MĂSURĂTORI INGINEREȘTI

4. PRINCIPALELE MĂSURĂTORI TOPOGRAFICE EFECTUATE LA

TRASAREA LUCRĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE

4.1. MĂSURĂTORILE TOPOGRAFICE EFECTUATE

PENTRU TRASAREA ALINIAMENTELOR ŞI UNGHIURILOR

Prima fază în aplicarea pe teren a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, o

constituie trasarea aliniamentelor şi unghiurilor. Traseele şi amplasamentele sunt
principalele elemente care definesc poziţia planimetrică a lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare. Acestea se transpun din proiectul de execuţie pe teren, prin
metodele planimetrice care se bazează pe măsurarea aliniamentelor şi
unghiurilor. Realizarea acestei trasări se face pe baza planului de execuţie şi a
pieselor desenate pentru lucrarea respectivă, utilizându-se aceeaşi bază
topografică determinată pentru ridicările necesare în timpul proiectării. Mai întâi
trebuie să se facă o recunoaştere a terenului pe baza planului din proiectul de
execuţie, verificându-se toate punctele de reper, precum şi traseele şi
amplasamentele lucrărilor proiectate. Odată cu aceasta se repară semnalele uzate,
se înlocuiesc cele dispărute şi se reconstituie reperele distruse sau mişcate de la
locul lor, iar în cazul în care se constată că baza topografică existentă este
insuficientă, atunci se vor determina noi puncte de sprijin.
În vederea trasării aliniamentelor şi unghiurilor pe teren, este necesar să
se determine, pe planul de execuţie, lungimile aliniamentelor şi orientările lor
sau unghiurile dintre aliniamente.

4.1.1. Măsurarea lungimilor şi unghiurilor pe planul de execuţie

în vederea trasării aliniamentelor pe teren

Măsurarea lungimilor şi unghiurilor pe planul de execuţie în vederea

trasării pe teren a aliniamentelor, care vor constitui axele lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare, se face în funcţie de precizia care se cere şi de lungimea
axelor ce urmează a fi trasate.
În cazul aliniamentelor mici la care nu se cere precizie mare, elementele
liniare şi unghiurile se determină pe plan, măsurând lungimile cu distanţierul sau
rigla gradată, iar orientările cu raportorul. La axele mari formate din aliniamente
care trebuie raportate pe teren cu precizie mare, lungimile şi orientările sunt
determinate din coordonatele rectangulare ale capetelor de aliniament.

3
 Determinarea coordonatelor rectangulare pe planul de execuţie se
face în raport cu caroiajul rectangular, care în cele mai multe cazuri este trasat pe
planul de execuţie al lucrării de îmbunătăţiri funciare.
Dacă planul are trasat pe el caroiajul rectangular, atunci coordonatele
rectangulare ale unui punct A, care reprezintă capătul unui aliniament, se
determină astfel (fig.4.1.). Mai întâi se vor citi pe plan coordonatele colţului C,
din stânga jos, al caroiajului în care se află punctul A : X c = 8.500,0 m şi Y c =
3.500,0 m. După aceasta se măsoară în sus, pe axa X-lor, distanţa Cx = 0,080 m,
iar la dreapta pe axa Y-lor, distanţa Cy = 0,035 m. Valorile obţinute Cx şi Cy se
transformă la scara planului (1:5.000) şi rezultă:
Cx = 0,080 x 5.000 = 400 m, iar Cy = 0,035 x 5.000 = 175 m
Coordonatele rectangulare ale punctului A, în acest caz vor fi
următoarele:
X A = 8.500 + 400 = 8.900 m şi Y A = 3.500 + 175 = 3.675 m

Fig.4.1. Determinarea coordonatelor rectangulare pe planul având caroiajul trasat

Dacă planul nu are trasat caroiajul rectangular acesta se poate trasa în

funcţie de trei puncte de coordonate cunoscute sau în funcţie de direcţia nordului
de pe plan.
Trasarea caroiajului rectangular în funcţie de trei puncte de
coordonate cunoscute de pe planul de execuţie - se realizează astfel (fig.4.2.):
- pe baza coordonatelor punctelor A, B şi C se calculează diferenţele
X A − B , YA − B şi X B − C şi YB − C şi lungimile obţinute se reduc la scara
planului de execuţie, determinându-se astfel două direcţii ale caroiajului
rectangular;

4
 - după aceasta din punctul A, cu raza YA − B se trasează un arc de cerc,
apoi din punctul B, se trasează un arc de cerc cu raza X A − B . La intersecţia
celor două arce de cerc rezultă punctul D;
- se uneşte D cu A şi cu B şi se obţin dreptele AD şi BD, care sunt
paralele, cu axa OY şi cu axa OX;
- din punctele B şi C se trasează arcele de cerc cu razele YB − C şi
X B − C , obţinându-se punctul E;
- se uneşte punctul E cu B şi C şi se obţine dreapta BE paralelă cu axa
OY şi dreapta CE paralelă cu axa OX;

Fig.4.2. Trasarea caroiajului rectangular pe plan în cazul când există

cel puţin trei puncte de coordonate cunoscute

- se trasează în continuare linia caroiajului kilometric din stânga

punctului A, paralelă cu axa X-lor şi linia caroiajului kilometric de sub B,
paralelă cu axa Y-lor;
- pentru trasarea acestor două linii perpendiculare se calculează distanţele
AY şi BY de la punctele A şi B până la linia caroiajului din stânga punctului A şi
distanţele AX şi BX de la punctele A şi B la linia caroiajului aflată sub punctul
B. Distanţele AY, BY şi AX, BX se calculează cu relaţiile:
AY = YA - Ykms; BY = YB - Ykms
AX = Xkmj - XA; BX = Xkmj - XB
în care: Ykms = este coordonata Y a liniei kilometrice din stânga
punctului A;
Xkmj = coordonata X a liniei kilometrice aflate sub
punctul B.
5
 Valorile obţinute pentru distanţele AY, BY, AX şi BX se reduc la scara
planului şi rezultă Ay, By, Ax şi Bx, care se aplică pe direcţiile corespunzătoare
şi anume: - pe direcţiile DA, începând de la A, se măsoară distanţa Ay şi se
obţine punctul O 1 ; - pe distanţa BE, începând de la B, se măsoară distanţa By şi
rezultă punctul O 2 ; - pe direcţia DB, începând de la B, se măsoară distanţa Bx,
obţinând punctul O 3 ; - apoi de la O 2 pe direcţia dată de punctul O 1 şi O 2 , se
măsoară distanţa Bx, rezultând punctul O.
În final se unesc punctele O 1 şi O2 şi se obţine linia caroiajului din
stânga punctelor A şi B cu coordonata Ykms. De asemenea, se uneşte punctul O
cu punctul O 3 şi rezultă linia caroiajului kilometric aflată sub punctul B cu
coordonata Xkmj.
Controlul se face măsurând pe direcţia DB , începând din D, distanţa Ax
şi trebuie să se obţină punctul O 3 . De asemenea, pe direcţia O 1 O 2 , începând
din punctul 1, se măsoară aceeaşi distanţă Ax şi extremitatea ei trebuie să
corespundă cu punctul O. După aceasta se prelungesc cele două linii OO 1 şi
OO 3 , într-o parte şi în alta şi apoi începând de la punctul O, în sus şi în jos, din
km în km se marchează punctele la scara planului. Din punctele rezultate se
trasează paralele la cele două axe rectangulare, rezultând astfel reţeaua
kilometrică sau caroiajul rectangular, care permite să se determine coordonatele
capetelor de aliniament, aşa cum s-a arătat anterior.
Trasarea caroiajului în funcţie de direcţia nordului de pe plan se
realizează prin paralele şi perpendiculare pe direcţia nordului, amplasate din km
în km la scara planului, iar în final se obţine o reţea kilometrică independentă.
Deoarece coordonatele rectangulare nu trebuie să fie negative, se alege originea
axelor de coordonate la intersecţia a două linii perpendiculare, în partea de jos şi
în stânga planului, astfel ca toate capetele aliniamentelor, ale căror coordonate
trebuie determinate, să se afle în cadranul I. Pe baza acestui caroiaj se pot
determina coordonatele rectangulare ale capetelor de aliniament, cu ajutorul
cărora se calculează lungimile şi orientările.
Corectarea elementelor liniare măsurate pe plan.
În vederea asigurării preciziei necesare, coordonatele trebuie să se
corecteze, la determinarea elementelor liniare de pe plan, în funcţie de
deformarea hârtiei planului. Hârtia sub influenţa umidităţii, temperaturii,
modului de păstrare etc., suferă deformări, care influenţează atât lungimile cât şi
unghiurile ce se măsoară pe planuri.
Pentru aceasta trebuie să se determine erorile provocate de deformarea
hârtiei şi să se corecteze lungimile măsurate pe plan, pentru calculul
coordonatelor rectangulare ale capetelor aliniamentelor.

6
 Eroarea datorită deformării hârtiei planului este egală cu diferenţa
dintre valoarea unei distanţe de pe plan, determinată din coordonate sau prin
măsurare pe teren în plan orizontal şi valoarea aceleiaşi distanţe, rezultată prin
măsurarea pe plan.
e= L0 – L; L 0 - lungimea determinată din coordonate sau prin măsurare
pe teren; L - lungimea măsurată pe plan pentru aceeaşi distanţă.
Eroarea dintre cele două nu trebuie să depăşească toleranţa dată de formula:
T =  0,16 n + 1 în care: T - este toleranţa în centimetri; n - numărul
aliniamentelor care alcătuiesc distanţa pe plan.
Dacă aceasta nu depăşeşte toleranţa, se va compensa proporţional cu
lungimea. Pentru aceasta se determină corecţia pe unitatea de lungime, astfel:
e
C= şi se corectează lungimile pe plan.
L
Dacă eroarea depăşeşte toleranţa admisă, se determină coeficientul de
L0 − L
deformare a hârtiei, folosind formula: q = ; în care: q - este coeficientul
L0
de deformare a hârtiei; L 0 - lungimea determinată din coordonate sau prin
măsurare pe teren; L - lungimea măsurată pe plan pentru aceeaşi distanţă.
Din formula coeficientului de deformare a hârtiei planului se deduce:
L
L0= . Înmulţind numărătorul şi numitorul membrului al doilea cu
1− q
L(1 + q)
1+q se obţine: L 0 = .
1− q2
Termenul q 2 , din formula de mai sus având o valoare mică, se poate
neglija şi atunci: L = L + L  q .
Rezultă deci, că pentru a afla lungimea reală a unei distanţe de pe plan, se
adaugă, la valoarea obţinută pe plan (L), produsul (L•q) dintre valoarea de pe
plan şi coeficientul de deformare al hârtiei.
În final se constată că elementele liniare măsurate pe plan pentru
determinarea coordonatelor rectangulare ale capetelor de aliniament, trebuie să
se corecteze potrivit deformării hârtiei planului, obţinându-se astfel, valorile
definitive.
Determinarea lungimilor şi orientărilor aliniamentelor.
Pe baza coordonatelor rectangulare ale capetelor aliniamentelor, se
calculează lungimile şi orientările acestora, deoarece ele alcătuiesc axele
lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Formulele de calcul sunt cele cunoscute:
- în cazul distanţelor: d = (X) 2 + (Y) 2
ΔX ΔY
- în cazul orientărilor: ctg θ = sau tg θ =
ΔY ΔX
7
 Toate lungimile determinate se aplică pe teren cu panglica topografică
sau staţiile totale, iar orientările cu tahimetrul-teodolit sau staţiile totale la care se
montează busola sau declinatorul.

