Toata Sanatatea

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII
Lect. Univ. Dr. Carmen Răpiţeanu
Psihologia sănătăţii este o ramurǎ a psihologiei care studiazǎ factorii psihologici implicaţi în:
- promovarea şi menţinerea sănătăţii;
- prevenirea, etiologia şi tratarea bolilor;
- îmbunătăţirea sistemului de asistenţă medicală şi a politicii de sănătate.
Existǎ cinci direcţii de studiu diferite în cadrul psihologiei sănătăţii

psihologia sănătăţii clinice
psihologia sănătăţii publice
psihologia sănătăţii comunitare
psihologia sănătăţii ocupaţionale
O orientare recentă în psihologia sănătăţii

Abordarea critică a diferenţelor de ordin social, cultural, rasial şi a inegalităţilor în ceea ce
priveşte accesul la asistenţa medicală şi asigurarea dreptului la sănătate.
Obiectiv prioritar: asigurarea dreptului universal la sănătate pentru toţi oamenii, indiferent de
rasă, sex, vârstă şi poziţie socio-economică.
SCURT ISTORIC
Cadrul teoretico-ideologic, dar şi cel experimental al psihologiei sănătăţii s-a conturat iniţial, în
Statele Unite ale Americii.
În anul 1969, William Schofield de la Universitatea din Minnesota a publicat o lucrare de
referinţă în „American Psychologist” privind "Rolul psihologiei în prestarea serviciilor de
sănătate" .
În anul 1973, în cadrul Asociaţiei Americane de Psihologie s-a constituit Grupul Operativ de
Cercetare pentru Sănătate, al cărui preşedinte a fost Schofield.
În anul 1978 Stephen Weiss şi Joseph Matarazzo au depus toate eforturile necesare pentru
înfiinţarea Diviziei 38 a Asociaţiei Americane de Psihologie, denumită Psihologia Sănătăţii.
În vara anului 1979 apare primul buletin informativ al Diviziei 38 de Psihologie a Sănătăţii
intitulat „Health Psychologist”, iar începând din anul 1982 apare încă o publicaţie ştiinţifică
denumită, „Health Psychology”, care cuprinde cele mai noi cercetări în domeniu.
În anul 1986, în urma unei reuniuni a cercetătorilor din acest domeniu la Tilburg, în Olanda, s-a
înfiinţat Societatea Europeană de Psihologie a Sănătăţii (EHPS)
Rolul psihologilor în centrele de sănătate şi spitale a fost recunoscut începând din anul
1980, în multe ţǎri (SUA, Anglia, Germania).
Psihologii sunt consideraţi membrii vitali în echipele multidisciplinare de îngrijire medicalǎ şi
cercetare clinicǎ din multe specialităţi medicale şi chirurgicale: cardiologie, pediatrie,
oncologie, chirurgie, anestezie, recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică, medicinǎ de
familie şi stomatologie. ( APA, 1996).
Aptitudinile şi calităţile necesare psihologului care lucrează în domeniul psihologiei

sănătăţii:
● disponibilităţi relaţionale
● adaptabilitate şi flexibilitate în examinare
● disponibilitatea acestuia de a asculta activ
● aptitudini de comunicare
● aptitudini organizatorice
● aptitudini de autoreglare
● aptitudini reflexive
● aptitudini analitice
● aptitudini pedagogice
SĂNĂTATEA UMANĂ ŞI DETERMINANŢII SĂI

BIO- PSIHO- SOCIO- CULTURALI
Lect.Univ. Dr. Carmen Răpiţeanu
Definiţii şi ipostaze ale sănătăţii
● Sănătatea ca absenţă a bolii

● Sănătatea ca funcţionare optimă în plan social, profesional şi familial
● Sănătatea ca adaptare
● Sănătatea ca responsabilitate individuală
● Sănătatea ca valoare
● Sănătatea ca resursă
● Sănătatea ca drept fundamental
● Sănătatea ca medie sau normă
Definitia sanatatii: „Sănătatea este o stare de bine din punct de vedere biologic,
psihologic şi social”.(OMS, 1946).
Această definiţie ia în considerare următoarele dimensiuni:

● biologică ( integritate anatomică şi funcţionarea aparatelor şi sistemelor în limite
normale cu menţinerea homeostaziei organismului );
● psihologică (funcţionare cognitivă optimă, echilibru emoţional, realizarea aspiraţiilor,
comportament sanogenetic);
● socială (îndeplinirea eficientă a rolurilor sociale şi a atribuţiilor profesionale, relaţii
sociale armonioase);
La cele trei dimensiuni, OMS a adăugat în 1998 dimensiunea spirituală, care implică
fenomene non-materiale care ţin de domeniul credinţelor, idealurilor, valorilor morale şi ideilor
înnobilatoare, prezente în mintea şi conştiinţa fiinţei umane.
Dimensiunea spirituală ajută oamenii să trăiască în armonie şi cu încredere în viitor, jucând un
rol important în motivarea oamenilor în toate aspectele vieţii lor.
Componentele sănătăţii
• absenţa bolii, disfuncţiei si dizabilităţii
• rezistenţa fizică si fiziologică
• atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe sensul si semnificaţia vieţii)
• asumarea controlului propriei vieţi
• acceptarea de sine
• relaţionare socială pozitivă
• stare subiectivă de bine
Grade ale sănătăţii

• sănătate optimă
• sănătate
• sănătate aparentă
• sănătate precară
• sănătate foarte precară
Sănătatea psihică
Sănătatea psihică presupune o adaptare eficientă la solicitările mediului, în concordanţă cu
răspunsurile majorităţii membrilor comunităţii - dar implică şi buna funcţionare a proceselor şi
funcţiilor psihice.
Sănătatea psihică se referă de asemenea la percepţia adecvată a lumii externe, autoapreciere
corectă, autonomie, capacitate de creaţie şi de dezvoltare personală
În literatura psihiatrică se face distincţia între anormalitate şi boală.

Domeniul anormalităţii variază în funcţie de gradul de permisivitate al societăţii faţă de
abaterile individuale.
Boala psihică este şi va rămâne poate cea mai tragică boală a fiinţei umane,
“dezorganizând esenţa umană în tot ce are ea definitoriu” (Tudose F., 2003).
Factorii determinanţi ai sănătăţii
A. Factori externi:
● biologici: bacterii, virusuri, paraziţi;
● fizici: temperatura şi umiditatea aerului, radiaţiile, etc.;
● chimici: elemente sau substanţe chimice existente în mediu sau sintetizate de om;
● sociali: suportul social (ajutorul moral, informaţional, spiritual şi material din partea celor
din jur), relaţiile sociale, resurse socio-economice, organizarea sistemului de îngrijire
medicală, politicile sanitare;
● culturali: obiceiuri şi tradiţii;
B. Factori interni:
● biologici: genetici, constituţionali, imunologici şi biochimici;
● psihici: cogniţii, comportamente, emoţii, percepţia şi răspunsul la stres;
● spirituali: idealurile, valorile şi credinţele individului;
● culturali: nivelul de cunoaştere, apartenenţa religioasă;
Comportamentul sanogenetic reprezintă modalitatea unei persoane:
● de a-şi exprima trăirile afective,

● de a acţiona în diverse situaţii şi
● de a reacţiona la factorii externi,
astfel încât să-şi păstreze şi să-şi îmbunătăţească starea de sănătate.
Modele teoretice care explică formarea comportamentelor sanogenetice :
1. Modelul convingerilor despre sănătate - Health Beliefs Model ( Becker, 1974,

Rosenstock, 1985).
Acest model explică factorii cognitivi care determină un individ să adopte comportamente
sanogenetice:
● percepţia vulnerabilităţii (susceptibilităţii) sale faţă de o anumită boală;

● percepţia gradului de severitate al acestei îmbolnăviri potenţiale;
● evaluarea beneficiilor pe care le poate avea adoptarea comportamentelor preventive;
● cunoştinţe privind starea de sănătate şi modalităţile specifice de prevenire a
îmbolnăvirilor (provenite de la anturaj sau mass-media) .
MODELUL CONVINGERILOR DESPRE SĂNĂTATE

(Becker, 1974, 1988; Janz & Becker, 1984)
PERCEPŢIILE INDIVIDULUI FACTORI PROBABILITATEA DE A ACŢIONA
Percepţia susceptibilităţii
pentru boala“X”
Percepţia severităţii
bolii “X”
Variabile demografice
(vârstă, sex, rasă,
etnie, etc.)
Variabile sociopsihologice
Percepţia pericolului
de îmbolnăvire
“X”
Campanii mass-media
Sfaturile altor persoane
Sfaturile medicilor
Boala altor membrii din familie
Ştiri şi articole din reviste
Percepţia beneficiilor
acţiunilor preventive
Percepţia barierelor
în calea
acţiunilor preventive
Probabilitatea de a
urma
acţiunile preventive
recomandate
Adaptat după Janz & Becker (1984). Health Education Quarterly, 11, 1-47.
Modelul convingerilor despre sănătate revizuit

(Rosenstock, Strecher, & Becker, 1988)
FUNDAMENT PERCEPȚII ACȚIUNE
Factori
Sociodemografici
(educație, vârstă, gen,

rasă, etnie, etc.)
Amenințarea bolii
Susceptibilitatea percepută
(sau acceptarea
diagnosticului)
Percepția severității bolii
Expectații
Beneficiile percepute ale
acțiunii
(minus)
Barierele percepute în acțiune
Autoeficiența percepută în
a desfășura acțiunea
Semne de acțiune
Media
Influența personală
Reamintiri
Comportamentul de
reducere
a amenințării
bazate pe
așteptări
Adaptat după Rosenstock (1990). In Glanz, Lewis, & Rimer, Health Behavior and Health
Education.
2. Modelul învăţării sociale (Bandura, 1965,1977, 1986)
Este un model explicativ care ne arată că, multe dintre comportamentele noastre sunt învăţate
prin imitare, datorită persuasiuni sociale sau prin întăririle primite de la cei apropiaţi.
3. Teoria motivaţiei pentru protecţie (Rogers, 1975, 1983)

Un element hotărâtor în adoptarea comportamentelor sanogenetice este reprezentat de
teama individului de a nu se îmbolnăvi.
Această teamă este motivată de: frecvenţa crescută a bolii respective în populaţie şi de
severitatea acestei afecţiuni.
Motivaţia de protecţie rezultă atât din evaluarea pericolului îmbolnăvirii, cât şi din evaluarea
strategiilor de coping.
4. Teoria social-cognitivă ( Bandura, 1986)

Adoptarea comportamentelor sanogenetice se axează pe evaluarea raportului dintre beneficii
(avantajele şi importanţa pentru sănătate) şi costuri (eforturi materiale, renunţarea la anumite
plăceri, bariere etc.), ţinând cont de exemplul celor din anturaj care au adoptat acelaşi
comportament.
AUTO-EFICACITATEA
AȘTEPTĂRI REZULTATE
FIZIC
SOCIAL
AUTO-EVALUATIVE
OBIECTIVE
FACTORI SOCIALI FACILITATORI
IMPEDIMENTE
COMPORTAMENT
Teoria social-cognitivă
(Bandura, 1986, 2004)
Adaptat după Bandura (2004).

