Bătrânețea, vremea binecuvântată a roadelor

Un articol de: Pr. Dr. Florin Ionică - 20 Septembrie 2023

Nu avem lucrul acesta în principiu, când de multe ori unii oameni merg la vrăjitoare, la vraci,
în cele din urmă chiar la preot, indiferent de vârstă, dar nimeni nu merge la bătrâni pentru a
cere un sfat. De la ei nimeni nu așteaptă nimic. Toată lumea este sigură dinainte că acești
oameni senili nu vor spune nimic înțelept. Uneori, de lucrul acesta se fac vinovați tinerii care
nu caută înțelepciunea, alteori însă bătrânii înșiși sunt de vină, pentru că nu au această
înțelepciune. Și de aceea, când nu mai pot sări ca noi ca niște purici și nici nu au dobândit
înțelepciune și chiar au făcut-o oricum, nu-i vom întreba nimic, pentru că nu avem nevoie de
sfatul lor înțelept, iar atunci bătrânii încep să se simtă cu totul nefolositori.

În acest caz pe bătrâni nu-i va ajuta nici o pensie, deoarece greșeala tinerilor nu se îndreaptă
prin pensii, oricât de mari ar fi. Lucrul acesta ne împiedică să trăim destoinic. Pentru a ne
ofili, de asemenea, avem nevoie de timp. Ne amintim: Timp plictisitor, feerie a ochilor?
Frumusețea ta de rămas-bun îmi este plăcută (A.S. Pușkin, Un timp plictisitor, farmec pentru
ochi, p. 12)

Bătrânețea, vârsta patriarhatului, este vremea binecuvântată a roadelor, de fapt. Culegerea

recoltelor și a roadelor înseamnă adevărata toamnă. La noi, toate acestea s-au prefăcut într-o
primăvară strălucitoare și noi într-un chip tâlhăresc ne dorim să înflorim toată viața, de parcă
nu ar trebui să fie vară, iarnă și toamnă. Vrem să menținem cu forța timpul în limitele sale
scurte. Aceasta este o umilire pentru toate celelalte vârste. Cei mici sunt încă mici, pentru că
încă nu sunt cineva, bătrânii sunt nimeni pentru că sunt bătrâni și doar un mic segment de
vârstă l-au canonizat ca pe singurul posibil să existe, i-am băgat omului în gură dinți de
porțelan și i-am dat o siluetă musculară și poftim idealul nostru. Dar acest lucru este cel puțin
stupid, iar în mare parte fără Dumnezeu în raport cu complexitatea care se numește viață. Și,
în astfel de condiții, bătrânul pare să nu aibă loc în această lume. Poate trăi liniștit, dacă vrea,
desigur. Auzul se va înrăutăți, prin urmare, nu poate auzi muzica, iată și liniștea. Într-un fel
viața devine mai liniștită pentru vârstnic, pentru că se mișcă mai încet, aude mai rău, vede mai
puține.

Solomon scrie poetic despre acest veac binecuvântat: Adu-ți aminte de Ziditorul tău în zilele
tinereții tale, înainte ca să vină zilele de restriște și să se apropie anii despre care vei zice: N-
am nici o plăcere de ei... (Eclesiastul 12, 1). Și apoi vine descrierea poetică a bătrâneții:
Înainte să se întunece soarele și lumina și luna și stelele și ca norii să mai vină după ploaie,
atunci este vremea când străjerii casei tremură - acestea sunt mâinile - și oamenii cei tari se
încovoaie la pământ - acestea sunt picioarele - și cele ce macină nu mai lucrează, căci sunt
puține la număr-dinții - și privitoarele de la fereastră se întunecă pentru că vederea slăbește
și se închid porțile care dau spre uliță - slăbește auzul - și se domolește huruitul morii și te
scoli la ciripitul de dimineață al păsărilor și se potolesc toate cântărețele - pentru că nimic nu
ți se mai pare vesel - și te temi să mai urci colina și spaimele pândesc în cale și capul se face
alb ca floarea de migdal și lăcusta sprintenă se face grea și toți mugurii s-au deschis, fiindcă
omul merge la lăcașul său de veci și bocitoarele dau târcoale pe uliță (Eclesiastul 12, 2-5).
Acesta este vălul poetic despre ofilirea noastră ca oameni. Ceva ce nu există în cultura
noastră, pentru că ofilirea este asociată cu groaza, cu groaza mistică - Doamne ferește să nu
îmbătrânesc! - și cu faptul de a-i da deoparte pe cei care au îmbătrânit deja. Aceasta este o
crimă în legătură cu un fenomen atât de complex precum bătrânețea. Complicat și
binecuvântat în felul său. La urma urmei, aceasta este o copilărie cu experiență. Nu degeaba
se zice în popor că ori copil, ori bătrân este același lucru. Doar că bătrânul este un copil cu
experiență. Un copil este o făptură neputincioasă, dulce, lipsită de experiență, iar un bătrân
este o făptură înțeleaptă, dar neputincioasă, care a dobândit experiență în timp. Iar dacă
umilim bătrânețea, negreșit vom ucide copilăria, ceea ce facem, de fapt, cu ajutorul
avorturilor. Zilnic omorâm mii de copii în pântece, pentru că par a fi niște guri în plus,
concepute din întâmplare. Dar, desigur, pe de altă parte, îi disprețuim pe bătrâni ca fiind
inutili, pentru că nu mai dansează în discotecă. Acesta este sistemul satanic în care trăim și în
care, din anumite motive, ne dorim să fim fericiți. Nu este corect. Trebuie doar să schimbăm
unghiul de vedere, pentru o serie de lucrări simple. Până la urmă, de ce nu ne gândim că toți
vom fi bătrâni dacă vom trăi până atunci? De ce credem că vom țopăi mereu? De ce ne uităm
și ne gândim la cei care fac intervenții chirurgicale și nu ne gândim la cei cărora le este greu
să intre și să iasă din cadă. Pentru un bătrân, o nevoință adevărată este simplul fapt să se spele.
De aceea, pentru un bătrân, singurătatea este un mare semn de întrebare. Lăsați-i pe bătrâni să
vorbească cu ei înșiși noaptea, atunci când au insomnie, și să se întrebe: Ei bine, de ce ești
singur? Unde sunt copiii tăi? Și întrebările pot fi diferite. Uneori bătrânii apelează la cineva
pentru ajutor, la unii voluntari, cum ar fi preotul, asistentul social sau la alți binefăcători. Sunt
întrebați cu mare atenție: Aveți copii? Da, răspund ei. De ce nu le cereți ajutorul? Oh, sunt
atât de ocupați, răspund triști.

Uneori chiar este păcat să îi ajuți pe cei care și-au stricat viața atât de mult încât cer ajutorul
de la un străin și le este frică să le ceară lucrul acesta propriilor lor copii. Și există o mulțime
de astfel de oameni. Prin urmare, toate acestea sunt probleme de mentalitate și nu ale
portofelului sau ale politicii socio-demografice. Deci, un bătrân singuratic este o carte citită
până la penultima pagină, care trebuie doar recitită. Mai degrabă, această carte este scrisă, dar
poate nu a fost citită încă de scriitorul însuși. El, pur și simplu, nu a citit cartea vieții sale. Și
poate ar fi momentul să o facă: Și recitindu-mi viața mea în silă,/ Blestem și mă cutremur,
plâng amar,/ Dar rândurile triste de pe filă,/ Răsar prin pânza lacrimilor iar (A.S. Pușkin,
Un timp plictisitor, farmec pentru ochi, p. 12).