I Capitol: Bazele organizării contabilității

entității.
1. Caracteristica generală a structurii organizatorice a entității.
2. Rolul contabilității în entitate.
3. Sistemele de organizare a contabilității.
4. Politicile contabile în cadrul entității.

1. Caracteristica generală a structurii organizatorice a entității.

Organizarea și funcționarea întreprinderii sunt orientate spre realizarea obiectivelor sale în

sensul ca fiecare componenta organizatorica sau actiune trebuie sa corespunda unor cerinte clar
definite reiesite din obiectivele acesteia.
Sistemele de conducere a unei întreprinderi reprezinta totalitatea elementelor componente si a
relatiilor dintre acestea structurate într-un anumit cadru organizatoric în care se desfasoara proceslee
de conducere ale activitatii în ansamblul sau
Sistemul de conducere al unei întreprinderi si componentele sale se prezinta astfel: Exista un
sistem alcatuie din doua componente principale:
1. structura de conducere
2. procesul de conducere.
La rândul sau, structura de conducere cuprinde structura organizatorica si sistemul
informational. Procesul de conducere este structurat în 4 componente si anume:
1. structura informala,
2. metodele si tehnicile de conducere utilizate,
3. stilurile de conducere
4. metodele de fundamentare si transmitere a deciziilor.
Se mai poate spune ca sistemul de conducere a unei întreprinderi este definit de urmatoarele
componente si anume: subsistemul decizional sau conducator; subsistemul operational sau condus;
subsistemul informational sau de legatura. Elementele care formeaza cadrul organizational sunt
decisive pentru existenta, functionarea si dezvoltarea întreprinderii.
Structura organizatorica este definita ca ansamblul persoanelor, al subdiviziunilor organizatorice
si al relatiilor dintre acestea astfel constituite încât sa asigure premisele organizatorice adecvate
realizarii obiectivelor prestabilite.
Structura organizatorica poate fi considerata drept scheletul firmei si cuprinde doua parti:
a) structura de conducere sau functionala;
b) structura de productie sau operationala.
În cadrul acestor parti se regasesc componentele primare si anume postul, functia,
compartimentul, relatiile organizatorice, ponderea ierarhica, nivelul ierarhic.
Postul este alcatuit din ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor
desemnate pe anumite perioade de timp fiecarui component al firmei. Obiectivele postului se
regasesc în sistemul piramidal al obiectivelor firmei. O alta componenta a postului este autoritatea
formala sau competenta organizationala ce poate fi ierarhica atunci când actioneaza asupra
persoanelor si functionala când se exercita asupra unor activitati.
Functia constituie factorul care generalizeaza posturi asemanatoare din punct de vedere al ariei
de cuprindere, a autoritatii si responsabilitatii.
Functiile pot fi grupate în:
- functii de conducere
- functii de executie.
Compartimentele sunt rezultatul agregarii unor posturi si functii cu continut similar si/sau
complementar reunind persoane care desfasoara activitati relativ omogene si solicita cunostinte
specializate dintr-un anumit domeniu, sunt amplasate într-un anumit spatiu si subordonate nemijlocit
unei singure persoane.
Compartimentele pot fi:
- operationale
- functionale.
Relatiile organizatorice sunt alcatuite din ansamblul legaturilor dintre componentele
structurii stabilite prin reglementari oficiale.
Relatiile organizatorice pot fi:
- autoritate

- cooperare

- de control

- de reprezentare.

Nivelurile ierarhice sunt alcatuite din ansamblul subdiviziunilor organizatorice plasate pe