4.2. METODE PLANIMETRICE UTILIZATE LA APLICAREA PE TEREN A

ALINIAMENTELOR ŞI UNGHIURILOR

Metodele planimetrice utilizate pe teren pentru trasarea unghiurilor şi

aliniamentelor, care determină amplasarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare
sunt următoarele:
1 - metoda punctelor pe aliniament;
2 - metoda absciselor şi ordonatelor;
3 - metoda radierii;
4 - metoda drumuirii;
5 - metoda intersecţiei.
Aceste metode au aceeaşi denumire ca în Planimetrie, dar ele diferă prin
faptul că operaţiile se aplică în mod invers, adică, se transpun de pe plan
aliniamentele şi unghiurile pentru obţinerea pe teren a punctelor. Folosirea uneia
sau alteia dintre metodele planimetrice, depinde de precizia cerută şi de poziţia
capetelor aliniamentelor faţă de elementele cunoscute pe plan şi pe teren.
1. Metoda punctelor pe aliniament - se aplică pe aliniamentele care
formează axele digurilor, canalelor şi drumuirilor pentru marcarea punctelor în
care se gabaritează secţiunile transversale şi în care se amplasează construcţiile
hidrotehnice (vane, stăvilare, podeţe etc.). Punctele se determină la această
metodă prin întinderea panglicii pe aliniamentul corespunzător de pe ax şi
marcarea acestora în funcţie de distanţa proiectată, citită de pe plan.
2. Metoda absciselor şi ordonatelor sau punctelor echerice - se
foloseşte pentru trasarea profilurilor transversale în vederea gabaritării digurilor,
canalelor şi drumurilor, precum şi pentru amplasarea construcţiilor hidrotehnice,
de o parte şi de alta a aliniamentelor.
Pentru a aplica această metodă, se staţionează în punctele marcate pe
aliniamentele axului, cu echerul, cu teodolitul, staţia totală sau cu nivela
prevăzută cu cerc gradat. De aici se ridică perpendiculare pe aliniamentul
respectiv, de o parte şi de alta şi pe direcţia perpendicularelor se aplică distanţele
calculate, pentru profilul care se gabaritează sau pentru construcţia care urmează
a se executa.
3. Metoda radierii sau coordonatelor polare - este metoda care se
aplică cel mai mult la traseele lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. La această
metodă se staţionează cu aparatul într-un punct cunoscut de pe plan sau de pe
teren şi se orientează pe o direcţie cunoscută, a cărei orientare s-a calculat din

8
coordonatele punctului de staţie şi ale punctului care se vizează. După aceasta se
roteşte aparatul până ce se înregistrează, pe cercul orizontal unghiul pe care îl
formează direcţia cunoscută cu direcţia punctului care trebuie transpus, de pe
plan pe teren. Distanţa se măsoară pe direcţia dată de lunetă şi aceasta trebuie să
fie egală cu aceea determinată grafic de pe plan sau calculată din coordonatele
rectangulare ale punctului de staţie şi ale punctului de aplicat pe teren. Punctul
căutat se află la extremitatea valorii determinate şi se marchează cu un pichet.
Pe teren înclinat, distanţa orizontală (Do) se transformă în distanţă
înclinată (Di), în funcţie de valoarea unghiului de înclinare (i) sau a unghiului
zenital (Z). Distanţa înclinată (Di) corespunzătoare distanţei orizontale de pe
plan, se poate extrage din tabelele speciale sau din tabelele de coordonate
topometrice, însă trebuie să se cunoască unghiul de pantă.
Pentru aceasta după ce se dirijează luneta pe direcţia punctului de aplicat, se
măsoară unghiul de pantă corespunzător şi cu ajutorul lui se extrage distanţa
înclinată (Di), din tabelele menţionate cu formula:
D0 D0
Di = sau Di = ; în care: Di - distanţa înclinată în m; D 0 -
cos i sin z
distanţa de pe plan, transformată în distanţa orizontală (D 0 ).
Distanţa înclinată se poate calcula şi cu formula:
D i = D02 + Z 2 în cazul în care s-a determinat pe plan, în afară de
distanţa orizontală (D 0 ) şi diferenţa de nivel ( Z ), între punctul de staţie şi
punctul de aplicat pe teren.
Punctele de radiere aplicate pe teren se pot controla prin intersecţii de
vize din alte puncte de staţie sau prin măsurarea distanţei de pe teren, între
punctele aplicate şi compensarea ei cu cea măsurată pe plan sau calculată din
coordonate.
4. Metoda drumuirii - este specifică pentru trasarea axelor formate din
mai multe aliniamente. Aceasta se aplică pentru trasarea axelor digurilor, care
urmăresc meandrele râurilor şi fluviilor, pentru trasarea axelor canalelor de
irigaţie şi de desecare cu multe curbe de racordare şi pentru trasarea drumurilor
cu multe frânturi. În vederea aplicării acestei metode trebuie să se cunoască, pe
plan şi pe teren, cel puţin două puncte de sprijin, cu vizibilitate de la unul la altul
şi amplasate în apropierea capetelor extreme ale lucrării care se trasează. Atunci
când punctele de sprijin sunt prea depărtate, se determină puncte noi, prin
metoda intersecţiei, în apropierea punctelor de unde începe şi unde se termină
digul, canalul şi drumul. Lungimile şi orientările aliniamentelor de la punctele de
sprijin la capetele lucrării, precum şi cele din care se compune lucrarea care se
trasează, se calculează în prealabil, din coordonatele rectangulare determinate pe
planul de execuţie. Drumuirea se aplică pe teren cu teodolitul şi cu panglica
9
topografică de 50 m. Unghiurile ce se măsoară sunt: unghiurile de orientare ( θ )
sau unghiurile formate între laturi ( α sau β ). Distanţele pe teren se măsoară dus
şi întors.
Aliniamentele şi unghiurile trasate se verifică în funcţie de punctul de
sprijin situat în apropierea ultimului punct transpus pe teren. Din ultimul punct
transpus pe teren, care coincide cu punctul terminus al axului lucrării trasate, se
determină punctul de sprijin apropiat şi trebuie să se obţină, pentru acesta
coordonate egale cu cele cunoscute, admiţându-se toleranţele prevăzute pentru
ridicările planimetrice prin metoda drumuirii.
5. Metoda intersecţiei se aplică pentru determinarea punctelor de sprijin
necesare la trasarea lucrărilor prin metoda drumuirii, precum şi pentru controlul
punctelor importante de pe axele lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Aceste
puncte de sprijin sau de control pot fi determinate prin intersecţie înainte, prin
intersecţie înapoi sau intersecţie laterală. Metoda se aplică numai atunci când în
zona respectivă se află cel puţin 4 puncte de triangulaţie. Dacă există numai două
puncte de triangulaţie determinarea noilor puncte se face prin metoda intersecţiei
pe puncte duble, aplicând procedeul Hansen sau procedeul Marek.

4.3. CALCULUL PANTEI

Definiţia şi exprimarea pantei. Panta unei linii este raportul dintre
diferenţa de nivel ( Z ) şi distanţa dintre două puncte (D 0 ). Din fig.360 se
observă că raportul dintre distanţa verticală BC (diferenţa de nivel de la A la B,
Z A − B ) şi distanţa orizontală (D 0 A − C ) dintre punctele A şi C, constituie panta
liniei înclinate dintre punctele A şi B, adică:
BC Z A− B
p=I= = .
AC D0 A− B
Valoarea acestui raport reprezintă tangenta unghiului de pantă (i)
(unghiul de înclinare), format de linia A-B, cu proiecţia ei pe planul orizontal,
BC Z A− B
adică: p = I = = = tg i.
AC D0 A− B
1 1
În acest caz, între I şi m există relaţia: I = tg i = = .
m ctgi
De aceea panta se poate exprima prin relaţia: I = tg i sau prin relaţia :
1
I= .
m
Panta terenului şi pantele axelor longitudinale, în lucrările de îmbunătăţiri
ΔZ 1
funciare se exprimă cu relaţia: I = , iar cu relaţia: I = se exprimă
D0 m
înclinarea taluzurilor digurilor, canalelor, teraselor.
10
 ΔZ
Dacă D 0 = 1m, valoarea lui I reprezintă panta la o unitate, adică: I = = ΔZ .
1

Fig.4.3. Calculul pantei liniilor înclinate (linia terenurilor).

Dacă D 0 = 100 m, valoarea pantei (I) reprezintă panta liniei la sută,

ΔZ
adică: I = =I %, iar când D 0 = 1000 m, valoarea lui I reprezintă panta la mie,
100
ΔZ
adică: I = = I ‰.
1000
Panta la unitate se foloseşte în formulele care se aplică pentru calculele
hidraulice. La sută se exprimă panta drumurilor, debuşeelor, iar cu panta la mie -
pantele canalelor.
În afară de exprimarea pantei la o unitate, ea se mai poate exprima la
ΔZ ΔZ
orice distanţă: exemplu la 50 m, 75 m etc., adică: I = ;I = etc.
50m 75m
ΔZ
Dacă în relaţia I = se cunosc două elemente, atunci se poate calcula
D0
al treilea element astfel: ΔZ = I  D 0 - se cunosc: D 0 - distanţa orizontală; D 0 =
ΔZ
- se cunosc: Z - diferenţa de nivel dintre două puncte; I - panta.
I
Panta are o foarte mare importanţă în ceea ce priveşte proiectarea,
trasarea şi exploatarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a construcţiilor
hidrotehnice, de aceea prin aplicarea formulelor de mai sus se pot calcula toate
elementele necesare.

4.4. TRASAREA PANTEI UNEI AXE CU NIVELA ŞI STADIA

Aceasta constă în transpunerea pe teren, la anumite distanţe a cotelor

succesive de pe axa respectivă, astfel încât dacă se unesc punctele determinate,
să se obţină axa cu panta proiectată. Dacă trebuie să se traseze fundul unui canal
11
AB, cu panta I = 3 ‰ şi cu punctul A aflat la cota corespunzătoare pantei
(fig.4.4.). Atunci, se pichetează axa canalului, cu picheţi care se înfig în pământ,
fără a se bate, la distanţe egale de 20, 25, 50 m.
După care se staţionează cu nivela pe axa canalului, astfel încât porteele să nu
depăşească 100 m, iar axa de vizare să nu bată în pământ, sau să treacă pe
deasupra mirei, aşezată în punctele de legătură. În cazul în care punctele s-au
marcat din 25 în 25 m, se face prima staţie pe axa canalului, între punctele 2 şi 3,
de unde se vizează stadia amplasată în punctul A, iar în funcţie de citirea
obţinută se determină şi citirile pe stadia aşezată succesiv în punctele 1,2,3,4 şi 5,
care sunt vizibile din prima staţie.

Fig.4.4.Trasarea pantei unei axe cu nivela şi stadia

Aceste citiri din punctele 1,2,3,4 şi 5, corespunzătoare pantei canalului se

obţin, adunând la citirea din punctul A, diferenţa de nivel corespunzătoare pantei
dintre punctul A şi fiecare din punctele marcate. Diferenţele de nivel dintre A şi
punctele 1,2,3,4 şi 5, pentru panta I = 3 ‰ şi distanţele respective D 0 A−1 = 25 m,
D 0 A− 2 = 50 m, D 0 A− 3 = 75 m, D 0 A− 4 = 100 m şi D 0 A−5 = 125 m, au valorile:
Z A−1 = 0,003 x 25 = 0,075
Z A−2 = 0,003 x 50 = 0,150 m = 2 x Z A−1
.
.
.
.
.
Z A−5 = 0,003 x 125 = 0,375 m = 5 x Z A−1
Considerând că pe stadia amplasată în punctul A, s-a obţinut citirea C A
= 1425 mm, rezultă că citirile corespunzătoare pantei pentru punctele 1,2,3,4 şi 5
au valorile:
C 1 = C A + Z A−1 = 1425 + 0075 = 1500 mm
C 2 = C A + Z A−2 = 1425 + 0150 = 1575 mm
12
 .
.
.
.
.
C 5 = C A + Z A−5 = 1425 + 0375 = 1800 mm
În final picheţii din punctele 1,2,3,4 şi 5, care au fost numai înfipţi, se bat
în pământ până se obţin pe stadie citirile calculate. In staţia următoare se
porneşte de la punctul 5, bătut la cota definitivă a fundului canalului şi se
procedează în acelaşi mod, prezentat mai sus.
Inginerul topograf va bate cu ajutorul nivelei şi al stadiei, pentru
economie de timp, numai o parte din picheţi, iar ceilalţi din punctele
intermediare, se vor bate cu ajutorul teurilor, de către lucrători instruiţi în acest
scop (fig.4.5.).
Panta canalelor se poate marca pe baza fişei de gabaritaj în care sunt
trecute numerele punctelor, adâncimea debleului, înălţimea rambleului, lăţimea
la fund şi deschiderea canalului.