Health Education & Behavior, 31, 143-164.
Credințe comportamentale
Atitudinea față de comportament

Credințe normative
Norme subiective
Credințele controlului
Controlul comportamental perceput
Adaptat după Ajzen’s website
Copyright © 2002 Icek Ajzen
http://www-unix.oit.umass.edu/~aizen/tpb.diag.html
Teoria Comportamentului Planificat

(Ajzen, 1991, 2002)
Intenție
Comportament
Controlul comportamental actual
Teoriile etapelor de modificare comportamentală.
Aceste modele descriu:

- etapele prin care trece un individ în procesul de modificare comportamentală,
- barierele faţă de schimbare întâmpinate în diferite etape.
Modelul transteoretic al schimbării comportamentale

Acest model a fost elaborat în 1977 şi dezvoltat de James O. Prochaska şi Carlo C. DiClemente
pe baza unor analize teoretice şi empirice legate de sistemele de terapie şi a unor studii
retrospective longitudinale ale schimbărilor personale, în cazul pacienţilor cu adicţie.
Acest model include patru constructe majore: etapele modificărilor, procesele schimbării,
echilibrul decizional şi stima de sine.
Au fost identificate următoarele şase etape ale modificărilor: precontemplarea,
contemplarea, pregătirea, acţiunea, menţinerea şi stabilizarea.
Modelul Transteoretic
(Prochaska & DiClemente, 1982, 1983)
Stadiile schimbării comportamentale

Conştientizarea problemei
Reevaluarea mediului
Adaptare după Prochaska, DiClemente, & Norcross (1992).
American Psychologist, 47, 1102-1114.
Autoevaluare
Eliberare de constrângeri
Întărirea noilor comportamente
Relaţii sociale favorabile
Contracararea ameninţărilor
Controlul stimulilor
Precontemplarea 🡺 Contemplarea 🡺 Pregătirea 🡺 Acţiunea 🡺 Mentinerea
Modelul cognitiv-comportamental al procesului de recidivare

Acest model se referă la eşecul unei persoane în renunţarea la un comportament
nociv sau în adoptarea unui comportament sanogenetic.
Recidivarea apare în cazul unei „situaţii cu risc ridicat”, care reprezintă un pericol
pentru controlul deţinut de individ asupra comportamentului.
Aceste „situaţii cu risc” au fost clasificate în funcţie de cauzele care le determină, în :

personale (stări emoţionale negative / pozitive, tentaţii, dorinţe);
interpersonale (conflicte cu cei din jur, presiune socială).
FUMATUL – FACTOR DE RISC PENTRU SĂNĂTATE

FUMATUL – FACTOR DE RISC PENTRU SĂNĂTATE

Numărul fumătorilor care suferă de cancer bronhopulmonar este de 11 ori mai mare decât al
nefumătorilor, afectaţi de aceeaşi maladie.
Fumatul este responsabil şi de apariţia cancerului bucal, laringian şi gastric.
Fumatul produce ateroscleroză, cu întregul ei cortegiu de consecinţe grave:
● hipertensiune arterială,
● angină pectorală,
● infarct miocardic
● accident vascular cerebral ischemic.
Fumatul pasiv
- efecte imediate:
● iritaţia ochilor şi a nasului,
● dureri de cap,
● tuse,
● uscăciunea gâtului,
● greaţă,
- consecinţe mai grave ca urmare a expunerii îndelungate şi repetate la fumul de ţigară:
infecţii ale tractului respirator ( bronşite şi pneumonii), infecţii ale urechii, astm bronşic etc.
Fumatul reprezintă un comportament autodistructiv
Epidemiologie
Conform studiului „Prevalenţa consumului de droguri în România”, realizat în perioada iunie
2004 - aprilie 2005, de Agenţia Naţională Antidrog pe un eşantion reprezentativ din populaţia
generală, format din 3500 de persoane cu vârsta cuprinsă între 15-64 ani, fumatul ţigaretelor cu
tutun înregistrează cel de-al doilea nivel al prevalenţei.
Raportul dintre populaţia fumătoare de sex masculin şi cea de sex feminin este de 2:1.
Prevalenţa fumatului în România

62,1% dintre cei intervievaţi au fumat cel puţin o dată de-a lungul vieţii, iar 31,3% dintre aceştia
au declarat că fumează zilnic
segmentul de vârstă cuprins între 25 şi 34 de ani a prezentat procentele cele mai ridicate de
prevalenţă:
70,5% consum de-a lungul vieţii,
46% consumul recent,
46% consumul actual.

consumul de tutun de-a lungul vieţii este mai crescut în rândul persoanelor cu studii superioare (
76%) şi secundare (65,8%), decât în cazul subiecţilor cu studii primare (33,3%).
prevalenţa fumatului este mai mare în mediul urban (68,5%) decât în mediul rural (53,9%).

În funcţie de regiune, cele mai multe persoane care au fumat în ultimul an au fost din Bucureşti
(44%), urmate de cele care locuiau în zona Moldovei (38,7%) şi de cele din Oltenia (38,4).
Cel mai mic procent de fumători - în Banat – Crişana - Maramureş (25,1%).
În ceea ce priveşte numărul de ţigări fumate zilnic, în ultimele 30 de zile:
10% dintre subiecţi fumează între 5 şi 10 ţigări / zi,
18,7 % fumează mai mult de 10 ţigări / zi,
4,7% fumează chiar mai mult de un pachet de ţigări zilnic

Principalele motive care au stat la baza intenţiei subiecţilor de a renunţa la fumat au fost:
la 56% dintre subiecţi problemele de sănătate generate de consumul de tutun,
19% ambiţia personalã (voinţa),
9% au specificat problemele financiare generate de obiceiul de a fuma.
În mare măsură (90%) dintre subiecţi au fost de acord cã fumatul dăunează sănătăţii
celor din jur, iar 89% dintre respondenţi au fost de acord cu afirmaţia: „Dacã are voinţã, orice
persoanã se poate lăsa de fumat”.
Efectele fumatului asupra organismului

● Tegumente şi mucoase
● îngălbenirea unghiilor;
● îmbătrânirea prematură a tegumentelor, cu apariţia precoce a ridurilor;
● Aparatul respirator
● uscăciunea mucoaselor nazale şi buco-faringiene;
● bronşite cronice;
● emfizem pulmonar;
● sensibilitate crescută la infecţii respiratorii superioare;
● cancer pulmonar.

● Aparat genito-urinar
● diminuarea funcţiei sexuale, chiar a fertilităţii
● cancer renal şi de vezică urinară
● cancer de sân
● cancer de col uterin
● în sarcină greutate scăzută a fătului la naştere.
● Sistem nervos
● creează pentru scurt timp stări de relaxare, de scădere a anxietăţii şi de plăcere;
● dependenţă psihică şi fizică faţă de fumat ( indusă de nicotină );
● sindrom de abstinenţă (sevraj) la întreruperea fumatului.

● Aparat cardio-vascular
● hipertensiune arterială esenţială;
● ateroscleroza;
● angină pectorală;
● infarct miocardic;
● arteriopatie obliterantă cronică la membrele inferioare;
● accidente vasculare cerebrale.
● Aparat digestiv
● îngălbenirea smalţului dentar;
● cancere ale cavităţii bucale, esofagului şi stomacului;
● cancer biliar şi pancreatic;
● ulcer gastric şi duodenal.
Factorii psihologici de risc pentru iniţierea şi menţinerea fumatului

Factorii cognitivi şi comportamentali:
● autoeficacitate scăzută,
● stimă de sine scăzută;
● pesimism;
● mecanisme de coping ineficiente în condiţii de stres;
● abilităţi sociale scăzute;

● convingerea că fumatul îţi dă o stare de bună dispoziţie şi de calm, conduce la formarea
unei atitudini pozitive faţă de această metodă de control a emoţiilor prin fumat;
● convingerea că fumatul are efecte negative asupra sănătăţii, numai dacă fumezi o
cantitate mare de ţigări, duce la formarea unei atitudini tolerante faţă de fumat;
● curiozitatea;
● preluarea modelului comportamental al unui părinte, frate mai mare, prieten,

Factori motivaţionali şi afectivi:
● necesitatea de a experimenta ceva nou, de a fi la modă;
● dorinţa de a se afilia unui grup care are o atitudine pozitivă faţă de fumat şi de a-si
câştiga un statut "onorabil" printre aceştia;
● tensiunea psihică determinată de anumite stări conflictuale inerente vârstei;
● sentimente de revoltă împotriva părinţilor;
● stări frecvente şi prelungite de anxietate şi depresie, interiorizate, de cele mai multe ori;

Factori motivaţionali şi afectivi:
● normele subiective:
● atitudinea pozitivă a părinţilor faţă de fumat;
● identificarea cu un grup care are atitudini favorabile fumatului;
● imaginea socială pozitivă a adolescentului care fumează, (reclame, filme, reviste etc.).
presiunea grupului (colegi, prieteni, familie, persoane importante, publicitate şi reclame);
Factorii sociali care influenţează fumatul:
● atitudinea uneori permisivă a familiei, a şcolii şi a celor din jur faţă de fumat;
● oferirea de către familie şi anturaj de modele comportamentale pro-fumat, care
facilitează iniţierea fumatului;
● publicitatea pro-fumat (reclame, filme reviste care promovează fumatul), deşi este
restricţionată în ultimii ani, are încă o influenţă mare asupra populaţiei, prezenând
fumatul ca un comportament caracteristic oamenilor puternici, curajoşi şi ca pe o
modalitate de relaxare inofensivă fată de consumul de droguri;
Factorii sociali care influenţează fumatul

● publicitatea antifumat cu rezonanţă mică în rândul populaţiei, datorită formulării în
termeni generali a unor avertismente “Tutunul dăunează grav sănătăţii” , care nu permit
perceperea adecvată a riscurilor determinate de fumat;
● creşterea preţurilor ţigărilor, interzicerea fumatului în locurile publice şi restricţionarea
publicităţii pro-fumat, care au condus la scăderea prevalenţei fumatului în rândul
populaţiei româneşti, în ultimii ani.
●
Dependenta la nicotina
Mijloace şi tehnici terapeutice utilizate pentru renunţarea la fumat

Sfatul medical
Terapii farmacologice pentru dependenţa de fumat
Tratamentul de substituţie cu nicotină (TSN) are scopul de a înlocui nicotina obţinută

prin fumat, reducând simptomele abstinenţei la stoparea fumatului.
Preparatele de nicotină sunt sub mai multe forme: plasturi transdermici, gumă de
mestecat, spray nazal, inhaler şi tablete sublinguale, care au eficacitate aproximativ egală în
ciuda diferenţelor în complianţă, farmacocinetică, durata acţiunii, calea de administrare şi
efectele secundare.(Isacoff D., 2008)
Mijloace şi tehnici terapeutice utilizate pentru renunţarea la fumat

Alt medicament antifumat de primă linie este bupropionul, antidepresiv triciclic, care reduce
activitatea neuronilor care eliberează dopamina, poate dezactiva circuitul recompensă
Metode şi tehnici psihoterapeutice utilizate renunţarea la fumat

1. Metode care urmăresc inocularea repulsiei faţă de fumat:
asocierea fumatului cu stimuli care produc aversiune (gusturi sau mirosuri neplăcute), care se
pot administra, nu numai în timpul fumatului, ci şi în momentul schiţării dorinţei de a fuma,
pentru suspendarea ei.
Metode care urmăresc inocularea repulsiei faţă de fumat