linii orizontale la aceeasi distanta fata de managementul de vârf al firmei.Numarul de niveluri
ierarhice este influentat de dimensionarea firmei, diversitatea activitatilor, complexitatea productiei
dar si de competenta managerilor.
 Ponderea ierarhica reprezinta numarul persoanelor conduse nemijlocit de un cadru de
conducere si înregistreaza valori diferite. Astfel pe verticala structurii organizatorice creste catre
nivelurile inferioare iar pe orizontala structurii organizatorice se amplifica pe masura trecerii de la
compartimente cu activitate tehnico-economica spre compartimente cu activitate operationala.
Structura organizatorica prin modul de combinare a resurselor umane, materiale si financiare
conditioneaza eficienta desfasurarii activitatii necesare realizarii obiectivelor, precum si calitatea si
operativitatea sistemului decizional si configuratia sistemului informational.
Sistemul organizational trebuie sa realizeze obiectivele stabilite în conditiile minimizarii
costului economic si social, contribuind astfel la armonizarea intereselor individuale si de grup.
Functionalitatea structurii organizatorice este conditionata atât de factori endogeni cât si
exogeni firmei, analiza acestora constituind o rezerva nelimitata în cresterea eficientei
managementului firmei. Alaturi de aceasta forma de organizare poate exista si o organizare
informala alcatuita din ansamblul gruparilor si al relatiilor interumane stabilite spre satisfacerea unor
interese personale.

2. Rolul contabilității în entitate.

Întreprinderea ocupă o pozitie centrală în societăţile contemporane. Ea este agentul care

elaborează și distribuie produse materiale, efectuează prestări de servicii destinate să satisfacă
nevoile economice individuale sau colective. Rolul său în viaţa economică și socială face ca, oricare
ar fi natura sistemului în care își desfășoară activitatea cu atât mai mult în contextul unei economii
de piață, ea trebuie să dea socoteală despre sine partenerilor săi, utilizatori interni sau externi ai
informaţiei contabile.
Instrumentul prin intermediul căruia entitatea informează mediul său despre ceea ce face, despre
performanţele situaţiei financiare este contabilitatea.
    
   Cum pentru descrierea unei persoane se obișnuiește să se prezinte trăsăturile și dimensiunile
care o caracterizează (înălţimea, greutatea, culoarea ochilor, a părului, maniera de a se îmbrăca,
principalele trăsături de caracter), întreprinderea este descrisă de informaţii cifrice prin  intermediul
conturilor. Datele oferite de contabilitate  constituie elementul esenţial de analiză și apreciere a
situaţiei unui agent economic.

În decursul timpului, contabilitatea a cunoscut o evoluţie conformă cu progresul tehnico-

știinţific, urmărind să satisfacă mai bine cerinţele informaţionale ale unor categorii din ce în ce mai
largi și mai relevate de utilizatori, crescând gradul de precizie și de semnificaţie al datelor oferite,
evoluţie posibilă prin:
1. folosirea unei terminologii exacte pentru înregistrarea și structurarea faptelor în
conturi;
 2. organizarea conturilor ce corespunde cerinţelor interne ale controlului de gestiune și
nevoilor externe de informare;
3. exprimarea acestor conturi în unităţi monetare comparabile;
4. respectarea anumitor principii contabile, care garantează sinceritatea informării.
 La nivelul unei întreprinderi, contabilitatea este cel mai important element al sistemului
informational, deoarece:
a. cele mai multe decizii la nivel macroeconomic sunt luate pe baza informațiilor furni-
zate de contabilitate.
b. permite managerilor și utilizatorilor externi de informații să aibă o imagine a întregii
entități.
c. realizează legătura cu celelalte componente ale sistemului informațional al
întreprinderii, prin integrarea informațiilor privind aceste activități într-o bază
comună.

3. Sistemele de organizare a contabilității.

Organizarea muncii contabile conține aceleași elemente și componente ca orice altă muncă
intelectuală. Specificul muncii contabile se caracterizează prin deosebirile și particularitățile
tehnologice ale operațiilor complicate de muncă compusă dintr-o diversitate amplă și multiplă de
operațiuni contabile. La rândul lor, operațiunile contabile pot fi îndeplinite numai prin studiere
specialității și cercetarea metodelor și procedeelor de contabilitate prin formarea cunoștințelor la
efectuarea acestora.

