Cum sa cunoastem voia lui Dumnezeu

Voia lui Dumnezeu este şi normă de viaţă, şi principiu călăuzitor, şi prim imbold spre faptă. Cum să cunoaştem voia lui

Dumnezeu? In viaţă, multe lucruri sunt stabilite de porunci dumnezeieşti nemijlocite. In asemenea cazuri n-avem de ce să stăm pe

gânduri, trebuie doar să făptuim. Atunci când se întâmplă ca porunca lui Dumnezeu să fie limpede, însă felul în care trebuie

aplicată nu este limpede, nu poate fi ocolită întrebarea: „Ce este de făcut?" Uneori, soluţia ne-o dau experienţele proprii din

trecut, alteori - experienţele altora, alteori sfatul primit de la oameni care vieţuiesc bine, alteori prin deducţii pe temeiul

cuvântului lui Dumnezeu, alteori prin rugăciune, în urma căreia Dumnezeu arată în inimă ce este de făcut. Această din urmă

variantă ar fi cea mai de nădejde, însă lăuntrul nostru nu e întotdeauna atât de curat încât în el inima să audă limpede insuflarea

lui Dumnezeu. Părinţii au următoarea regulă: roagă-te de până la trei ori, şi încotro va înclina inima, aşa să şi faci.

După ce am aflat voia lui Dumnezeu, trebuie să ne rugăm pentru ajutor spre a o săvârşi... Izbăveşte-ne, Doamne, de nădăjduirea

în sine! Trebuie să ne încordăm din răsputeri, dar săvârşirea încununată de reuşită s-o aşteptăm de la Domnul, ţinând minte

cuvintele Lui: Fără Mine nimic nu veţi putea face. Totodată, să ne temem ca nu cumva să se strecoare gândul şi mai ales

simţământul: Nu sunt ca ceilalţi oameni. Să ne mai temem şi de nădejdile visătoare: „O, acum o să-mi meargă totul atât de bine şi

de grozav!" Asemenea nădejdi se încheie întotdeauna cu ruşine... Păzindu-vă de toate acestea, alergaţi în aşa fel încât să ajungeţi,

după cuvântul apostolesc.

Intrebaţi: „Au crezut cei ce au fost predestinaţi să creadă? Şi atunci, cei ce n-au fost predestinaţi să creadă n-au crezut? Dar atunci

cu ce sunt vinovaţi?" Nedumerirea dumneavoastră se întemeiază pe ideea că unii cred fiindcă au fost  predestinaţi să creadă, pe

când ceilalţi nu cred fiindcă n-au fost predestinaţă să creadă. Această idee este greşită, fiindcă lucrurile stau exact pe dos.

Dumnezeu vede dinainte viaţa omului în întregul ei, şi hotărăşte ca cutare să fie în ceata celor credincioşi şi mântuiţi, iar cutare să

nu fie... Hotărârea dumnezeiască este o concluzie trasă din toată viaţa omului, iar această viaţă decurge şi după aplecările voinţei

libere, şi după lucrarea asupra ei, dinăuntru şi dinafară, a purtării de grijă dumnezeieşti... Dumnezeu face tot posibilul ca să-l

îndrepte pe om. Dacă după toată purtarea de grijă pentru el vede că tot nu vrea să se îndrepte, îl lasă, spunându-i parcă: „Păi, nu-i

nimic de făcut cu tine, adio!" Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, însă nici voinţa nu i-o sileşte, ci doar face tot ce se poate ca
să i-o încline spre bine. El prevede în privinţa fiecăruia toate lucrurile acestea, şi după cum prevede aşa şi hotărăşte. Dumnezeu

foloseşte toate mijloacele ca să-i bage omului minţile în cap: unul nu-l smereşte, şi atunci face pentru el altceva; al doilea este

lipsit de izbândă, foloseşte un al treilea, şi tot aşa până la sfârşit. Cine se supune, se mântuieşte; cine rămâne neascultător de la

prima lecţie la cea din urmă se netrebniceşte cu totul şi devine de neîndreptat. Tocmai acest rezultat final este arătat prin

cuvintele Scripturii: le-a astupat Dumnezeu urechile sau le-a învârtoşat inima. Ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Nu am ce să mai

fac pentru tine ca să asculţi: nu vei mai auzi nimic, rămâi ca un surd..." La fel şi cu învârtoşarea.

Urmaţi această regulă: în asemenea nedumeriri spuneţi-i minţii dumneavoastră că hotărârile lui Dumnezeu cu privire la fiecare

om în parte sau la popoare întregi sunt sfaturi dumnezeieşti ascunse, pe care nu le putem pătrunde noi până la limpezime - iar în

ceea ce este de nepătruns cu mintea siliţi-vă îndată mintea să se plece sub jugul credinţei, să fugă sub acoperişul credinţei. Nu

încape îndoială că gândurile lui Dumnezeu sunt tot atât de departe de gândurile omeneşti ca cerul de pământ. De vreme ce nu

putem ajunge cerul cu mâna pentru a pipăi lucrurile dumnezeieşti de acolo, n-avem de ce nici să ne zgâim cu mintea ca să

înţelegem noi limpede ce şi cum. E de ajuns să ştim că Dumnezeu a spus: Cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decăt

Duhul lui Dumnezeu (I Cor. 2, 11). N-avem de ce să ne apucăm de pătrunderea celor despre care ni se vesteşte că sunt de

nepătruns. In ziua de astăzi nu mai are frâu iscodirea deşartă. Toţi cer să dovedeşti până la limpezimea deplină: „Cum e

Dumnezeu Unul şi Treime? Cum S-a întrupat Dumnezeu-Fiul, fiind nemărginit? Cum este Maica lui Dumnezeu Pururea

Fecioară? Cum sunt pâinea şi vinul Trupul şi Sângele Domnului?" Şi toată întocmirea cea de taină a credinţei şi Bisericii noastre

să iei şi să le-o explici... Mintea noastră este măruntă ca un ţânţar, dar tot bâzâie! Mântuitorul a zis: Nimeni nu-L cunoaşte pe

Tatăl, în afară de Fiul. La fel stau lucrurile, se înţelege, şi cu Duhul Sfânt. Şi atunci, de ce să iscodim cum Dumnezeu Cel Unul

este Tată, Fiu şi Sfânt Duh? Apostolul spune: Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup. Şi atunci, de ce să ne

băgăm aici cu filosofarea noastră? La fel şi în toate celelalte privinţe: trebuie să ne supunem cu  smerenie învăţăturilor pe care

Dumnezeu ni le-a descoperit despre credinţă, chiar dacă nu le putem pătrunde cu mintea noastră. Cum se închină mintea lui

Dumnezeu? Primind cu supunere cuvintele Lui ca pe nişte adevăruri neîndoielnice. Dacă cineva v-ar spune: „Puneţi umărul şi

împingeţi casa sub munte", v-aţi apuca să faceţi asta? Bineînţeles că nu, fiindcă nu se poate - iar dacă v-aţi apuca, cei care v-ar

vedea n-ar avea tot dreptul să spună că v-aţi scrântit la cap? Ei bine, acest verdict îl merită toţi cei care se străduie să dezlege

tainele lui Dumnezeu, despre care El însuşi a zis că sunt de nepătruns. Acum prin credinţă umblăm, nu prin vedere (v. II Cor. 5,

7). A ne strădui să apropiem tainele dumnezeieşti de înţelegerea noastră, cu supunere diţă de credinţă, nu este un păcat, dar mai

fericiţi sunt cei ce cred fară să vadă.