1

Cuprins
Introducere........................................................................................................................................2
Capitolul I.........................................................................................................................................4
1.1 Instituirea principiului supremației dreptului UE.......................................................................4
1.2 Fundamentarea principiului supremației dreptului U.E.............................................................5
1.3. Organele naţionale care trebuie să aplice principiul supremaţiei..............................................7
1.4. Impactul asupra dreptului naţional............................................................................................8
1.5 Supremația dreptului Uniunii în raport cu dreptul național......................................................10
Capitolul II......................................................................................................................................12
2.1 Principiul supremației dreptului UE din perspectiva statelor membre.....................................12
Concluzie:.......................................................................................................................................14
Bibliografie: Cărți:....................................................................................................................15
 3

Introducere
Ordinea juridică pe care a creat-o Uniunea Europeană a devenit deja o componentă constantă a
vieții politice și a societății noastre. În fiecare an, se iau în temeiul tratatelor Uniunii mii de decizii
care influențează în mod esențial statele membre ale UE și viețile cetățenilor acestora. Oamenii nu
mai sunt demult doar cetățenii propriilor țări, ai propriului oraș sau district; acum sunt și cetățeni ai
Uniunii. Fie și numai din acest motiv, este deosebit de important ca aceștia să fie informați cu privire
la ordinea juridică ce le afectează viața de zi cu zi.
Totuși, complexitatea structurii Uniunii și ordinea juridică a acesteia nu sunt ușor de înțeles. Această
dificultate este cauzată, în parte, chiar de formularea tratatelor, care este adesea oarecum neclară și ale
cărei implicații nu sunt ușor de apreciat. Un alt factor este faptul că numeroase concepte cu care
tratatele operează în încercarea de a controla situația nu sunt familiare. Paginile care urmează
reprezintă o tentativă de a clarifica structura Uniunii și pilonii pe care se sprijină ordinea juridică
europeană și de a contribui astfel la îndepărtarea oricăror neînțelegeri în rândul cetățenilor UE.
Conform principiului supremaţiei, dreptul european are o valoare superioară faţă de legislaţiile
naţionale ale statelor membre. Principiul supremaţiei este valabil pentru toate actele europene care au
caracter obligatoriu. Statele membre nu pot aşadar să aplice o normă naţională care ar fi contrară
dreptului european.Principiul supremaţiei garantează superioritatea dreptului european asupra
legislaţiilor naţionale. Acesta este un principiu fundamental al dreptului european. La fel ca principiul
efectului direct, acesta nu este menţionat în Tratate, însă a fost consacrat de Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene (CJUE).

Definiţie
Principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene este o creaţie jurisprudenţială a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, un element care structurează aplicarea acestuia de către autoritatile
naţionale (printre care, desigur, si instanţele judecatoresti), element esenţial pentru interpretarea şi
aplicarea acestuia de către instanţe din sistemul romano-germanic, cum sunt cele române, care
îndeobşte aplică şi interpretează legea. Studiul îşi propune să analizeze efectele aplicării principiului
supremaţiei de către instanţe, efectele dreptului UE asupra dreptului national (efecte de „înlăturare”,
“inlocuire” etc.), problema validităţii dreptului unional precum şi raportarea la dispoziţii
constituţionale.
 4

Capitolul I

1.1 Instituirea principiului supremației dreptului UE

Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin prevederi exprese privind primordialitatea
dreptului comunitar asupra celor interne ale statelor.Alături de efectul direct, primordialitatea
constituie unul dintre cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare.

Problema primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre, poate
fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern.Conform teoriei şi practicii în acest domeniu, în dreptul internaţional există două doctrine
privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă şi doctrina dualistă.Spre deosebire de
această situaţie din dreptul internaţional public, în sistemul de drept comunitar statele membre sunt
obligate să recunoască primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.Fundamentul
acestei recunoaşteri îl constituie acordul statelor de a fi membre ale acestor comunităţi şi de a accepta
jurisdicţia specială creată în conformitate cu tratateleconstitutive, care au fost negociate şi faţă de care
s-a exprimat consimţământul fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne,
respectiv prin referendum în ultimă instanţă.1

Dacă se admite principiul integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al fiecărui
stat şi faptul că de aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept,în orice situaţie în care
se pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi obligaţii, instanţa judecătorească
va trebui să decidă chiar atunci când tratatele nu conţin dispoziţii exprese, fiind obligată să hotărască
între aplicarea dreptului comunitar şi acelui naţional.

Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o precauţie de
natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar menaja sentimentele anti-
federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional al
construcţiei comunitare.S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie
atrebuit să le dea o soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicităriilor instanţelor naţionale). Curţii
de justiţie i-a revenit rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.

1
A se vedea Nicoleta Diaconu, “Dreptul Uniunii Europene”-Partea generala, Editura Lumina Lex,Bucureşti, pag.101
 5

1.2 Fundamentarea principiului supremației dreptului U.E

Tratatul CEE nu conţinea nicio prevedere referitoare la supremaţia dreptuluicomunitar
asupra dreptului naţional. Nici în modificările ulterioare ale tratatelor nu a fost introdusă o astfel de
prevedere. În ciuda absenţei oricărei prevederi explicite în Tratatulde la Roma, CEJ şi-a formulat
viziunea asupra supremaţiei dreptului comunitar în primii ani ai existenţei Comunitătii. Ea a atins
această problemă în cazul Van Gend en Loos2 în care a afirmat că Comunitatea constituie o nouă
ordine juridică de drept internaţional înfavoarea căreia statele îşi limitaseră drepturile suverane, dar
problema principală asupra căreia s-a concentrat Curtea a fost efectul direct 3.Principiul supremaţiei s-
a aflat însă în prim-planul hotărârii Costa 4şi anume: după intrarea în vigoare a Tratatului CEE, printr-
o lege din 1962 şi prin decretele subsecvente,guvernul italian a naţionalizat producţia şi distribuţia de
energie electrică şi a creat osocietate - Ente Nazionale Energia Elettrica sau ENEL- căreia i-au fost
transferate toate proprietăţile întreprinderilor din domeniu. Flaminio Costa (acţionar la Edison Volta,
companie afectată de naţionalizare, şi avocat la Milano), în cadrul unui litigiu legat de refuzul său de a
plăti o factură de electricitate în valoare de 1925 lire italiene, a cerut instanţei competente din Milano
să aplice art. 177 din Tratatul CEE şi să obţină în acest fel o interpretare a art. 102, 93, 53 şi37 ale
Tratatului, care, preciza în acţiune, au fost încălcate de legislaţia naţională. Deasemenea, Costa
susţinea că legea de naţionalizare încalcă şi prevederile art. 11 ale Constituţiei italiene, prin
nerespectarea obligaţiilor internaţionale ce îi revin Ialiei,conform Tratatului CEE. Magistratul din
Milano a înaintat două cereri de hotărâri preliminare, una Curţii Constituţionale italiene şi alta
CEJ.Curtea Constituţională a fost prima care s-a pronunţat în cauză, susţinând căTratatul CEE nu
poate avea o valoare normativă, decât în măsura în care este încorporat în dreptul italian printr-o lege.
Iar o lege naţională posterioară poate foarte bine să derogede la prevederile Tratatului. Apoi a
concluzionat că nu a fost încălcat art. 11 dinConstituţie şi că problema de drept pentru care se solicită
interpretarea de către CEJ nici nu există.Încurajat de decizia Curţii Consituţionale, guvernul italian a
susţinut în faţa CEJ“absoluta inadmisibilitate” a cererii de hotărâre preliminară.

2
Van Gend en Loos- a fost un caz al Curții Europene de Justiție,definit ca punct de reper în stabilirea dispozițiilor
din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene
3
A se vedea Paul Craig, Grainne de Burca, “ Dreptul Uniunii Europene” Comentarii, jurisprudenţă şidoctrină, Ediţia
a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 432
4
Costa-a fost o decizie de referință a Curții Europene de Justiție care a stabilit supremația dreptului Uniunii
Europene asupra legilor statelor sale membre
 6