Agenţii economici ai Republicii Moldova, în dependenţă de numărul persoanelor angajate şi

volumul vînzărilor pot opta pentru unul din sistemele cele trei sisteme de contabilitate:

1. sistemul partidei simple (S.N.C. 62 „Contabilitate în partidă simplă”). Acest sistem poate fi

aplicat de către entităţile care nu depăşesc limitele a două din următoarele trei criterii pentru
perioada de gestiune precedentă: totalul veniturilor din vînzări – cel mult 3 milioane de lei;
valoarea de bilanţ a activelor pe termen lung – cel mult 1 milion de lei; numărul mediu
scriptic al personalului în perioada de gestiune – cel mult 9 persoane;
2. sistemul simplificat (S.N.C. 4 „Particularităţile contabilităţii la întreprinderile micului
business”), care poate fi aplicat de către entităţile care nu depăşesc limitele a două din
următoarele trei criterii pentru perioada de gestiune precedentă: totalul veniturilor din vînzări
– cel mult 15 milioane de lei; totalul bilanţului contabil – cel mult 6 milioane de lei; numărul
mediu scriptic al personalului în perioada de gestiune – cel mult 49 de persoane;
3. sistemul complet al partidei duble (celelalte S.N.C.) – ceilalţi agenţi economici care nu
corespund condiţiilor specificate la pct. 1 şi 2.

Entitatea care are dreptul să utilizeze sistemul contabil în partidă simplă poate aplica
sistemul simplificat sau complet în partidă dublă, iar entitatea care are dreptul să utilizeze sistemul
simplificat în partidă dublă - sistemul complet în partidă dublă.
 Totodată Legea contabilităţii stabileşte obligativitatea aplicării S.I.R.F. pentru entităţile de
interes public. Entitatea de interes public este entitatea care are importanţă semnificativă pentru
public datorită domeniului (tipului) de activitate, mărimii sale sau numărului de angajaţi, de clienţi
şi reprezintă o instituţie financiară, un fond de investiţii, o companie de asigurări, un fond nestatal de
pensii, o societate comercială, acţiunile căreia se cotează la Bursa de Valori a Republicii Moldova,
precum şi alte entităţi care deţin o poziţie dominantă pe piaţă depăşind limitele a două din
următoarele trei criterii pentru ultimele două perioade consecutive de gestiune precedente:

 totalul veniturilor -120 milioane de lei;

 totalul bilanţului contabil -60 milioane de lei;
 numărul mediu scriptic al personalului în perioada de gestiune - 500 de persoane.

4. Politicile contabile în cadrul entității.

  Politica de contabilitate este o totalitate de convenții, principii, metode, procedee și reguli

adoptate de conducerea întreprinderii pentru efectuarea evidenței contabile și întocmirea rapoartelor
financiare. Politică de contabilitate trebuie să fie elaborată de fiecare agent economic, indiferent de
tipul de proprietate, de apartenența la morală și de forma organizatorico-juridică de activitate (cu
excepția organizațiilor bugetare).

Politică de contabilitate constă în asigurarea furnizării unei informații veridice și integrale

despre situația patrimonială, financiară și rezultatele activității întreprinderii pentru utilizatorii
interni și externi ai datelor contabile și rapoartelor financiare. Elaborarea și susținerea politicii de
contabilitate se bazează pe principiile, convențiile, metodele și prevederile SNC 1 "Politica de
contabilitate" și ale altor SNC și acte normative de contabilitate și fiscale.

La stabilirea modului de selectare, aplicare şi modificare a politicilor contabile, trebuie să se

aplice prevederile SNC „Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile, erori şi evenimente
ulterioare”. Potrivit prevederilor SNC noi, reieşind din cerinţele standardelor internaţionale orice
entitate aplică diferite principii, reguli de organizare şi ţinere a contabilităţii activelor imobilizate,
activelor circulante etc. Ca rezultat, entitatea poate deţine mai multe politici contabile, reieşind din
prevederile concrete ale sistemului de reglementare normativă a contabilităţii elementelor
patrimonialerespective.
Toate aceste politici trebuie centralizate într-un document de dispoziţie (hotărîre, dispoziţie,
ordin etc.) emis de către organul (persoana) responsabil(ă) pentru ţinerea contabilităţii şi raportarea
financiară şi se aplică tuturor subdiviziunilor entităţii începînd cu prima zi a perioadei de gestiune
următoarei celei în care politicile contabile au fost aprobate. În acest context trebuie de remarcat, că
politicile contabile ale entităţii nou-create se aplică de la data înregistrării de stat a acesteia.

