NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

1. Noţiunea, obiectul, trăsăturile dreptului comercial

Din punct de vedere etimologic, termenul „comerţ” este o juxtapunere a

cuvintelor cum=cu şi merx=marfă, deci commercium (operaţiuni legate de marfă
sau activitate ce poartă asupra mărfii). Subiectul care exercita activitatea de
comerț este, de regulă, comerciantul (merx –mercator).

Așa cum s-a opinat în doctrina de specialitate (Smaranda Angheni, Drept

comercial. Profesioniștii - comercianți. Curs universitar, Editura C.H.Beck,
București, 2003 ), ceea ce este specific noțiunii de comerț este acțiunea omului
asupra mărfii, nu pentru consumuri, ci în vederea consumului, nu pentru
satisfacerea unei trebuințe proprii, ci pentru satisfacerea nevoilor altora.

Funcția principală a comerțului este aceea de a procura consumatorului

bunurile de care are nevoie.
Comerțul se situează la mijlocul ciclului economic între producție și
consum, inițiază și facilitează circulația bunurilor, adică deplasarea lor cu scopul
de a le pune la îndemâna consumatorului, la momentul și locul potrivit.
În acest context apare și noțiunea de schimb.

Noțiunea de circulație a mărfurilor în vederea schimbului exprima, pe de

o parte, deplasarea efectivă a bunurilor, iar pe de alta parte, fapte, acte și
operațiuni accesorii care pot dobândi o existență autonomă.
Astfel, si în situatia faptelor, actelor si operatiunilor accesorii suntem în
prezenta unei circulatii a valorilor si a drepturilor incorporale (este cazul, de
exemplu, al titlurilor de credit) fara deplasarea materiala a bunurilor.
În acest cadru se situeaza circulatia instrumentului de schimb – moneda –
ca forma subsidiară a circulatiei marfurilor, punând în valoare importanta
creditului.
Procesul economic de productie, circulatie (intermediere, schimb) si
consumatie se desfasoara într-un anumit cadru legal, prin intermediul
operatiunilor juridice de vânzare, mandat, comision, depozit, asigurare,
transport, ipoteca imobiliara, ipoteca mobiliara, gaj, împrumut etc.

1. 1. Definiţia dreptului comercial

Cea mai sintetică definiție a dreptului comercial a fost cea dată de

ilustrul jurist Cesare Vivante, care a arătat că, dreptul comercial reglementează
1
„materia comercială”. (Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-
comercianți. Curs universitar, Editura C.H.Beck,București, 2003 )

Dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care cuprinde

ansamblul unitar al normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale
patrimoniale şi personal nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ, relaţii
care se nasc de regulă între persoane care au calitatea de comerciant şi care se
află pe poziţie de egalitate juridică.
Într-o exprimare sintetică, dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat
care reglementează materia comercială.

Înţelegerea acestei definiţii necesită câteva precizări:

 Expresia „materie comercială” cuprinde persoanele şi afacerile care
fac să circule mărfurile, care fac să se întoarcă preţul de la
consumator la producător, pentru că „atât Codul comercial cât şi
legile speciale comerciale au drept obiect înlesnirea şi organizarea
acestui trafic”. Aceasta este explicaţia doctrinei tradiţionale;
 Afacerea, în sens larg priveşte „viaţa unei întreprinderi” de la
înfiinţare până la încetarea existenţei sale, iar în sens restrâns
presupune o operaţiune sau un act de comerţ;

În limbaj economic, comerțul se considera a fi activitatea care consta în

cumpararea de bunuri, servicii sau valori, pentru a le revinde, pentru a le închiria
sau pentru a ceda folosinta sau avantajele lor în schimbul unui pret (B. Colli,
Vocabular economic si financiar, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994).