Fig.4.5. Pichetarea punctelor intermediare pe axa liniei de pantă cu teurile

4.5. TRASAREA PANTEI UNEI AXE CU TEODOLITUL ŞI STADIA

Pentru lucrările de combaterea eroziunii solului, trasarea pantei

debuşeelor, se realizează cu teodolitul şi stadia sau staţia totală. Panta axei în
acest caz trebuie să se determine în grade, pentru a se înregistra pe cercul vertical
unghiul de înclinare (i) sau unghiul zenital (Z), deci pentru a se înclina luneta
faţă de orizontală, astfel încât să se obţină panta proiectată.
Dacă pe teren trebuie să se traseze axa A-B a unui canal cu panta de 7,25
7,25
%, se transformă panta din procente în grade. Deci, la panta I = tg i = =
100
0,0725 îi corespunde în tabelele trigonometrice sau extrăgând arctg 0,0725,
valoarea unghiului i = 4 g 61c. Se staţionează cu tahimetrul sau staţia totală în
punctul A, aflat la cota corespunzătoare pantei canalului şi se măsoară înălţimea

13
I A - a aparatului (fig.4.6.). După aceea se vizează semnalul din punctul B şi se
blochează mişcarea în plan vertical şi orizontal a aparatului. La cercul vertical a
aparatului trebuie să se citească exact valoarea unghiului de înclinare aflată: i =
4 g 61 c , sau valoarea unghiului Z= 100g + i, adică 104g 61c . Pe direcţia axei
canalului din 20 în 20 m, se plantează câte un pichet, pe care se va aşeza stadia.
Picheţii se bat sau se ridică până când la firul din mijloc al aparatului se va citi o
valoare, egală cu înălţimea aparatului I A , măsurată.
Specialistul topograf determină cu teodolitul numai câteva puncte pe axul
lucrării, iar punctele intermediare se bat la cotă, cu ajutorul teurilor de lucrători,
instruiţi în acest scop.

Fig.4.6. Trasarea pantei unei axe cu teodolitul şi stadia

4.6. GABARITAREA DEBLEULUI ŞI RAMBLEULUI

Debleul constituie secţiunea transversală a unui canal, care se execută în

săpătură, iar rambleul reprezintă secţiunea transversală a unui dig sau a unui
canal care se execută în umplutură. Secţiunile se gabaritează prin marcarea şi
semnalizarea elementelor de execuţie ale canalelor şi digurilor, la dimensiunile
proiectate, iar realizarea acesteia se face pe baza fişei de gabaritaj.
Gabaritarea debleului. Debleul sau secţiunea transversală a unui canal,
care se execută în săpătură, are în general, forma unui trapez (fig.4.7.).

Fig.4.7. Gabaritarea debleului pe teren orizontal

14
Elementele unui canal în debleu sunt următoarele: lăţimea la fund (b); adâncimea
(H): înclinarea taluzului 1:m. Din figura 4.7 se observă că deschiderea canalului
(B) se obţine cu relaţia B = b + 2a sau B = b + 2 x m•H. Deci, pentru a marca
deschiderea unui canal în debleu, pe teren, se măsoară începând de la punctul de
b b
pe axa canalului, de o parte şi de alta, distanţa; d = +a= + m•H. Fiecare
2 2
extremitate a deschiderii canalului numită creasta taluzului se marchează cu
picheţi sau se semnalizează cu construcţii speciale, numite gabariţi, care indică
executarea canalului cu taluzurile proiectate.
Din figura 4.7. se poate observa gabaritarea debleului în cazul când cota
terenului de la creasta taluzului este egală cu cota pichetului de pe axa canalului,
adică în cazul când terenul este orizontal.
În afară de acest caz, mai pot exista două situaţii după cum cota terenului
de la creasta taluzului este mai mică sau mai mare decât cota pichetului de pe axa
canalului.
a - când cota terenului de la creasta taluzului este mai mică decât cota
pichetului de pe axa canalului;
b - când cota terenului de la creasta taluzului este mai mare decât cota
pichetului de pe axa canalului.
a. Gabaritarea debleului când cota terenului de la creastă este mai
mică decât cota pichetului de pe axa canalului - se face în următorul mod:
(fig.4.8.).

Fig.4.8. Gabaritarea debleului când cota terenului de la creasta

taluzului este mai mică decât cota ţăruşului de pe axa canalului

- în punctul de pe axa canalului, se ridică o perpendiculară de o parte şi

de alta a axei. Pe direcţia perpendicularei în partea stângă se măsoară cu lata şi
b
bolobocul, distanţa orizontală d 1 , care se calculează cu relaţia: d 1 = + H•m în
2
care: b - este lăţimea la fund a canalului, H - adâncimea canalului; m - numitorul
taluzului din partea stângă.

15
 La extremitatea distanţei d 1 , se obţine punctul t 1 , în care se bate un ţăruş
mai înalt. După aceea tot pe aceeaşi direcţie, începând de la t 1 şi în afară se
măsoară o distanţă orizontală egală cu m metri (numitorul taluzului din stânga),
obţinând punctul t 2 , în care se bate al doilea pichet mai lung. Se fixează o şipcă
pe cei doi picheţi şi anume: cu partea inferioară pe pichetul t 1 şi la cota ţăruşului
de pe axă, dată de lată şi cu partea superioară pe al doilea pichet mai lung t 2 , la
o cotă egală cu cota ţăruşului de pe axă, plus 1 metru. Această construcţie numită
gabarit, indică executarea canalului, în partea stângă cu taluzul 1:m.
b. Gabaritarea debleului în cazul când cota terenului de la creasta
taluzului este mai mare decât cota pichetului de pe axa canalului - se
realizează astfel: (fig.4.9.).
Perpendicular pe axa canalului se măsoară cu lata şi bolobocul, distanţa
orizontală d 1 , de la axa canalului la creasta taluzului (punctul unde taluzul
atinge linia terenului) şi se obţine punctul t 1 , în care se bate un pichet mai înalt.
b
Distanţa d' 1 = + (H+h)•n - în care h - este diferenţa de nivel dintre creasta
2
taluzului şi punctul marcat pe axa canalului - celelalte elemente au semnificaţia
prezentată anterior.

Fig.4.9. Gabaritarea debleului când cota terenului de la creasta taluzului este mai
mare decât cota ţăruşului de pe axa canalului
Pe aceeaşi direcţie, în continuare, începând de la t1 şi în afară se măsoară
o distanţă egală cu n metri (numitorul taluzului) şi rezultă punctul t 2 , în care se
bate al doilea pichet mai lung. Pichetul t 2 trebuie să aibă, deasupra pământului o
înălţime de cel puţin 1 m. Pentru indicarea direcţiei de execuţie a taluzului se
fixează pe cei doi picheţi o şipcă, astfel ca extremitatea inferioară a ei să cadă
pe pichetul din t 1 , la cota egală cu cota ţăruşului de pe axă +h, iar extremitatea
superioară să vină pe pichetul t 2 , la o cotă egală cu cota ţăruşului de pe axa
canalului +h +1 metru.

16
 De partea cealaltă a axei canalului, gabaritarea se realizează, la fel cu cea
prezentată anterior, după cum cota terenului de la creasta taluzului este mai mică,
egală sau mai mare decât cota pichetului de pe axa canalului.
Gabaritarea rambleului. În cazul digurilor, precum şi a canalelor de
irigaţie, care se execută după procedeul denumit ,,prin platforme’’ secţiunea
transversală se realizează în umplutură sau rambleu. De obicei secţiunea
transversală a unui dig sau a unui canal în rambleu are forma unui trapez, cu
laturile care unesc cele două baze înclinate la fel sau diferit.
Dacă taluzurile sunt diferite, la gabaritarea rambleului se deosebesc trei
cazuri :
a) - când cota terenului de la piciorul taluzului este egală cu cota
pichetului de pe axa lucrării;
b) - când cota terenului de la piciorul taluzului este mai mică decât cota
pichetului de pe axa lucrării;
c) când cota terenului de la piciorul taluzului este mai mare decât cota
pichetului de pe axa lucrării.
a) Gabaritarea rambleului în cazul când cota terenului de la piciorul
taluzului este egală cu cota pichetului de pe axa lucrării, adică terenul este
orizontal - de o parte şi alta a axei se realizează astfel:(fig.4.10.).
- în punctul de pe axa lucrării se ridică o perpendiculară, de o parte şi de alta a
axei. Pe direcţia perpendicularei, începând de la punctul de pe axa lucrării, se
măsoară într-o parte distanţa d 1 , iar în cealaltă parte distanţa d 2 , care se
determină cu formulele:
p p
d1= + H • n, iar d 2 = +H•m
2 2
în care: d 1 - este distanţa de la axă la piciorul taluzului 1:n; d 2 - distanţa de la
axă la piciorul taluzului 1:m; p - lăţimea coronamentului sau platformei; H -
înălţimea rambleului; m - numitorul taluzului într-o parte a rambleului.

Fig.4.10. Gabaritarea rambleului pe teren orizontal

17
 Înălțimea rambleului se măsoară cu balize, iar înclinarea taluzului cu
gabariţi aşa cum se arată în figura 4.10.
b) Gabaritarea rambleului în cazul când cota terenului de la piciorul
taluzului este mai mică decât cota pichetului de pe axa lucrării - se face prin
ridicarea din punctul de pe axa lucrării a unei perpendiculare, de o parte şi de
alta, cu echerul sau cu nivela prevăzută cu cerc gradat. După aceea pe direcţia
perpendicularei, începând de la punctul de pe axa lucrării, se măsoară cu lata şi
bolobocul, distanţa orizontală d, care se calculează astfel:
p
d= + H • n; în care: d - este distanţa orizontală de la axă la piciorul taluzului;
2
p - lăţimea coronamentului sau platformei; H - înălţimea rambleului; n -
numitorul taluzului (fig.4.11.).

Fig.4.11. Gabaritarea rambleului când cota terenului de la piciorul taluzului este mai
mică decât cota ţăruşului de pe axa lucrării (după Ionescu P., 1975)

La extremitatea distanţei orizontale d, se determină cu ajutorul firului cu

plumb sau cu un jalon, punctul t 1 de pe teren în care se bate un pichet. Înălţimea
pichetului trebuie să depăşească diferenţa de nivel dintre cota ţăruşului de pe axă
şi cota terenului în punctul t 1 . Pe aceeași direcție, începând de la pichetul din
t 1 şi spre interior, se măsoară o distanță orizontală egală cu n (numitorul
taluzului) şi la extremitatea ei, se bate al doilea pichet în t 1. Pichetul din t2 de la
nivelul solului, trebuie să aibă cu cel Putin 1 metru mai mult + diferența de nivel
dintre cota țărușului de pe axă şi cota terenului din t 2 .
Direcţia de execuţie a taluzului se indică printr-o şipcă, fixată pe cei doi
picheţi, cu partea inferioară pe pichetul din t 1 şi nivelul latei orizontale, adică la
cota ţăruşului de pe axă, iar cu partea superioară pe pichetul din t 2 şi la 1 metru
deasupra latei, adică la cota egală cu cota ţăruşului de pe axă plus un metru.
c) Gabaritarea rambleului în cazul când cota terenului de la piciorul
taluzului este mai mare decât cota pichetului de pe axa lucrării.

18
 Pentru aceasta perpendicular pe axa lucrării, se măsoară cu lata şi
bolobocul, distanţa orizontală d 1 de la punctul de pe axă până la piciorul
p
taluzului. Distanţa orizontală d 1 se calculează cu relaţia: d1 = + (H-h)•n în
2
care: h - este diferenţa de nivel între cota terenului de la piciorul taluzului şi cota
ţăruşului de pe axa lucrării; - celelalte elemente au semnificaţia prezentată
anterior (fig.4.12.).

Fig.4.12. Gabaritarea rambleului când cota terenului de la piciorul taluzului este mai
mare decât cota ţăruşului de pe axa lucrării (după Leu N.,1990)

La extremitatea distanţei d 1 se obţine punctul t 1 , care marchează piciorul

taluzului şi în care se bate un pichet. Începând de la t 1 şi către axă, se măsoară
o distanţă orizontală egală cu n metrii şi se obţine punctul t 2 , în care se bate al
doilea pichet. Înălţimea pichetului din t 2 , faţă de nivelul latei, deci faţă de cota
ţăruşului de pe axă, trebuie să depăşească valoarea: 1m + h. Înclinarea taluzului
se marchează printr-o şipcă, fixată pe pichetul din t 1 , cu partea inferioară la o
cotă egală cu cota ţăruşului de pe axă, plus h, iar pe pichetul din t 2 cu partea
superioară la o cotă egală cu cota pichetului de pe axă + h + 1 metru.
În concluzie, atât la gabaritarea debleului cât şi a rambleului se determină
distanţele orizontale de la axa lucrării la creasta sau piciorul taluzului, unde se
plantează gabariţi, care indică execuţia debleului sau rambleului cu taluzurile
proiectate. Distanţele orizontale se măsoară de obicei, cu lata şi bolobocul. Dacă
depărtarea de la axa lucrării la creasta sau piciorul taluzului este mare, astfel
încât folosirea latei şi bolobocului devine dificilă, gabaritarea debleului şi
rambleului se realizează cu ajutorul nivelei prevăzute cu cerc gradat şi a stadiei.
Cu nivela se ridică perpendiculare pe axa lucrării, şi se determină cotele de la
creasta sau de la piciorul taluzului şi în funcţie de aceste cote se execută
gabaritarea.