Fiecare entitate de sine stătător trebuie să selecteze politici contabile pentru recunoaşterea şi
evaluarea tuturor elementelor de activ şi pasiv.

Capitolul II: Evaluarea și recunoașterea

elementelor patrimoniale.
1. Recunoașterea și evaluarea activelor imobilizate.
2. Recunoașterea și evaluarea stocurilor.

1. Recunoașterea și evaluarea activelor imobilizate.

Cadrul general al IASB descrie criteriile pentru recunoasterea elementelor ca active; acest
standard se aplica in cazul imobilizarilor corporale. In prezentarea asupra IAS 2, acest subiect este
tratat in detaliu. Aplicarea criteriilor de recunoastere a imobilizarilor corporale are drept rezultat
urmatoarea regula: imobilizarile corporale sunt recunoscute ca activ doar atunci cand:

- este posibila generarea catre intreprindere de beneficii economice viitoare aferente activului;

- costul activului poate fi masurat in mod credibil.

Pentru a satisface primul criteriu enuntat mai sus, o entitate trebuie sa estimeze gradul de
certitudine atasat fluxului de beneficii economice viitoare pe baza evidentelor disponibile la momentul
recunoasterii. Este necesar sa se stabileasca daca activul va contribui, direct sau indirect, la generarea
fluxurilor de numerar catre intreprindere. Prin urmare, va trebui sa fie un activ productiv, contribuind
direct la generarea de venituri din exploatare suplimentare.

Elemente de natura imobilizarilor corporale pot fi achizitionate in alte scopuri, cum ar fi

siguranta ori protectia mediului. Acestea permit entitatii sa continue sa obtina beneficii economice
viitoare din exploatarea celorlalte active ale sale - de exemplu prin satisfacerea legislatiei cu privire la
siguranta sau protectia mediului. Astfel de imobilizari corporale satisfac criteriul de recunoastere ca
active deoarece permit obtinerea de beneficii viitoare din activele aferente.

Al doilea criteriu este, de obicei, usor de satisfacut deoarece pretul de achizitie al unui activ si
orice costuri auxiliare de achizitie sunt, in mod normal, usor identificabile.

Evaluarea este procesul prin care se determina valorile la care structurile situatiilor financiare
vor fi recunoscute in bilant si in contul de profit si pierdere. Aceasta presupune alegerea unei anumite
baze de evaluare.

Pentru a fi inregistrate in contabilitate, imobilizarile, ca de altfel orice element patrimonial al

unei intreprinderi, trebuie evaluate. Aceasta se face in functie de regulile generale de evaluare si de
momentele principale cand are loc aceasta operatiune. In functie de regulile generale de evaluare si de
momentul evaluarii, activele imobilizate se evalueaza la urmatoarele valori: valoarea de intrare,
valoarea de inventar, valoarea   contabila neta, valoarea bilantiera, valoarea reziduala.

Evaluarea activelor imobilizate la inventariere se face la valoarea actuala, denumita si valoare

de inventar, care este stabilita in functie de utilitatea bunului, starea acestuia si pretul pietei.

Valoarea contabila neta sau valoarea ramasa se calculeaza prin deducerea din valoarea
contabila a amortizarilor si ajustarilor constituite. Amortizarea reprezinta echivalentul valoric al
deprecierii ireversibile, iar ajustarile, echivalentul valoric al deprecierilor sau pierderilor de valoare
reversibile a imobilizarilor. Valoarea bilantiera – la inchiderea exercitiului se compara valoarea
contabila sau valoarea contabila neta cu valoarea actuala stabilita cu ocazia inventarierii.

In contabilitatea curenta, activele imobilizate se inregistreaza la valoarea contabila bruta, iar in

bilant, la valoarea contabila neta, adica la valoarea contabila bruta diminuata cu amortizarile si
ajustarile cumulate pentru deprecierea sau pierderea de valoare.

