Specificul psihologiei educației

„Psihologia educaţiei” realizează o abordare a fenomenului

educaţional bazându-se pe demersuri proprii psihologiei, aplicate la
condiţiile concrete ale situaţilor educaţionale. Prin studiul actorilor implicaţi
în procesul educaţional (elev şi profesor), a activităţii psihice şi a
personalităţii acestora, dar şi a relaţiei educaţionale, a naturii şi specificului
ei, psihologia educaţiei urmăreşte optimizare şi creşterea eficienţei activităţii
educaţionale. Prin caracterul său aplicativ, disciplina poate oferi informaţii
despre ce se poate face, când şi cum, în situaţii educaţionale concrete.
Pentru a caracteriza complexitatea actului educativ ne vom referi la o
schiţă a lui A.P. Cehov, neîntrecut psiholog, publicată la începutul secolului.
Iată, în rezumat, ce povesteşte Cehov:
Sosind acasă, procurorul E. Petrovici e întâmpinat de guvernanta
copilului, guvernantă care i se plânge că Serioja, un băieţel de 7 ani, ia tutun
din sertarul tatălui său şi fumează.
E. Petrovici se gândeşte ce măsură să ia. Pe vremea lui copiii care
erau prinşi fumând erau bătuţi crunt - dar această „metodă” nu dădea
rezultate, căci elevii continuau să fumeze pe ascuns. Până să ia o hotărâre,
iată că băieţelul său intră în birou şi i se caţără pe genunchi. Tatăl trebuie să
ia imediat o atitudine. El începe prin a- l îndepărta şi a- i spune: „Sunt supărat
pe tine şi nu te mai iubesc! ”. Apoi îl dojeneşte, fiindcă a luat tutun, un lucru
care nu-i aparţinea, fără să ceară voie. Şi cum băieţelul nu înţelege ce rău a
făcut, procurorul începe să explice ce înseamnă proprietatea. Serioja,
desigur, nu înţelege nimic, devine distrat şi îl întreabă dintr-odată: „Din ce
se face cleiul ? ”.
După acest vădit insucces, tatăl trece, nemulţumit, la chestiunea
fumatului care face rău sănătăţii. Dar această problemă e şi mai delicată,
întrucât procurorul este el însuşi un fumător pasionat. De aceea, tatăl e
nevoit să accentueze că „pentru cei mici, ca tine, tutunul e deosebit de
vătămător! Tu ai pieptul slab, eşti încă firav, iar oamenii firavi se
îmbolnăvesc de oftică şi de alte boli. Uite, şi unchiul Ignati a murit de oftică.
Dar dacă n-ar fi fumat, poate că mai trăia şi azi”. Dar nici aceste argumente
nu- l impresionează prea mult pe Serioja, care se gândeşte la alte lucruri şi se
apucă să deseneze pe o foaie de pe birou.
Nemaiştiind ce să facă, procurorul, în încheiere, se mulţumeşte... să- i
ceară cuvântul că nu va mai fuma. Băieţelul, desenând, cântă tărăgănat: „Pe
cu-vân-tul meu! Cu-vân-tul meu-u! ”. Din atitudinea copilului şi din felul
cum răspunde rezultă că el nu ştie ce înseamnă să-ţi dai cuvântul şi că
hotărârea sa de a nu mai fuma e cât se poate de îndoielnică.
Înainte de a pleca la culcare, băieţelul cere, ca de obicei, să i se
spună o poveste. Procurorul se apucă de improvizat: „A fost odată un rege
bătrân... şi trăia regele nostru intr-un castel de cleştar... iar castelul, frăţioare,
se înălţa în mijlocul unei grădini uriaşe, unde creşteau portocali, peri şi
cireşi”... şi urma înşiruirea de nenumărate minunăţii. „Bătrânul împărat avea
un singur fecior, moştenitor al împărăţiei lui, un băiat mic... cum eşti tu. Şi
era un copil bun... dar avea un singur păcat: fuma! ” Apoi, după ce lungeşte
o vreme povestirea E. Petrovici încheie: „Din pricina fumatului, prinţişorul
se îmbolnăvi de piept şi muri când împlini 20 de ani, iar bătrânul bolnav
rămase fără nici un sprijin... şi veniră duşmanii, uciseseră pe împărat şi
dărâmară castelul. Nu mai sunt în grădina lui nici cireşi, nici păsări şi nici
clopoţei”.
Pe Serioja povestea îl tulbură grozav... şi dintr-odată spuse cu glas
tremurător : „N-o să mai fumez niciodată! ”. Felul în care face acum această
făgăduială e o dovadă sigură că, în sfârşit, acţiunea pedagogică şi-a atins
scopul.
Din această povestire nu decurge atotputernicia basmelor în
copilărie. Reuşita procurorului se explică prin mai mulţi factori sesizaţi de
intuiţia marelui scriitor. Mai întâi, Serioja a putut să constate supărarea
tatălui său în legătură cu fumatul. Dar el nu înţelegea de ce nu- i este permis
să fumeze. în al doilea rând, E. Petrovici, prin profesia lui, ştia să
povestească, să convingă. Aceeaşi povestire, spusă pe un ton rece, insinuant,
nu subjugă pe micul ascultător care, vigilent, îţi spune îndată: „Tu vrei să
mă păcăleşti! ”. În fine, amănuntul principal, menţionat de Cehov, este că lui
Serioja îi murise mama. Or, în mod obişnuit, moartea e ceva abstract nu
numai pentru copii, ci şi pentru tineri. Abia la bătrâneţe moartea devine ceva
înfricoşător. în cazul acestui băieţel însă, o experienţă zguduitoare,
despărţirea definitivă de mama iubită, a făcut ca pentru el moartea să fie
ceva îngrozitor şi atunci povestea l-a putut impresiona puternic. Copiilor le
plac basmele, dar ele nu sunt mijloace educative atotputernice.
