Sunteți pe pagina 1din 6

NAPOLEON

BONAPARTE
pro si contra
„Mostenitor al vechiului regim si fondator al unei ordini noi;
fiu al Revolutiei si restaurator al unei monarhii; clasic si
romantic; imaginativ si realist, toate la un loc.” (Georges
Lefebvre), Napoleon, fiu al juristului corsican Carol-Marie
Bonaparte si al Letitiei, se naste in vremea cand « patria mea
piere, la 15 august 1769, in oraselui Ajaccio din insula Corsica,
teritoriu stapanit de genovezi pentru o vreme indelungata, care o
supusesera unei exploatari salbatice pana in 1755, cand, cu multa
varsare de sange isi castiga independendenta, insa numai pentru
13 ani, pana la ocuparea ei de catre trupele franceze, devenind
astfel o posesiune a Frantei.
Adept al independentei patriei, Carol-Marie se alatura treptat
partidului filo-francez, dupa o vreme in care ramasese ostil noilor
ocupatii.Astfel, cu ajutorul material al guvernatorului francez din
corsica, el reuseste sa-si dea copilul, ce implinise doar 10 ani, la
scoala militara din Brienne. Napoleon, desi pastrandu-si felul de a
fi inchis, posac si stangaci si raspunzand colegilor sai cu
brutalitate si aroganta atunci cand il tachinau pentru accentul
corsican, se dovedeste a fi un elev stralucit, avand rezultate
remarcabile la istorie, la matematica si la geografie. La 15 ani, in
1784, el trece la scoala de ofiteri din Paris, pe care o absolva,
dupa un an, insusindu-si cu multa usurinta cunostintele predate
aici. Primeste gradul de sublocotenent si, in curand, se remarca
prin curajul si priceperea, dar si prin pasiunea pentru munca
mostenite de la mama sa, femeie inzestrata cu o fire darza si
insufletita de un puternic patriotism, care stia sa se orienteze cu
succes in problemele vietii cotidiene si sa-si creasca copiii cu
autoritate. Astfel, prima biruinta are loc in 1793, cand regalistii
din Toulon, razvratindu-se impotriva puterii revolutionare,
cheama in ajutor flota engleza careia ii predau orasul.
Incredintandu-i-se comanda unitatilor de artilerie franceze,
tanarul ofiter reuseste, dupa ce-si aseaza piesele potrivit unei
conceptii proprii, sa obtina o stralucita victorie, izganindu-i pe
interventionisti si atingand gradul de general. De aici, renumele si
faima se raspandesc, impunandu-l in intreaga franta prin modul in
care izbutise sa zdrobeasca miscarea monarhista si sa salveze
Republica, sau mai exact, Directoratul. Aprecierea in cercurile
militare si casatoria cu Eugenia de Beauharnais, vaduva contelui
si generalului cu aceelasi nume, ii aduce tanarului general
comanda ( deloc usoara, caci trupele trimise erau prost inarmate,
fara hrana si indisciplinate datirita acestor lipsur) de a lupta in
Italia de nord contra austriecilorcare, impreuna cu aliatii lor
italieni, amenintau cuceririle revolutiei. Nedescurajat, el concepe
un plan grandios, care ii si reuseste trupele austriece fiind
nimicite, iar teritoriile cucerite.