Valoarea reziduala reprezinta valoarea neta pe care o entitate estimeaza sa o obtina prin
cedarea unui activ la incheierea duratei sale de utilizare, dupa deducerea cheltuielilor aferente cedarii.
In cazul casarii, valoarea reziduala reprezinta diferenta dintre valoarea materialelor si pieselor de
schimb recuperate si cheltuielile efectuate in vederea dezmembrarii.
 Pentru urmarirea modului de folosire a imobilizarilor corporale si a modificarilor intervenite in
componenta acestora este necesar ca evidenta analitica a imobilizarilor corporale sa fie organizata pe
fiecare activ imobilizat individualizat printr-un numar de inventar..

La evaluarea imobilizarilor corporale, ca si a altor active, se disting trei momente:

1. la intrarea in patrimoniu;

2. la iesirea din patrimoniu

3. la inventariere si inchiderea exercitiului (bilant).

Imobilizarile corporale la intrarea in patrimoniu se inregistreaza in contabilitate la valoarea de

intrare (valoarea contabila), prin care se intelege:

a)     Costul de achizitie pentru activele procurate cu titlu oneros puse in functiune, acesta
cuprinzand pretul de cumparare, taxe vamale, cheltuieli de transport, aprovizionare, instalare si
probele tehnologice pana la punerea in functiune;

b)     Costul de productie pentru activele imobilizate construite sau produse de catre unitatile
patrimoniale include valoarea materialelor consumate, costurile salariale directe si o cota a
cheltuielilor indirecte legate de fabricatia acestora;

c)     Valoarea actuala, estimata la inscrierea lor in activ, pentru activele imobilizate obtinute cu titlu
gratuit;

d)     Valoarea de aport, acceptata de parti pentru activele imobilizate intrate in patrimoniu cu ocazia
asocierii, fuziunii etc.,conform contractelor de asociere si a statutului;

e)     Valoarea rezultata ca urmare a reevaluarii imobilizarilor corporale in baza unei dispozitii legale

Reevaluarea imobilizarilor corporale consta in operatia de stabilire a valorii actuale a fiecarui

activ, existent in patrimoniu, in functie de utilitatea, pretul si gradul de uzura al acestuia. In acest caz
valoarea de intrare se modifica, fiind inlocuita cu valoarea lor actuala.

La iesirea din patrimoniu a imobilizarilor, acestea se evalueaza la valoarea contabila.

 La inventariere bunurile de natura imobilizarilor se evalueaza individual, fiecare obiect de
evidenta la valoarea de inventar, stabilita in functie de utilitatea bunului pentru intreprindere si de
pretul pietei.

La incheierea exercitiului, imobilizarile se evalueaza si se reflecta in bilant, la valoarea de intrare

in patrimoniu, respectiv valoarea contabila, pusa de acord cu rezultatele inventarierii, procedandu-se
in felul urmator:

Diferentele cantitative constatate in plus, dintre situatia scriptica din contabilitate si situatia faptica
de pe teren se inregistreaza in contabilitate pentru punerea de acord a acesteia cu realitatea;

Diferentele rezultate din compararea valorilor de intrare (contabila) si valoarea de inventar potrivit
principiului prudentei sunt tratate astfel:

a)     daca valoarea de inventar a imobilizarilor este mai mare decat valoarea de intrare, plusul de
valoare nu se inregistreaza in contabilitate;

b)     diferentele constatate in minus intre valoarea de inventar si valoarea de intrare a

imobilizarilor se inregistreza in contabilitate pe seama amortizarii

Rezulta ca activele imobilizate raman inregistrate in contabilitatea curenta la valoarea lor de

intrare (contabila).Aceasta valoare este determinata pe baza unor evaluari efectuate, de regula de
evaluatori autorizati.

2. Recunoașterea și evaluarea stocurilor.

Conform Legii contabilitatii nr.82/1991, republicata, a OMFP nr. 306/2002 si nr.94/2001

stocurile sunt active circulante care:

1. sunt detinute pentru a fi vandute pe parcursul desfasurarii normale a activitatii;

2. sunt in curs de productie in vederea vanzarii pe parcursul desfasurarii activitatii;
3. sunt sub forma de materii prime, materiale si alte consumabile, ce urmeaza a fi folosite in
procesul de productie sau prestare de servicii.
 Deci, caracteristica esentiala a stocurilor este consumul acestora intr-un ciclul de exploatare,
respectiv fazele ciclului economic : aprovizionare, productie si desfacere.