Schiţa scriitorului ne plasează direct în mijlocul dificultăţilor pe care
le întâmpinăm în munca de educaţie. Să încercăm să enumerăm câteva din
ele:
O primă dificultate o constituie comunicarea dintre adult şi copii,
chiar adolescenţi fiind. De fapt, comunicarea unor fapte între două persoane
care se cunosc foarte bine este un lucru facil. Aşa e cazul convorbirilor între
soţi sau între fraţi. Când însă e vorba de două persoane foarte diferite în ce
priveşte cultura şi, mai ales, când e vorba de transmis unele cunoştinţe
abstracte, necunoscute celui ce ascultă, comunicarea poate deveni extrem de
dificilă. Ca dovadă că unii savanţi iluştri nu izbutesc să ţină expuneri
inteligibile. Nu- i înţeleg nici studenţii de specialitate, cu atât mai puţin nişte
copii. Diferenţa dintre şcolari şi profesori este foarte mare în ce priveşte
experienţa, bagajul de cunoştinţe. Profesorul trebuie să facă un efort
deosebit pentru a lega noile noţiuni de cunoştinţele sărace şi uneori eronate
ale copiilor. în povestirea de mai sus se vede greşeala comisă de procuror
când vroia să- i explice unui băieţel de 8 ani ce înseamnă proprietatea.
O altă dificultate rezidă în particularităţile de vârstă ale şcolarilor. Ei
nu diferă de adult numai prin volumul cunoştinţelor, ci se deosebesc şi prin
mentalitate, prin interese, prin trebuinţele fireşti vârstei. Ignorarea lor poate
să-l pună pe profesor într-o postură ridicolă. Iată, un bătrân profesor
scriindu-şi amintirile, notează un fapt mărunt, petrecut în copilărie, dar care
s-a imprimat adânc în memoria sa. Era elev în clasa a II-a. Se afla în
recreaţie, clopoţelul sună şi, alergând spre clasă s-a izbit, după colţul
culoarului, drept în pieptul directorului şcolii - un bătrân greoi şi corpolent.
Acesta (scena avea loc la începutul secolului nostru) l-a înşfăcat de o ureche
şi l-a scuturat bine. Dar nu asta l-a impresionat pe copil, fiindcă maltratarea
fizică era atunci un fapt obişnuit. Ceea ce l-a uimit a fost reproşul
profesorului: „De ce fugi ? Când m-ai văzut pe mine alergând? ! ” Or,... cum
să ceri unui copil de 8 ani să nu fugă! ? Pe drept cuvânt mustrarea aceas ta a
rămas întipărită cu un mare semn de întrebare.
Particularităţile individuale ridică spinoase probleme în practica
instructiv- educativă. Copiii de aceeaşi vârstă sunt foarte diferiţi, uneori au
firi opuse, ceea ce ne obligă la procedee variate. De exemplu, profesoara
constată că, în timp ce explică, un elev îşi ghionteşte colegul, vorbeşte,
deranjând pe cei din jur. Ea se opreşte, îl ridică în picioare şi îl dojeneşte cu
asprime. Dacă şcolarul este o fire docilă, se înroşeşte până în vârful
urechilor, se așează şi se cuminţeşte. Dar dacă e un copil orgolios, atunci,
bravează: după ce se aşează continuă să facă zgomot şi mai tare! Cu un
astfel de şcolar se procedează altfel: în timpul lecţiei profesoara trebuie să- l
avertizeze numai din privire. Apoi, să- l cheme la cancelarie şi, între patru
ochi, să stea de vorbă cu el.
În munca educativă se impune să ţinem cont şi de „momentul
psihologic”: să profităm de un moment de căinţă al unui elev, dar să evităm
aplicarea unei pedepse câtă vreme el e revoltat, fiind convins de nevinovăţia
sa. Se cere, mai întâi, să zdruncinăm această convingere. Cunoaşterea
cauzelor unei greşeli, ale unei abateri e foarte necesară pentru a lua o măsură
educativă, căci una e când un copil nu ştie că e interzisă o conduită (cum era
cazul lui Serioja), alta când cunoaşte foarte bine interdicţia, şi cu totul alta
când nu el este vinovatul (cum e cazul când unchiul unui băieţaş îi pune
ţigara aprinsă în gură şi afirmă că- i stă foarte bine!). Tot aşa de importantă
este şi cunoaşterea cauzelor rămânerii în urmă la învăţătură, cauze care sunt
uneori foarte greu de stabilit. De asemenea, nu e uşor să constatăm efectele
reale ale unui demers instructiv-educativ. Chiar dacă un şcolar a devenit
cuminte în clasă, cum se comportă el pe stradă, acasă? Nu totdeauna e uşor
de constatat, fiindcă părinţii pot să-i ţină partea. La fel, nu e simplu să ne
dăm seama cât de temeinică este însuşirea unui anume capitol: simpla
reproducere a textului nu constituie o garanţie. (Cosmovici, 2005, pp.18-21)