunoscut, în multe cazuri a fost acceptată reprezentativitatea

mişcărilor de eliberare naţională care luptau împotriva puterilor coloniale.

2. dreptul popoarelor de a-şi promova, conform voinţei lor, dezvoltarea

politică, economică, socială şi culturală.

13
 Acest drept se exercită prin intermediul organelor reprezentative ale popoarelor,
iar după formarea statelor independente prin intermediul organelor competente ale
acestora.

3. dreptul popoarelor de a dispune liber de bogăţiile şi resursele lor

naturale fără a aduce însă atingere obligaţiilor care decurg din cooperarea
economică internaţională, întemeiată pe interesul reciproc
4. Protecţia integrităţii teritoriului pe care se exercită dreptul popoarelor
la autodeterminare.

Dreptul popoarelor la autodeterminare este un drept permanent şi

imprescriptibil, cuprinzând atâat aspectele externe – stabilitatea statutului politic faţă
de alte popoare şi state – cât şi pe cele interne.

Acest drept se referă la popoare şi nu la minorităţi naţionale sau la grupuri

etnice, deoarece, prin însăşi natura lor, acestea trăiesc pe un teritoriu împreună cu o
majoritate definită din punct de vedere etnic, lingvistic sau religios.

Pentru aceste minorităţi sau grupuri etnice nu se pune problema

autodeterminării ci a exercitării drepturilor omului, inclusiv a drepturilor specifice la
limbă, cultură, religie şi la păstrarea identităţii lor.

În sensul celor menţionate, Adunarea Generală a ONU acordat mai multă

importanţă unităţii teritoriului de autodeterminare a unui popor decât voinţei populaţiei
unor teritorii mici (cazul Gibraltar, insula Mayotte):

Cu privire la acest aspect, în dreptul internaţional nu este recunoscut dreptul la

secesiune pentru o parte a populaţiei unei ţări.

Evoluţia ansamblului normelor dreptului intern, în special a celor privind

teritoriul, drepturile popoarelor şi drepturile specificeale persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale relevă respingerea categorică a pretenţiilor la secesiune din
partea minorităţilor. Acesta este şi sensul convenţiilor încheiate după Primul Război
Mondial şi al prevederilor din tratate de pace referitoare la regimul minorităţilor din
unele ţări din centrul şi estul Europei.

Conceptul a fost reluat şi dezvoltat în cadrul ONU, Actul final al CSCE de la

Helsinki, din 1975, Declaraţia de la Copenhaga, din 1990, privind dimensiunea

14
umană a CSCE, declaraţia adoptată în 1992 de Adunarea Generală a ONU cu privire
la dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

15