Dupa faza circuitului economic si locul de gestionare al stocurilor, deosebim :

1. stocuri de productie
2. stocuri de produse
3. stocuri de productie in curs de executie
4. stocuri de marfuri si ambalaje, specifice in deosebi sferei comerciale, si
5. stocuri aflate la terti

Un activ este o resursa controlata de o intreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute si

care se asteapta sa genereze beneficii economice viitoare catre intreprindere'. Activele trebuie sa fie
recunoscute atunci cand:

a. Este probabil sa genereze beneficii economice viitoare catre sau dinspre intreprindere; si

b.  Elementul are un cost sau o valoare care poate fi evaluata in mod credibil.

In mod normal, recunoasterea stocurilor nu pune probleme. Totusi, exista cazuri in care
forma legala a tranzactiilor nu reflecta realitatea economica. In asemenea cazuri, trebuie utilizat
principiul prevalentei economicului asupra juridicului pentru a determina daca stocurile respective
trebuie sa fie recunoscute ca active.

Conform Legii contabilitatii nr.82/1991, republicata, este interzisa detinerea de bunuri sub
orice forma, precum si efectuarea de operatii economice, fara a fi inregistrate in contabilitate.

Pentru a fi inregistrate in contabilitate, activele circulante de natura stocurilor si a productiei

in curs de executie trebuie evaluate.Evaluarea stocurilor are loc in diferite momente ale circuitului
lor economic, si anume: la intrarea in gestiunea unitatii patrimoniale, cand evaluarea are in vedere
modul de dobandire a stocurilor.

Conform IAS nr.2 “Stocuri” stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mica dintre cost si
valoarea realizabila neta.
 Evaluarea stocurilor se efectueaza la intrarea in intreprindere, la data bilantului si la iesirea
din intreprindere sau darea in consum. OMF 94/2001 mai prevede un moment de evaluare a
stocurilor inventarierea in care trebuie determinata valoarea de inventar pentru fiecare categorie de
stoc in parte.

Costul stocurilor trebuie sa cuprinda toate costurile aferente achizitiei si prelucrarii, precum
si toate costurile suportate pentru a aduce stocurile in forma si la locul unde se gasesc in prezent. El
cuprinde costurile directe si alocarea regiei de productie.

Capitolul III: Contabilitatea imobilizărilor

necorporale.

1. Noțiunea, clasificarea, recunoașterea și evaluarea imobilizărilor necorporale.

2. Contabilitatea intrărilor de imobilizări necorporale.
3. Contabilitatea amortizării imobilizărilor necorporale.
4. Contabilitatea ieșirii imobilizărilor necorporale.

1. Noțiunea, clasificarea, recunoașterea și evaluarea imobilizărilor necorporale.

Imobilizări necorporale – imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială,

identificabile şi controlabile de entitate, sunt deţinute pentru a fi utilizate pe o perioadă mai mare de
un an în activitatea operațională sau neoperațională a întreprinderii sau sunt destinate transmiterii în
folosinţă persoanelor fizice şi juridice.

Imobilizările necorporale includ: a) Invenţiile – sunt drepturi exclusive garantate de stat pe o

anumită perioadă pentru fabricarea unui fel de produse, utilizarea sau vânzarea unui produs
specific(de exemplu: drepturile ce rezultă din brevetele ce aparţin întreprinderii, noi soiuri de plante
ş.a.);
 b) Mărcile – simboluri înregistrate, protejate de stat cu drept exclusiv de utilizare a lor pentru
identificarea mărfurilor, serviciilor unor persoane fizice şi juridice de mărfurile şi serviciile identice
ale altor persoane fizice şi juridice;

c) Licenţele – drepturi întocmite juridic pentru practicarea unui anumit gen de activitate. Pentru
proprietatea intelectuală licenţa este un acord (contract) conform căruia o persoană (licenţiali) în
anumite condiţii (de regulă pentru comision) permite altei persoane (licenţiat) să folosească dreptul
la proprietatea intelectuală;