procedeul fumatului rapid ( câte o inhalaţie la 6 secunde până când individul, datorită saturaţiei
nicotinice şi disconfortului respirator, nu mai poate tolera nicio ţigară);
procedeul supradozării numărului de ţigări fumate într-un timp dat;
Metode de autocontrol
- controlul deliberat al fumătorului asupra tuturor stimulilor care-i declanşează dorinţa de a
fuma.
- permisivitatea fumatului numai în anumite momente, cu creşterea progresivă a
pauzelor de abstinenţă;
- reducerea gradată a numărului de ţigări, după un plan stabilit de fumător;
- diminuarea gradată, cu încetarea fumatului la o dată stipulată, în prealabil;
- suprimarea bruscă şi imediată a fumatului fără preaviz;
Metode de autocontrol
● tehnici contractuale, care constau în iniţierea de către fumător a unor angajamente cu
terţe persoane, în scopul eliminării deprinderii de a fuma .
● tehnici de programare a comportamentului, când fumătorul îşi administrează singur
recompense / pedepse în funcţie de îndeplinirea / neîndeplinirea sarcinilor pe care şi le-
a propus în vederea renunţării la fumat. Distrugerea unei bancnote, la fiecare ţigară
fumată, s-a dovedit cea mai eficientă dintre ele.
●
Psihoterapia cognitiv-comportamentală
În scop preventiv se axează pe următoarele aspecte:
discutarea şi analizarea împreună cu pacientul a consecinţelor negative ale fumatului, pe
termen scurt şi lung;
demontarea convingerilor disfuncţionale ale potenţialilor fumători, cum sunt: ” Fumatul te face
mai atractiv şi sigur pe tine”, “Fumatul nu este un drog şi te face să te simţi mai bine.” etc.
formarea unei atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos;
dezvoltarea deprinderilor de comunicare asertivă, pentru a face faţă presiunii grupului. ( de
exemplu, formarea deprinderii de a spune “nu”, “Nu mulţumesc, nu fumez”);
tratarea tulburărilor anxioase şi depresive, care pot favoriza iniţierea fumatului;
creşterea încrederii pacientului în forţele sale;
adoptarea unor mecanisme de coping eficiente în condiţii de stres.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală
În scop curativ, terapia cognitiv-comportamentală permite fumătorului elaborarea, împreună cu
psihoterapeutul, a unor strategii de renunţare şi de menţinere a abstinenţei la fumat.
Pe parcursul terapiei se apreciază nivelul motivaţiei subiectului pentru renunţarea la fumat şi
se evaluează stadiul modificării acestui comportament nociv, cel mai des, conform modelului
transteoretic al schimbării al lui Proschaska şi DiClemente, care descrie şase stadii ale
schimbării ( precontemplare, contemplare, determinare, acţiune, menţinere şi recădere ).
Alte metode terapeutice eficiente în renunţarea la fumat sunt:
Hipnoza
Psihoterapia de grup
ALCOOLISMUL
Lect. Univ. Dr. Carmen Rapiteanu
Alcoolismul – definiții
Dictionarul Larousse: “dependența de alcool și ansamblul manifestărilor patologice datorate
acestei dependențe”.
Pierre Fouquet: “ pierderea libertății de a se abține de la alcool”.
OMS:” ansamblul de dizabilități provocate de alcool”
Termenul alcoolism a fost folosit pentru prima oară de către medicul suedez Magnus Huss în
1849.
În secolul 19 și la începutul secolului 20 pentru dependența de alcool se folosea doar termenul
de dipsomanie.
Afectiuni gastro-enterologice, neurologice, psihiatrice, cardiologice, determinate de consumul de
alcool
Termenul anterior “darul beției”
Clasificări
Profesorul american Elvin Morton Jellinek a realizat o clasificare a formelor de alcoolism:[
alfa - de natură psihologică
folosit pentru a suprima durerea
beta - consumul de alcool de lungă durată
asociază complicații somatice
gamma - pierderea controlului în consum
semne de sevraj
consecințe socio-profesionale
Delta – incapacitatea abstinenței

fenomene de sevraj
Epsilon – dipsomania
Cea mai veche clasificare cu cea mai lungă validitate.
T.F. Babor(1992):
A- apollinic: debut tardiv
factori de risc în copilarie
dependență moderată
consecințe sociale minore
disfuncții psihopatologice
comorbidități mai scazute
B- bachusian: -debut precoce

-numeroși factori de risc în copilărie
-vulnerabilitate genetico-ambientală
-asociază și consumul de alte substanțe
-consecințe sociale importante
Tradiții
Țările nordice:
- consum de bere sau alcool din cereale
- ingerat în afara meselor
- relativ zilnic
Țările sudice (Romania):
- vinul și alcoolul din fructe
- consumul în cadrul meselor
Prevalența
Mai mare la bărbați decât la femei
Mai mare în medii sociale defavorizate
Mai mare în societățile care acceptă consumul de alcool
Mai mare la meserii ca: șoferii, barmanii
Mai mare la pacienții cu tulburări de personalitate
Cauzele abuzului de alcool

Teoriile psihologice:
- alcoolul reduce tensiunea psihică
- crește sentimentul de putere
- scade nervozitatea
- înlatură stresul
Teoriile psihodinamice:
- rolul dezinhibitor al alcoolului
- scade anxietatea
Teoriile comportamentale:
- rolul de răsplată al alcoolului
- reconfortarea de moment duce la repetarea consumului
Teoriile biologice:
- centrate pe genetică
- risc de consum de 3-4 ori mai mare la rude directe ale alcoolicilor
- risc crescut pentru copiii ce provin din părinți alcoolici
Efecte fizice produse de alcool

SNC atrofie corticală, cerebeloasă
convulsii
stări confuzionale
polinevrita periferică
nevrita optică
Aparatul digestiv; gastrite
ulcere
pancreatita,
hepatita cronică, ciroza
Sindroame de malabsorbtie: deficite vitaminice

hipoproteinemie
encefalopatie
hipoglicemie
anemie
Alterarea funcțiilor imunitare: risc crescut de cancer, TBC
Aparatul cardio vascular: cardiomiopatie
Sursa: www.alcoolism.org
Intoxicația alcoolică acută

(Beția vulgaris)
Manifestări clinice datorate consumului recent

Labilitate dispozițională
Facilitatea comunicării, extraversie, încredere
Hipoprosexie, hipomnezie
Bradipsihie
Incoerența ideo-verbală
Dizartrie
Incoordonare motorie, obnubilare, comă
Beția patologică
Se produce după ingestia unei cantităţi minime de alcool.
Durează pâna la 24 ore
Se caracterizează prin:
modificări de conştiinţă de tip crepuscular,
halucinaţii
sindrom delirant ş
tulburări de comportament de tip agitaţie psihomotorie sau cu acte antisociale.
După remisiunea tulburărilor, pacientul are o amnezie totală a evenimentelor.
Beția patologică
Apare pe fondul de microleziuni cerebrale, la epileptici, după traumatisme cranio-cerebrale sau

post meningo-encefalite
Persoanele pot să comită fapte grave, bizare, fără mobil: crime, omoruri, huliganism.
Nu au conştiinţa faptei săvârşite (sunt iresponsabili). Instanţa interzice acestor persoane
consumul de alcool, iar dacă abuzează în continuare, sunt pedepsiţi de lege. Foarte multe
persoane încearcă să simuleze beţia patologică pentru a fi scutite de pedeapsă.
Tulburarea de sevraj
(delirium tremens)
Urgență medicală cu risc vital
Toleranța si dependența instalată
Durata consumului: ani
Oprirea consumului intempestiv: voluntar sau involuntar
Debut de la câteva ore pana la 72 de ore
Sevrajul necomplicat
Semne psihice: insomnii, coșmaruri, iritabilitate, anxietate, tulburări de somn.
Semne fizice: transpirații nocturne, tremor al extremităților, tahicardie, greață,
vărsături,hiperemie facială, midriază.
Se remite: cu tratament specific
la reluarea consumului
Sevrajul complicat
(delirium tremens)
Semne psihice:
Stare confuzională
Dezorientare temporo-spațială
Tulburări ale atenției și memoriei
Iluzii și halucinații vizuale
Idei delirante fragmentare (delir profesional)

Anxietate
Agitație psihomotorie, hetero sau autoagresivitate
Insomnii, somn cu vise terifiante, zoopsice
Crize convulsive tip grand mal
Semne somatice:
Facies hiperemic
Transpirații
Tremor al extremităților
Tahicardie
Febră
Greață, vărsături
Tegumente deshidratate
Polineuropatie
Alte complicatii
Tulburarile psihotice
Halucinoza alcoolică
Apare după consumul de alcool (48 ore- 14 zile)
Distorsiuni perceptuale
Halucinoze auditive
Sindromul amnestic Korsakov

Alterare cronică și severă a memoriei recente
Memoria îndepărtată este rareori afectată
Dezorientare temporală și a cronologiei evenimentelor
Confabulații mnestice
Apare după consum cronic de alcool și în cantități mari
CONSUMUL DE DROGURI
Lect.univ. Dr. Carmen Răpiţeanu
DROGURILE
Drogurile sunt substanţe psihoactive, care influenţează dispoziţia, percepţia, atenţia, gândirea şi
uneori starea de conştienţă şi imaginea asupra realităţii înconjurătoare.
Ele dau toleranţă şi dependenţă psihică şi fizică
Toleranţa se referă la tendinţa creşterii cantităţii de drog în timp, pentru obţinerea efectului
dorit.
Dependenţa psihică este definită ca fiind dorinţa imperioasă, nestăpânită de a consuma

o anumită substanţă în mod continuu sau periodic cu scopul de a retrăi efectele psihice ale
acesteia (stare de euforie, plăcere, relaxare) în ciuda consecinţelor negative sau pentru a evita
starea de rău determinată de absenţa acesteia.
După dependenţa psihică se instalează şi dependenţa fizică.
SINDROMUL DE SEVRAJ
Toţi dependenţii de droguri prezintă la întreruperea acestora un sindrom de sevraj, manifestat
prin
tulburări comportamentale, pe fondul cărora apar tulburări psihotice (halucinaţii, idei delirante,
tulburări de conştienţă)
tulburări organice (cardiovasculare, hepatice, pulmonare, renale, cerebrale etc. ) care pot duce
la exitus.
Date epidemiologice privind utilizarea drogurilor în România

În ţara noastră, consumul de droguri este un fenomen relativ nou, care a luat amploare după
Revoluţie.
Conform studiului realizat de Agenţia Naţională Antidrog în anul 2007, pe un eşantion
reprezentativ pentru populaţia generală românească, format din 7500 de persoane, cu vârste
între 15-64 ani, prevalenţa consumului de droguri ilegale este de 1,7%.

Dintre drogurile ilegale, cele mai utilizate sunt: canabis ( 1,5%), ecstasy (0,4% ), heroina (0,1%),
halucinogenele (0,1%) şi cocaina (0,1%).
Debutul consumului, este în general la 16-17 ani ( 41,3%), dar începe de la vârste timpurii sub
14 ani (13%), ceea ce înseamnă că luarea de măsuri pentru reducerea utilizării drogurilor,
reprezintă o urgenţă socială.

Catedra de Sociologie, din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, a efectuat
în anul 2009, un studiu cu titlul „ Barometrul adolescenţei 2009”, pe un număr de 1275 de elevi
din clasa a XII-a
Prevalenţa utilizării de droguri ilegale de-a lungul vieţii, a fost de 10,7% şi de 3 ori mai mare în
rândul băieţilor decât în cazul fetelor.
În ceea ce priveşte substanţele utilizate, marijuana este pe primul loc 34,1%, urmată de
substanţe etnobotanice (Magic 3,6% şi Spice 2,2%).
Substanţele chimice care produc dependenţă

1. Psiholepticele ( depresoare) dintre care menţionăm:
barbituricele
benzodiazepinele
opiul cu derivaţii săi: morfina, heroina, codeina
analgezice de sinteză: pethidina (Mialgin, Dolosal),
pentazocina (Fortral)
2. Psihoanalepticele ( stimulante)
amfetaminele
cocaina
cafeina
amine simpaticomimetice
antidepresive
3. Psihodisleptice ( halucinogene şi disociative):

derivaţi de canabis ( haşiş, marijuana )
halucinogene ( mescalina, LSD )
solvenţi eterici
derivaţi anticolinergici ( antiparkinsoniene, alcaloizi de beladonă)
alcool etilic
disociative (PCP, Ketamina)
Cele mai periculoase sunt drogurile ilegale, folosite în special de tineri, care dau o mare
dependenţă fizică şi psihică şi au consecinţe dezastruoase asupra sănătăţii ( boli infecţioase
cronice – hepatite virale cronice, SIDA şi boli neurologice - vasculite cerebrale şi AVC),
personalităţii şi vieţii persoanei consumatoare de droguri.
Cele mai des utilizate droguri ilegale

Canabis (marijuana, haşiş)
este cânepa indiană, o planta care seamănă cu tutunul şi care conţine compuşi denumiţi
canabinoizi care acţionează la nivelul sistemului nervos central. De la această plantă se
folosesc frunzele şi florile uscate ( marijuana), răşină de canabis amestecată cu ceară ( haşiş) şi
uleiul de canabis.
Marijuana şi haşişul se fumează ca o ţigară făcută de consumator sau pe cale orală. Uleiul de
canabis este picurat de unii pe o bucată de zahar şi pe tigară. Este cel mai ieftin şi cel mai
utilizat drog în ţara noastră.
Cocaina
Cocaina este o substanţă extrasă din frunzele de coca.
Forma de bază este crack-ul, care se prezintă ca niste cristale bej sau brune; Forma rafinată
este o pudră albă.
Se consumă: prizată, fumată (crack-ul este fumat în pipe de sticlă) sau injectată.
COCAINA
Heroina (diacetilmorfina )
este o substanţă semisintetică, derivată a opiului, care seamănă cu o pudră a cărei culoare
variază între maro închis şi alb.
se administrează prin injectare, dar poate să fie şi fumată. Este vândută în pacheţele de
celofan, folii, biluţe.
Combinaţia cocaina (praf sau crack) + heroină, combinaţie care se numeşte speedball şi este
extrem de periculoasă.
HEROINA
Ecstasy
Ecstasy este un drog sintetic psihoactiv, cu proprietăţi halucinogene care se prezintă sub formă
de tablete sau pudră albă. Se consumă prin prizare sau pe cale orală.
Amfetaminele,
Amfetaminele, fabricate şi ele în laborator, sunt denumite “excitante”, având efecte similare
adrenalinei. Are aspectul unei pulberi albe (sulfat de amfetamină) sau al unui lichid cu miros
aromat, de culoarea coniacului. Se consumă: oral (capsule), prizate, fumate sau injectate
AMFETAMINELE
Halucinogenele ( mescalina şi LSD ).

