Testamentul de credință, cuvânt și faptă al Patriarhului Iustin

Moisescu (1910-1986)

Un articol de: Pr. asist. dr. Alexandru Atanase Barna - 31 Iul, 2021

Istoricii au datoria de a scrie despre înaintași cu conștiința unei abordări obiective, atât cât
este posibil omului care încearcă să găsească lumina adevărului ascuns dincolo de
documente, memorii, mărturii, monumente. Acestora li se adaugă și cei care aduc, prin
experiența lor de viață, o mărturie subiectivă despre înaintașii pe care i-au cunoscut și pe
care îi poartă în inimă, fără a se limita la cercetări obiective. De fiecare dată când mărturiile
obiective și cele subiective se adună într-un singur demers, chipurile înaintașilor prind
adevărata lor profunzime și redevin vii și contemporane nouă. Avem nevoie de
recuperarea istoriei recente și a descoperirii în viețile patriarhilor Bisericii Ortodoxe
Române, prin congruența dintre obiectiv și subiectiv, a unei iubiri de Biserică și de neam
care sparge clișeele și care ne învață că adevărul e dincolo de formulele date de alții, că
adevărul este în credința, în cuvintele și în faptele oamenilor. Acestea rămân și după
moarte și sunt adevăratele testamente ale celor care au crezut cu o forță mai mare decât
presiunea secolului lor.

Credința, cuvintele și faptele Patriarhului Iustin Moisescu dovedesc că a fost o personalitate cu

adevărat deasupra secolului său, trecând prin toate responsabilitățile profesorale și eclesiale cu o
demnitate greu de atins și de menținut într-o astfel de epocă. Vrednicul de pomenire Patriarh s-a
născut în data de 5 martie 1910 în satul Cândești, județul Argeș (fostul Muscel). Rămas orfan în
urma Marelui Război, a devenit elev, între 1922 și 1930, al Seminarului orfanilor din Câmpulung
Muscel, pe care l-a absolvit ca premiant. Patriarhul Miron Cristea a văzut în tânărul teolog acea
putere de muncă și capacitate intelectuală de care avea să dea dovadă ulterior, fapt pentru care
l-a trimis la studii de licență la Atena, unde a studiat teologia, între anii 1930 și 1934, absolvind
Facultatea de Teologie cu calificativul arista. Între anii 1934 și 1936, pentru a se putea întreține, a
lucrat în cadrul Ambasadei României din Grecia, iar pentru documentarea tezei de doctorat a
beneficiat de un stagiu la Universitatea din Strasbourg. În anul 1937 își prezintă teza de doctorat
la Atena, ulterior echivalată și la București, intitulată Evagrie din Pont, viața, scrierile și învățătura,
fiind premiat de Academia de Științe din Atena.
Cariera sa profesorală debutează cu activitatea la Catedra de limba latină de la Seminarul Nifon
din București (1937-1938), urmând ocuparea postului de profesor de Noul Testament la Fa-
cultatea de Teologie Ortodoxă din Varșovia (1938-1939), unde l-a înlocuit pe vestitul profesor
Nicolae Arseniev și unde propune cursuri și perspective noi pentru spațiul universitar polonez.
Din cauza începerii celui de-al Doilea Război Mondial, revine în țară ca profesor agregat, ob-
ținând în anul 1942, prin concurs, postul de profesor titular de Noul Testament la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Cernăuți, relocată la Suceava. În anul 1946 a fost transferat la București,
unde desfășoară o activitate profesorală și de cercetare remarcabilă. Cărțile scrise în această
perioadă atestă o metodă de cercetare bine asumată, ancorată în specificul Tradiției ortodoxe și
în exigențele cercetării teologice științifice după modelul interbelic românesc și occidental. 

Învestirea sacerdotală și lucrarea ca arhiereu. Mitropolitul restaurator al moștenirii noastre

eclesiale și istorice

După trecerea la Domnul a vrednicului de pomenire Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului, este
hirotonit diacon de către Episcopul-vicar patriarhal Teoctist, viitorul Patriarh al României, la data
de 23 februarie 1956, iar preot, a doua zi, de către Episcopul-vicar patriarhal Antim Nica. Intrarea
în monahism este săvârșită la data de 8 martie 1956. La data de 15 martie 1956 este ales
Mitropolit al Ardealului, iar în data de 18 martie 1956 este hirotonit arhiereu în catedrala din Sibiu
de către Patriarhul României Justinian Marina, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei și Arhi-
episcopul Nicolae Colan al Clujului. Activitatea sa bisericească de la Sibiu se înscrie în linia
acelorași performanțe intelectuale și eclesiale. Reînființează aici celebra Revistă teologică,
desființată în anul 1947, căreia îi dă un nou nume, Mitropolia Ardealului.