Provocarea jurisdicţională a încurajat CEJ să îşi construiască doctrina supremaţiei dreptului

comunitar.În primul rând, Curtea şi-a început raţionamentul susţinând că, spre deosebire de tratatele
internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie,integrată în sistemul juridic
al statelor membre în momentul intrării în vigoare aTratatului şi care trebuie aplicată de instanţele
naţionale. Apoi a afirmat că prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, având instituţîi
proprii, cu personalitate juridică,capacitate de reprezentare internaţională şi, în special, competenţe
reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor membre către
Comunitate,acestea din urmă au restrâns, chiar dacă în domenii limitate, drepturile lor suvernane şi au
creat astfel un corp de drept aplicabil cetăţenilor lor şi lor însele. Transferul ordinii lor juridice
interne către ordinea juridică comunitară operat de către state are drept consecinţă o limitare definitivă
a drepturilor lor suverane, împotriva căreia nu poate avea forţă juridică superioară un act unilateral
ulterior, incompatibil cu noţiunea de“comunitate”.5 CEJ expune o serie de argumente pentru a-şi
justifica concluzia că dreptul comunitar trebuie să primească un rang prioritar faţă de dreptul
naţional.Pe primul loc se situează afirmaţia că Tratatul şi-a creat o ordine juridică proprie care a
devenit imediat “parte integrantă” a sistemelor juridice ale statelor membre.În al doilea rând, poate
chiar mai discutabilă, este afirmaţia Curţii cu privire la modul în care statele membre au creat, în
termeni constituţionali, această ordine juridică.Aceasta s-a realizat, a spus Curtea, prin transferul de
către statele membre către noile instituţii comunitare a unor “competenţe reale rezultate din limitarea
suveranitătii” . La fel ca în cauza Van Gend en Loos, Curtea nu a făcut nicio o referire la consituţia
unui anumit stat membru pentru a vedea dacă era avut în vedere sau dacă era posibil un atfel de
transfer sau limitare a suveranităţii, în conformitate cu acea constituţie.În cadrul celui de-al treilea
argument, Curtea s-a inspirat din spiritul și obiectivele Tratatului pentru a concluziona că este
“imposibil” ca statele membre să acţioneze cu aceeaşi diligenţă pentru a acorda efect deplin legilor
comunitare pe care le-au acceptat pe bază de “reciprocitate”. Din moment ce “obiectivele” Tratatului
erau integrarea şi cooperarea, realizarea lor ar fi periclitată de refuzul unui stat membru de a pune în
aplicare o lege comunitară care, conform înţelegerii lor, ar trebui să le oblige pe toate în mod uniform
şi egal. Acest argument a fost unul mai mult practic şi teleologic decît unul textual, un argument pe
care CEJ l-a folosit în mod repetat: asigurarea uniformităţii şi eficienţei dreptului comunitar este
necesară în vederea realizării obiectivelor concrete prevăzute de tratate.

5
A se vedea Tudorel Ştefan, “Indroducere în dreptul comunitar”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pag.37.
 7

Al patrulea argument a fost acela că obligaţiile asumate de către statele membre prin Tratat
ar avea un caracter “potenţial” şi nu necondiţionat, dacă acestea ar putea fi subordonate actelor
legislative ulterioare ale statelor.6

Singurul motiv cu adevărat textual adus de Curte a fost inclus în ultimul său argument:
expresia “aplicare directă” din actualul articol- 249, ar fi lipsită de sens dacă statele ar putea anula
efectul dreptului comunitar prin adoptarea unei legislaţii ulterioare discordante. Totuşi, acest
argument textual este slab din moment ce articolul 249 se referă doar la aplicarea directă a
regulamentelor, în vreme ce Curtea a încercat să stabilească în cazul Costa un principiul general al
supremaţiei întregului drept comunitar cu caracter obligatoriu. Mai mult, aplicabilitatea directă se
referă la modul în care dreptulcomunitar devine parte a sistemului juridic naţional fără a fi necesare
măsuri de implementare, dar nu soluţionează problema ierarhiei dintre acest drept şi alte forme ale
dreptului naţional.Cel mai puternic iese în evidenţă abordarea mai mult teleologică decât textuală din
hotărârea Curţii, cu plasarea accentului pe obiectivele Comunităţii şi pe spiritul tratatelor. Decizia
Curtii a fost cu siguranţă un pas îndrăzneţ în sprijinul propriei concepţii asupra ordinii juridice
comunitare, prin accentuarea faptului că statele si-au limitat definitiv competenţele şi au transferat din
suveranitate către instituţiile comunitare.