Genial ostas, Napoleon a fost un nu mai putin stralucit
administrator. Dornic sa puna bazele unui imperiu carolingian in
care Franta sa domine, marele general era constient de rolul si
importanta unei bune organizari in statornicia si functionarea
unui astfel de stat gigant ce avea sa devina Franta. Armele nu
puteau hotara totul, o buna gospodarire si planificare urma sa
trainiceasca biruintele militare. Napoleon, adept al conceptiei
romane ca ceea ce se cucereste cu armele trebuie cucerit a doua
oara cu plugul si cu legea, inca de la inceputul carierei nu uita
niciodata ce trebuie sa insemne pentru stat o buna si sanatoasa
politica economica si administrativa. De fapt, calitatile sale
incontestabile de bun gospodar nu pot surprinde ; un general
genial care intuia pe moment cea mai potrivita strategie si cea mai
buna tactica (el insusi recunoscand ca « nimic nu e mai greu
dacat sa iei o hotarare »), in conformitate cu locul, cu timpul si cu
materialul uman de care dispunea. El stia sa fie soldat printre
soldati, impartind cu ei greutatile si bucuriile luptelor si
biruintelor ; « micul caporal » stia sa-i insufleteasca, sa le
inteleaga dorintele, sa le rasplateasca meritele si sacrificiile asa
cum nimeni nu o mai facuse. Dupa biruintele din Orient el isi
propune sa organizeze noul teritoriu cucerit, insa cunoscand bine
istoria, nu subestimeaza primejdia unui razboi religios cu
musulmanii( calitete ce-l ajuta pe tot parcusul domniei- o buna
evaluare de sine si a armatei, cunoasterea limitelor), asa ca
hotaraste sa le respecte credinta si sa le menajeze obiceiurile(‘
soldati ! popoarele in mijlocul carora mergem sa traim sunt de
religie mahomedana ; primul verset din cartea lor sfanta este
acesta : ‘nu exista alt dumnezeu decat dumnezeul nostru, iar
mahomed este profetul tau’. Nu-i contraziceti ; purtati-va fata de
ei asa cum v-ati purtat cu evreii si cu italienii.Aveti pentru
ceremonialul prevazut in Coran, pentru moschei, aceeasi toleranta
pe care ati avut-o pentru manastiri, pentru sinagogi, pentru religia
lui Moise si a lui Isus Cristos . Legiunile romane au ocrotit toate
religiile.Veti gasi acolo moravuri deosebite de cele din Europa ;
va trebui sa va obisnuiti cu ele.’ Chiard aca n-a reusit sa faca din
Egipt un Imperiu de Rasarit care sa cuprinda intreg Levantul si
Constantinopolul, el a ajuns prin biruintele sale, monarh
neincoronat al acestei tari, i-a deschis noi perspective in
dezvoltarea unei civilizatii multa vreme uitata.
Consolidandu-si puterea, Napoleon stiu totodata si cum sa
procedeze cu cei din jur, fiind constient ca teama si interesul pot
juca un rol hotarator printre mobilurile care-i pun in miscare pe
oameni. De aici, politica sa elastica trecea de la teroare la
favoruri, da la recompensa la pedeapsa si de la toleranta la
constrangere.
Fara a fi ateu declarat, Napoleon era indiferent in materie de
credinta ; ca intotdeauna, el subordona totul politicii si
intereselor urmarite, caracteristici ce-i dezvaluie personalitatea
hotarata, gata sa faca orice pentru a-si atinge scopul, dar si tenta
de ipocrizie pe care si-o recunoaste, precum si curajul si
inteligenta : ‘ ca sa-i atrag pe musulmanii din Egipt m-am facut
musulman, ca sa potolesc Vandeea m-am facut catolic, ca sa atrag
preotii din Italia m-am facut ultramontan ; daca as carmui un
popor de evrei, as reconstrui templul lui Solomon’. Astfel, desi era
clar ca Revolutia crease un puternic curent ateist si ca armata
franceza si unii din conducatorii ei nutreau sentimente ostile
bisericii, misticismul si bigotismul religios al Evului Mediu era
inca foarte puternic in masele de tarani, care ramasesera cei mai
statornici aparatori ai catolicismului, asa ca Napoleo, constient ca
aramata ‘sutanelor negre’ ii putea fi de folos alaturi de celelalte
instrumente de dominare si sprijin pe care si le faurise, hotarasete
sa recunoasca religia catolica ‘religie a majoritatii poporului
francez’ si sa o puna sub ocrotire, chiar daca nu mai era religie de
stat, caci altfel, nu numai ca pierdea un aliat pretios, dar
libertatea cultului religios avea sa franeze dezvoltarea gandirii
libere, a ideilor iluministe si a ideologiei revolutionare care nu
putea fi pe placul celui care pregatea temeliile imperiului
autiritar, inca de la inceput Bonaparte construindu-si propria
imagine de tip monarhic, in 1799 infiintindu-si garda personala,
in 1800 atribuindu-si un palat, intre 1800-1802 petrecand la
receptiile de la Curte cu costume fastuoase, in 1804 creionand o
dinastie iar in 1808 o noua nobilime.