În data de 10 ianuarie 1957 este ales Mitropolit la Iași. În data de 3 februarie 1957 este ales
membru în Marea Adunare Națională (echivalentul Parlamentului în perioada comunistă), din
partea circumscripției Hârlău, funcție în care va fi reales constant până la moartea sa. Ca
Mitropolit al Moldovei și Sucevei, va avea o activitate de excepție - puțin evidențiată anterior în
mediul istoriografic, în comparație cu anii de patriarhat. Va reface Centrul eparhial din Iași,
Catedrala mitropolitană, va deschide și va susține pe tot cuprinsul mitropoliei muzee și colecții
muzeale, va construi clădiri noi în cadrul seminarului de la Neamț. Este puțin cunoscut rolul
extraordinar de important pe care Mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu l-a avut în redeschiderea,
consolidarea și restaurarea mănăstirilor, în special a celor din nordul Moldovei, atât la nivelul
patrimoniului imobil, cât și al comunităților monahale, precum și în introducerea în circuitul
spiritual, cultural și turistic al României și în cel internațional a tuturor acestor monumente de artă
și demnitate istorică românească. „Albastrul de Voroneț” a cucerit lumea prin viziunea
recuperatorie pe care Mitropolitul Iustin Moisescu a avut-o asupra mănăstirilor moldave.
Șantierele arheologice și consolidările dintre anii 1961 și 1967 de la Mănăstirea Dragomira, cele
succesive de la Arbore (1955-1956, 1965-1570, 1975) și cele de la Putna (1961-1975, unde
colaborează cu arhitectul Karl Romstorfer), de la Moldovița, Sucevița, Humor și Neamț au
transformat mănăstirile Moldovei într-o coroană teologică și istorică a întregii țări, admirată de
întreaga lume.

Tot în ceea ce privește vocația de deschizător de perspective și punți între oameni și comunități,
Mitropolitul Iustin Moisescu s-a remarcat prin activitatea prodigioasă desfășurată ca reprezentant
al Bisericii Ortodoxe Române în cadrul întâlnirilor ecumenice europene și internaționale, deținând
funcții importante în Conferința Bisericilor Europene și în Consiliul Mondial al Bisericilor. În egală
măsură, s-a implicat și a avut un rol deosebit de important în cadrul întâlnirilor interortodoxe, mai
ales în cadrul Conferințelor panortodoxe din Rodos (1961, 1963, 1964) și Chambesy (1968), dar
și în cadrul primei Conferințe pregătitoare a Sfântului și Marelui Sinod panortodox, desfășurată la
Chambesy în 1971.

Al patrulea Patriarh al României și al românilor

În data de 12 iunie 1977, a fost ales în demnitatea de Patriarh al României și înscăunat la data
de 19 iunie 1977. Activitatea sa ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române se înscrie în aceeași
linie de excelență culturală și administrativă. Începând cu anul 1978, a proiectat și a sprijinit
apariția volumelor colecției de traduceri de texte patristice intitulate Părinți și Scriitori Bisericești,
care a format generații întregi de teologi, ridicând nivelul educației teologice în școlile Bisericii și
în parohii. A reeditat Noul Testament în anul 1979 și Sfânta Scriptură în anul 1982. Deși nu este
corect față de memoria sa, este mai puțin cunoscut rolul său în sprijinirea colecției Arta creștină
în România, a multitudinii de șantiere arheologice din Dobrogea și din arealul antic și medieval
românesc, fiind una dintre personalitățile istoriei recente care au contribuit decisiv la salvarea și
promovarea istoriei și a monumentelor noastre istorice reprezentative. Pe lângă restaurarea unui
număr impresionant de biserici și mănăstiri din Arhiepiscopia Bucureștilor, trebuie menționată și
salvarea Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou din București, necropola Sfântului Martir Constantin
Brâncoveanu, ceea ce a fost doar un scurt episod dintr-o serie lungă de luări de poziție în timpul
patriarhatului său.

Patriarhul Iustin Moisescu a murit la data de 31 iulie 1986, lăsând Bisericii sale un testament de
credință, cuvinte și fapte care cu greu poate fi evocat în câteva rânduri. Nouă ne rămâne să con-
știentizăm această moștenire, să fim corecți față de ea și să continuăm a sluji cultura teologică și
Biserica neamului, având în minte gândul la zelul și dăruirea celor care ne-au fost odinioară
întâistătători.