Tema ”Similitudini și sincronisme în procesul de formare a statelor medievale

românești”
Lecție de sinteză

În sec.VIII-IX, odată cu desăvîrșirea procesului de constituire a poporului și a limbii române, precum și a

cristalizării relațiilor medievale, au apărut și cele dintîi formațiuni politice românești. Ele sunt semnalate începînd cu
sf.sec.IX pe întreg teritoriul locuit de români. Acest fapt dovedește fără tăgadă, că procesul de naștere a formaținilor
politice a fost concomitent și asemănător. Ele sunt identificate în ducatele sau voievodatele existente în Transilvania
la venirea maghiarilor în acest teritoriu (a lui Menumorut, Glad, Gelu), în formațiunea dobrogeană, condusă de
jupanul Dimitrie, în formațiunea teritorială a tiverților pe Nistru etc.
Alcătuirea și consolidarea acestor mici formațiuni a fost însă mult frînată de ultimul val de migratori (al uzilor,
pecenegilor, cumanilor, mongolilor) iar în Transilvania – de cucerirea maghiară. Cucerirea Transilvaniei de către
Regatul Maghiar a adus sub stăpînire străină centrul pămîntului românesc și a făcut imposibilă unificarea în jurul lui a
altor teritorii locuite de români.
Unificarea teritoriilor extracarpatice s-a produs în jurul a două nuclee statale: unul situat în valea rîului Argeș
(viitoarea Țară Românească) și altul în valea rîului Moldova (viitoarea Țară a Moldovei). La acest proces au participat
și românii transilvăneni. Nobilimea română din Ardeal, deposedată de cuceritori s-a îndreptat spre celelalte pămînturi
românești, unde se cristalizau formațiuni statale.
Diploma ioaniților din 1247 ne oferă un tablou al organizării social-politice din viiitorul stat Țara Românească la
scurtă vreme după marea invazie a mongolo-tătarilor. Dintre formațiunile enumerate în diplomă, voievodatele lui
Litovoi (în valea Jiului) și a lui Seneslau (în valea Argeșului) erau cele mai avansate sub raport politico-
organizatoric, ele înglobînd mai multe cnezate din apropiere și dispunînd de un aparat de stat și o armată proprie
destul de puternică. Anume ele au devenit centre unificatoare la sud de Carpați.
Dominația mongolo-tătară în zonele extracarpatice a oprit expansiunea maghiară în această direcție. Plătind tribut
mongolilor, voievodatele românești din această zonă au intrat într-un proces firesc de unire a lor într-un organism
statal mai amplu. Amintirea unor voievodate înglobate ulterior în aceste formațiuni unificate explică și denumirea
județelor Țării Românești, aflate în valea rîurilor, unde au existat formațiuni teritorial-politice (Dolj, Gorj, Prahova,
Dâmbovița, Buzău, etc).
Finele sec.XIII însemna atît slăbirea stăpînirii tătare la nordul Dunării, cît și a expansiunii maghiare din cauza
anarhiei din regat și din cauza dispariției dinastiei arpadiene. În această perioadă Transilvania devine pe o anumită
perioadă un stat aproape independent de Ungaria. În asemenea împrejurări politice favorabile se desăvîrșește procesul
de unificare a Țării Românești, descris în legenda populară despre Radu Negru vodă descălecătorul din Făgăraș la
1290. O strămutare a unor nobili români din Făgăraș la sud de Carpați a accelerat procesul de unificare a formațiunilor
teritorial-politice din acest spațiu.
Primul domn al Țării Românești, atestat documentar la 1310, este Basarab I. Pînă la domnia lui, unificarea
decurgea paralel în jurul voievodatului de la Argeș (în Muntenia) și al celui de la Jiu (în Oltenia).
După tradiția înregistrată de cronici, unificarea propriu-zisă s-a produs de la nord la sud. Drept urmare Oltenia este
inclusă în componența statului unificat - Țara Românească, păstrîndu-și un anumit grad de autonomie (ea avea în
frunte un dregător, numit ban). Unificarea s-a încheiat pînă la 1324, cînd Basarab este numit în documentele regelui