d) Know-how-urile – cunoştinţele tehnico-ştiinţifice, tehnologice, financiare, comerciale,

organizatorice, de gestiune, biotehnice şi de altă natură acumulate de întreprindere, care constituie o
taină comercială şi aduc avantaj economic (profit);

e) Francizele – dreptul acordat de o întreprindere cu renume unei alte întreprinderi prin care aceasta
din urmă poate să exploateze drepturile de proprietate intelectuală sau industrială ale francizorului,
în schimbul unei contribuții financiare, în scopul producerii sau livrării de bunuri sau al prestării de
servicii;

g) Programele informatice – set de documentaţie tehnică şi de exploatare, precum şi complexul de

programe pentru sistema de prelucrare a informaţiei;

În componenţa imobilizărilor necorporale se mai includ:

• desenele şi modelele industriale,

• website-urile,

• drepturile de autor,

• alte imobilizări necorporale.

Imobilizările necorporale sunt recunoscute în contabilitate ca și imobilizări dacă:

1. este un activ identificabil, nemonetar, fără suport material,

2. generează beneficii economice prin utilizarea în procesul de producție sau funcționare de
bunuri sau servicii, prin închiriere către terți sau prin reducerea costurilor prin utilizare în
scopuri administrative.

In cadrul imobilizarilor necorporale se cuprind:

1. cheltuielile de constituire;
 2. cheltuielile de dezvoltare;
3. concesiunile, brevetele, licentele, marcile comerciale, drepturile si activele similare, cu
exceptia celor create intern de entitate;
4. fondul comercial;
5. alte imobilizari necorporale;
6. avansurile acordate furnizorilor de imobilizari necorporale;
7. imobilizarile necorporale in curs de executie.

Imobilizarile necorporale achizitionate sunt recunoscute la costul de achizitie format din:

- pretul de cumparare, taxele vamale si alte taxe nerecuperabile, cheltuielile de transport, comisioane
si taxe notariale si alte cheltuieli nerecuperabile care pot fi atribuibile direct achizitiei bunurilor
respective. Din costul de achizitie se scad reducerile comerciale primite.
Imobilizarile necorporale generate intern sunt recunoscute la costul de productie format din:

1. costul de achizitie a materiilor prime si materialelor consumabile - cheltuielile de productie

direct atribuibile bunului:
2. cheltuielile directe aferente productiei cu materiale directe, energie consumata in scopuri
tehnologice, manopera directa si alte cheltuieli directe de productie, costuri de testare a
functionarii activulu,i costul proiectarii;
3. o cota de cheltuieli indirecte de productie alocata in mod rational ca fiind legata de fabricația
acestora.

2. Contabilitatea intrărilor imobilizărilor necorporale.

Pentru generalizarea informaţiei privind existenţa şi mişcarea imobilizărilor necorporale

transmise în exploatare este destinat contul 112 „Imobilizări necorporale”. Este un cont de activ în
debitul căruia se reflectă valoarea imobilizărilor necorporale procurate de la terţi şi create de
întreprindere la cost de intrare, iar în credit se reflectă valoarea contabilă a imobilizărilor
necorporale ieşite şi casarea amortizării calculate la ieşirea acestora. Soldul acestui cont este debitor.
Evidenţa analitică a imobilizărilor necorporale se ţine pe tipurile acestora.

Contul 112 „Imobilizări necorporale” se debitează prin creditul următoarelor conturi:

521 „Datorii comerciale curente” – înregistrarea valorii imobilizărilor necorporale procurate de la
persoane juridice cu reflectarea datoriei aferente facturilor primite;

313 „Capital nevărsat” – înregistrarea imobilizărilor necorporale primite ca aport al fondatorilor în

capitalul social al entității;

543 „Datorii curente privind bunurile primite în gestiune economică” – înregistrarea valorii
imobilizărilor necorporale primite în gestiune economică de la persoane terțe;

622 „Venituri financiare” – înregistrarea imobilizărilor necorporale primite cu titlu gratuit.