LSD (acid lisergic dietilamid) este un produs chimic sintetizat, produs sub formă de cristale, care
ulterior sunt zdrobite şi transformate în pudră.
Din pudra de LSD (amestecată cu alte substanţe cu rol de liant) sunt produse pastile numite
"micropuncte" sau mici pătrate gelatinoase ("ochiuri de geam").
Cel mai adesea însa, LSD este dizolvat, diluat şi aplicat pe mici pătrate din hârtie perforată şi
colorată ("timbre"). P
Pastilele se administrează oral, iar timbrele se lipesc pe piele sau se ţin sub limbă..
LSD -timbre
Mescalina
Mescalina este o substanţă extrasă din peyote - un cactus care creşte mai ales în Mexic. şi
produsă în mod sintetic.
Mescalina sintetică este de obicei ingerată sub formă de pudră (albă sau colorată), de pastile
sau de lichid.
Mescalina naturală este comercializată de obicei sub forma de capsule, poate fi mestecată sau
fumată.
Droguri cu efecte disociative

PCP (fenciclidină) este o substanţă sintetică, care se prezintă în forma sa pură ca o
pulbere cristalină, solubilă rapid în apă.
Totuşi ea este comercializată sub diferite alte forme şi de obicei vândută ca fiind orice altceva
(cocaină, LSD etc.).
PCP este un anestezic pentru animale.
Pentru om are efecte periculoase (delirium, agitaţie psihomotorie severă)
PCP se considera a fi unul din cele mai periculoase droguri.
Ketamina (Keta, Special K, ketavet )

Ketamina (Keta, Special K, ketavet ) este un anestezic folosit cu precădere în medicina
veterinară şi a fost folosită vreme îndelungată şi în medicina umană în timpul operaţiilor
chirurgicale, până când din ce în ce mai mulţi pacienţi au început să se plângă de halucinaţii
puternice.
Ketamina există în formă de soluţie (se injectează de obicei intramuscular) sau în formă de
pudră (se prizează). Experienţa consumului de ketamină se numeşte trip sau k-hole.
Efectele drogurilor ilegale

Canabis
Efecte pe termen scurt:
euforie, exaltare, dezinhibiţie, anxietate sau agitaţie, instabilitate afectivă (cu alternarea stărilor
de depresie cu momente de relaxare),
congestie conjunctivală (ochii roşii), gură uscată, tahicardie, iluzii vizuale, auditive şi tactile,
tulburări de concentrare a atenţiei şi de judecată, depersonalizare iar în combinaţie cu PCP
(praful îngerilor) poate provoca halucinaţii, coma sau moartea.
Efectele drogurilor ilegale

Canabis
Efecte pe termen lung:
probleme respiratorii (wheezing, tuse productivă), hipertensiune arterială,
deficite cognitive sau pierderea memoriei, uneori manifestări psihotice ( halucinaţii, idei delirante
de persecuţie) şi dedublarea personalităţii
Sindromul de sevraj la canabis

Sindromul de sevraj la canabis se manifestă, în principal, prin simptome psihice:
dorinţă intensă de a consuma marijuana sau haşiş,
anxietate,
iritabilitate,
furie,
agresivitate
tulburări de somn.
Cocaina
Efecte pe termen scurt: extaz (15-30 min), însoţit de: creşterea energiei, idei de grandoare şi
labilitate emoţională ( cu trecerea de la euforie la iritabilitate sau depresie), agresivitate, acte de
violenţă; apoi, cefalee, midriază ( pupile dilatate), tremurături, senzaţie de cald/rece, agitaţie,
subfebrilitate, tahicardie, creşterea tensiunii arteriale, crize convulsive, distonii , dikinezii şi
comă.
Cocaina
Efecte pe termen lung: hepatita B sau C, infarct cerebral sau miocardic, aritmii cardiace, dureri
abdominale, comportament agresiv, tulburare delirantă, halucinaţii (care pot provoca acte de
automutilare, suicid, omor) şi dependenţa psihică marcată.
Sindromul de sevraj la cocaină

se manifestă prin: tristeţe, anhedonie, inhibiţie psihomotorie sau agitaţie, creşterea apetitului,
dorinţa intensă de a consuma drog, insomnie sau hipersomnie, vise bizare şi coşmaruri.
Heroina
Provoacă
stări temporare de amorţeală, linişte, chiar exaltare şi fericire, urmate de disforie, deteriorarea
atenţiei, memoriei şi judecăţii,
constricţie pupilară, dizartrie, uneori tulburări de percepţie şi afectarea stării de conştienţă care
poate merge până la comă.
Heroina provoacă cel mai rapid toleranţă şi dependenţă marcată.
O supradoză poate chiar ucide.
Sevrajul la heroină
Sevrajul la heroină începe cu o stare de anxietate, creşterea sensibilităţii la durere, însoţite de
dorinţa de a obţine heroină (craving) şi de comportamentul de căutare a drogului.
Apoi apar următoarele simptome: dispoziţie disforică, greaţă, vomă, mialgii, lăcrimare sau
rinoree, dilataţie pupilară, piloerecţie sau transpiraţie abundentă, diaree, febră si insomnie.
Simptomele de abstinenţă survin în decurs de 6-12 ore după ultima doză de heroină, ating de
regulă intensitatea maximă în decurs de 1-3 zile şi diminua progresiv în decursul unei perioade
de 5-7 zile.
Ecstasy
Efecte pe termen scurt: extaz ( 3-6 ore), dezinhibiţie, uşurinţă în comunicare,dilatarea
pupilelor, bufeuri de căldură, greaţă, insomnie, contracţii musculare, dificultate în urinare,
urmate timp de două zile de: depresie, gânduri morbide, coşmaruri.
Efecte pe termen lung: probleme psihologice, panică, tahicardie, epilepsie, leziuni
hepatice, cardiace şi cerebrale, degradarea ireversibilă a creierului, moarte provocată de
hipertermie.
Amfetaminele
Efecte pe termen scurt:

energie, euforie, logoree, tahicardie, creşterea tensiunii arteriale, cefalee, midriază, inapetenţă,
nervozitate, uneori agresivitate, episoade psihotice,
scăderea forţei musculare, depresie respiratorie, precordialgii sau aritmii cardiace, confuzie,
convulsii, diskinezii, distonii sau comă.
Amfetaminele
Efecte pe termen lung: oboseală, tulburări de somn, simptome depresive, ulcer,

malnutriţie, psihoză, afecţiuni ale vaselor sangvine şi stop cardiac.
Sindromul de sevraj: oboseală, fatigabilitate, tulburări de somn de tipul insomniei şi
hipersomniei, coşmaruri, simptome depresive, lentoare sau agitaţie psihomotorie, simptome
care conduc la o deteriorare funcţională semnificativă.
LSD
Reacţia toxică specifică halucinogenelor se numeşte trip, (engl. excursie, călătorie).

"Călătoria" se instalează cu o stare de euforie sau anxietate, pierderea percepţiei
timpului, amestec între ficţiune şi realitate, tulburări de percepţie ( iluzii şi halucinaţii vizuale,
auditive etc.) însoţite de modificări bruşte ale emoţiilor (trecere de la fericire la iritare sau furie,
de la relaxare la frică sau panică etc.) şi idei delirante, însoţite de ameţeală, somnolenţă,
hipertensiune, hipotermie, transpiraţii, contracţii musculare şi tremor.
Efectele LSD pot dura între 4 şi 12 ore, dar uneori se pot prelungi la câteva zile sau luni,
datorită faptului că rămân pentru un timp în ţesutul adipos al organismului.
Utilizarea îndelungată a LSD poate duce la: psihoze, spasm laringian, crize de
hipertensiune arterială, convulsii, iar datorită tulburărilor de percepţie consumatorul poate
comite acţiuni necontrolate, care duc de multe ori la accidente în urma cărora survine moartea.
În afară de comportamentul autodistructiv, supradoza de halucinogene poate provoca :
creşterea temperaturii corpului, hemoragie, comă.
LSD
Efectele LSD pot dura între 4 şi 12 ore, dar uneori se pot prelungi la câteva zile sau luni,
datorită faptului că rămân pentru un timp în ţesutul adipos al organismului.
Utilizarea îndelungată a LSD poate duce la:
psihoze,
spasm laringian,
crize de hipertensiune arterială,
convulsii,. În afară de comportamentul autodistructiv, supradoza de halucinogene poate provoca
: creşterea temperaturii corpului, hemoragie, comă.
Mescalina
Efecte de scurtă durată: euforie, halucinaţii vizuale (figuri geometrice, linii, culori etc.), tulburări
de concentrare şi diminuarea memoriei de scurtă durată. dilatarea pupilelor, creşterea
temperaturii corpului, destinderea muşchilor, greaţă, vomă.
Efecte de lungă durată – risc de accidente şi exitus.
PCP (fenciclidină)
Efecte de scurtă durată
În doze moderate, efectele fizice ale PCP includ: o uşoară creştere a frecvenţei
respiratorii, o mai pronunţată creştere a tensiunii arteriale şi a pulsului, îmbujorare, transpiraţie
puternică, amorţeală generalizată a extremităţilor şi încordare musculară. Efectele psihice
includ: senzaţia de desprindere de propria persoană, iluzii şi modificări de schemă corporală.
La doze mari, scade tensiunea arterială, scade frecvenţa pulsului şi a respiraţiei,
determină: greaţă, vărsături, vedere înceţoşată, nistagmus, ameţeli, pierderea echilibrului,
halucinaţii, idei delirante, rigiditate musculară, crize epileptice sau comă
PCP (fenciclidină)
Efecte de lungă durată: pierderi de memorie, dificultăţi de vorbire, depresie, scădere în greutate,
pierderea coordonării motricităţii fine şi a memoriei de scurtă durată.
Ketamina
Efecte de scurtă durată

.
Utilizatorii povestesc despre experienţe care pleacă de la sentimente plăcute de plutire şi pot
ajunge până la senzaţia de desprindere totală de propriul corp.
Unele experienţe sunt înspăimântătoare, provocând utilizatorului anestezie şi senzaţia că ar fi
deja mort. O astfel de experienţă terifiantă se numeşte bad trip (engl.) sau k-hole.
Dozele mari de ketamină determină tahicardie, tulburări respiratorii, greaţă şi vomă.
Ketamina
Efecte de lungă durată

Consumul îndelungat provoacă utilizatorilor accese de egocentrism, idei delirante de
grandoare şi de persecuţie.
Ketamina creează foarte repede toleranţă şi conduce la dependenţă fizică şi psihică.
Factorii psihologici care predispun la consumul de droguri

Vulnerabilitatea personalităţii
Instabilitate emoţională
Imaturitate afectivă
Anxietatea ca trăsătură
Timiditatea
Stima de sine scăzută
Lipsa încrederii în forţele proprii
Factorii psihologici care predispun la consumul de droguri

Tulburările de personalitate
Tulburarea de personalitate anxioasă (evitantă)
Tulburarea de personalitate dependentă
Tulburarea de personalitate borderline
Tulburarea de personalitate antisocială
Factorii familiali care predispun la consumul de droguri

