Teoria genetic-cognitivă a lui J.

Brune r
Unul dintre cei mai importanţi psihologi şi pedagogi care au degajat
consecinţele pedagogice ale concluziilor piagetiene este Jerome S. Bruner.
Acesta a făcut întemeiate observaţii critice referitoare la opera psihologului
elveţian, subliniind că acesta a realizat mai mult o descriere logică decât
psihologică a dezvoltării intelectuale: „această descriere formală nu
constituie în nici un caz o explicaţie sau o descriere psihologică a proceselor
de dezvoltare” (p, 18). Dar, adăugă el, „claritatea descrierii ajută însă la
punerea problemei de către oricine s-ar ocupa de explicaţia psihologică”
(ibidem).
Folosind observaţiile marelui psiholog şi combinându- le cu propriile
experienţe, Bruner prezintă posibilitatea cunoaşterii lumii în trei moduri,
aflate în relaţie reciprocă, în ordinea complexităţii lor, putem distinge:
Modalitatea activă realizată prin acţiune, prin manipulare liberă,
prin exersare (indispensabile în formarea priceperilor şi deprinderilor, dar şi
în achiziţionarea primelor cunoştinţe). Ea caracterizează cunoaşterea din
primii ani ai vieţii.
Modalitatea iconică bazată pe imagini, mai ales vizuale, fără
manipulare efectivă (punctul maxim al dezvoltării acestui mod de
cunoaştere s-ar afla între 5 şi 7 ani),
Modalitatea simbolică, atunci când simbolurile (cuvintele sau alte
semne convenţionale) înlocuiesc imaginile (Bruner, J., pp. 40 şi 59).
Simbolurile permit o mare comprimare a realităţii (cuvântul „un milion”
concretizează un număr imens de indivizi) şi distingerea aspectelor
esenţiale, lucru hotărâtor în rezolvarea problemelor existenţei.
Datorită acestor distincţii, teoria lui J. Bruner poate fi considerată o
teorie „genetic-cognitivă şi structurală”.
 Pentru a scoate în evidenţă avantajele, dar şi pericolul învăţării în
şcoală, psihologul american observă cum la maimuţe învăţarea se realizează
în cadrul jocurilor dintre tineri, fără amestecul animalelor mature. La
populaţii umane primitive, în afara jocului copiilor, se observă o permanentă
interacţiune între adulţi şi cei mici : copiii stau împreună cu adulţii,
dansează împreună, participă la mici vânători, cântă, ascultă poveşti,
participă la unele ritualuri. Nu există însă o activitate „de predare” desprinsă
de viaţa obişnuită.
În societăţile civilizate apare şcoala şi predarea bazată în mod
fundamental pe vorbire. Faptul de a scoate învăţarea „din contextul acţiunii
imediate” şi a o transforma într-un act independent facilitează sarcina de a
distinge esenţialul de neesenţial şi a elabora idei comple xe (Bruner, J., pp.
172-175). Dar acest mare avantaj conţine şi riscul ruperii de realitate, al
formalismului. De aceea, Bruner accentuează : „Nu predăm o materie
oarecare pentru a produce mici «biblioteci vii» în acea materie, ci pentru a-1
face pe elev să gândească el însuşi (..,). Să ia parte la procesul de creare a
cunoştinţelor” (p. 89). „Nimic nu e mai esenţial într-o disciplină decât
modul de gândire pe care-1 presupune” (p. 177). În acest scop psihologul
american va susţine importanţa activizării elevului, „a problematizării”, a
participării sale efective la formularea de probleme şi la soluţionarea lor.
Strânsa legătură între acţiune şi gândire demonstrată de J. Piaget a stimulat
noile tentative ale pedagogiei de a activa cât mai mult spiritul tiner ii
generaţii.