C5.

Stările de agregare ale materiei

A. Materia se poate prezenta în una din stările de agregare majore, în funcţie de forma
de energie predominantă Ec sau Ep : gaz, lichid, solid sau plasma.

O stare de agregare este determinata in conditii standard 1 atm si 25oC de doi factori:
– mişcarea particulelor, care le conferă particulelor energie cinetică
– interacţiunile dintre particule (molecule, ioni, atomi)
B. Variaţia energiei interne a unui sistem se datorează variaţiei mai multor tipuri de energii:
ΔU = ΔU trans.+ ΔU vibr + ΔU rot + ΔU intra. + ΔU inter

A.1. Starea gazoasă

Este caracterizată prin:
» distanţe mari între particule
» între particule nu se manifestă interacţiuni,
» energia cinetică a particulelor fiind mai mare decât cea datorată interacţiunilor dintre
particule şi particulele se pot mişca liber, ocupă tot volumul pe care îl au la dispoziţie
» trei tipuri de mişcare a particulelor: mişcare de translaţie, rotaţie şi vibraţie
» gazele nu au nici formă, nici volum propriu.
Starea de gaz ideal
• Starea de gaz ideal : relaţii matematice simple între presiune, volum şi temperatură.
• Caracteristic pentru un gaz ideal este faptul că volumul propriu al moleculelor (suma
volumelor tuturor moleculelor) este neglijabil faţă de volumul total al gazului.
• Moleculele pot fi considerate ca puncte materiale în continuă mişcare, dezordonate. În
mişcările lor rectilinii, moleculele se ciocnesc între ele schimbându-şi direcţia şi viteza.
• Ciocnirile fiind perfect elastice, energia cinetică a tuturor moleculelor rămâne constantă. În
mişcările lor moleculele se ciocnesc şi de pereţii recipientului care adăposteşte gazul. Suma
efectelor acestor ciocniri constituie presiunea gazului.
• La temperatură constantă, volumul unui gaz este invers proporţional cu presiunea (legea
Boyle-Mariotte). Notând cu v volumul şi cu p presiunea vom avea:pv = constant
• La presiune constantă volumul unui gaz variază direct proporţional cu temperatura absolută
(legea Gay-Lussac). Adica v=cT ,T = 273,15 + t
• La volum constant presiunea unui gaz este direct proporţională cu temperatura absolută şi
deci p = cT
• Legile gazelor pot fi combinate într-o expresie comună: pV/T=constant, constanta ce
reprezinta R, constanta gazelor ideale.
• Se numeşte volum molar, notat cu V, volumul ocupat de un mol dintr-o substanţă gazoasă.
Volumele molare ale gazelor ideale la temperatură şi presiune constante sunt egale. În
condiţii normale volumul molar al uni gaz ideal este de 22,415 litri.

A.2. Starea lichidă

Se caracterizează prin:
» distanţele dintre particule se micşorează
» libertatea de mişcare a moleculelor scade,
» starea lichidă este o stare intermediară întrea starea gazoasă şi cea solidă,
» proprietăţile lichidelor sunt mai apropiate de solid decât de gaz

1
 » Particulele au o anumită orientare, posedă energie de vibraţie şi translaţie , prin urmare se
pot deplasa între ele, ceea ce are drept urmare schimbarea formei lichidelor.

Presiunea de vapori a lichidelor

• Un lichid ce umple spaţiul unui recipient închis se află în echilibru cu vaporii săi.
• Acele molecule ale lichidului care sunt animate de viteze mai mari decât viteza medie vor
părăsi suprafaţa lichidului şi vor trece în stare de vapori (fenomen de vaporizare).
• Invers, moleculele din faza de vapori, care vin în cursul mişcărilor lor în contact cu
suprafaţa lichidului revin la starea lichidă (fenomen de lichefiere). La echilibru, numărul
de molecule ce se vaporizează este egal cu al moleculelor ce se lichefiază. Presiunea la care
coexistă gaz şi lichid, la o anumită temperatură se numeşte presiune de vapori a lichidului
la acea temperatură.
• Vaporii în echilibru cu lichidul se numesc saturanţi.

A.3. Starea solidă

Se caracterizează prin:
» interacţiuni puternice între particule care împiedică mişcarea de translaţie şi mişcarea de
rotaţie
» particulele (molecule, atomi sau ioni) ocupă poziţii fixe în structura solidului, singura
mişcare a particulelor în această structură fiind o uşoară oscilaţie (vibraţie) în jurul acestor
poziţii.
» solidele au o formă şi un volum propriu, bine definite.
» Dupa gradului de ordonare al particulelor se disting două categorii de solide: cristaline
(stabilitate maximă; cristalele pot fi metalice, ionice sau covalent moleculare) şi amorfe
(fără formă).
» Substanţele ionice sunt solide în condiţii normale datorită interacţiilor electrostatice ce
asigură stabilitatea reţelei cristaline. Cel mai cunoscut exemplu este clorura de sodiu (sarea
de bucătărie) NaCl, a cărei reţea e alcătuită din ioni pozitivi de Na+ şi negativi de Cl-

2
 » Metalele - cu o excepţie (mercur Hg) - sunt solide în condiţii obişnuite.
» una din cele mai stabile reţele cristaline este cea a diamantului în care atomii de carbon
din reţea sunt legaţi prin legături puternice covalente. Practic, un diamant, indiferent de
dimensiune, reprezintă o singură moleculă care are ca unitate centrală 4 atomi de carbon
aflaţi în colţurile unui tetraedru regulat.