Familia dezorganizată
Famila exagerat de tolerantă
Membrii ai familiei care consumă droguri
Psihotraume
Lipsa de afecţiune
Factorii sociali care predispun la consumul de droguri

Anturajul, “prietenii”;
Comunităţi caracterizate prin probleme sociale ( delincvenţă, vagabondaj, abandon şcolar,
şomaj);
Comunităţi în care trăiesc traficanţi şi consumatori de droguri;
Factorii biologici care predispun la consumul de droguri

Sistemul de recompensă cerebral (descris în 1954 de James Olds şi Peter Mildner) denumit şi
sistemul de generare a plăcerii conţine un număr mare de neuroni dopaminergici conectaţi cu
sistemul limbic şi cortexul;
Este stimulat de substanţe endogene (endorfine cerebrale, anandamida) şi de drogurile
exogene.
Neurotransmițătorii cerebrali cu rol în adicție

http://dx.doi.org/10.18567/sebbmdiv_RPC.2016.09.1
Calea dopaminergică implicată în adicție

Drogurile stimulează calea mezolimbică a dopaminei, adică sistemul de recompensă al
creierului, de la zona tegmentală ventrală până la nucleul accumbens.
Calea serotoninergică
Sistemul serotoninergic este afectat de consumul de droguri. Interacționează cu căile
dopaminergice corticale (care merg de la zona tegmentală ventrală până la cortexul frontal)
transportând serotonina, un neurotransmițător implicat în comportament, dispoziție, somn și
apetit, printre alte funcții.
Calea dopaminergică
Vía dopaminérgica - Wikipedia, la enciclopedia libre
Factorii biologici care predispun la consumul de droguri

Vulnerabilitate genetică pentru consumul de droguri
Activitate crescută a enzimei COMT (catecolmetiltransferaza) care inactivează dopamina.
Număr mai redus de receptori D2 pentru dopamină (considerată neuromediatorul plăcerii).
Semnele şi simptomele generale ale consumului de droguri

Semne fizice:
pierderea /creşterea poftei de mâncare sau orice schimbare a obiceiurile alimentare;
o inexplicabilă scădere /creştere în greutate;
schimbarea ritmului mersului, o încetinire sau o înţepenire a mersului, o slabă coordonare a
mişcărilor;
insomnia sau trezirea la ore neobişnuite;
urme de înţepături pe antebraţe sau picioare;
miros de substanţe;

Semne fizice:
ochii roşii şi înlăcrimaţi; pupile mai mari sau mai mici decât de obicei;
palme umede şi reci;
tremurături ale mâinilor, picioarelor sau capului;
faţă roşie sau palidă;
secreţii nazale abundente;
greaţă, vărsături;
transpiraţii excesive;
puls neregulat.

Semne cognitive şi comportamentale:
schimbare în atitudine, comportament sau personalitate fără o cauză aparentă;
schimbarea prietenilor sau evitarea celor vechi şi refuzul de a vorbi despre prietenii cei noi.
schimbare în activităţi, hobby-uri sau interese;
scăderea performanţelor şcolare, întârzieri la şcoală, absenţe nemotivate sau abandon şcolar;
scăderea performanţelor la locul de muncă, întârzieri, amânarea rezolvării sarcinilor
profesionale;
schimbarea comportamentului acasă, pierderea interesului pentru familie, activităţile casnice şi
cele sociale;

Semne cognitive şi comportamentale:
hiperactivitate, logoree, dificultăţi de concentrare, hipomnezie de fixare şi amnezie lacunară;
lipsă de motivaţie, pierderea energiei, a stimei de sine, o atitudine de nepăsare;
sensibilitate crescută sau resentimente puternice;
stări de iritabilitate sau mânie;
stare de prostraţie sau dezorientare;
comportament excesiv de secretos, suspiciune, neîncredere;
accidente de maşină;
nevoie inexplicabilă de bani;dispariţia obiectelor din casă;
Consecinţele consumului de droguri

Consecinţele administrării intravenoase ale drogurilor:
1.Efecte locale.
În cazul administrării intravenoase de droguri pot apare infecţii la locul de injectare sau
tromboze venoase, leziuni arteriale.
2.Efecte generale
- transmiterea unor infecţii ( SIDA, hepatita tip B,C, endocardita bacteriană etc.)

Consecinţele sociale:
şomaj
accidente de circulaţie
probleme familiale, neglijarea copiilor
comportamente antisociale ( furt şi escrocherii pentru obţinerea banilor necesari procurării de
droguri

Consecinţe psihologice
tulburări de comportament
dependenţa psihică de droguri
tulburări psihice ( ale intoxicaţiei acute şi cronice cu droguri şi ale sindromului de sevraj).
POLIARTRITA REUMATOIDĂ
(impact psihologic și psihoterapie)
Lect. Univ. Dr. Carmen Rapiteanu
DEFINIȚIE
Artrita reumatoidă (AR) este o afecțiune inflamatorie a țesutului conjunctiv , generând leziuni
articulare severe și manifestări sistemice.
ETIOLOGIE
Etiologia AR nu este definitiv elucidată.
Se presupune că manifestările clinice sunt un răspuns imun exuberant la unii agenți infecțiosi
(virusul Ebstein-Barr, virusul rubeolei, parvovirusuri, citomegalovirus, micoplasma, stafilococi,
streptococi) la persoane cu anumite particularități de teren, așa cum o atestă asocierea bolii cu
unele antigene de histiocompatibilitate.
Acest mecanism imun declansează producerea unei inflamații cronice a sinovialei, o distrugere
a cartilajului articular și o slăbire a ligamentelor și tendoanelor ce susțin articulația.
Factori de risc - factori genetici, factori imunologici, factori hormonali, factori psihologici, factori
de mediu.
Prevalența: 0,3 -2,1%
Predominanța de vârstă
adulți - mai frecvent de 35- 40 ani
copii - de 4-6 si 12-14 ani.
Predominanța de gen: Femei: bărbați 3/1.

TABLOU CLINIC
Fatigabilitate, inapetență, scădere ponderală, mialgii.
Dupa câteva săptamâni, luni urmează:
- redoare matinală în articulații

- artrita pe 3 sau mai multe zone articulare;
- tumefacția simetrică a articulațiilor metacarpofalangiene, interfalangiene sau ale pumnului;
- noduli reumatoizi subcutanați;
- leziuni periarticulare (tenosinovita, bursita, chisturi sinoviale);
- manifestări extraarticulare: afectarea sistemului reticuloendotelial, plamânilor, cordului, ochilor,
sistemului nervos, amiloidoza;
La un număr de bolnavi (15-20% cu forma sistemică) debutul este acut cu febră înaltă, frisoane,
rash reumatoid, polineuropatii, afecțiuni de organe, infarcte digitale, limfadenopatie,
splenomegalie, pleurezii.
DEFORMARI ARTICULARE
Rolul etiopatogenic al factorului psihic

Dovezi clinice
Christian Barnard “ Articulațiile mele se inflamau cu regularitatea unui ceasornic, când discuțiile
mele cu soția căpătau un ton arțăgos”,“ Am descoperit o legatură strânsă între anxietatea mea
și perceperea durerii “
Rolul etiopatogenic al factorului psihic

Numeroase studii clinice au arătat acțiunea factorului psihic:
în modificările inflamatorii pe care mediatorii reacției de stres le produc la nivelul sinovialei
în creșterea tonusului muscular
în producerea contracturii musculare periarticulare
Impactul psihologic al AR
Iritabilitate, nervozitate datorită durerilor cronice
Agresivitate
Dependență
Autoeficacitate scăzută
Izolare socială
Depresie și anxietate
Modificarea personalității
Trăsături de personalitate dobândite:
excitabilitatea crescută, încăpățânarea, ipohondria, depresia.
Hohmeister descrie în faza de debut paciente cu AR încăpățânate, agresive, iar după câțiva ani
cooperante și răbdătoare cu medicul curant
STIL DE VIAȚĂ
Mișcare pentru păstrarea tonusului muscular și a flexibilității articulare (înotul, ciclismul, mersul
pe jos).
Dieta - ce contribuie la modelarea sistemului imun, restricții de grăsimi, aport de vitamine și
minerale.
Abordarea problemelor ce țin de integrarea pacientului în câmpul de muncă și de adaptarea
socială .
CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ PACIENTULUI ȘI FAMILIEI

- Oferirea informațiilor competente despre boală, prevenind comportamentul de amânare/
așteptare.
- Contribuții la suportul emoțional al pacientului, implicând membrii familiei, prietenii, colegii,
micșorând astfel reacția de alarmă, gradul de depresie, sentimentul de izolare și neputință a
bolnavului.
Antrenarea pacientului in folosirea metodelor de tratament si autoîngrijire,
PSIHOTERAPIA IN AR
PSIHOTERAPIE DE RELAXARE
HIPNOTERAPIE PT REDUCEREA DURERILOR ARTICULARE
BIOFEEDBACK PT REDUCEREA DURERILOR ȘI A CONTRACTURII MUSCULARE
TERAPIE COGNITIV-COMPORTAMENTALA
PSIHOTERAPIE DE GRUP
Psihoterapia de relaxare
Tehnicile de psihoterapie de relaxare (de exemplu, relaxarea musculară progresivă, respirația
controlată diafragmatică ) combinate cu sugestii țintite pe simptom și cu tehnici de imagerie
dirijată sunt utile în reducerea durerilor, a contracturii musculare periarticulare și a distresului.
HIPNOTERAPIA
Hipnoterapia este o metoda psihoterapeutică eficientă și lipsită de efecte secundare pentru
reducerea durerilor articulare în poliartrita reumatoidă.
Cercetări recente realizate de : Ulla Mitzdorf ; Dieter Melchart, Bryan Bennett au demonstrat
ca hipnoterapia reduce durerile articulare și conduce la rărirea puseelor inflamatorii ale AR.
TEHNICI HIPNOTERAPEUTICE
Tehnicile hipnoterapeutice utilizate frecvent pentru reducerea durerilor articulare sunt :
Substituția = sugerarea transformării durerii într-o senzație mai acceptabilă și mai puțin
anxiogenă (mâncărime, amorțeală, presiune etc ) ;
anestezia= se sugerează direct, gradat anestezie la nivelul articulației dureroase începând cu
senzația de amorțeală sau indirect prin retrăirea unei senzații de amorțeală avută anterior;
deplasarea = implică mutarea durerii dintr-o zonă în alta a corpului, făcând-o mai tolerabilă;
disocierea = sugerarea separării individului de durerea sa ;
tehnicile de vizualizare = reprezentarea durerii ca o minge de foc și prin sugestii directe
modificarea caracteristicilor acesteia.( de ex. mingea devine albastră se micșorează, se
răcește , se topește ).
TEHNICI HIPNOTERAPEUTICE
BIOFEEDBACK
Biofeedback-ul , situat la graniţa dintre psihoterapie şi fiziologie, permite subiectului sǎ
conştientizeze modificǎrile unor parametrii fiziologici ( pulsul, tensiunea arterialǎ, frecvenţa
respiraţiilor, temperatura corpului, tonusul muscular etc ) în funcţie de starea sa emoţionalǎ şi
sǎ modeleze aceşti indicatori în direcţia doritǎ de el sau indicatǎ de terapeut.
BIOFEEDBACK
Pentru a informa persoana despre variaţiile proceselor sale fiziologice în funcţie de starea sa
afectivǎ sunt folosite instrumente electronice care preiau semnalele fiziologice insesizabile de la
nivelul suprafetei corpului prin intermediul unor senzori si le transformǎ în stimuli auditivi sau
vizuali ce pot să fie conştientizaţi .
Astfel persoana descoperǎ ceea ce se întâmplǎ în corpul sǎu atunci când este relaxatǎ sau
încordatǎ, veselǎ sau tristǎ, liniştitǎ sau speriatǎ şi învatǎ sǎ-şi controleze trǎirile emoţionale şi
sǎ modifice într-o anumitǎ mǎsurǎ corespondentele lor fiziologice.
BIOFEEDBACK
Biofeedback-ul electromiografic este utilizat cu scopul inducerii unei stǎri de relaxare muscularǎ
în tratamentul AR.
Electromiografia ( EMG ) mǎsoarǎ tonusul muscular prin aplicarea a doi electrozi pe piele, cel
mai des la nivelul feţei, in zona muschilor frontali şi maseteri, la nivelul spatelui în dreptul
muşchiului trapez sau la nivelul musculaturii periarticulare in AR. .
BIOFEEDBACK
Cand electrozii sesizeazǎ tensiunea muscularǎ, aparatul emite un semnal luminos sau un
sunet.
Astfel, subiectul poate vedea sau auzi continuu monitorizarea activitǎţii sale musculare
conştientizând stǎrile de încordare sau de relaxare muscularǎ. Prin antrenament mental şi
concentrare asupra senzaţiilor corporale subiectul îşi va putea controla tonusul muscular.
Aceste tehnici însuşite în timpul şedinţelor de biofeedback îl vor ajuta pe subiect şi in viaţa
zilnicǎ sǎ sesizeze şi sǎ diminueze stǎrile de încordare muscularǎ
Terapia cognitiv- comportamentala
Sharpe LSharpe L, Sensky TSharpe L, Sensky T, Timberlake NSharpe L, Sensky T, Timberlake
N, Ryan BSharpe L, Sensky T, Timberlake N, Ryan B, Brewin CRSharpe L, Sensky T,
Timberlake N, Ryan B, Brewin CR, Allard S ( 2001 ) au arătat că aplicarea terapiei cognitiv-
comportamentale, în primii 2 ani de la debutul poliartritei reumatoide, conduce la reducerea pe
o perioadă de cel putin 6 luni a simptomelor articulare, a depresiei şi a markerilor biologici ai
inflamaţiei articulare ( proteina C reactivă ).
Terapia cognitiv- comportamentală