Ungariei voievodul Țării Românești. Un proces unificator similar a decurs pe teritoriul Dobrogei, unde s-a constituit
Țara Cavarnei. La sf.sec.XIII Dobrogea se unește cu Țara Românească.
Procesul de unificare la est de Carpați a reprodus în principiu etapele celui de la sud de Carpați. Nucleul statal
atestat în valea rîului Moldova la cumpăna sec.XII-XIII s-a constituit în aceleași împrejurări externe favorabile, ca și
în Țara Românească: slăbirea presiunii tătare și a expansiunii maghiare. Dar din cauza că zonele de sud și sud-est ale
spațiului carpato-nistrean erau direct înglobate în Hoarda de Aur, procesul de unificare teritorială a decurs mai lent.
Acest proces se accelerează după 1345, cînd oastea voievodului ardelean Andrei Lackfi a obținut o victorie strălucită
asupra tătarilor la est de Carpați. În schimb, după această dată se instaurează suzeranitatea maghiară în regiunea nord-
vestică a acestui teritoriu, unde este atestat de cronicele moldovenești legendarul voievod Dragoș.
Venirea la domnie a lui Bogdan din Maramureș (însoțit de adepții lui dintre nobilimea acestei provincii) după
anul 1359, ( cînd în voievodatul din Valea Moldovei s-a produs o răscoală antimaghiară) și recunoașterea la 1365 a
independenței voievodatului Țara Moldovei, a accelerat procesul de unificare a statului românesc de la est de Carpați.
Unificarea s-a produs de la nord spre sud pe căile rîurilor Suceava, Bistrița, Trotuș etc., unde erau situate formațiuni
politice, care aveau configurația viitoarelor ținuturi (Suceava, Neamț, Trotuș, Tecuci etc.). Acest spațiu unificat a fost
numit ulterior Țara de Sus.
În zona de sud a spațiului de la est de Carpați, pe măsura eliberării lui de sub dominația mongolo-tătară de
asemenea s-a produs o unificare a formațiunilor politice. În fruntea unui voievodat constituit în acest spațiu se situase
voievodul Costea.
Domnul Moldovei Petru I Mușat (1378-1391), orientîndu-se spre o alianță cu Polonia, a reușit să se opună
expansiunii maghiare și treptat a unit teritoriul Țării de Jos la voievodatul său, ajungînd pînă la Marea Neagră. Țara
de Jos a devenit parte componentă a Țării Moldovei unificate. Astfel s-a produs același proces de unificare ca și în
Țara Românească, unde de asemenea s-au unit două nuclee statale. Chiar și capitalele țărilor românești extracarpatice
s-au deplasat similar: în Țara Românească – de la Câmpulung la Curtea de Argeș, apoi Târgoviște, în Țara
Moldovei – de la Baia, la Siret, apoi Suceava.
Coincidența proceselor de unificare (cu o anumită întîrziere a celor din Moldova din cauza presiunii mai puternice
a mongolo-tătarilor) ne denotă că întregul popor român se dezvoltă similar în direcția afirmării, organizării lui statale.
Aceasta a fost posibil numai datorită relațiilor strînse economice, politice și culturale a românilor din întreg spațiul
locuit de ei.
Formarea și existența a două state românești s-a datorat faptului că Transilvania, centrul unificator, a fost ocupată
de Regatul Ungar, precum și așezării geografice a celor două țări rămase libere, orientării drumurilor de comerț ce le
străbăteau, precum și tradiției dinastice, fiecare țară avîndu-și dinastia sa (P.P.Panaitescu).
Este de menționat, că fărîmițarea politico-teritorială a fost o realitate trăită de multe popoare (francez, german,
italian, rus etc.) și nu prezintă ceva specific numai pentru români.
Existența statelor medievale Țara Moldovei și Țara Românească și respectiv a Transilvaniei (voievodat, apoi
principat autonom) nu înseamnă că în spațiul carpato-danubiano-pontic existau mai multe popare est-romanice. În
realitate românii de dincoace și de dincolo de lanțul Carpaților trăiau în mai multe unități statale, alcătuind o etnie
unică întocmai ca alte popare europene. În aceste două state românești s-au creat condiții politice corespunzătoare
pentru o dezvoltare neîntreruptă a societății românești.