cristal covalent/diamant

» Starea solidă este însă posibilă şi în cazul altor substanţe care nu prezintă nici unul din
aceste tipuri de interacţii dar care au o masă moleculară suficient de ridicată. Astfel,
alcanii superiori şi polimerii pot fi solizi la temperatura camerei

A.4. Plasma
• Plasma este un gaz în care atomii se afla în stare de ionizare, ca urmare a pierderii unuia
sau mai multor electroni ce coexistă împreuna cu restul gazului.
• În plasmă găsim: fotoni, electroni, ioni (încărcaţi pozitiv) şi atomi sau molecule (neutre).
Fenomenul este acelaşi în toate situaţiile, din învelişul electronic al atomului sunt smulşi
unul sau mai mulţi electroni, atomul rămânând încărcat pozitiv (ion), adică se produce
ionizarea atomului. În funcţie de temperatura la care are loc fenomenul de descompunere
în părţile componente, plasma este fierbinte sau rece.
• Plasma fierbinte se obţine prin încălzirea gazului la temperaturi foarte mari, cuprinsă între
valorile 15 000 - 70 000 K.
• Plasma rece se obţine prin:
• iradiere cu radiaţii ultraviolete;
• iradiere cu radiaţii X;
• descărcare electrică în gaze (în tuburi fluorescente).

B. Legături intermoleculare

• Proprietăţile fizice ale substanţelor (punctul de topire, punctul de fierbere, presiunea

de vapori, vâscozitatea, solubilitatea) sunt legate de tăria forţelor de atractie dintre
molecule. (forţe intermoleculare).
• Se manifestă între toate tipurile de molecule deşi în unele situaţii tăria lor este foarte
mic ă.

3
B.1.Forţele van der Waals
• Într-o moleculă simetrică (cea de hidrogen), electronii moleculei de hidrogen sunt
mobili, se pot găsi la un moment dat într-un capăt al moleculei căreia îi conferă o
sarcină parţială negativă - în timp ce celălalt capăt devine sărăcit în sarcini negative
şi va avea o sarcină parţială pozitivă +.
• Acest fenomen are loc chiar şi în cazul moleculelor monoatomice (moleculele de
gaze nobile). O moleculă care are o polaritate temporară va induce o delocalizare a
sarcinilor electrice într-o moleculă nouă care întâmplător este nepolară
• În această situaţie vorbim de un dipol indus, fenomen care nu este limitat la două
molecule ci se extinde în tot sistemul.
• In moleculele mai mari apar dipoli temporari mai mari şi deci forţele dintre molecule
sunt mai puternice. Ele au puncte de fierbere mai mari decat moleculele mici.

B.2.. Legatura Dipol-dipol

• Moleculele asimetrice (ca de exemplu molecula de HCl) au momente de dipol
permanente (atomul de Cl este mult mai electronegativ decât cel de hidrogen).
• Acest fapt face ca moleculele de HCl să fie atrase între ele mult mai puternic
decât moleculele cu un dipol temporar.

B.3. Interacţiunile hidrofobe

• La adăugarea în apă a unor picături de ulei se observă tendinţa acestora de a se agrega

pentru formarea unei picături mai mari. (datorită atracţiei exercitate între
moleculele de apă polare, care au tendinţa de a exclude moleculele nepolare de
ulei.
• Hidrofobicitatea reprezintă capacitatea de asociere a moleculelor nepolare într-un
mediu apos ca urmare a tendinţei apei de a exclude moleculele nepolare.
• Interacţiile hidrofobe au o importanţă deosebită deoarece ele sunt responsabile pentru
împachetarea (folding-ul) peptidelor liniare într-o structură compactă.

4
 • Formarea şi stabilitatea membranelor sistemelor vii este asigurată tot de
interacţiunile hidrofobe. În structura membranelor intră substanţe cu un cap polar
ionizat îndreptat spre faza apoasă şi lanţul lipidic care formează miezul hidrofobic
intern.
•

B.4. Legătura de hidrogen

• Multe elemente formează cu hidrogenul compuşi numiţi hidruri. (NH3, OH2 şi FH)
cu puncte de fierbere ridicate.
• Exista forţe de atracţie suplimentară intre molecule, care necesită o energie mai
mare pentru rupere.
• Aceste forţe intermoleculare se numesc legături de hidrogen.
• În cazul apei in stare solida-gheata- fiecare moleculă este legată de alte 4 prin
intermediul legăturilor de hidrogen iar in stare lichida , asocierile sunt de 2-6
molecule, sunt extrem de dinamice, se desfac si se refac permanent.
• Fenomenul apare şi în cazul moleculelor complexe în care atomul de hidrogen este
ataşat de un atom de oxigen sau de azot, astfel se explică şi punctele de fierbere
anormal de ridicate ale alcoolilor şi acizilor organici.
Legătura de hidrogen are numai aproximativ 5% din tăria unei legături covalente însă
datorită numărului mare de legături de hidrogen care se pot forma între două molecule, fenomenul
fiind aditiv, rezultatul conferă o stabilitate destul de mare acestui tip de interacţie

5
Linkografie selectiva:
1.https://www.google.com/search?q=van+der+waals+forces&sxsrf=ALeKk01rl46hH_WlG9Se5
Yex6aIrkVX7hw:1602085561653&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwjS8rTm6aL
sAhVC-yoKHf9aClsQ_AUoAXoECBwQAw&biw=1366&bih=625#imgrc=hA19WJ-
Ydv0RMM
2.https://ro.wikipedia.org/wiki/Membran%C4%83_celular%C4%83#/media/Fi%C8%99ier:Cell_
membrane_drawing-en.svg