19
 4.7. TRASAREA LUCRĂRILOR DE ÎNDIGUIRE

Operaţia de trasare a acestor lucrări constă în parcurgerea următoarelor

etape:
1 - trasarea axei digului;
2 - întocmirea fişei de gabaritaj;
3 - gabaritarea profilurilor transversale ale digului;
4 - pichetarea gropilor de împrumut şi verificarea elementelor de execuţie
ale digului.

4.7.1. Trasarea axei digului

Axa digului se trasează pe teren prin aplicarea succesivă a aliniamentelor
(distanţelor) şi a unghiurilor din care se compune. Pentru aceasta mai întâi în
apropierea axei digului se determină punctele de sprijin prin metoda intersecţiei
(înainte, înapoi sau laterală) sau prin puncte duble, în funcţie de punctele de
triangulaţie existente.
În vederea realizării ei, se pleacă de la un punct de sprijin aflat în amonte
şi apoi prin drumuiri sprijinite, se determină aliniamentele şi unghiurile până la
capătul din aval al digului, în apropierea căruia se află un punct de coordonate
cunoscute, pentru a se putea închide ultima drumuire.
Distanţele care alcătuiesc aliniamentele şi unghiurile dintre acestea se
determină cu ajutorul coordonatelor punctelor, marcate pe planul de execuţie.
Racordarea aliniamentelor se face prin curbe circulare ale căror elemente
geometrice sunt date în proiect pe profilul longitudinal al digului.
Axa digului se trasează din aproape în aproape şi imediat după aceasta se
vor efectua terasamentele pentru a nu fi distruşi picheţii de marcare din cauza
circulaţiei.

4.7.2. Întocmirea fişei de gabaritaj

Aceasta este sub forma unui tabel în care sunt înregistrate elementele
secţiunilor sau profilurilor transversale şi volumele terasamentelor. În vederea
realizării acesteia se determină mai întâi prin nivelment geometric cotele
punctelor marcate pe axa digului. După aceea cu ajutorul acestora şi a distanţelor
corespunzătoare dintre punctele de pe axa digului, precum şi cu ajutorul
profilului transversal proiectat, se vor calcula elementele de execuţie ale digului
şi volumele de terasamente. Toate acestea se vor înscrie într-o fişă numită "fişă
de gabaritaj".
Elementele fişei de gabaritaj pentru dig La proiectarea unui dig cu
secţiunea transversală pentru profilul de tip Dunăre, cu bancheta, fişa de
gabaritaj cuprinde 18 coloane cu semnificaţia prezentată în tabelul 4.1.

20
 Pe coloana întâi se notează numărul profilului transversal. Pe coloana a
doua, a treia şi a patra se înregistrează în ordine, cota terenului, cota proiectată a
coronamentului şi cota proiectată a banchetei, care se extrag din profilul
longitudinal al digului. Pe coloana a cincea se notează înălţimea (H) a digului, iar
a şasea, înălţimea (h) a banchetei, care se vor calcula cu următoarele formule:
H = Zc – Zt; iar h = Zb - Zt.
în care: Zc = cota proiectată a coronamentului;
Zb = cota proiectată a banchetei; Zt = cota terenului.
Pe coloanele 7, 8, 9, 10 şi 11 se înscriu următoarele elemente:
- m • H = produsul dintre taluzul exterior (m) şi înălţimea digului;
- c = lăţimea proiectată a coronamentului;
- n•(H-h) = produsul dintre taluzul interior (n) şi diferenţa între înălţimea digului
(H) şi înălţimea banchetei (h):
- b = lăţimea proiectată a banchetei;
- n •h= produsul dintre taluzul interior(n) şi înălţimea banchetei(h).
Pe coloana a douăsprezecea se notează distanţa de la axa digului la
piciorul taluzului exterior (Te), iar în următoarea (13), distanţa de la axă la
piciorul taluzului interior (Ti), care sunt determinate cu următoarele relaţii:
C C C
dA - Te = + m • H; dA - Ti = + n• (H-h) + b + n•h = + n•H + b.
2 2 2
Pe coloanele 14, 15, 16, 17 şi 18 se scriu elementele pentru calculul
terasamentelor, astfel:
- secţiunile parţiale (Sp); - secţiunile medii (Sm); - distanţa dintre secţiuni
sau profiluri (d); - volumele parţiale (Vp); - volumele cumulate (Vc).

Tabelul 4.1.
Fişa de gabaritaj pentru profilul transversal al unui dig (după Ionescu P., 1975)
Dist. de la axa la picior taluz Interior
piciorul taluz exterior Te
Înălțimea banchetei h

Dist. intre profiluri d

Cota coronament Zc

Secțiuni parțiale Sp
Înălțimea digului H

Secțiuni medii Sm
Cota banchete Zb

Volum cumulate
Dist. de la axa la

Volum parțial
Nr. profilului

Cota teren Zt

n(H-h)
mH

nH

Vp

Vc
Ti
b
c

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
7+750 20,54 24,20 22,20 3,66 1,66 10,98 5,50 4 4 3,32 13,73 14,07 61,635
7+800 19,94 24,20 22,20 4,26 2,26 12,78 5,50 4 4 4,52 15,53 15,27 79,214 70,425 50 3521,250 3521,250
7+850 20,18 24,20 22,20 4,02 2,02 12,06 5,50 4 4 4,04 14,81 14,79 71,966 75,590 50 3779,500 7300,750
7+900 20,46 24,20 22,20 3,74 1,74 11,22 5,50 4 4 4,48 13,97 14,23 63,874 67,920 50 3396,000 10696,750
7+950 20,45 24,19 22,19 3,74 1,74 11,22 5,50 4 4 3,48 13,97 14,23 63,874 63,874 50 3193,700 13890,450
8+000 20,52 24,19 22,19 3,74 1,67 11,01 5,50 4 4 3,34 13,76 14,09 61,912 62,893 50 3144,650 17035,100
8+050 24,19 24,19 22,19 3,94 1,94 11,82 5,50 4 4 3,88 14,57 14,63 69,614 65,763 50 3288,150 20323,250

21
Calculul secţiunilor transversale şi calculul volumelor de terasamente
Pentru profilul tip Dunăre secţiunea transversală se poate calcula
în funcţie de coordonatele rectangulare ale punctelor care delimitează
această secţiune sau profilul transversal al digului sau prin
descompunerea secţiunii în trei părţi:
1 - corpul digului;
2 - bancheta digului;
3 - bombamentul digului.
Calculul secţiunii digului fără bombament, în funcţie de
coordonatele rectangulare se face cu formulele stabilite pe cale analitică
în capitolul"Calculul suprafeţelor".

Fig.4.13. Determinarea secţiunii digului fără bombament

în funcţie de coordonatele rectangulare

Din figura profilului tip Dunăre (4.13.) cu banchetă se constată că:

2S = X 1 (Y 6 -Y 2 ) +X 2 (Y 1 -Y 3 ) +X 3 (Y 2 -Y 4 ) +X 4 (Y 3 -Y 5 ) +
X 5 (Y 4 -Y 6 ) + X 6 (Y 5 -Y 1 ); în care X 1 = 0; Y 1 = 0 şi Y 6 = 0
Înlocuind în formula de mai sus rezultă:
2S = -X 2 • Y 3 + X 3 (Y 2 -Y 4 ) + X 4 (Y 3 -Y 5 ) + X 5 • Y 4 + X 6 • Y 5
Coordonatele rectangulare ale punctelor 2, 3, 4, 5 şi 6 au valorile:
X 2 = m • H; X 3 = m • H + c; X 4 = m • H + c + n• (H-h)
X 5 = m •H + c + n• (H-h) + b; X 6 = m • H + c + n• (H-h) + b + n • h;
Y 2 = Y 3 = H; Y 4 = Y 5 = h
Valorile acestea se extrag din fişa de gabaritaj:
2S = -10,98 • 3,66 + 16,48(3,66-1,66) + 20,48(3,66-1,66) + 24,48 x 1,66
+ 27,80 • 1,66 = 120,52 m 2
22
 S = 120,52 : 2 = 60,26 m 2
Verificarea calculului se face cu formula:
2S = Y 1 (X 2 -X 6 ) + Y 2 (X 3 -X 1 ) + Y 3 (X 4 -X 2 ) + Y 4 (X 5 -X 3 )
+ Y 5 (X 6 -X 4 ) + Y 6 (X 1 -X 5 ).
Deoarece: X 1 = 0, Y 1 = 0 şi Y 6 = 0 formula va fi:
2S = Y 2 • X 3 + Y 3 (X 4 - X 2 ) + Y 4 (X 5 -X 3 ) + Y 5 (X 6 -X 4 )
Dacă înlocuim în formulă cu datele din fişa de gabaritaj se obţine:
2S = 3,66 • 16,48 + 3,66•(20,48-10,98) + 1,66•(24,48-16,48) +
120,52
1,66•(27,80-20,48) = 120,52 m 2  S= = 60,26 m 2
2
În continuare pentru a se obţine secţiunea totală a profilului
transversal, la suprafaţa obţinută trebuie să se adune şi suprafaţa secţiunii
bombamentului.
ci
Suprafaţa acestuia se calculează astfel: Sb =
2
c - baza triunghiului, egală cu lăţimea coronamentului;
i = înălţimea bombamentului.
Pentru digul de profil tip Dunărea, c = 5,50 m
5,50  0,50
şi i = 0,50 m  Sb = = 1,375 m 2
2
Adunând această valoare la cea obţinută anterior, rezultă că
secţiunea totală a profilului transversal este următoarea: Sp = 60,26 +
1,375 = 61,635 m 2 şi se înregistrează în coloana a 14-a a fişei de
gabaritaj.
Calculul secţiunii digului prin descompunerea profilului
transversal în figuri geometrice
Pentru a se putea calcula cu ajutorul acestei metode secţiunea
totală, profilul digului se descompune astfel:
m+n
1 - corpul digului = trapez S 1 = c • H + • H2 ;
2
0,50
2 - bombamentul = triunghi S 2 = • c = 0,25 • c;
2
3 - bancheta digului = paralelogram S 3 = b • h
Suprafaţa totală se calculează însumând cele trei suprafeţe
parţiale:
m+n
St = S 1 + S 2 + S 3 = c•H + • H 2 + 0,25 • c + b • h 
2
m+n
St = c(0,25 + H) + ( )H 2 + b • h
2

23
Fig.4.14. Calculul secţiunii totale a digului prin descompunerea profilului
transversal în figuri geometrice (după Leu N., 1990)

Înlocuind în formulă cu datele din fişa de gabaritaj se va obţine:

3+ 2
S = 5,50(0,25+3,66) + • 3,66 2 + 4 x 1,66 = 61,634 m 2
2
- adică o valoare aproximativ egală cu cea determinată anterior din
coordonatele rectangulare ale punctelor.
Calculul volumului de terasamente se face în funcţie de
secţiunea medie şi distanţa dintre două profiluri transversale consecutive.
Secţiunea medie se determină cu relaţia:
S1 + S2
Sm =
2
în care: S 1 şi S 2 sunt secţiunile parţiale a două profiluri transversale
consecutive.
Volumul parţial (Vp) se calculează cu relaţia: Vp = d • Sm în care;
d = distanţa dintre cele două profiluri transversale succesive, pentru care
s-a calculat secţiunea medie (Sm).
Pentru a se obţine volumele cumulate ale digului, trebuie să se
însumeze volumele parţiale, iar rezultatul se va trece în coloana a 18-a a
fişei de gabaritaj.