1.3. Organele naţionale care trebuie să aplice principiul supremaţiei

Problema privind instanţele naţionale care puteau aplica principiul supremaţiei a reprezentat
o preocupare specială în mai multe din ţările cu drept codificat, în care adese anumai Curtea
Constituţională putea, conform dreptului naţional, să declare o lege naţională ca fiind
neconstituţională. Problema a ajuns în faţa Curţii în cauza Simmenthal7 în care autorităţiile fiscale
italiene au contestat dispoziţia pretorului, prin care acesta dispunea rambursarea taxelor care fuseseră
percepute conform unei legi naţionale învigoare, mai înainte ca Curtea Consititţională să se fi
pronunţat asupra legii respective.
Mesajul clar din partea CEJ era că, deşi Curtea Constitţională era singura instanţă naţională
îndreptăţită să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea unei legi naţionale,în cazul în care în faţa

6
A se vedea Paul Craig, Grainne de Burca, “ Dreptul Uniunii Europene” Comentarii, jurisprudenţă şidoctrină, Ediţia
a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag.433.

7
Ministerul italian de Finanțe v Simmenthal (cauza 106/77) 1978 (http://www.eulaws.eu/?p=171)
 8

unei alte instanţe naţionale se iveşte un conflict între o lege naţională şi drept comunitar, acea instanţă
trebuie să aplice imediat dreptul comunitar,fără a aştepta hotărârea prealabilă a instanţei
constituţionale. Această hotărâre a fost confirmată în numeroase rânduri. Ea prezintă o mare
importanţă atât din punct de vedere practic, cât şi din punct de vedere conceptual. Principiul
supremaţiei dreptului comunitar a pătruns în sistemele juridice naţionale şi trebuia aplicat de toate
instanţele naţionale, în cauzele care intrau în competenţa lor. Nu era necesar ca o persoană privată să
se lupte ca să ajungă până în faţa instanţei constitutionale. Instanţa natională sesizată cu litigiul putea
refuza ea însăşi să aplice prevederile dreptului naţional care intrau în conflict cudreptul comunitar.8
Principiul Simmenthal a fost aplicat şi extins în cauza Factortame9. Dreptul englez nu
permitea la acel moment solicitarea luării unei măsuri provizorii împotriva Coroanei.
CEJ a repetat o mare parte a hotărârii Simmenthal, cu privire la nevoia de eficienţă a
dreptului capabil de efect direct şi apoi declarat.
Principiul Simmenthal a fost şi mai mult extins în cauza Larsy10, în care CEJ ahotărât că nu doar
instanţele naţionale, ci şi organele administrative corespunzătoare, înspeţă o instituţie naţională pentru
asigurări sociale, trebuie să înlăture legile naţionale conflictuale, pentru a da efect principiului
supremaţiei dreptului comunitar.11

1.4. Impactul asupra dreptului naţional

În opinia CEJ, o măsură comunitară face inaplicabilă orice prevedere contrară din dreptul
naţional şi împiedică adoptarea de noi legi naţionale care ar intra în conflict cu dreptul comunitar.
Pentru clarficarea acestui principiul, trebuie menţionate două aspecte.Mai întâi, principiul Simmenthal
nu impune instanţei naţionale să invalideze sau să anuleze prevederea dreptului naţional care intră în
conflict cu dreptul comunitar, ci sărefuze să o aplice; din considerente de securitate juridică,
neaplicarea dreptului naţional nu ii va expune la sancţiuni pe cei care s-au întemeiat pe acesta.
Această diferenţă între neaplicarea şi anularea dreptului naţional a fost accentuată în cauza
IN.CO.Ge’9012. CEJ a respins argumentul Comisiei în sensul că incompatibilitatea dreptului
8
A se vedea Dacian Cosmin Dragoş,Uniunea Europeana-Instituţii-Mecanisme, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007,
pag.102
9
R. v Secretar de Stat pentru Transport Ex p. Factortame (cauza C-213/89) 1990
10
Larsy v Institutul Național de Asigurări Sociale pentru Lucrătorii Independenți (Cauza C-118/00) 2001
http://kopimi.md/842336
11
A se vedea Paul Craig, Grainne de Burca, “Dreptul Uniunii Europene” Comentarii, jurisprudenţă şidoctrină, Ediţia
a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag.446
12
Ministero delle Finanze și alții împotriva IN.CO.GE. '90 SRL (cauzele conexate C-10-22/97) 1998
(http://kopimi.md/MinisterodelleFinanzeandothersvIN.CO.GE.\'90Srl)
 9