Contul 112 „Imobilizări necorporale” se creditează prin debitul următoarelor conturi:

113 „Amortizarea imobilizărilor necorporale” – decontarea amortizării calculate a imobilizărilor

necorporale ieşite;

721 „Cheltuieli cu active imobilizate” – decontarea valorii contabile a imobilizărilor necorporale

ieşite (vînzare, schimb, donaţie etc.);

723 „Cheltuieli excepţionale” – decontarea valorii contabile a imobilizărilor necorporale ieşite din
cauza calamităţilor naturale.

3. Contabilitatea amortizării imobilizărilor necorporale.

Amortizarea imobilizărilor - repartizarea sistematică a valorii amortizabile a

unei imobilizări pe perioade de gestiune ale duratei de utilizare.

Durata de utilizare – este perioada de timp, pe parcursul căreia entitatea prevede să utilizeze
imobilizarea necorporală și să să obţină beneficii economice sau cantitatea unităţilor de produse,
lucrări, servicii sau de alte unităţi similare pe care entitatea preconizează să le obţină din utilizarea
imobilizării.

Amortizarea se calculează lunar pentru fiecare obiect de evidenţă amortizabil pornind de la:

1. valoarea amortizabilă a obiectului;

2. durata de utilizare a acestuia.

Valoarea amortizabilă reprezintă costul de intrare, diminuat cu valoarea reziduală estimată

(valoarea preconizată a unei imobilizări, care entitatea prevede să o obţină la expirarea duratei de
utilizare a acesteia). Durata de utilizare a unei imobilizări necorporale se stabileşte în funcţie de:
 1. durata preconizată de utilizare,
2. eventuala învechire morală (necorespunderea cerinţelor noi faţă de astfel de
imobilizări),
3. dependenţa duratei de utilizare de valabilitatea dreptului juridic (în cazul
imobilizărilor necorporale procurate de la licenţiar durata de utilizare o constituie
termenul contractului de licenţă),
4. termenul de valabilitate a titlului de protecţie respectiv. Durata de utilizare a titlului
de protecţie (a unui brevet, a dreptului de autor etc.) poate să coincidă cu perioada de
protecţie juridică a acestora, de exemplu, dacă durata de protecţie a unui brevet de
invenţie este 5 ani, durata de utilizare a brevetului poate fi stabilită 5 ani.

Metoda de calcul a amortizării imobilizărilor necorporale aplicată de întreprindere trebuie

să reflecte schema de obţinere a avantajului economic din aceste active. Există diferite metode de
calculare a amortizării unei imobilizări necorporale: metoda liniară, metoda unităţilor de producţie,
metoda de diminuare a soldului.

Pentru generalizarea informaţiei privind amortizarea imobilizărilor necorporale transmise în

exploatare este destinat contul 113 „Amortizarea imobilizărilor necorporale”.

Contul 113 „Amortizarea imobilizărilor necorporale” este un cont de pasiv. În creditul

acestui cont se înregistrează calcularea (majorarea) amortizării imobilizărilor necorporale pe
parcursul duratei de utilizare a acestora, iar în debit – decontarea (diminuarea) amortizării acumulate
aferentă imobilizărilor necorporale ieşite. Soldul acestui cont este creditor. Evidenţa analitică a
amortizării imobilizărilor necorporale se ţine pe tipurile acestora.

Contul 113 „Amortizarea imobilizărilor necorporale” se creditează prin debitul conturilor:

712 „Cheltuieli de distribuire” – calcularea amortizării imobilizărilor necorporale ce ţin de

comercializarea producţiei;

713 „Cheltuieli administrative” – calcularea amortizării imobilizărilor necorporale cu

destinaţie administrativă;

811 „Activităţi de bază” – calcularea amortizării imobilizărilor necorporale ce ţin de

fabricarea unui tip de produs;

821 „Costuri indirecte de producţie” – calcularea amortizării imobilizărilor necorporale ce

ţin de fabricarea mai multor tipuri de produse.
 Contul 113 „Amortizarea imobilizărilor necorporale” se debitează prin creditul contului
112 „Imobilizări necorporale” – în cazul decontării amortizării calculate a imobilizărilor
necorporale ieşite.

4. Contabilitatea ieșirii imobilizărilor necorporale.