4.7.3. Gabaritarea profilurilor transversale ale digului

Profilurile transversale ale digurilor se gabaritează pe baza fişei de
gabaritaj, ţinându-se seama de "rezerva de tasare", deoarece pământul
afânat se tasează în timp atât pe lărgime cât şi pe înălţime.
De-a lungul timpului, din experienţă s-a constat că la efectuarea
rambleului nu se poate realiza o tasare definitivă, astfel că pământul
rămâne puţin mai afânat decât în structura naturală. Această afânare este
denumită "afânare reziduală", care dispare cu timpul, prin tasare
progresivă în mod natural. Tasarea pământului se realizează atât pe
24
înălţime, cât şi pe lărgime, dar ampriza digului rămâne nemodificată
datorită acestui fapt la gabaritarea profilurilor transversale, trebuie să se
mărească înălţimea proiectată cu rezerva de tasare pe înălţime, iar
lărgimea proiectată trebuie să se mărească cu rezerva de tasare pe lărgime
(fig.4.15.).
Aceste două rezerve se determină cu ajutorul următoarelor relaţii:
H = 1 • H şi C = C1 + C2 =  2 •H
în care: - H = rezerva de tasare pe înălţime;
- C = rezerva de tasare pe lărgime;
- H = înălţimea proiectată a profilului transversal;
- 1 şi  2 = coeficienții în funcție de natura materialului de construcție
a rambleului

Fig.4.15. Profilul transversal al digului

Fig.4.16. Stabilirea formulelor cu rezerva de tasare pentru m e şi n e

(după Leu N., 1990)
În final digul construit trebuie să aibă în înălţime şi lărgime
următoarele dimensiuni: H e = H + H , iar C e = C + C în care:
- H e = înălţimea de execuţie a rambleului;
- C e = lăţimea de execuţie a coronamentului.
Odată cu modificarea înălţimii şi lăţimii coronamentului se
modifică şi taluzurile proiectate 1:m şi 1:n, rezultând pentru execuţie,
taluzurile 1:m e şi 1:n e , care trebuie determinate. Calculul valorii acestora
se face pe baza datelor prezentate în figura 4.16., în care profilul
25
transversal al digului s-a încadrat într-un sistem de axe de coordonate
rectangulare. În acest sistem axa X-lor corespunde cu ampriza digului, iar
originea din punctul 1 marchează piciorul taluzului exterior.
Din aceiaşi figură se constată că punctele 1 şi 6, care definesc linia
taluzului exterior, au următoarele coordonate:
X 1 = 0; Y 1 = 0; X 6 = m • H - C1 ; Y 6 = H + H
Cunoscând coordonatele rectangulare ale punctelor 1 şi 6 se poate
determina panta linie 1-6 cu relaţia:
X 6 − X1 m  H − ΔC1
tg V 1 = =
Y6 − Y1 H + ΔH
Panta liniei 1-6 este egală cu m e , deci rezultă că: tg V 1 = m e ,
mH − ΔC1
atunci: m e = .
H + ΔH
Pentru a se calcula panta liniei 4-8 se procedează în mod
asemănător. Din figura 4.16. se observă că punctele 4 şi 8 au următoarele
coordonate rectangulare:
X 4 = m x H + C + n x H; Y 4 = 0
X 8 = m x H + C + C2 ; Y 8 = H + H
Pe baza coordonatelor punctelor se poate calcula tg V 2 = n e ,
folosindu-se relaţia:

X8 − X 4 m  H + C + ΔC 2 − m  H − C − n  H n  H − ΔC 2
tg V 2 = = n e =
Y8 − Y4 H + ΔH H + ΔH
Deoarece, C = C1 + C2 =  2 x H, iar diferenţa dintre C1
şi C2 este foarte mică, se poate lua:
C H
C1 = C2 = = • 2
2 2
Înlocuind în formulele obţinute, valoarea de mai sus a lui C1 şi
C2 , acestea vor deveni:
H 2m − 2 
mxH − 2 H( ) m− 2
2 2 2
me= = =
H +H H (1 + 1 ) 1 + 1

H 2n − 2 
nxH − 2 H ( ) n− 2
ne=
2 = 2 = 2
H + 1 H H (1 + 1 ) 1 + 1

26
 După ce s-au calculat toate elementele H e , C e , m e şi n e se
procedează la gabaritarea profilurilor transversale pentru execuţia digului.
Materializarea în plan vertical sau gabaritarea profilurilor transversale ale
digurilor, se face în mod diferit, în funcţie de cum se execută acestea
manual sau mecanizat. Dacă se execută manual atunci se materializează
ampriza, înclinările taluzului şi muchiile coronamentului, iar dacă se
execută mecanizat, cu screpere, aşa cum se procedează în mod curent, se
marchează numai ampriza şi înălţimea digului (fig.374).
Ampriza se marchează prin punctele T e şi T i , amplasate la distanţele
Ce Ce
dA-Te= me x He + şi d A−Ti = ne x He + + b, măsurate în plan
2 2
orizontal dar perpendicular pe axa digului, într-o parte şi în alta a acestuia.

Fig.4.17. Gabaritarea digului pentru execuţia pe cale mecanizată

Măsurându-se cele două distanţe obţinute d A− Te şi d A − Ti , se determină

două puncte T e şi T i , care delimitează ampriza digului, marcată cu
ajutorul a doi picheţi (fig.4.17.).
În final după ce s-a marcat ampriza, se plantează atât la exterior
cât şi la interior, câte o baliză pentru indicarea înălţimii digului. Plantarea
acestora se face la o distanţă de aproximativ 30 cm faţă de piciorul
taluzului, pentru a permite utilajelor care lucrează să circule şi să aşeze
pământul pe toată lungimea amprizei.

4.7.4. Pichetarea şi volumul gropilor de împrumut

Pichetarea gropilor de împrumut. Gropile care rezultă în urma
săpăturilor pentru construirea digurilor, poartă numele de gropi de
împrumut şi se amplasează în zona dig-mal, pentru a nu distruge solul
fertil din incintă şi pentru a fi colmatate de viituri, iar terenul ocupat de
acestea să fie redat în folosinţă.
27
 Latura dinspre dig a gropilor de împrumut se pichetează la
minimum 15-20 m depărtare de piciorul taluzului exterior, în cazul
digurilor de la Dunăre şi la cel puţin 5-10 m în cazul digurilor de pe râuri.
Aliniamentele acestei laturi se pichetează din 10 în 10 m şi dacă este
posibil, se vor semnaliza cu var pentru a se urmări mai uşor de către
mecanicii terasieri.
După aceasta se marchează şi latura dinspre apă a gropilor de
împrumut, pentru a se cunoaşte precis lăţimea pe care se va săpa.
Deoarece gropile de împrumut pentru dig au o adâncime mare, acestea nu
se sapă continuu, ci la 50-100 m se întrerup lăsându-se o porţiune de cel
puţin 6 m nesăpată. Aceste praguri au un rol deosebit de important în
cazul viiturilor, deoarece favorizează colmatarea gropilor prin aluviunile
lăsate de ape. Marginile acestor praguri se pichetează, de o parte şi alta,
pe toată lăţimea gropilor de împrumut.
Volumul gropilor de împrumut. Acestea pot să aibă o formă
regulată sau neregulată, ceea ce face ca la cele cu formă regulată să se
măsoare lungimea (L) şi lăţimea (l), iar înălţimea (adâncimea) se măsoară
în mai multe puncte determinându-se o valoare medie (Hm). Pe baza
acestor elemente măsurate se va determina volumul: V = L • l • Hm.
Asemenea situaţii se întâlnesc mai rar, de aceea pentru
determinarea volumului acestora se va acţiona astfel: - la suprafaţa
terenului se execută un nivelment geometric, înainte de începerea săpării:
- după ce s-a efectuat groapa, se va face un alt nivelment
geometric pe fundul acesteia.
Pentru a se efectua aceasta se va picheta latura dinspre dig a gropii
şi cea dinspre apă în carouri, cu latura acestora de 5 m.
După aceea se transmite cota de la un reper de nivelment la un
punct fix, ales în apropierea gropii şi ferit de circulaţia utilajelor terasiere.
Cotele punctelor caroiajului de la suprafaţă se determină pornind de la
punctul fix de cotă cunoscută.
În final după ce s-a săpat groapa, se pichetează şi fundul acesteia,
ca şi la suprafaţă în caroiaj cu latura carourilor de 5 m. Cotele punctelor
aflate la colţurile carourilor, se determină tot pornind de la un punct fix de
cotă cunoscută. Pe baza cotelor determinate se va calcula cota medie a
punctelor caroiajului efectuat la suprafaţa gropii şi se notează cu Z ms şi
cota medie a punctelor caroiajului de pe fundul gropii şi se notează cu
Z mg . După ce s-au calculat cele două cote medii, se poate determina
adâncimea medie de săpătură, utilizându-se formula: H m = Z ms - Z mg .

28
 În cazul în care groapa s-a săpat doar parţial, atunci se vor calcula
cotele medii pentru punctele corespunzătoare de la suprafaţă şi de la
fundul gropii numai acolo unde s-a făcut săpătura.
Pentru gropile care au formă regulată, volumul de săpătură se
calculează după modelul prezentat anterior. Există foarte multe cazuri
când gropile de împrumut au o formă neregulată, de aceea pentru a se
putea calcula suprafaţa acestor gropi ele trebuie să fie împărţite în mai
multe suprafeţe de formă triunghiulară. La triunghiuri se vor măsura
laturile, iar suprafaţa lor se va calcula folosind formula lui Heron:
S = p( p − a )( p − b)( p − c) .
p

Suprafaţa totală va fi egală cu suma suprafeţelor parţiale ST = S

i =1
pi

4.7.5. Trasarea rampelor

Rampele se execută pentru a se putea trece peste dig în dreptul
drumurilor de exploatare şi pentru a se putea urca pe dig cu diversele
mijloace de transport. Ele pot să fie interioare sau exterioare,
construindu-se în partea dinspre incinta îndiguită sau în partea dinspre
apă. Construcţiile din interiorul incintei îndiguite se execută perpendicular
pe axa digului, iar cele exterioare, fie perpendicular, fie înclinate sub un
unghi de 50 g spre aval sau chiar lipite de taluzul digului (fig.4.18.).

Fig.4.18. Trasarea rampelor la un dig

Elementele de construcţie, atât pentru rampele interioare cât şi

pentru cele exterioare sunt următoarele:
- panta rampei care este de 1:10;
- panta taluzurilor care este de 1:2;

29
 - lăţimea rampei: L = 5 m.
Rampele interioare se trasează astfel:
- mai întâi se determină punctele de intersecţie ale muchiei
interioare a coronamentului cu muchiile rampei, amplasate la 5 m una de
alta.
- după aceea din punctele determinate şi perpendicular pe muchia
interioară a coronamentului, se măsoară în plan orizontal cu lata şi
bolobocul, lungimile celor două muchii ale rampei care sunt calculate şi
date în proiect. Panta rampei se materializează, pe ambele muchii cu
nivela şi mira sau cu lata şi bolobocul.
După marcarea pantei muchiilor, se materializează taluzurile
rampei, într-o parte şi alta folosind lata şi bolobocul.
Rampa exterioară se trasează în mod asemănător în cazul în care
se amplasează perpendicular pe axa digului. Dacă este proiectată o rampă
înclinată sub un unghi de 50 g , atunci intersecţia muchiei exterioare a
coronamentului digului cu muchiile rampei se determină cu teodolitul.
Panta pe cele două (laturi) muchii ale rampei se trasează cu nivela şi mira
sau cu lata şi bolobocul, iar după trasarea acesteia se vor trasa taluzurile,
la fel ca şi la rampa interioară.

4.7.6. Verificarea elementelor de execuţie ale digului

Acolo unde anumite sectoare de dig sunt terminate, trebuie să se
verifice foarte atent elementele aplicate pentru execuţie şi anume: se
verifică axa digului, cotele coronamentului şi dimensiunile profilurilor
transversale.
Verificarea axei se face pe coronamentul digului, măsurându-se
aliniamentele, unghiurile şi curbele de racordare, iar valorile obţinute
trebuie să fie egale, în limitele toleranţelor, cu cele determinate pe planul
de execuţie.
Verificarea cotelor coronamentului se realizează cu ajutorul
nivelmentului geometric, transmiţând cota de la un reper pe dig şi
executând o drumuire combinată cu radieri până la reperul următor.
Valorile cotelor calculate trebuie să fie egale cu cele proiectate plus
coeficientul de tasare al pământului, stabilit în proiect.
Verificarea profilurilor transversale se efectuează prin
măsurarea lăţimii coronamentului şi lungimii taluzurilor. După verificare,
valoarea obţinută pentru lăţimea coronamentului trebuie să fie egală cu
cea proiectată la care se adaugă rezerva de tasare pe lărgime, adică:
C e = C +  C.