comunitar cu o normă de drept naţional adoptată ulterior trebuie să ducă la inexistenţa normei
naţionale.Prin urmare, contrat susţinerilor Comisiei, nu se poate deduce din Hotărârea pronunţată în
cauza Simmenthal, că incompatibilitatea cu dreptul comunitar a unei norme ulterioare de drept
naţional are ca efect încetarea existenţei acesteia.
În schimb, într-o astfel de situaţie, instanţa naţională este ţinută să înlăture aplicarea normei
respective,fiind de la sine înţeles că această obligaţie nu limitează posibilitatea instanţelor naţionale
competente de a aplica, din rândul diferitelor procedee disponibile în cadrul ordinii juridice interne,
pe cele adecvate în vederea salvgardării drepturilor individuale conferitede dreptul comunitar.În al
doilea rând, din cauza Kapferer13,reiese clar că instanţa naţională nu este întotdeauna obligată să
verficice şi să înlăture o hotărâre judecătorească definitivă care încalcă dreptul comunitar.CEJ a
recunoscut importanţa principiului res judecata,conform căruia hotărârile judecătoreşti care au devenit
definitive nu mai pot fi puse la îndoială. Prin urmare, dreptul comunitar nu impune unei instanţe
naţionale să nu aplice regulile interne de procedură care conferă caracter definitiv unei hotărâri
judecătoreşti,chiar dacă acest lucru i-ar permite să corecteze o încălcare a dreptului comunitar cauzată
de respectiva hotărâre. Totuşi, normele procedurale naţionale relevante trebuie să respecte principiile
echivalenţei şi eficienţei.În ceea ce priveşte discuţia aplicării principiului supremaţiei în legătură cu
Pilonulal II lea şi al III-lea se preconizează că aceleaşi motive care au determinat Curtea să proclame
supremaţia dreptului comunitar în cazul Costa, pot fi uşor transpuse şi în cadrul ordinii juridice UE.
Uniunea Europeană este de asemenea instituită pentru o perioadă nedeterminată şi este dotată cu
propriile instituţii şi cu personalitate juridică în sens funcţional.Mai mult, Uniunea are competenţe
practice transferate de către statele membre, care permit Uniunii să facă lucruri atât de variate, precum
adoptarea unei definiţii comune a terorismului, impunerea de sancţiuni impotriva statelor
terţe,ajutorarea victimelor infracţiunilor şi trimiterea de trupe şi polţişti în misiuni de menţinere a
păcii pe întreg globul, după încheierea de tratate internaţionale în numeleUniunii.

1.5 Supremația dreptului Uniunii în raport cu dreptul

național
Aplicabilitatea directă a unei dispoziții a dreptului Uniunii conduce la o a doua întrebare, la
fel de importantă: ce se întâmplă atunci când o dispoziție a dreptului Uniunii instituie drepturi și
obligații ale cetățenilor UE, intrând în contradicție cu o dispoziție a legislației naționale?