1. 2. Obiectul dreptului comercial

Având în vedere cadrul normativ actual, în care nu există o delimitare

clară a specificului activității profesioniștilor-comercianți și nici o definire a
acestora, apreciem că, dreptul comercial, ca disciplină de studiu, trebuie sa
analizeze, ca și obiect de studiu:
- statutul juridic al profesionistilor-comercianti (drepturi, obligatii,
raspundere), regimul juridic aplicabil acestora,
- particularitatile obligatiilor care se nasc din exercitarea activitatilor
autorizate, precum si izvoarele acestor obligatii, în principal,
- contractele specifice acestor activitati (cum ar fi, contractul de mandat,
comision, agent, consignatie, leasing, franciza etc.).
- titlurile de credit, efectele de comerț, în general.

2
 Reglementarile juridice care formeaza substanta acestei discipline de
studiu exista în Codul civil , precum și în legislatie specifică.

În privinta obiectului dreptului comercial, s-a considerat de către

doctrină că, normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare,
- în principal, relatiile sociale patrimoniale, care prezintă caracter
comercial si,
- în secundar, relatiile personal-nepatrimoniale.

În legatura cu relatiile personal-nepatrimoniale care privesc unele atribute

de identificare ale profesioniștilor comercianți persoane fizice sau persoane
juridice (societati comerciale) – numele comercial (firma), sediul, emblema etc.
– în dreptul comercial acestea dobândesc natură patrimonială. În consecință,
încălcarea lor este apărată printr-o acțiune patrimonială: fie în concurență
neloială, fie în contrafacere, fie în daune.
Cu toate acestea, în dreptul comercial exista și relații personal-
nepatrimoniale, reglementate de normele juridice de drept comercial, cum ar fi,
dreptul de a alege și de a fi ales în organe de conducere ale societății.

1. 3. Trăsăturile dreptului comercial

1. 3. 1. Comercialitatea.

Noţiunea de comercialitate aparţine dreptului intern al fiecărui stat iar

determinarea comercialităţii cunoaşte în diferite sisteme de drept două
concepţii:

a) conceptia subiectivă si
b) conceptia obiectivă.

a) Potrivit concepției subiective (proprie legislatiei germane, art. 343 H.G.B.),

comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului
participant.
Dacă raportul juridic se concretizează în acte sau fapte juridice făcute de o
persoană care este comerciant, raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un
raport comercial.
Calitatea de comerciant o au toate persoanele care exercită permanent o
activitate comercială, cu titlu de profesie, sau care au numele ori firma
înmatriculată în registrul comerțului.
Așadar, potrivit concepției subiective, actul de comerț este caracterizat
prin trei trăsături:
- este realizat de un comerciant;
3
- este realizat în exercitarea profesiei comerciale;
- realizându-l, comerciantul urmărește exploatarea comerțului său.

b) Potrivit concepției obiective (sistem adoptat de legislația franceză și de

celelalte legislații de inspirație franceză, inclusiv de legislația româneasca până
la abrogarea Codului comercial), comercialitatea unui raport juridic este
detașată de profesiunea de comerciant, exercitată de persoana care a săvârșit
actul respectiv.

Până la abrogarea Codului Comercial de la 1887, prin intrarea în vigoare a

Codului civil, raporturile juridice de drept comercial român erau definite prin
raportare la noțiunea de comercialitate.

Unificarea dreptului privat odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod

civil (NCC) adoptat prin Legea nr. 287/2009 și a Legii de punere în aplicare a
acestuia (Legea nr. 71/2011, modificata) impune o noua abordare a „materiei
comerciale” care forma substanța dreptului comercial, ca ramura distincta de
drept în cadrul dreptului privat.

Noua abordare porneste de la realitatile social-economice si, mai cu

seama, juridice, realități care se bazează în continuare pe existenta unei
categorii distincte de profesioniști, respectiv a persoanelor fizice autorizate, a
întreprinderilor individuale, întreprinderilor familiale care desfasoara activitati
economice si a societatilor comerciale (pe care legiuitorul, în Noul Cod de
procedura civila le numeste doar „societati”) categorie de profesionisti, pe care,
cel putin din rațiuni de ordin didactic o vom numi „comercianți”.