30
 Lungimea taluzului se măsoară cu panglica de la muchia
coronamentului la piciorul taluzului. Rezultatul obţinut se compară cu
lungimea dedusă prin calcul. Deoarece lungimea taluzului reprezintă
ipotenuza unui triunghi dreptunghic, în care cele două catete, au valorile
H e şi m e  H e pentru taluzul exterior şi H e şi n e  H e pentru taluzul
interior, atunci:L e = H e 1+ m e 2 pentru taluzul exterior
L i = H e 1+ n e 2 pentru taluzul interior

4.8. TRASAREA LUCRĂRILOR DE DESECARE

4.8.1. Trasarea canalelor de desecare

În vederea efectuării acestei operaţii se determină pe planul de
execuţie coordonatele rectangulare ale capetelor aliniamentelor care
formează canalul principal de evacuare. De asemenea, se determină
coordonatele rectangulare ale punctelor de pe axa canalului principal de
evacuare, în care se varsă canalele secundare de evacuare, precum şi
coordonatele rectangulare ale capetelor aliniamentelor care constituie
axele canalelor. Din coordonatele obţinute se calculează lungimile şi
orientările aliniamentelor, stabilite pe axa canalului principal de evacuare.
Pe axele canalelor secundare de evacuare se măsoară cu rigla
gradată lungimile aliniamentelor corespunzătoare punctelor în care se
varsă şanţurile sau canalele terţiare de evacuare, iar pentru determinarea
unghiurilor dintre aliniamentele componente ale şanţurilor se măsoară cu
raportorul pe plan.
Trasarea pe teren a aliniamentelor şi unghiurilor care determină
axele reţelei de canale pentru desecare se realizează prin metoda drumuirii
sprijinite combinată cu radieri şi metoda punctelor pe aliniament.
Racordarea aliniamentelor se face prin curbe circulare,
aplicându-se metoda de trasare care se pretează cel mai bine, în funcţie de
condiţiile de relief existente pe teren.
Modul de lucru pentru trasarea pe teren a diferitelor canale
de desecare şi irigaţii.
Toate lucrările se trasează mai întâi pe planurile topografice şi ele
se caracterizează prin linii continui, drepte sau frânte şi sunt redate
detaliat prin profiluri longitudinale şi transversale. Pe planurile
topografice vor apărea aliniamente continui şi punctele de schimbare a
direcţiei. În profilurile canalelor apare linia terenului, linia la fund a
canalului, linia coronamentului şi linia luciului apei. Pentru profilurile

31
transversale se prezintă forma trapezoidală, dimensiunile laturilor şi
mărimea taluzurilor.
În sistemele de irigaţii trebuie să se stabilească formele înalte ale
terenului, pentru canalele de irigaţii şi cele joase pentru cele de desecare.
La trasarea efectivă a acestora, în toate cazurile se cere să se
cunoască:
- scara planului;
- reţeaua de caroiaj;
- punctele de sprijin, de legătură sau de orientare cu coordonatele
rectangulare şi cotele cunoscute (reale sau arbitrare);
- lungimea traseului;
- mărimea unghiurilor şi a orientărilor în plan orizontal şi mărimea
unghiurilor verticale.
Cu elementele culese de pe plan (analitic) sau grafic se calculează:
- lungimea traseului lucrării;
- unghiurile dintre aliniamente;
- cotele punctelor din aval şi amonte ale canalului, drumurilor şi
digurilor;
- panta şi adâncimea de săpare sau înălţimea de umplere, extrase
din profilul longitudinal;
- elementele geometrice ale secţiunii, extrase din profilurile
transversale.
Materializarea în teren deci trasarea topografică are două aspecte:
1) - trasarea planimetrică;
2) - trasarea nivelitică.
Dacă trebuie să se traseze un canal care urmează traseul 1-V1- V2 -
9, care este legat de două puncte de cotă şi coordonate cunoscute R 1 şi
R2 .

Fig.4.19. Trasarea pe teren planimetric şi nivelitic a unui canal

32
 1. Trasarea planimetrică. Pentru aceasta se vor fixa pe teren
punctele 1, V 1 , V 2 pe baza coordonatelor rectangulare (X, Y) sau a
coordonatelor polare (D 0 , θ ) , folosindu-se punctele existente R 1 şi R 2 .
Din coordonatele rectangulare ale punctelor R 1 şi 1, 1 şi V 1 , V 1 şi V 2 ,
V 2 şi 9, se vor determina distanţele orizontale şi cele reale, cât şi
orientările direcţiilor de mai sus (fig.4.19.).
Cu ajutorul unui tahimetru sau staţii totale amplasate în punctul
R 1 , se fixează poziţia punctului 1 astfel: - se fixează aparatul cu zero în
coincidenţă pe direcţia nord, cu ajutorul busolei sau declinatorului şi se
măsoară orientarea R 1 -1, marcând un aliniament. Se măsoară distanţa
R 1 -1 şi se fixează pe teren punctul 1. Faţă de aliniamentul 1 - R 1 , pe
baza unghiului 1 se trasează aliniamentul 1-V1.
După aceasta se măsoară distanţa 1 - V 1 pe teren optic sau direct
şi se materializează punctul V 1 . Se staţionează apoi cu aparatul în
punctul V 1 şi în funcţie de orientarea  V 1 - V 2 sau unghiul 2 , se
fixează aliniamentul V 1 -V 2 , după care se măsoară distanţa V 1 - V2 şi se
materializează punctul V 2 .
Cu aparatul staţionat în R 2 se măsoară  R 2 -9 şi se fixează un
aliniament, iar pe el se măsoară distanţa R2-9, obţinându-se astfel punctul
9.
Din punctul 9, se măsoară fie orientarea  9 - V 2 , fie unghiul 4 ,
iar aliniamentul trebuie să cuprindă punctul V 2 , iar distanţa V2- 9, trebuie
să fie egală cu distanţa 9 - V 2 .
După materializarea axei geometrice, se îndesesc punctele pe
aliniamentul trasat la distanţa de 25-50 m, în vederea stabilirii cotelor
terenului, fundului canalului şi coronamentului, în funcţie de pantă.
Dacă panta unei lucrări este I, atunci:
Z 1 = ZR 1 - ΔZR1−1 ZR 1 = cunoscut
Z 2 = Z 1 - ΔZ1− 2 ΔZR1−1 = D0 R 1−1 • I
. Z1− 2 = D0 1-2 • I
.
. .
Z 9 = Z 8 - Z 8− 9 Z 8− 9 = D 08− 9 I
Fişa de gabaritaj pentru canalele de desecare se întocmeşte pe
baza cotelor punctelor de pe axele canalelor de desecare, determinate prin
nivelment geometric, în timpul execuţiei şi cuprinde 13 coloane, în care

33
 se notează elementele pentru gabaritarea profilurilor transversale şi pentru
volumul terasamentelor, aşa cum se prezintă în tabelul 4.2.
În coloana a doua se notează cota terenului care s-a măsurat în
timpul execuţiei pe teren. Cota fundului canal se notează în coloana a
treia şi se extrage din profilul longitudinal al canalului. Din cota terenului
se scade cota la fund, obţinându-se astfel adâncimea (H) de săpătură, care
se înregistrează în a patra coloană. În coloana a cincea se înscrie lăţimea
la fund (b) care se extrage din proiect. În coloanele 6, 7, 8, 9 şi 10 se
notează succesiv următoarele date:
- m •H = produsul dintre taluzul şi adâncimea canalului;
B = 2m • H + b = deschiderea canalului;
B/2 = distanţa de la axa canalului la creasta taluzului;
d = distanţa între profilurile transversale.
În coloanele 11, 12 şi 13 se înscriu secţiunile medii, cubajul parţial
şi cubajul cumulat, care se calculează la fel ca şi pentru fişa de gabaritaj
prezentată la dig.
Profilurile transversale ale canalului se gabaritează pe baza fişei
de gabaritaj, la fel ca şi modelul prezentat la "gabaritarea debleului".

Tabelul 4.2.
Fişa de gabaritaj pentru canalele de desecare (după Ionescu P., 1975)
Distanta intre profiluri

Secțiuni parțiale
Lățimea la fund
Cota fund canal

Cubaj cumulat
Secțiuni medii
Nr. profilului

Cubaj parțial
Adâncimea
Cota teren

mxH

B/2

m2

m2

m3

m3
Zf
Zt

B
b

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
1 13,52 12,20 1,32 1,10 1,98 5,06 2,53 50 1,0656
2 13,49 12,19 1,30 1,10 1,95 5,00 2,50 50 3,9650 1,0153 200,765 200,765
3 13,45 12,18 1,27 1,10 1,91 4,92 2,46 50 3,8164 3,8907 194,535 395,300
4 13,56 12,17 1,39 1,10 2,08 5,26 2,53 50 4,4272 4,1961 209,805 605,105
5 13,47 12,16 1,31 1,10 1,97 5,04 2,52 50 4,0152 4,2212 211,060 816,165
6 13,39 11,15 1,24 1,10 1,86 4,82 2,41 50 3,6704 3,8428 192,140 1008,305
7 13,35 11,14 1,21 1,10 1,82 4,74 2,37 50 3,5272 3,5988 179,940 1188,245

Adâncimea; H = Z t - Z fc
- m 1 • H = 1,5 • H
- deschiderea canalului; B = 2 • m 1 •H + b
- secţiunea parţială în m 2 ; S = b • H + m 1 •H 2
- volumul parţial; V = Sm • d
34
 Trasarea reţelei de drenaj orizontal formată din canalele de
evacuare, colectoare şi drenurile absorbante se face prin materializarea
mai întâi a acesteia în plan orizontal, folosindu-se metodele planimetrice
studiate şi apoi în plan vertical, cu nivela şi mira sau cu teodolitul şi mira.
Pe teren sunt aplicate mai multe elemente planimetrice, dintre care cele
mai importante sunt (distanţele) aliniamentele şi unghiurile, dar acestea
trebuie să fie determinate în prealabil pe planul de situaţie din proiectul de
execuţie.
După trasarea planimetrică a reţelei de drenaj, se gabaritează
profilurile transversale ale canalului principal de evacuare şi se marchează
cotele la care se amplasează drenurile absorbante, colectoarele închise,
gurile de evacuare şi căminele de control.

4.9. TRASAREA LUCRĂRILOR DE IRIGAŢIE

Trasarea canalelor de irigaţie se face în două faze: - se trasează

mai întâi axele canalelor de aducţiune, axele canalelor de transport şi
axele canalelor care formează reţeaua interioară.
Toate aceste axe sunt formate dintr-o succesiune de aliniamente,
care se amplasează pe teren prin mai multe metode planimetrice
(intersecţii, drumuiri, radieri etc.), marcându-se şi semnalizându-se
vârfurile unghiurilor prin balize sau picheţi înalţi, iar punctele de pe
aliniament prin ţăruşi, la distanţe egale de 20, 25 sau 50 m.

