„Adult înseamnă: să uităm cât de neconsolaţi am fost cândva ca copii.

Să nu ne deosebim oare de alte

generaţii de părinţi prin faptul că nu putem rosti cuvântul despre un viitor mai îmbucurător? Peste câţiva
ani vom fi în stare să spunem şi noi minciuna asta curentă. Optimismul este un semn al bătrâneţii,
amintirea despre o artă pe care o posedă doar câţiva. Noi nu minţim în povestirile noastre, doar sărim
peste unele lucruri: pe undeva prin casă, mai era aci bunica, bunicul: ştiau să povestească mai multe
decât cinematograful. Nu numai, mai mult; ceea ce povesteau era şi autentic. ( ... )

Îmbătrânirea e considerată o ruşine. Cu toate că se măreşte «nivelul vârstei», lipsesc oamenii bătrâni.
(...) Şcolile devin tot mai luminoase, institutorii din ce în ce mai instruiţi, bunicii însă – cu toate că există
mai mulţi bătrâni ca altădată – sunt pe cale de dispariţie. Nici o mirare deci că copiii se îmbulzesc la
cinematoraf şi ascultă poveşti pe întuneric. E cineva care să nu fi auzit vreodată oftatul general de
uşurare când, la reprezentaţiile pentru copii, se stinge în fine lumina? Adulţii indignaţi se miră când copiii
consideră autentic ceea ce li se trece pe dinaintea ochilor. Copiii fug mereu de ore şi de calendar; fără
să-şi dea seama se trezesc în viitor. Istoria n-o înţeleg decât în detaliu: pălăria lui Napoleon ( a avut-o
într-adevăr pe cap? ) este concretă. Ceea ce a făcut el a fost bine sau rău? Pentru răspuns nu există zone
sentimentale intermediare. Ce nu-i Da sau Nu, e suspect. Nici la cinematograf nu există decât buni sau
răi, în cel mai bun caz sunt admişi ca treaptă intermediară convertiţii. Întreg restul e plictisitor şi suspect.

Noi, adulţii, suntem într-o situaţie disperată: vrem binele maxim. Şcolile întunecoase sunt oribile,
institutorii prost plătiţi o plagă, cămările cu vechituri, neigienice. De ce să nu facem totul să le ajutăm
copiilor să-şi găsească locul în lume? Psihologie şi psihoterapie, medicamente şi tratamente, grădiniţe
vesele, mobile frumoase. Nu trebuie făcute economii când e vorba de binele copiilor. S-r putea să-i
împovărăm astfel, să nu izbutim să-i facem decât să-şi găsească prea devreme locul în lume, să creştem
mici monştri care la vârsta de patru ani să-şi închipuie că «Hans cel cu noroc» a fost de-a dreptul smintit
când şi-a schimbat bulgărele pe o tocilă.”

( HEINRICH BÖLL – SE CAUTĂ BUNICI, în SECOLUL XX, 8/139, 1972, Pp.11-12 )