In 1804, dupa 5 ani de consulat, Bonaparte se proclama
imparat, ideea de imperiu fiind generata de expansiunea
teritoriala si readucerea gloriei antichitatii. Incoronarea are loc
la Paris, in catedrala Notre Dame, in ziua de 2 decembrie 1804,
insa spre deosebire de ceilalti imparati incoronati de papa,
Napoleon nu-i ingadui lui Pius al VII-lea sa-i puna coroana pe
cap potrivit vechilor traditii, luand-o din mana marelui potif si
asezanusi-o singur pe cap, gest prin care doarea sa arate lumii ca
urcarea sa pe tron nu este un har daruit, ci rezultatul propriei lui
vointe, energii si stradanii. Desi mandru si orgolios, el avea un
deosebit respect pentru oamenii de stiinta pe care-i coplesea cu
onoruri, distinctii si avantaje, bineinteles nu fara un scop ascuns,
acela de a primi de la ei rezultate tehnice care sa ajute la
dezvoltarea progresului socialsi sa intareasca ‘gloria imperiului’,
asteptare care, vazuta din prisma unui conducator de stat e nu
numai ingenioasa, dar chiar bine gandita , inteligenta, insa privita
ca actiune a unui om, arata un strop de perfidie.De asemenea,
reorganizeaza invatamantul mediu si superior, liceele devenind
puternice focare de cultura, influentand din plin dezvoltarea
culturala si stiintifica a intregului continent, acesta constituind
unul din multele merite ale lui Napoleon.Independenta justitiei,
desi proclamata in teorie(‘egalitatea nu exista decat in teorie’)era
uneori incalcata, cand era vorba de judecarea dusmanilor
regimului pe care-l instaurase, situatie explicata de el prin
principiul salus Reipublicae suprema lex esti – ‘mantuirea statului
e lege suprema’, care-i dezvaluie patriotismul, dar si remuscarea
pentru incalcarea legii formulate anterior, caci isi argumenta
decizia.Cu toate astea, cand sejudeca un proces civil sau penal
care nu atingea interese politice sau de stat, el le cerea
judecatorilor cea mai deplina obiectivitate, pastrandu-si
corectitudinea.
Desi nu a fost jurist, a fost un emitent om de stat, ceea ce a
insemnat enorm pentru avansarea rapida a lucrarilor
codului.Nefiind de profesie, el nu se pierdea in discutii sterile
asupra rolului dreptului roman sau al cutumei si nici asupra
intaietatii unei scoli sau alteia, dovedindu-si capacitatea de a
prezida 55 dintre cele 106 sedinte consacrate fauririi codului, dar
si talentul de a le pregati, discutand inainte cu fiecare din membrii
consiliului si afland adevarul ascunzandu-si propriile opinii,
urmand ca dupa 4 ani, in 1804, codul civil sa fie terminat,
continuand cu cel de procedura civila in 1806 si cel comercial in
1807, acestea reprezentand poate, cea mai mare valoare adusa de
Napoleon, fiind si astazi cele mai importante legi franceze,
exprimate clar, simplu, logic.Cu toate astea, eu cred ca ele nu sunt
decat punerea pe hartie a tuturor faptelor marelui
imparat,expresia cezarismului napoleonian, autoritar si universal,
adevarata realizare continand si progresul societatii dinaintea
codurilor.
Astfel, Napoleon, prin biruintele sale militare,prin entuziasmul
tineresc care-i insufletea intreaga activitate si prin sclipirile
geniului sau politic-recunoscut chiar de rivali- a impus Franta ca
cea dintai forta politica si militara a Europei si a lumii. ‘Meritul
istoric al lui Napoleon este ca el a gasit singurul mod just de
folosire tactica si strategica a uriaselor mase inarmate, a caror
aparitie a devenit posibila numai datorita revolutiei, si a dus
aceasta strategie si tactica la un asemenea grad de perfectiune,
incat, priviti in ansamblu, generalii contemporani nu numai ca nu
sunt in stare sa-l intreaca, dar, in cele mai stralucite si mai reusite
operatii ale lor, nu incearca decat sa-l imite.’(F. Engels)
Privit in profunzime, judecat dupa ce a ramas in urma lui,
Napoleon nu poate fi nici „condotierul fara alta oprire decat
tronul sau esafodul” (H. Taine), nici acel „Carol cel Mare de
raspantie” (Mario Proth), nici „canalia” lui Jules Michelet, nici
„sarlatanul monstruos dublat de un profet” al lui Carlyle, nici
„sacalul” lui Henri Guillemin. Desigur, Napoleon nu este nici
omul perfect fara umbre si fara scaderi din memorialul lui Las
Cases, nici ingerul vazut de Arthur Levy, ducesa d’Abrantes sau
Fleury de Chaboulon., ci doar omul Napoleon, cu defectele si
calitatile lui si imparatul Napoleon, persoana distincta, a carei
calitati pot fi aceeleasi , intr-o mai mica sau mai mare masura, cu
defectele omului normal, acestea uneori intrepatrunzandu-se.

Bibliografie
*Mari legiuitori ai lumii- Vladimir Hanga
*Magazin Istoric noiembrie 2002
* Enciclopediae Brittanica
*Napoleon (I) si Bonaparte (II) – Andre Castelot