Fig.4.20. Profilul transversal al unui canal de irigaţie în rambleu

care se execută prin procedeul platformelor

Racordarea aliniamentelor şi unghiurilor se face cu ajutorul

curbelor de racordare, caz în care se marchează cu picheţi punctele de
35
intrare şi ieşire din curbă şi apoi se pichetează punctele intermediare ale
curbei circulare, la distanţe egale cu 20, 15, 10 sau 5 m, prin metodele
adecvate la condiţiile existente pe teren. În urma acestei operaţii rezultă
axa canalului formată din aliniamente şi curbe.
În timpul execuţiei, picheţii de pe axa canalului pot fi distruşi prin
circulaţia maşinilor terasiere, de aceea se plantează, la aceeaşi distanţă şi
pe aceeaşi parte a axei, repere care permit reconstituirea punctelor. Ele se
plantează în locurile ferite de distrugere şi se determină prin radieri din
punctele de staţie, de pe axa canalului, întocmindu-se totodată o schiţă cu
poziţia kilometrică pe axă, precum şi cu depărtarea lor faţă de aceasta.
Nivelitic punctele de pe axă se determină prin metoda
nivelmentului geometric şi odată cu acestea sunt determinate şi cotele
reperelor amplasate în apropierea canalelor pe aceeaşi parte, pentru
întocmirea fişelor de gabaritaj.
În sistemele de irigaţii, canalele pot fi proiectate în debleu, în
special pentru aducţiune şi pentru alimentarea instalaţiilor de aspersiune,
sau în rambleu când apa din canal trebuie să ajungă la cote mai mari decât
cotele terenului. Pentru canalele de irigaţie efectuate în debleu, fişa de
gabaritaj se întocmeşte în acelaşi mod ca şi pentru canalele de desecare.
Pentru canalele de irigaţie efectuate în rambleu, prezentate în
figura 4.20, care sunt realizate după modelul denumit ,,prin platforme’’,
se realizează mai întâi rambleul cu platforma la o cotă inferioară
coronamentului diguleţelor canalului şi apoi în rambleul tasat, se sapă
chiuneta sau secţiunea vie a canalului.
La acest tip de canal se întocmeşte o fişă de gabaritaj pentru
rambleu şi apoi, o fişă de gabaritaj pentru debleul sau secţiunea vie a
canalului.
Fişa de gabaritaj pentru rambleul canalului cuprinde 12
coloane în care se înscriu valorile elementelor pentru gabaritarea
profilelor transversale şi pentru calculul volumelor de terasament (tabelul
4.3.). În prima coloană se înscrie numărul punctului de pe axa canalului,
iar în cea de-a doua coloană se înscriu cotele terenului (Zt) obţinute prin
nivelment geometric. Pe coloana a treia se notează cotele platformei (Zp)
care se extrag din profilul longitudinal al canalului aflat în proiectul de
execuţie. Coloana a patra cuprinde înălţimea platformei (Hp), care se
calculează cu relaţia: Hp = Zp - Zt, iar coloana a cincea cuprinde distanţa
dintre punctele de pe axa canalului. Pe coloanele 6, 7, 8 şi 9 se notează:
lăţimea platformei (Bp), jumătate din lăţimea platformei (Bp/2), distanţa
de la axa canalului la piciorul taluzului platformei sau jumătate din
ampriza platformei canalului (dA/2) şi secţiunea rambleului (Su), care se
calculează cu relaţiile.
36
 Bp = 4m 2 h 4 + 2(m 1 h 3 + a) + b
Bp/2 = Bp/2
2
dA/2 = m 2 Hp + B/2; Su = Bp x Hp + m 2 H p
Pe coloanele 10, 11 şi 12 se înregistrează următoarele elemente:
secţiunea medie, volumul parţial şi volumul cumulat. Cu ajutorul fişei de
gabaritaj pentru rambleu se face gabaritarea platformei canalului, ţinând
seama de rezerva de tasare a pământului, la fel ca şi pentru diguri.
După execuţia rambleului se pichetează axa canalului pe platformă
şi se determină prin nivelment geometric cotele punctelor pichetate şi pe
baza acestora se întocmeşte fişa de gabaritaj pentru săparea chiunetei.

Tabelul 4.3.

Fişa de gabaritaj pentru execuţia unui canal în rambleu

(după Ionescu P., 1975)
Nr. Cota Cota Înălțimea Dist Lățimea Bp/2 m2 x Secţ. Sect. Volumul
pct teren platform platformei intre platf. Hp parția medie parțial Volumul
Zt ei canal Hp pct. Bp la m2 m3 cumulat
Zp d m2
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
7+7 20,5 24,20 22,20 3,66 1,66 10,98 5,50 4 4 3,32 13,73
50 4
7+8 19,9 24,20 22,20 4,26 2,26 12,78 5,50 4 4 4,52 15,53
00 4
7+8 20,1 24,20 22,20 4,02 2,02 12,06 5,50 4 4 4,04 14,81
50 8
7+9 20,4 24,20 22,20 3,74 1,74 11,22 5,50 4 4 4,48 13,97
00 6
7+9 20,4 24,19 22,19 3,74 1,74 11,22 5,50 4 4 3,48 13,97
50 5
8+0 20,5 24,19 22,19 3,74 1,67 11,01 5,50 4 4 3,34 13,76
00 2
8+0 24,1 24,19 22,19 3,94 1,94 11,82 5,50 4 4 3,88 14,57
50 9

Fişa de gabaritaj pentru chiuneta canalului cuprinde tot 13

coloane ca şi pentru canalele de desecare, cu deosebire că în coloana a
doua, în loc de cota terenului se notează cota platformei (tabelul 4.3.). În
această fişă cotele platformei diferă foarte puţin de cotele calculate în fişa
de gabaritaj pentru platforma canalului, deoarece acestea corespund
situaţiei reale, existente după construcţia rambleului. Pentru a se calcula
adâncimea de săpătură (h 3 ) care se notează pe coloana a patra, din cota
platformei se scade cota la fund a canalului extrasă din profilul
longitudinal al canalului. Lăţimea săpăturii (b d ) se extrage din
"Îndrumătorul pentru execuţia canalelor" sau se calculează cu formula:
37
b d = b + m 1 h 3 , în care b este lăţimea la fund, m 1 - taluzul canalului şi
h 3 - adâncimea săpăturii. Secţiunea parţială se extrage din acelaşi
îndrumător sau se calculează cu formula: Sd = b • h 3 + m 1 h 3 2. Valorile
celorlalte elemente: secţiunea medie -, volumele parţiale şi volumele
cumulate se calculează la fel ca şi cele prezentate anterior la canalele de
desecare.
Lucrările topografice pentru pozarea conductelor îngropate sunt:
- determinarea traseului fiecărei conducte;
- ridicarea nivelitică a terenului pe traseele conductelor;
- determinarea adâncimii de pozare a conductelor.
Traseul fiecărei conducte se determină prin metode planimetrice
cunoscute, pe baza valorilor liniare şi unghiulare, determinate pe planul
de situaţie din proiectul de execuţie. Ridicarea nivelitică a terenului pe
traseele conductelor se face prin nivelment geometric şi este necesară, atât
pentru nivelarea terenului pe traseele respective, cât şi pentru
determinarea adâncimii de pozare a conductelor.
Operaţia de pozare a conductelor se face cu o pantă egală cu panta
terenului, iar săparea şanţurilor se face mecanizat cu maşini care urmăresc
de regulă relieful terenului, de aceea trebuie să se niveleze terenul în plan
înclinat pe traseul respectiv, astfel încât şanţurile să fie săpate cu aceeaşi
adâncime şi pantă.
Cu ajutorul cotelor de pe traseul conductelor se calculează
nivelarea terenului în plan înclinat, determinându-se cotele planului de
nivelare, pe baza căruia se execută şanţurile cu panta de nivelare şi
adâncimea de montare a conductelor.
Lucrările topografice efectuate pentru staţiile de pompare
sunt:
- determinarea în prima fază a axei canalului de aducţiune şi
centrului bazinului de aspiraţie prin metode planimetrice în funcţie de
reperele aflate în apropiere;
- după aceasta pe baza planşei de execuţie şi în raport de axa
canalului de aducţiune, se marchează pe teren dimensiunile bazinului de
aspiraţie;
- în a doua fază se determină planimetric, fundaţiile agregatelor de
pompare şi amplasamentul clădirii staţiei, în funcţie de axa canalului de
aducţiune şi de reperele existente în apropiere;
- în faza a treia se transmite cota de la un reper de nivelment şi se
marchează cota fundului canalului de aducţiune, cota fundului bazinului
de aspiraţie, precum şi cota fundaţiei agregatului de pompare care se iau

38
din proiectul de execuţie. Aceste lucrări se aplică atât pentru o staţie de
pompare folosită pentru alimentare, cât şi la una pentru evacuare.
Trasarea construcţiilor hidrotehnice pentru reţeaua de canale:
stăvilare, podeţe, căderi, apometre se face în două etape distincte:
Etapa I. Pentru fiecare construcţie hidrotehnică se determină
punctul de pe canal în care se execută, prin metoda punctelor pe
aliniament şi pe baza elementelor liniare, extrase de pe planul de situaţie
din proiectul de execuţie. După aceea în raport cu axa canalului se
determină şi se marchează cu picheţi amplasamentul construcţiei, cu
dimensiunile stabilite în piesa desenată corespunzătoare, aflată în
proiectul de execuţie.
Etapa a II-a. - presupune marcarea cotelor de execuţie ale
construcţiei hidrotehnice. Pentru aceasta se transmite prin nivelment
geometric, cota de la un reper care se marchează, în apropierea
construcţiei, într-un loc ferit de distrugere. Pe baza cotei acestui punct se
marchează şi cota radierului construcţiei hidrotehnice. Cotele celorlalte
puncte pentru execuţia suprastructurii construcţiei hidrotehnice, se aplică
în funcţie de cota radierului cu lata şi bolobocul, de către lucrătorii care
execută lucrarea, după piesa desenată, anexată la proiectul de execuţie.
Construcţiile pentru racordarea biefurilor, precum şi cele pentru
măsurarea debitelor, care se execută pe reţeaua de canale, se realizează
planimetric numai cu panglica topografică, prin metoda punctelor pe
aliniament şi metoda punctelor echerice, aplicate de pe axa canalului
respectiv. Cotele de execuţie se determină cu nivela şi mira, în funcţie de
un reper amplasat în apropiere.

5. NIVELAREA TERENULUI

5.1. NIVELAREA TERENULUI ÎN PLAN ORIZONTAL

Acest tip de nivelare se efectuează pentru construcţiile civile şi

industriale unde terenul trebuie să fie plan, de asemenea, se utilizează şi la
lucrările de îmbunătăţiri funciare.
Transformarea reliefului cunoscut al unei suprafeţe de teren în
unul dorit (orizontal, înclinat pe o direcţie, înclinat pe două direcţii,
terasat) necesită operaţii de teren şi de calcul.
Prin nivelare se înţelege realizarea unei suprafeţe plane
(orizontale) sau înclinate pe una sau două direcţii rezultate din excavarea
straturilor de sol, din zonele ridicate şi depozitarea lor în zonele
depresionare.

39
 În faza de proiectare se trasează pe teren un caroiaj cu latura de
10..... 50 m, după cum relieful este mai mult sau mai puţin frământat.
Ridicările nivelitice se execută prin metoda nivelmentului geometric,
având toleranţa egală cu T=0,030 L , în care L este lungimea
nivelmentului în km.
Pe planul topografic redactat pe hârtie milimetrică, proiectantul
suprapune calc de lucru şi după ce se înscriu pe acesta cotele caroiajului,
reţeaua de repere şi detaliile planimetrice se trasează parcelele de
nivelat.(fig.5.1.)

Fig.5.1. Suprafaţa de nivelat

Pentru nivelarea suprafeţei din figura 5.1, se foloseşte metoda

cotei medii ponderate, deoarece cotele punctelor caroiajului s-au
determinat la colţurile carourilor. În cazul în care cotele punctelor
caroiajului din parcelă s-au determinat la centrul fiecărui carou, metoda
cea mai simplă este metoda cotei medii aritmetice.
Cota medie ponderată în acest caz se deduce calculând cota medie
a fiecărui pătrat şi apoi cota medie a întregii parcele cu ajutorul cotelor
medii parţiale.
În vederea nivelării suprafeţei prezentate, cotele punctelor de la
colţurile parcelei intră în calcul o dată, adică punctele au ponderea 1,
cotele punctelor de pe margine intră în calcul de două ori, deci acestea au
ponderea doi, iar cele din interiorul parcelei - intră în calcul de patru ori,
ele având ponderea 4.