13
Kapferer v Schlank & Schick GmbH (Case C-234/04) 2006 ( http://kopimi.md/KapferervSchlank&SchickGmbH)
 10

O astfel de contradicție între dreptul Uniunii și dreptul național poate fi soluționată numai
dacă se renunță la unele prevederi în favoarea celorlalte. Legislația Uniunii nu conține nici o
dispoziție explicită cu privire la acest aspect. Niciunul dintre tratatele Uniunii nu conține o prevedere
prin care se stabilește, de exemplu, că dreptul Uniunii prevalează sau se subordonează dreptului
național. Totuși, contradicțiile dintre dreptul Uniunii și dreptul național nu pot fi soluționate decât
prin recunoașterea supremației primului în raport cu cel de al doilea, dreptul Uniunii substituindu-se,
așadar, tuturor dispozițiilor de drept național care deviază de la normele europene. În definitiv, dacă
dreptul Uniunii ar fi subordonat dreptului național, ordinea juridică a UE și-ar pierde sensul. Normele
Uniunii ar putea fi anulate de orice dispoziție din dreptul național. Ar fi exclusă aplicarea uniformă și
egală a dreptului Uniunii în toate statele membre, iar UE nu și-ar mai putea îndeplini misiunile
încredințate de către acestea.
Funcționarea Uniunii ar fi compromisă, iar construirea unei Europe unite, în care s-au pus
atâtea speranțe, nu s-ar mai putea realiza.În relația dintre dreptul internațional și dreptul național,
această problemă nu există. Datorită faptului că dreptul internațional trebuie să fie integrat sau
transpus în legislația internă a unei țări pentru a deveni parte integrantă a ordinii juridice a acesteia,
problema supremației se soluționează exclusiv pe baza dreptului național. În funcție de ordinea
precedenței, atribuită de un sistem juridic național dreptului internațional, acesta din urmă poate
prevala asupra dreptului constituțional, poate fi situat între dreptul constituțional și dreptul comun sau
la același nivel cu dreptul comun. Relația dintre dreptul internațional integrat sau transpus și dreptul
național este stabilită prin aplicarea regulii conform căreia dispozițiile legale cele mai recente
prevalează asupra dispozițiilor anterioare („lex posterior derogat legi priori”).
Aceste norme naționale privind conflictul dintre legi nu sunt însă aplicabile în relația dintre
dreptul Uniunii și dreptul național, deoarece dreptul Uniunii nu face parte integrantă din legislațiile
naționale.
Orice contradicție între dreptul Uniunii și dreptul național poate fi soluționată exclusiv pe
baza legislației UE.
Încă o dată, Curtea de Justiție a fost cea care, ținând seama de aceste implicații, a
recunoscut, în pofida opoziției mai multor state membre, principiul supremației dreptului Uniunii,
care este esențial pentru existența ordinii juridice a UE. Astfel, după aplicabilitatea directă, Curtea de
Justiție a ridicat al doilea pilon al ordinii juridice a UE, care îi asigură acesteia o soliditate
 11

definitivă.În cauza Costa/ENEL, Curtea de Justiție a formulat două observații importante cu privire la
relația dintre dreptul Uniunii și dreptul național:
 în primul rând, statele membre au transferat definitiv drepturi suverane către o comunitate
creată de acestea, iar măsurile ulterioare unilaterale ar fi incompatibile cu conceptul de drept al UE;
 în al doilea rând, unul dintre principiile tratatului este acela că niciun stat membru nu
poate aduce atingere caracterului specific dreptului Uniunii de sistem uniform și general aplicabil pe
întreg teritoriul Uniunii Europene.
Din aceste considerații rezultă că dreptul Uniunii, creat în virtutea competențelor obținute în
temeiul tratatelor, are prioritate înaintea oricărei dispoziții contrare din legislația statelor membre.
Dreptul Uniunii nu doar prevalează asupra legislației naționale anterioare, dar are și un efect restrictiv
asupra legilor adoptate ulterior.
În fond, în hotărârea sa Costa/ENEL, Curtea de Justiție nu a pus în discuție naționalizarea industriei
energetice din Italia, ci a stabilit în mod direct supremația dreptului Uniunii asupra dreptului național.
Consecința juridică a acestei reguli privind prioritatea este că, în cazul unei contradicții între
legi, dreptul național care încalcă dreptul Uniunii încetează să mai fie aplicabil și nicio dispoziție
legislativă națională nu poate fi introdusă dacă nu este compatibilă cu dreptul Uniunii.
Începând cu această hotărâre, Curtea de Justiție a susținut constant această constatare, pe care
a și dezvoltat-o într-un anumit sens. În timp ce hotărârea menționată viza doar chestiunea supremației
dreptului Uniunii față de dreptul național comun, Curtea de Justiție a confirmat principiul supremației
și în relația dintre dreptul Uniunii și dreptul constituțional național.
După o inițială ezitare, instanțele naționale au acceptat, de principiu, interpretarea Curții de
Justiție. În Țările de Jos, unde Constituția recunoaște supremația dreptului Uniunii asupra dreptului
național (articolele 65-67), nu mai pot apărea dificultăți în ceea ce privește acceptarea acestui
principiu. În celelalte state membre, principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național
a fost, de asemenea, recunoscut de instanțele naționale. În schimb, curțile constituționale din
Germania și Italia au refuzat inițial să accepte supremația dreptului Uniunii asupra dreptului
constituțional național, în special în ceea ce privește garantarea drepturilor fundamentale. Aceste state
și-au retras obiecțiunile abia după ce legislația UE privind protecția drepturilor fundamentale a atins
un nivel care corespunde, în esență, celui din constituțiile lor naționale. Cu toate acestea, Curtea
Constituțională Federală a Germaniei își menține rezervele cu privire la integrarea suplimentară, astfel
 12