Într-un studiu prospectiv recent , Sharpe L. , Allard S., Sensky T.(2006) au demonstrat că
terapia cognitiv-comportamentală, aplicată cât mai devreme de la debutul AR are efecte pe
termen lung ( cel puţin cinci ani de la sfârşitul terapiei ) în sensul evoluţiei favorabile a bolii,
reducerii numărului de zile de spitalizare, a numarului de tratamente injectabile şi a numărului
de şedinţe de fizioterapie.

Laurence A. Bradley, profesor la Universitatea din Alabama, a dezvoltat protocoale de
tratament pentru boli reumatice care utilizează și intervenții cognitiv-comportamentale, cum ar fi
restructurarea cognitivă şi training-uri de autoinstruire pentru a creşte nivelul de autoeficacitate
şi pentru a reduce credințele negative şi inadecvate.
Terapia cognitiv-comportamentală este deosebit de utilă pentru persoanele cu artrită
reumatoidă care se concentrează asupra durerilor articulare atât de mult că nu mai e loc in
mintea lor pentru gândurile plăcute și nu mai există lucruri care să le bucure, cufundându-se
adesea într-o stare depresivă severă. TCC utilizeaza o colecţie de tehnici specifice pentru a
induce la pacienţi o gândire pozitivă, care va duce la schimbări pozitive in viata lor şi la o bună
adaptare la boală.

TCC are la bază identificarea modelelor disfuncționale de gândire și tehnici pentru a contracara
gândurile automate negative care stau la baza atitudinilor și comportamentelor de inadaptare.
TCC urmărește formarea și dezvoltarea abilităților de comunicare pentru a spori corespunzător
asertivitatea, pentru a permite o eliberare corespunzătoare a tensiunii emoționale și pentru o
mai bună relaționare cu membrii echipei terapeutice.
PSIHOTERAPIILE DE GRUP
Psihoterapia de grup (cognitiv-comportamentală, experențială sau psihodramatică ) conduce la
descoperirea unor noi modalități de coping cu AR, la aflarea altor sisteme de valori și stiluri de
viață ca alternative posibile .
PSIHOTERAPIILE DE GRUP
Într-un grup de terapie bolnavii cu AR nu se mai simt izolați și își împărtășesc sentimente,
experiențe și gânduri legate de boală și de problemele de viață.
Grupul este o sursă de sprijin, bolnavii având posibilitatea să primească și să ofere ajutor.
STRESUL PSIHIC
Conceptul de stres psihic

În limbajul comun termenul de stres este utilizat pentru a desemna:
● disperare
● suprasolicitare
● frustrare
● ameninţare
● frică
● agitaţie
● tensiune
● lipsă de comunicare
● presiune
● conflicte
● criză de timp
Conceptul de stres
Conceptul general de stres a fost introdus în limbajul medical, în anul 1936, de către Hans
Selye.
Conceptul general de stres desemna o acţiune externă de suprasolicitare exercitată asupra
organismului, de un evantai larg de agenţi cauzali (fizici, chimici şi biologici) capabili să producă
un ansamblu de modificări morfofuncţionale, în special endocrine.
Conceptul de stres
Dar. fiziologul american, Walter Cannon este considerat precursorul acestei teorii, demonstrând
în anul 1932 apariţia unei secreţii de adrenalină la animalele supuse unui şoc emoţional.
Cannon foloseşte termenul de stres în legătură cu reacţia autonomă a organismului, denumită
"reacţia de urgenţă", binecunoscută astăzi în literatură sub numele de reacţia de "luptă sau
fugă".
Conceptul de stres psihic

Stresul psihic (SP) constă în reacţii psiho-comportamentale şi somato-viscerale de o intensitate
crescută, peste limitele corespunzătoare unei simple adaptări.
Stresul psihic este o stare de tensiune, de încordare şi de disconfort, determinată de: agenţii
afectogeni, cu semnificaţie negativă, de frustrare, de lipsa de satisfacere a unor trebuinţe, de
dificultatea sau de imposibilitatea rezolvării unor probleme.
TIPURI DE STRES PSIHIC

Stresul psihic primar este rezultatul unor agresiuni recepţionate în sfera psihicului (conflicte şi
suprasolicitări psihice mediate de stimulii verbali dar şi realizate prin concentrarea atenţiei, cu
evocarea sau persistenţa unor imagini, sentimente etc.).
Stresul psihic secundar este o reacţie de însoţire ori chiar de conştientizare a unui stres fizic
căruia i se acordă o semnificaţie de ameninţare.
TIPURI DE STRES PSIHIC

Eustres = ”stresul pozitiv”, declanşat de evenimente plăcute, determină stări afective pozitive
(triumf, bucurie, fericire etc.) şi are efecte benefice asupra organismului uman.
Distres = „stresul negativ”, declanşat de evenimente negative, determină simptome
psihosomatice, tulburări de concentrare, obosealǎ, reversibile la persoanele sănătoase şi
reprezintă un factor de risc pentru boli psihice şi psihosomatice, la persoanele cu predispoziţie
ereditarǎ sau vulnerabilitate constituţionalǎ
Distincţia dintre cauzele distresului şi reacţia de distres

Cauzele distresului se referă la stimulii şi evenimentele care generează distresul.
De exemplu:
căutarea unui loc de muncă,
lipsa banilor,
boala unui membru al familiei,
suprasolicitarea profesională,
divorţul.
Distincţia dintre cauzele distresului şi reacţia de distres

Reacţia de distres este rezultatul acţiunii factorilor de stres şi se referǎ la:
manifestările fizice ( palpitaţii, dureri în piept, tahipnee, transpiraţii, crampe sau spasme
musculare, polakiurie, ameţeli, dureri de cap, migrene, apetit alimentar scăzut sau crescut,
dureri abdominale, constipaţie sau diaree etc.)
Reacţia de distres
manifestările psihice:
● afective ( iritabilitate, instabilitate emoţională, anxietate, depresie, furie, îngrijorare,
vinovăţie );
● comportamentale: fuga din situaţie / evitarea confruntării, retragerea socială, stare de
agitaţie, agresivitate, fumat excesiv, consum de alcool etc.
● cognitive: blocaje ale gândirii, deficit de atenţie, scăderea capacităţii de concentrare,
dificultăţi în reamintirea anumitor lucruri, flexibilitate redusă în gândire, gândire
catastroficǎ, ruminaţii, idei de incapacitate.
Consecinţele distresului
Consecinţele distresului sunt următoarele:
● tulburări psihosomatice,
● insomnie,
● stări de anxietate,
● depresie,
● scăderea imunităţii,
● oboseală cronică
● tulburări mentale şi boli psihosomatice (la persoanele cu predispoziţie ereditarǎ sau
vulnerabilitate psihicǎ sau de organ).
MECANISMELE BIOLOGICE ALE DISTRESULUI

Distres
◊
Organe de simţ
↓
Hipotalamus (centrul emoţiilor)
↙ ↘
Măduva spinării Hipofiza
↓ ↓
Medulosuprarenala = glandele distresului = Corticosuprarenala
↓ ↓
Catecolamine = hormonii distresului = Glucocorticoizi
Reacţia de urgenţă Reacţia de rezistenţă
CATECOLAMINELE intervin în distresul acut, determinând reacţia de urgenţă ( de „luptă sau

fugă”), prin declanşarea următoarelor modificări morfo-funcţionale:
creşterea frecvenţei cardiace,
vasodilataţie la nivel muscular,
creșterea frecvenţei şi amplitudinii respirației,
vasoconstricţie la nivel cutanat,
transpiraţie,
scăderea motilității tubului digestiv,
scăderea timpului de coagulare etc.
Reprezintă răspunsul nostru primar, arhaic, în faţa distresului. Acest sistem ne duce
spre anxietate: „Trebuie să acţionez!”
GLUCOCORTICOIZI acţionează în cazul unui distres cronic, pregătind organismul pentru a
îndura, nu pentru a acţiona, determinând:
creşterea metabolismului bazal,
asigurarea sursei de energie prin transformarea proteinelor şi lipidelor în glucoză şi scăderea
utilizării periferice a glucozei în ţesutul muscular şi adipos.
creşterea secreţiei gastrice de pepsină şi HCl cu favorizarea apariţiei ulcerului gastric în
distresul cronic.
scăderea numărului limfocitelor T, a activităţii celulelor NK şi a producerii de anticorpi cu
scăderea imunităţii, favorizând apariţia bolilor infecţioase.
În acest caz mergem spre depresie: „La ce bun să mai acţionez!”
Vulnerabilitatea psihicǎ la stres

Trăsăturile de personalitate considerate drept indicatori ai unei vulnerabilităţi sunt:
● tendinţele interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută (conferă potenţialitate
nocivă unor excitanţi în realitate neutri);
● rigiditate, încăpăţânare;
● tendinţe pronunţate egocentrice;
● toleranţă scăzută la frustrare;
● tendinţe obsesive şi fobice;
● emotivitate crescută;
● impulsivitate;
● agresivitate, înclinaţii spre violenţă;
● anxietatea ca element structural al personalităţii;
Mecanismele adaptative (de coping) la stresul psihic

Definitie coping: Termenul de coping se referă la efortul cognitiv şi comportamental de a
reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale.
(Lazarus şi Folkman, 1991)
Tipuri de coping:
coping direct, vigilent, activ direcţionat pe analiza, rezolvarea sau dacă nu este posibil,
minimalizarea situaţiei stresante.
coping indirect, reprezentat de strategii de negare,fugă,resemnare, prin care o confruntare
decisivă cu agentul stresor este amânată sau chiar nu are loc.
Mecanismele adaptative (de coping) la stresul psihic

Folkman şi Lazarus (1984) diversifică structura strategiilor de coping, la opt tipuri:
● acceptarea confruntării,
● planificarea rezolvării problemei,
● îndepărtarea sau minimalizarea ameninţării,
● reevaluarea pozitivă,
● evadarea-evitarea,
● căutarea suportului social,
● autocontrolul,
● autoculpabilizarea.
Primele două strategii sunt de coping activ, iar ultimele şase de coping pasiv.
Factorii moderatori ai impactului cu agenţii stresori