Primul argument pe care îl folosim pentru folosirea denumirii de

profesionisti-comercianți constă în faptul că, dintre activitatile generice pe care
le enumera legiuitorul în art. 3 NCC, activitati care sunt desfasurate de
profesionisti (respectiv activitati de: productie, comert, prestare de servicii)
activitatile de comert (în acceptiunea economica a termenului) sunt
caracteristice comerciantilor.

Astfel, comerțul este o îndeletnicire care, prin specificul ei de practica

îndelungata si repetata, a dobândit caracteristicile unei profesii.

1. 3. 2. Egalitatea juridică a părților și specificul normelor juridice

În cadrul relațiilor contractuale comerciale, voința unui partener nu este

subordonată voinţei celuilalt, fiecare fiind liber să negocieze clauzele
contractuale.
4
 Această posibilitate pe care o au părțile contractante este expresia
principiului libertății de voință, reglementat de art. 1169 C.civ..
Conform acestuia „partile sunt libere să incheie orice contracte si sa
determine conținul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică si de
bunele moravuri”.
Indirect este reglementat și de art. 1270 alin. (1) C.civ. conform căruia:
„contractul valabil încheiat are putere de lege intre partile contractante” precum
și de art. 11 C.civ. care prevede că „nu se poate deroga prin conventii sau acte
juridice unilaterale de la legile care intereseaza ordinea publica sau de la bunele
moravuri”.

Subiectele de drept au libertatea de a încheia sau nu un act juridic civil ori

comercial, libertatea de a alege cu cine vor încheia contractul. În cazul încheierii
acestuia, părțile sunt libere să stabilească, după propria initiativa, continutul
acestuia. Partile sunt libere sa modifice actul juridic încheiat anterior sau prin
acord, să pună capăt actului juridic. Conform Codului civil, părțile au dreptul să
încheie atât acte juridice numite, cât și nenumite, având libertatea de a alege
forma pe care o vor da actului juridic.

1. 3. 3. Rapiditatea (celeritatea), simplitatea, securitatea şi creditul.

Normele juridice de drept comercial conţin mecanisme care facilitează

circulaţia rapidă a bunurilor (ex. circulaţia valorilor mobiliare-acţiuni,
obligațiuni, efecte de comerţ).
Așa cum, pe buna dreptate, s-a opinat în doctrina de specialitate, comerțul,
afacerile se caracterizează prin rapiditatea, simplificarea operațiunilor și
securitatea acestora.
Ritmul rapid al afacerilor este asigurat prin recunoasterea, în dreptul
comercial, a oricarui mijloc de proba pentru dovedirea obligatiilor comerciale,
dar si prin acceptarea formelor simplificate de contractare (de exemplu: oferta
scrisa, urmata de acceptare; oferta, scrisa sau verbala, urmata de executare).

Dreptul comercial se bazeaza pe „credit”, termenul având doua

accepțiuni:
- credit în sens de amânare în timp a plății datoriei;
- credit în sens de încredere, bună-credință, care trebuie să existe în relațiile
dintre comercianți.
Necesitatea creditului a impus adoptarea unor norme juridice speciale, cu
caracter derogatoriu de la dreptul comun (de exemplu, prezumția de solidaritate
a debitorilor).
Pentru realizarea creditului, în cele doua accepțiuni ale sale, dreptul
comercial conținea reglementari privind securitatea acestuia. Astfel, în art. 42
5
C.com. legiuitorul instituia prezumția de solidaritate a debitorilor, oferind astfel,
o garanție pentru creditori, în realizarea creanțelor lor.
Totodată, în art. 43 C.com. era prevăzută regula potrivit căreia, debitorul
este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen.

Aceste dispoziții au fost preluate de Codul civil [art. 1446 si art. 1523 alin.
(2) lit. d)] aplicându-se tuturor celor care exploatează o întreprindere.