cum a declarat în mod explicit în hotărârile sale privind Tratatul de la Maastricht și, mai recent,
Tratatul de la Lisabona.
Capitolul II

2.1 Principiul supremației dreptului UE din perspectiva statelor membre

Conform dispoziţiilor art. 5 Tratatul CE, statele membre iau toate măsurile generale sau
particulare corespunzătoare pentru a asigura executarea obligaţiilor decurgând din tratat sau rezultând
din actele instituţiilor Comunitătii. Îi facilitează acesteia îndeplinirea misiunii sale. Statele membre se
abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol realizarea scopurilor tratatului.Obligaţia
statelor de a pune în executare dispoziţiile tratatelor şi a dreptului derviat, rezultă din dispoziţiile
tratatului, dă expresie principiului primordialităţii dreptului comunitar în ordinea juridică a statelor
membre.Există o tensiune continuă între modul în care este perceput şi descris caracterul dreptului
comunitar la nivel naţional şi cel oferit de CEJ. Conflictele constituţionale continuă să apară în cazuri
specifice şi, în ultimă instanţă, rămâne în sarcina instanţelor naţionale să soluţioneze fiecare caz în
parte care apare pe rolul lor şi care implică un conflict între dreptul comunitar şi dreptul naţional.
 Din perspectiva statului francez.
În Franţa, principalul obstacol inţial în calea recunoaşterii supremaţiei dreptului comunitar a
fost limitarea jurisdicţională a instanţelor franceze, conform Constituţiei,spre deosebire de alte state
membre, în care dificultăţile priveau mai degrabă statutul constituţional fundamental al normelor care
păreau să intre în conflict cu dreptul comunitar. Instanţele franceze acceptă în prezent supremaţia
dreptului comunitar asupra dreptului naţional.Supremaţia dreptului comunitar nu se acordă însă “în
temeiul naturii inerente a dreptului comunitar, după cum ar considera CEJ, ci sub autoritatea propriei
ordini juridice naţionale”. Baza conceptuală pentru acceptarea supremaţiei în Franţa este oferităfie de
art.55, fie de art.88 din Constituţia franceză.Instanţele franceze nu par să accepte faptul că dreptul
comunitar are prioritate faţa de Constituţie.

 Din perspectiva statului german.

Instanţele germane acceptă supreaţia dreptului comunitar în condiţiile în care nu există nici
un conflict cu Constituţia germană şi nici un fel de neclaritate cu privire la competenţa Comunităţii de
 13

a acţiona.Baza conceptuală a acestei acceptări a supremaţiei nu o constituie raţionamentul comunitar

al CEJ, ci art.25 din Constituţia germană.Instanţele germane deţin în continuare competenţa în
cazurile în care dreptul comunitar aduce atingere drepturilor fundamentale protejate de Constituţia
germană, dar reclamantul trebuie să dovedească faptul că protecţia oferită de dreptul comunitar este în
general insuficientă, înainte ca instanţle germane să îşi exercite competenţa.De asemenea, instanţele
germane consideră că ele posedă competenţa finală în adecide dacă o acţiune întreprinsă de
Comuninate intră în sfera competenţei comunitare.Jurisprudenţa mai recentă, arată, însă, că ele nu vor
exercita o astfel de competenţă decât în cazurile în care competenţa execricitată de instituţia
comunitară depăşeşte în mod cert pe cea acordată de tratate.
 Din perspectiva statului italian.
Instanţele italiene au acceptat supremaţia dreptului comunitar, sub rezeva condiţiilor expuse
mai jos.Supremaţia dreptului comunitar se bazează pe art.11 din Constituţia italiană şi nu pe
raţionamentul comunitar al CEJ.Istanţele italiene nu acceptă faptul că dreptul comunitar este prioritar
faţă de Constituţia italiană şi reţin autoritatea finală asupra determinării dacă dreptul comunitar
încalcă drepturile fundamentale.Mai mult decât atât, se pare că instanţele italiene consideră că posedă
principala competenţă, fiind pregătite în principiul să statueze asupra repartizăriicompetenţei între
dreptul naţional şi dreptul comunitar.