Factorii personali cu rol de „tampon” al impactului cu agenţii stresori sunt:
experienţa anterioară pozitivă a subiectului în confruntarea cu acelaşi tip de agenţi stresori care
determină:
- perceperea agenţilor stresori ca fiind puţin
ameninţători;
- adoptarea unor mecanisme de coping eficiente.
trăsăturile cognitiv-atitudinale ale personalităţii care reflectă o atitudine generală, pozitivă a
persoanei faţă de sine, lume şi viitor:
- autoeficacitatea
- robusteţea
- locul de control intern
- optimismul
- sentimentul de coerenţă
- simţul umorului
AUTOEFICACITATE
Autoeficacitatea este un concept propus de Albert Bandura în 1982 şi reprezintă capacitatea
autopercepută de a face faţă unor situaţii specifice.
Aprecierea capacităţii de a face faţă diferitelor cerinţe şi sarcini influenţează:
-gândirea (“Pot sa fac acest lucru”/” Nu voi reuşi”.)
-reacţiile emoţionale ( bucurie, sentimente de reusită/anxietate, tristeţe, dezamăgire)
-implicarea şi angajarea în acea sarcină (mobilizare intensă/ inhibiţie, demobilizare)
OPTIMISMUL
Optimismul este definit de Scheier si Carver (1986), astfel:
“Este o tendinţă generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi
experienţelor vieţii şi o trăsătură magică” în predicţia sănătăţii, a stării de bine, a emoţiilor
pozitive şi a recuperării din boală.
Optimismul, reprezintă o structură cognitiv-motivaţională caracterizată prin reprezentări mentale
şi expectanţe pozitive privind atingerea scopurilor propuse.
Optimismul – aliat puternic al sistemului imunitar

-Chris Peterson, profesor de psihologie la Universitatea Michigan, într-un studiu prospectiv
privind relatia dintre optimism/pesimism şi starea de sănătate la studenţi, a descoperit că, pe
parcursul unui an, pesimiştii au avut de două ori mai multe boli infecţioase şi au făcut de doua
ori mai multe vizite la medic faţă de optimişti.
-Martin Seligman, profesor de psihologie la Universitatea Pennsylvania a descoperit că
optimiştii au o imunitate mai bună decât pesimiştii. La persoanele pesimiste se reduce ritmul de
multiplicare a limfocitelor T şi scade activitatea limfocitelor NK
Optimismul – aliat puternic al sistemului imunitar
-Suzanne Segerstrom, a aratat că la mijlocul anului universitar, 67% dintre studenţii pesimişti şi
doar 29% dintre cei optimişti au avut o imunitate mai scazută decât la inceputul anului, fiind
astfel mai vulnerabili la virozele respiratorii.
-Dr.Taylor intr-un studiu efectuat în 2004, a arătat că bărbaţii HIV pozitivi, care credeau că
boala lor poate să fie controlată au avut o creştere a numărului de limfocite T şi au trăit cu 9 luni
mai mult faţă de bărbaţii HIV pozitivi pesimişti.
Optimismul, “factor magic” în vindecare şi sanogeneză

-M.F.Scheier, K.A.Mattews şi colab.(1999) în urma unui studiu prospectiv pe 309 pacienţi
coronarieni au descoperit ca în comparaţie cu pacienţii pesimişti, cei optimişti au avut mult mai
puţine respitalizari in următoarele 6 luni după intervenţia de bypass coronarian.
-Erik J.Gitay si colab.( 2001) intr-un studiu prospectiv pe 941 persoane cu vârsta între 65-85 ani
au găsit că există o relaţie invesă intre nivelul de optimism şi riscul de moarte, cu un efect mai
puternic protector al optimismului la bărbaţi faţă de femei pentru toate cauzele de mortalitate cu
excepţia celei cardiovasculare
Sentimentul de coerenţă
Concept propus de Antonovski şi definit de acesta ca o orientare globală faţă de lume

care este percepută ca fiind explicabilă, predictibilă, flexibilă şi plină de semnificaţii
- Are trei componente
1.Componenta instrumentală se referă la posibilitatea de realizare a sarcinilor prin alegerea
celor mai potrivite resurse dintre cele disponibile.
2.Componenta cognitivă (comprehensibilitatea) constă în evaluarea, aprecierea naturii sarcinilor
cu care ne confruntăm. De asemenea constă în explicarea şi structurarea semnalelor pe care le
primim.
3.Componenta motivaţională reprezintă semnificaţia, scopul solicitărilor care determină
implicarea emoţională şi investirea de efort
ROBUSTEŢEA
Robusteţea este un concept introdus de Kobasa ( 1979) si reprezintă un cumul de trăsături de
personalitate care conferă rezistenţă la stres şi anume:
Locul de control intern
Angajarea care se referă la implicarea în diverse acţiuni şi persistenţa in scopul propus
Provocarea constă in perceperea schimbărilor ca fiind benefice, putand oferi şanse de
dezvoltare personală
LOCUL DE CONTROL
Termenul de “locus de control”lansat de Rotter in anul 1966 desemnează atribuirea unei
cauzalităţi interne sau externe pentru evenimentele proprii.
Locul de control intern reprezintă convingerea unei persoane că evenimentele pot fi controlate
şi influenţate datorită capacităţilor şi aptitudinilor sale.
Locul de control extern se referă la convingerea persoanei că evenimentele sunt determinate de
destin, şansă sau de către cei din jur.
Locul de control intern
-Se asociază cu strategii de coping activ
-Are rol protector in condiţii de distres acut sau cronic
-Factor favorizant pentru sanogeneză
STIMA DE SINE
Stima de sine reprezintă dimensiunea evaluativă a imaginii de sine, formându-se din copilărie,
pornind de la părerile şi reacţiile celor din jur. Aprecierile sau criticile acestora sunt interiorizate
de către copil, determinând o stimă de sine crescută sau scăzută.
Perceperea eşecului ca semn al lipsei de valoare este foarte dăunătoare.
Stima de sine se referă la evaluarea globală a propriei persoane în raport cu propriile aşteptări
şi cu ceilalţi.
Valoarea unei persoane decurge din ansamblul comportamentelor, acţiunilor şi potenţialităţilor
sale trecute, prezente şi viitoare pe toate planurile vieţii.
SIMTUL UMORULUI
Simţul umorului reprezintă tendinţa de a percepe sau exprima ceea ce este amuzant sau comic
Efectele benefice ale umorului asupra sănătăţii
Răspunsuri fiziologice pozitive
-Reducerea hormonilor de stress
-Eliberarea de endofine
- Reducerea durerii
-Relaxarea musculară
-Imbunătăţirea respiraţiei
-Stimularea circulatiei
-Reducerea tensiunii arteriale
-Imbunătăţirea imunităţii ( cresterea imunoglobulinei A secretorii, a activitatii celulelor
NK, a gamma –interferonului şi a numărului limfocitelor T si B)

● afectivitatea pozitivă, ca tendinţă a persoanei de a reacţiona pozitiv, regulat, în diverse
situaţii şi de a avea o stare generală de bună-dispoziţie;
● tipul psihocomportamental B caracterizat prin calm, răbdare, mulţumire de sine,
planificarea activităţilor, evitarea situaţiilor de competiţie şi îmbinarea muncii cu
relaxarea.
● starea de anxietate moderată - acţionează ca un sistem de alarmă, mobilizând individul
să facă faţă situaţiei cu care se confruntă;
● exteriorizarea emoţiilor negative prin: discuţii cu persoane apropiate, scris, pictură, dans
sau cântat.
● comportamentul asertiv constă în exprimarea sentimentelor şi revendicarea drepturilor
personale cu menţinerea respectului şi consideraţiei faţă de cei din jur.
●
●
● Factorii moderatori ai impactului cu agenţii stresori
○ Factorii familiali:
● climatul afectiv pozitiv;
● interacţiuni pozitive şi comunicare între membrii familiei;
● suport emoţional, informaţional şi material oferit de ceilalţi membrii ai familiei;
● asigurarea nevoilor de apartenenţă şi de securitate;
●

Factorii sociali:
Suportul social se referă la ansamblul de relaţii interpersonale care oferă persoanei
sentimente de acceptare şi apreciere, satisfacerea nevoii de apartenenţă la un grup, îndrumare
şi ajutor material.
Tipuri de suport social:
- după natura sprijinului
• suport emoţional (sentimentul de a fi înţeles, apreciat, iubit
şi respectat);
• suport informaţional (sfaturi, informaţii, sugestii, orientări,
îndrumări)
• suport instrumental (ajutor material concret)
- după disponibilitatea şi compatibilitatea ajutorului social:
• suport social perceput (evaluarea de către persoană a
disponibilităţii sprijinului din partea celor din jur);
• suport social primit (reale comportamente de susţinere a
persoanei de către ceilalţi);
• integrarea socială (rolurile şi activităţile sociale ale persoanei)
Metode de prevenire a consecinţelor negative ale distresului

Evitarea suprasolicitărilor prin:
● economisirea de timp şi energie prin planificarea activităţilor;
● ierarhizarea obiectivelor într-o perioadă limitată de timp;
● stabilirea unor priorităţi în efectuarea sarcinilor;
● realizarea unui echilibru între muncă şi activităţile recreative;
● introducerea în cursul programului zilnic a unor pauze de relaxare (de câteva minute).
● comunicarea cu colegii şi şefii;
● redistribuirea sarcinilor profesionale şi familiale, atunci când persoana simte că face
eforturi foarte mari pentru a le finaliza.

2. Activităţi recreative şi de relaxare:
● excursii cu familia sau în grup care îmbină mişcarea cu relaxarea şi facilitează
comunicarea cu ceilalţi;
● vizionarea de spectacole, piese de teatru, filme, expoziţii;
● practicarea unor sporturi (înot, tenis, fotbal, atletism);
● plimbări în parc, întâlniri cu prietenii.
Toate aceste activităţi sunt generatoare de eustres, cu efecte benefice asupra sănătăţii.

3. Conştientizarea şi îmbunătăţirea resurselor personale:
● realizarea unei veritabile încrederi în propriile forţe;
● creşterea stimei de sine şi a autocontrolului;
● reglarea optimă a nivelului de aspiraţii în raport cu aptitudinile şi capacităţile persoanei;
● cultivarea optimismului şi a sentimentelor pozitive;
● recurgere la umor în situaţii stresante;
● dezvoltarea comportamentului asertiv;
● îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare.

4. Odihna
● somn cu durata de 7-8 ore pe noapte.
● folosirea tehnicilor de autorelaxare în timpul zilei, când persoana se simte obosită.
5. Apelul la suportul social care presupune:
● oferirea şi primirea cu regularitate de afecţiune;
● discuţii cu prietenii cărora persoana le poate face confidenţe şi care îi pot da sfaturi utile;
● apelul la ajutor material din partea persoanelor apropiate în situaţii limită;

6. Însuşirea unor tehnici de reducere a distresului:
● analizarea situaţiei problematice dintr-un alt unghi sau dintr-o altă perspectivă;
● distanţarea afectivă de situaţia generatoare de stres, prin abordarea acesteia ca şi cum
ar fi a unui prieten, pentru a găsi cu uşurinţă o soluţie.
● cunoaşterea faptului că deciziile importante nu se iau în momente de mare tensiune
emoţională;
● împărtăşirea gândurilor şi frământărilor interioare unei persoane apropiate, care a trecut
prin experienţe similare, cu scopul reducerii tensiunii emoţionale şi primirii unor sfaturi
folositoare;
● evitarea conflictelor şi învăţarea unor tehnici de rezolvare a acestora;
● exprimarea nevoilor şi drepturilor personale, cu menţinerea respectului faţă de ceilalţi.

7. Credinţa în Divinitate induce speranţă şi menţine stabilitatea emoţională în momentele critice
ale vieţii.
8. Idealurile şi ideile înnobilatoare, prezente în mintea şi conştiinţa persoanei, îi motivează toate
activităţile şi o protejează faţă de distres.
Complianţa terapeutică
Lect. Univ. Dr. Răpiţeanu Carmen
Complianţa terapeutică de referă la urmarea de către pacient a tratamentului prescris de către

medic.
În literatura anglo–saxonă, se remarcă faptul că termenul de “complianţă terapeutică” tinde să
fie înlocuit progresiv, în ultimii ani, de cel de “aderenţă” (adherence).
COMPLIANŢA TERAPEUTICĂ - DEFINIŢIE
Forme de complianţa terapeutică

În funcţie de gradul în care, bolnavul urmează recomandările medicului, vorbim de mai multe
categorii posibile:
hipercomplianţa se referă la sporirea numărului, creşterea cantităţii de medicamente şi a duratei
tratamentului de către pacient;
hipocomplianţa (mergând până la non-complianţă), reprezintă cazurile cele mai frecvente, de
neîndeplinire riguroasă (sau totală) a indicaţiilor terapeutice.
Factorii de care depinde complianţa terapeutică

1.Factorii implicaţi de natura prescripţiilor terapeutice:
costul,
complexitatea
efectele adverse ale tratamentului

2.Medicul care prescrie:
prestigiul profesional,
calităţile relaţionale,
puterea de convingere a bolnavului despre necesitatea şi eficienţa tratamentului.