1.4. Autonomia dreptului comercial1

Cu privire la autonomia dreptului comercial s-au manifestat două direcţii

doctrinare, concretizate în două teze, astfel:

1.4.1. Teza unităţii dreptului privat se întemeiază pe argumente deduse din

necesitatea protejării necomercianţilor cărora li s-ar aplica legea comercială, deşi
aceasta ar fi adoptată în interesul unei categorii profesionale - comercianţii.
Aceasta fără a mai vorbi de dificultăţile de interpretare şi de soluţionare a
litigiilor.
Adepte ale acestei teze, unele ţări cum sunt Elveţia şi Anglia nu au un
drept comercial autonom, în felul acesta fiind simplificate raporturile juridice
dintre persoane.

1.4.2. Cei care susţin, dimpotrivă, teza autonomiei dreptului comercial vin, la
rândul lor, cu argumente care pun accentul pe necesitatea ca raportul juridic să
fie reglementat unitar, motiv pentru care legea comercială trebuie aplicată şi
unor raporturi dintre comercianţi şi necomercianţi.
Se face sublinierea că numai raportul juridic este sub incidenţa legii
comerciale, nu şi statutul juridic al necomerciantului.
Raporturile civile şi raporturile comerciale nu sunt omogene sub aspectul
naturii şi scopului. Evoluţia economico - socială nu a dus la uniformizarea
activităţilor comercianţilor şi necomercianţilor, aşa încât aceste activităţi nu ar
putea fi supuse aceleiaşi reglementări juridice.

Faptul că unele ţări au o reglementare unitară a dreptului privat

(cuprinsă în Codul civil, ca în cazul României) nu este relevantă, deoarece
asemenea reglementări cuprind dispoziţii care se aplică exclusiv comercianţilor
(cum ar fi, de exemplu, obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului,
falimentul etc.). Absenţa, în ţările respective, a unui Cod comercial nu înseamnă
deci şi inexistenţa unui drept comercial, ca ramură distinctă de dreptul civil.

1
https://file.ucdc.ro/cursuri/D_3_N35_Drept_comercial_David_Bogdan.pdf

6
 În alta ordine de idei, relațiile sociale patrimoniale sau nepatrimoniale
dintre profesionistii-comercianti sunt reglementate si de unele norme juridice
care apartin ramurilor dreptului public (cum ar fi, dreptul administrativ, dreptul
fiscal, dreptul penal etc.) ori norme specifice dreptului privat ca, de exemplu,
normele dreptului familiei, dreptului muncii, dreptului international privat etc.
Dar aceste norme juridice nu ar putea fi studiate în cadrul dreptului
comercial.
Prezenta acestor norme juridice în cadrul relatiilor dintre profesionistii-
comercianti ar putea sa ne conduca la concluzia reconfigurarii dreptului
comercial ca drept al afacerilor.
În ceea ce ne priveste (Smaranda Angheni, Drept comercial.
Profesioniștii-comercianți. Curs universitar, Editura C.H.Beck,București, 2003 )
, consideram ca, cel putin, ca disciplina de studiu, trebuie sa delimitam dreptul
comercial de dreptul afacerilor.
Dreptul afacerilor este o stiinta interdisciplinara (pluridisciplinara) care
presupune analiza tuturor normelor juridice si a institutiilor juridice care au
legatura cu afacerile, conceptul de afacere având doua sensuri: în sens larg,
afacere înseamna „viata unei întreprinderi din momentul înfiintarii si pâna în
momentul desfiintarii (lichidarii) ei(Y. Guyon, Droit des affaires, Tome I, Paris, 1988, p. 24.)”.
Din acest punct de vedere, dreptul afacerilor necesita tratarea pe larg a
dispozitiilor de drept public, cum ar fi: de drept administrativ (avize, autorizatii
de constituire si functionare), de drept fiscal (impozite, taxe, alte contributii
etc.), de drept penal (infractiuni prevazute în legi speciale, dar si în Codul penal)
etc., cât si a altor dispozitii, reglementari de drept privat, cum ar fi: de dreptul
familiei, de dreptul muncii, de drept international privat etc.
În sens restrâns, afacere înseamna orice tranzactie, contract, investitie de
capital care ar aduce profit (beneficii).