Concluzie:
Din punct de vedere al CEJ, supremaţia dreptului comunitar şi cerinţa ca instanţele naţionale
să asigure eficienţa practică a acestuia, sunt aşadar stabilite mai presus de orice îndoială, printr-o
jurisprudenţă constantă.Există anumite prevederi ale Tratatului CE pe care unii le-ar putea privi ca pe
o diluare parţială a principiului supremaţiei, cum ar fi art. 307, care exonerează statele membre, în
 14

anumite condiţii, de obligaţia de a asigura supremaţia dreptului comunitar,sau art. 297 care pare să
modeleze un spaţiu în interiorul căruia statele membre păstrează un grad de suvernaitate. În ciuda
acestui fapt, acestea sunt prevederi cu un domeniu dea plicare limitat, iar principiul de bază al
supremaţiei formulat de CEJ este un principiul larg şi general.În ceea ce priveşte natura evolutivă a
principiului supremaţiei este în mod necesar bidimensională. Una dintre dimensiuni constă în
elaborarea parametrilor doctrinei supremaţiei de către Curtea Europeană. Dar deplina sa acceptare, a
doua dimensiune,depinde de încorporarea sa în ordinele constituţionale ale statelor membre şi
deconfirmarea sa de către instanţele supreme ale acestora.

Doar prin crearea unui sistem juridic nou și prin protecția acestuia pot fi realizate obiectivele
principale ale Uniunii. Ordinea juridică a UE a înregistrat deja succese importante în acest sens. Nu în
ultimul rând datorită acestei ordini juridice, piața comună a devenit realitatea de zi cu zi a unui număr
de aproximativ 500 de milioane de cetățeni, ca rezultat al unui număr mare de progrese, cum ar fi
deschiderea largă a frontierelor, dezvoltarea considerabilă a schimburilor comerciale de bunuri și
servicii, libera circulație a lucrătorilor și stabilirea unui număr important de legături transnaționale
între întreprinderi. O altă caracteristică de importanță istorică a ordinii juridice a Uniunii constă în
rolul acesteia de instituire a păcii. Având ca obiectiv menținerea păcii și a libertății, Uniunea
înlocuiește forța, ca modalitate de soluționare a conflictelor, cu normele de drept care unesc atât
cetățenii, cât și statele membre într-o comunitate solidară. În consecință, ordinea juridică a Uniunii
constituie un important instrument de instaurare și de menținere a păcii.Comunitatea de drept a
Uniunii Europene și ordinea juridică pe care se întemeiază pot supraviețui atât timp cât cei doi piloni
pe care se sprijină – aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii și supremația acestuia față de dreptul
național – asigură respectarea și apărarea acestei ordini juridice. Aceste două principii, a căror
existență și menținere este susținută permanent de Curtea de Justiție, asigură aplicarea uniformă și cu
prioritate a dreptului Uniunii în toate statele membre.În pofida imperfecțiunilor sale, ordinea juridică
a Uniunii Europene are o contribuție inestimabilă la soluționarea problemelor politice, economice și
sociale ale statelor membre.

Bibliografie:
Cărți:
1. Dacian Cosmin Dragoş, “Uniunea Europeană- Instituţii•Mecanisme”,Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007.
 15

2. Klaus-Dieter Borchardt , ”ABC-ul Dreptului Uniunii Europene” Luxemburg 2011

3. Nicoleta Diaconu,“Dreptul Uniunii Europene”-Partea generală,Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007.
4. Paul Craig, Grainne de Burca,“Dreptul Uniunii Europene” Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină -Ediţia a IV-a, EdituraHamangiu, Bucureşti, 2009.
5. Tudorel Ştefan,“Indroducere în dreptul comunitar”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006.
Resurse Web:
6. www.eulaws.eu;
7. www.europa.eu;
8. www.scribd.com;
9. www.wikipedia.com;
10. www.biicl.org;
11. www.lexisweb.co.uk