3 Bolnavul ca receptor şi executant al indicaţiilor terapeutice
a)Factorii psihologici:
-cognitivi – nivelul de înţelegere, credinţele, capacitatea de concentrare a atenţiei
şi de memorare;
- emoţionali – anxietatea crescută, frica de efecte secundare, de dependenţă,
depresia si pesimismul scad complianţa terapeutică;
- atitudinali – atitudinea faţă de boală şi medic;
- comportamentali – comportamentele nocive faţă de sănătate (fumat, alcoolism,
consum de droguri ) determină noncomplianţă.

motivaţionali – motivaţia extrinsecă ( “împins” de alţii ), neasumată scade aderenţa la tratament.
personalitatea – de exemplu tipul comportamental A şi tulburările de personalitate paranoidă şi
antisocială au implicaţii negative asupra complianţei terapeutice, pacienţii subestimând medicul
şi indicaţiile acestuia.
În schimb, persoanele conformiste şi optimiste au o complianţă crescută

b)Sănătatea mintală
Pacienţii psihotici, cei cu demenţă sau retard mintal au complianţă terapeutică scăzută.
c)Factorii socio- economici
Suportul social scăzut şi veniturile mici determină hipocomplianţă
d)Vârsta
Adolescenţii şi vârstnicii au predispoziţie mai mare la nonaderenţă

4. Factorii dependenţi de boală
- evoluţia acută/cronică , simptomatică / asimptomatică a bolii; severitatea bolii.
5 Factorii socio-culturali
Influenţa socială este foarte puternică, capabilă să modifice comportamentul unui
individ mai ales atunci când acesta este bolnav şi devine dependent de cei din jur şi foarte
sugestibil datorită bolii.

6.Factorii care ţin de modul de relaţionare dintre medic si pacient
confidenţialităţii actului medical;
un timp suficient alocat de medic pacientului;
câştigarea încrederii pacientului;
oferirea de suport informaţional adecvat pacientului;
susţinerea emoţională a bolnavului;
individualizarea relaţiei terapeutice în funcţie de personalitatea pacientului
Metode si tehnici de optimizare a complianţei terapeutice

1.Strategii centrate pe boală si tratament.
- cunoaşterea atitudinilor conştiente şi a fanteziilor inconştiente ale pacientului cu privire la
medicamente şi boală;
- restructurarea cognitivă a convingerilor iraţionale despre boală şi tratament;
- furnizarea de informaţii clare către pacienţi referitoare la boală şi tratament;
- sublinierea legăturii dintre oprirea medicamentului şi recădere;
- prescrierea medicamentelor în funcţie de posibilităţile materiale ale pacientului;

1.Strategii centrate pe boală si tratament.
alegerea unui tratament cu o tolerabilitate bună, care să corespundă cât mai bine posibil
subiectului, printr-o bună balanţă eficacitate /efecte secundare;
- simplificarea regimului de tratament;
- cutii de medicamente cu compartimente diferenţiate pe zile /ore;
- descrieri detaliate ale aparenţei fizice a medicamentelor.

2.Strategii centrate pe pacient
- creşterea motivaţiei în direcţia administrării terapiei prin evidenţierea pericolelor pe care le
implică non-complianţa;
- consiliere psihologică (individuală sau de grup);
Se urmăreşte integrarea terapiei în programul obişnuit al pacientului, clarificarea (unor aspecte
ale) terapiei pentru pacient, suportul personal sau telefonic acordat la nevoie.
- încurajarea pacientului să participe la grupuri de suport sau să intre în diferite asociaţii ale
bolnavilor cu o anumită maladie ( de exemplu: diabet zaharat, astm bronşic, psoriazis etc. );
- auto-monitorizarea, de către pacient, a complianţei prin ţinerea unor jurnale sau evidenţe ale
ingestiei de medicamente;

3. Strategii care se adresează anturajului bolnavului
Consilierea anturajului bolnavului în vederea:
- încurajării pacientului de a respecta regimul terapeutic;
- scutirii de responsabilităţi a pacientului, în măsura în care acestea implică anumite activităţi
care ar agrava evoluţia bolii sau care ar fi incompatibile cu stilul de viaţă impus de boală;
- cunoaşterii regimului igieno-dietetic al pacientului;
- controlul suplimentar al administrării medicamentelor şi respectării restricţiilor impuse de
boală;
- asigurării suportului material, informaţional şi emoţional al bolnavului;

4.Strategii centrate pe relaţia medic-pacient
- stabilirea unei relaţii de încredere medic-pacient şi consolidarea acesteia;
- să respecte confidenţialitatea pacientului;
- discutarea cu pacientul a abaterilor de la tratament;
- să ia în calcul cooperarea familiei sau a anturajului pacientului;
- discutarea efectelor secundare ale terapiei;
- gratificaţii verbale aduse pacientului compliant;
Efectul Placebo
Lect. Univ. Dr. Răpiţeanu Carmen
Efectul placebo - definiţie

Efectul placebo constă în manifestările clinice somatice şi psihice care apar la un bolnav sau la
o persoană sănătoasă căreia i s-a administrat în scop terapeutic sau experimental o substanţă
fără acţiune farmacodinamică.
În sens mai larg, termenul de „efect placebo” se referă la efectele mediate psihologic ale
tratamentului medical.
Efectul nocebo se referă la consecinţele negative pe plan fizic şi psihic induse de un preparat
de tip placebo.
Efectul pseudoplacebo reprezintă efectul unui medicament activ farmacodinamic asupra unor
simptome faţă de care nu are acţiune terapeutică.
Factorii care influenţează efectul placebo

Factori care ţin de pacient
Pacienţi placebo-reactivi
Pacienţi placebo-nonreactivi
Sugestibilitate crescută
Extraversie
Conformism
Aprobativitate
Femeile şi vârstnicii
Sugestibilitate scăzută
Introversie
Neîncredere
Rigiditate
Agresivitate

Factori care ţin de medic
Trăsăturile de personalitate:
- optimism, încredere, putere de convingere, autoritate şi empatie
Prestigiul
Încrederea afişată faţă de preparatul placebo
Abilităţile de comunicare

Factori care ţin de relaţia terapeutică
Ambianţa securizantă din cabinetul medical
Adaptarea flexibilă a medicului în funcţie de particularităţile personalităţii pacientului
Încrederea pacientului în competenţa medicului şi în proprietăţile medicamentului

Factori care ţin de preparatul placebo
Calea de administrare (administrarea parenterală are efect placebo mai ridicat decât
administrarea orală).
Gustul neplăcut determină efect placebo mai mare.
Preparatele colorate sunt mai eficiente decât cele albe

Factori care ţin de boală
O boală recentă şi cu evoluţie scurtă răspunde mai bine la placebo decât o afecţiune cronică.
Aplicaţiile efectului placebo în domeniul medical

Efectul placebo are la bază mecanisme fiziologice autentice.
Acest lucru a fost demonstrat de cercetări care au utilizat placebo pentru diminuarea durerilor
dentare postoperatorii.
După administrarea de naloxonă, care este un antagonist al acţiunii antialgice a opiaceelor,
durerea a crescut din nou, după ce iniţial, aceasta s-a redus la administrarea de placebo. De
aici, se poate deduce că efectul placebo în terapia durerii implică secreţia de endorfine (opiacee
endogene).
Efectul placebo în patologia psihiatrică

în tulburările de somn,
în domeniul nevrozelor (mai ales în cazul tulburărilor mixte depresiv-anxioase şi somatoforme,
dar mai slab în tulburările obsesive şi fobice).
în tulburările afective (depresii uşoare).
Efectul placebo în patologia medicală

Efectul placebo este mai intens în:
hipertensiunea arterială,
sindromul de colon iritabil,
artrita reumatoidă
pancreatita cronică
Efectul placebo în testarea produselor farmacologice.

Numeroase substanţe care se lansează în circuitul medical nu pot să fie verificate şi
validate sub raport farmacodinamic decât prin comparaţie cu alte substanţe fără efect din punct
de vedere farmacologic şi administrate în paralel.

Toata Sanatatea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toata Sanatatea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Lect. Univ. Dr. Carmen Răpiţeanu

Existǎ cinci direcţii de studiu diferite în cadrul psihologiei sănătăţii

psihologia sănătăţii publice

psihologia sănătăţii comunitare

psihologia sănătăţii ocupaţionale

O orientare recentă în psihologia sănătăţii

Aptitudinile şi calităţile necesare psihologului care lucrează în domeniul psihologiei

SĂNĂTATEA UMANĂ ŞI DETERMINANŢII SĂI

Definiţii şi ipostaze ale sănătăţii

● Sănătatea ca absenţă a bolii

Această definiţie ia în considerare următoarele dimensiuni:

Grade ale sănătăţii

În literatura psihiatrică se face distincţia între anormalitate şi boală.

Comportamentul sanogenetic reprezintă modalitatea unei persoane:

● de a-şi exprima trăirile afective,

astfel încât să-şi păstreze şi să-şi îmbunătăţească starea de sănătate.

Modele teoretice care explică formarea comportamentelor sanogenetice :

1. Modelul convingerilor despre sănătate - Health Beliefs Model ( Becker, 1974,

● percepţia vulnerabilităţii (susceptibilităţii) sale faţă de o anumită boală;

MODELUL CONVINGERILOR DESPRE SĂNĂTATE

Modelul convingerilor despre sănătate revizuit

(educație, vârstă, gen,

2. Modelul învăţării sociale (Bandura, 1965,1977, 1986)

3. Teoria motivaţiei pentru protecţie (Rogers, 1975, 1983)

4. Teoria social-cognitivă ( Bandura, 1986)

Adaptat după Bandura (2004).

Atitudinea față de comportament

Teoria Comportamentului Planificat

Teoriile etapelor de modificare comportamentală.

Aceste modele descriu:

Modelul transteoretic al schimbării comportamentale

Stadiile schimbării comportamentale

Precontemplarea 🡺 Contemplarea 🡺 Pregătirea 🡺 Acţiunea 🡺 Mentinerea

Modelul cognitiv-comportamental al procesului de recidivare

Aceste „situaţii cu risc” au fost clasificate în funcţie de cauzele care le determină, în :

FUMATUL – FACTOR DE RISC PENTRU SĂNĂTATE

FUMATUL – FACTOR DE RISC PENTRU SĂNĂTATE

Fumatul reprezintă un comportament autodistructiv

Prevalenţa fumatului în România

Prevalenţa fumatului în România

Prevalenţa fumatului în România

Prevalenţa fumatului în România

Efectele fumatului asupra organismului

Efectele fumatului asupra organismului

Efectele fumatului asupra organismului

Factorii psihologici de risc pentru iniţierea şi menţinerea fumatului

Factorii psihologici de risc pentru iniţierea şi menţinerea fumatului

Factorii psihologici de risc pentru iniţierea şi menţinerea fumatului

Factorii psihologici de risc pentru iniţierea şi menţinerea fumatului

Factorii sociali care influenţează fumatul

Mijloace şi tehnici terapeutice utilizate pentru renunţarea la fumat

Tratamentul de substituţie cu nicotină (TSN) are scopul de a înlocui nicotina obţinută

Mijloace şi tehnici terapeutice utilizate pentru renunţarea la fumat

Metode şi tehnici psihoterapeutice utilizate renunţarea la fumat

Metode care urmăresc inocularea repulsiei faţă de fumat

Delta – incapacitatea abstinenței

B- bachusian: -debut precoce

Cauzele abuzului de alcool

Efecte fizice produse de alcool

Sindroame de malabsorbtie: deficite vitaminice

Intoxicația alcoolică acută

Manifestări clinice datorate consumului recent