40
 Cota medie ponderată a parcelei se obţine folosind următoarele
formule de calcul:
0,25 Zcolţ + 0,50 Zmargine +  Zinterioar e
Zmp =
n

Zmp =  Zcolţ + 2 Zmargine + 4  Zinterioar e

n

Zmp = Z p =
5812,60
= 96,876 m
n 60
Z = cota punctelor
n = numărul de ponderi
p = ponderea

Suprafaţa aferentă fiecărui punct se calculează astfel:

S 24000
a= = = 400 m 2
 p 60
S = suprafaţa totală a parcelei de nivelat
S = 200 x 120 = 24000 m 2
 p = suma ponderilor
În practică se aplică mai mult ultima formulă atât pentru cote cât şi
pentru citirile pe stadie, care pot fi egale cu cotele punctelor.
Toate calculele pentru celelalte elemente se fac pe baza formulelor
prezentate în tabelul 5.1, iar rezultatul lor a fost trecut în acest tabel.
Volumul de săpătură şi umplutură se determină folosind formula:
V = a • h • p; în m 3 .
Tabelul 5.1
Calculul cotei medii ponderate şi a volumului de terasamente
Cota Pon- Diferenta Aria Cubajul (m3)
Nr. Produsul
punctului derea H=Zp-Z afectata V=h•a•p
pct (Z x p)
(Z) (p) + - A=a • p + -
1 97,425 1 97,425 0,575 400 218,00
2 96,885 2 193,77 0,009 800 7,20
3 97,630 2 195,26 0,754 800 603,20
4 94,971 2 189,942 1,905 800 1524,0
5 97,454 2 194,908 0,576 800 460,80
6 97,651 1 97,659 0,775 400 310,00
11 95,915 2 191,83 0,961 800 768,80
12 97,510 4 390,04 0,634 1600 1014,40
13 96,433 4 385,732 0,443 1600 708,8
14 98,352 4 393,408 1,476 1600 2361,6
15 97,331 4 389,324 0,455 800 728,0
41
16 96,408 2 192,816 0,468 800 374,4
21 96,475 2 192,95 0,401 1600 320,8
22 96,430 4 385,72 0,446 1600 713,6
23 97,410 4 389,64 0,534 1600 854,4
24 97,181 4 388,724 0,305 1600 488,0
25 96,448 4 385,792 0,428 800 684,8
26 95,340 2 190,68 1,536 400 1228,8
31 97,605 1 97,605 0,729 800 291,6
32 98,933 2 197,866 2,057 800 1645,0
33 95,633 2 191,266 1,243 800 994,4
34 97,038 2 194,076 0,162 800 129,6
35 95,751 2 191,502 1,125 400 900,0
36 94,621 1 94,21 2,255 902,0
Σ=60 Σ=5812,6 Σ=9120,4 Σ=9112,4
După ce a fost calculată cota medie ponderată, care se mai
numeşte şi cota roşie a proiectului, aceasta se trasează pe planul cotat şi
astfel se determină suprafaţa de teren care trebuie să se sape şi se notează
cu semnul (-) şi suprafaţa de umplut notată cu semnul (+). (fig.5.2.)
Operaţiile topografice pentru execuţia nivelării în plan orizontal
În vederea realizării acesteia se pichetează fiecare parcelă în
caroiaj cu latura de 40 m, pornind de la marginile parcelei. Se marchează
mai întâi punctele de pe marginea parcelei, iar cele din interior se
determină prin intersecţie de aliniamente, cu ajutorul jaloanelor. După
determinarea punctelor se staţionează cu nivela în parcelă, astfel încât să
se poată transmite cota din parcela respectivă pe reperul din parcela
vecină.

Fig.5.2. Trasarea cotei roşii

42
 Pentru execuţia nivelării se deosebesc două procedee:
1 - procedeul cu baterea picheţilor la cota medie definitivă;
2 - procedeul fişei de nivelare sau al pozei care se dă mecanicului
terasier pentru realizarea nivelării.
1. Procedeul cu baterea picheţilor la cota definitivă se aplică
când mecanicii terasieri nu au experienţă la operaţiile de nivelare în plan
orizontal. În carnetul de teren se desenează suprafaţa respectivă cu toate
punctele numerotate. Sub schiţă se trasează un tabel cu şase coloane în
care se înregistrează numerele şi citirile pe stadie la punctele caroiajului,
după cum acestea se află la colţul, marginea sau interiorul parcelei.
Se staţionează cu nivela la locul ales pentru nivelarea uneia sau
mai multor suprafeţe, după care se fac calcule privind cota medie
ponderată şi apoi se aşează stadia pe fiecare pichet, care se ridică sau se
coboară, până se va obţine citirea corespunzătoare cotei medii ponderate.
La această înălţime se bate pichetul sau dacă este nevoie de săpătură, se
face o groapă până la adâncimea care corespunde cu cota medie.
Nivelarea se face în toate punctele până la nivelul picheţilor.
2. Procedeul fişei sau pozei de nivelare, constă în a trasa curbele
de nivel care delimitează zonele de săpătură şi de umplutură. Zona de
săpătură se notează cu minus (de culoare roşie) şi cea de umplutură cu
plus (de culoare albastră).
Această fişă de nivelare se dă mecanicului terasier pentru
executarea nivelării. După ce se realizează o nivelare aproximativă, se
execută din nou nivelmentul pe suprafaţa respectivă şi se întocmeşte o
nouă fişă pentru remedierea abaterilor faţă de cota medie ponderată.

5.2. CALCULUL COTEI MEDII PONDERATE ŞI A VOLUMELOR DE

TERASAMENTE PENTRU PLANURILE CU CURBELE DE NIVEL

În cazul în care trebuie să se calculeze volumele lucrărilor de

terasamente pentru suprafaţa ABCDEF, la care echidistanţa dintre curbele
de nivel este E = 1,0 m.
Pentru aceasta se măsoară cu planimetrul polar suprafeţele:
- S 1 - delimitată de curba de nivel de 173 m;
- S 2 - delimitată de curbele de nivel de 173 m şi 172 m;
- S 3 - cuprinsă între curbele de nivel de 172 şi 171 m;
- S 4 - cuprinsă între curba de nivel de 171 şi conturul suprafeţei
respective.

43
 Fig.5.3. Suprafaţa de teren cu curbele de nivel

După aceea se înmulţesc aceste suprafeţe cu cotele medii ale

curbelor de nivel, ce le delimitează.
Suma produselor suprafeţelor cu cotele medii dă suma
volumelor de pământ ale prismelor, delimitate sus de suprafaţa naturală,
iar jos de suprafaţa de referinţă.
V = S 1 • Z 1 + S 2 • Z 2 + S 3 • Z 3 + S 4 • Z 4 , iar

Z0=  V unde: Z .....Z 4 = cotele medii ale curbelor de nivel ce

1
S
delimitează suprafețele S 1 .....S 4 .
S = suprafaţa totală delimitată de conturul ABCDEF
Z 0 = cota medie a suprafeţei.
173m + 173,6m 172m + 173m
Z1= = 173,3 m; Z 2 = = 172,5 m
2 2
Se calculează apoi diferenţa dintre cota suprafeţelor şi cota medie
a suprafeţei.
h 1 = Z0- Z1; h 2 = Z0- Z2; h 3 = Z0- Z3
h 4 = Z0- Z4 - acestea se înmulţesc cu suprafeţele corespunzătoare
S 1 .....S 4 . Volumul de lucru se calculează folosind următoarea formulă:
3152070
V = h1• Si ; Z 0= = 172,24 m.
18300

44
 Tabelul 5.2.
Calculul cotei medii şi a volumelor de terasamente
Cota Volumul de
Nr. Suprafaţa medie Produsul Diferenţa lucru
Supraf. (m ) 2 Zi (m) Vi= Zi x Si hi = + -
Z0-Zi
S 1
3400 173,3 589220 - 1,06 - 3604
S 2
9500 172,5 1638750 - 0,26 - 2470
S 3
3400 171,5 583100 + 0,74 2516 -
S 4
2000 170,5 341000 + 1,74 3480 -
 18300 Zo Vi=
5996 6074
m2 =172,24m 3152070m3
 V = 12070 m 3

5.3. TRASAREA UNUI PLAN ÎNCLINAT DE PANTĂ DATĂ

Trebuie să se realizeze sistematizarea verticală a suprafeţei din

figura 5.4., care are lungimea de 80 m şi lăţimea de 60 m, iar panta este de
I= 1,7 %, de la latura 0-3, pe direcţia I-V.
În acest caz se cunoaşte cota unui reper nivelitic din apropiere
(RN) şi cota proiectată a punctelor 0,1,2,3 (Zpr.I). Se trasează cu nivela
de la reperul RN cota proiectată a acestor puncte.

Fig.5.4. Suprafaţa de sistematizat

Z RN = 105,075 m
Z prI = 105.265 m

45
- Se pune o miră pe reperul de nivelment RN şi se efectuează citirea
C RN = 1,517 m, cu nivela staţionată în punctul S 1 . După aceasta se
calculează orizontul instrumentului:
O IS = Z RN + C RN = 105,075 m + 1,517 = 106,582 m.
- Se calculează citirile de pe latura 0-3, care asigură punctelor 0, 1,
2, 3, cota proiectată Z prI = 105,265 m
C I = O IS - Z prI = 106,582 - 105,265 = 1317 mm.
- în toate punctele de pe şirul I se bat ţăruşi, până când pe mira
aşezată pe rând, în fiecare punct 0, 1, 2 şi 3 se citeşte C I = 1317 mm.
Astfel se asigură acestor puncte cota proiectată Z prI = 105,265 m
- se calculează apoi cotele proiectate ale punctelor de pe coloanele
II, III, IV şi V.
p% 1,7
Z prII = Z prI - x d 1 = 105,265 m - x 20 m = 104,925 m
100 100
p% 1,7
Z prIII = Z prI - x d 2 = 105,265 m - x 40 m = 104,585 m
100 100
p% 1,7
Z prIV = Z prI - x d 3 = 105.265 m - x 60 m = 104,245 m
100 100
p% 1,7
Z prV = Z prI - x d 4 = 105,265 m - x 80 m = 103,905 m.
100 100
- citirile pe miră care asigură trasarea pe teren a cotelor proiectate
se calculează folosind următoarea relaţie:
C II = O IS - Z prII = 106,582 - 104,925 = 1657 mm
C III = O IS - Z prIII = 106,582 - 104,585 = 1997 mm
.
.
C V = O IS - Z prV = 106,582 - 103,905 = 2677 mm
- pe baza citirilor C II .....C V se trasează cotele colţurilor pătratelor
din staţia S1, situată aproximativ la mijlocul suprafeţei (dacă relieful şi
dimensiunile suprafeţei permit acest lucru), dar pentru completarea
operaţiei se trasează mai multe aliniamente paralele de pantă dată.
După ce s-au materializat colţurile pătratelor la cotele proiectate,
care asigură panta de - 1,7 % - trasarea în detaliu se face cu ajutorul
teurilor.
Primele puncte care se trasează la cota proiectată Z prI , sunt cele
de pe coloana I, apoi se calculează cota punctelor de pe coloana V (Z prV =
103,905) şi citirile pe miră în punctele de pe coloana a V-a (C V = 2677
mm), citirile care asigură cota proiectată.
46
 - punctele de pe coloana II, III şi IV se aduc la cotele proiectate cu
ajutorul teurilor. (fig.5.5.)
Pentru trasare se folosesc 3 teuri de înălţime egală, două
aşezându-se pe punctele de capăt ale aliniamentului, adică I şi V, iar al
treilea se aşează succesiv în punctele II, III şi IV.
Teurile se aşează pe pământ în aşa fel încât muchia de sus, să se
găsească pe aceeaşi linie de vizare, iar la baza lor se bat picheţi până la
înălţimea la care trebuie să se traseze linia de pantă proiectată.

Fig.5.5. Trasarea cotelor şi pantei cu ajutorul teurilor

6. TRASAREA LUCRĂRILOR PENTRU LACUL DE ACUMULARE

6.1. TRASAREA BARAJULUI DIN PĂMÂNT

Lucrare constă din trasarea axei şi gabaritarea profilelor
transversale.
Trasarea axei barajului constă în determinarea coordonatelor
rectangulare ale capetelor axei barajului, din care se calculează lungimea
şi orientarea axei acestuia. Tot din coordonatele capetelor se calculează
orientarea direcţiei determinate de două repere, din care unul să se afle în
apropierea axei, precum şi lungimea aliniamentului sau aliniamentelor de
la reperul apropiat la capătul axei, situat la distanţa cea mai scurtă.
Cu teodolitul se staţionează în reperul apropiat şi se orientează
aparatul pe direcţia dată de cele două repere şi apoi printr-o radiere sau
drumuire, se determină capătul cel mai apropiat al axei. După aceasta se
staţionează cu teodolitul în capătul determinat al axei şi se vizează cu zero
în aparat reperul, apoi se vizează, direcţia pe unde trebuie să se traseze
axa barajului, determinându-se astfel celălalt capăt al barajului.
Pe direcţia dată de lunetă, care coincide cu axa barajului, se
marchează porţiunile sau panourile cu panta uniformă, până la un punct
47
ales astfel încât să coincidă cu celălalt capăt al axei sau să-l depăşească.
Între capătul determinat şi celălalt punct se execută o drumuire
planimetrică, având ca puncte de staţie punctele care marchează panourile
de aceeaşi pantă.
După aceasta se calculează drumuirea şi se compară coordonatele
rectangulare ale punctului de sosire, cu cele determinate pe plan, pentru
capătul respectiv al axei barajului. Dacă între coordonatele componente
există o diferenţă care depăşeşte toleranţa, se calculează din coordonate,
orientarea şi distanţa de la punctul de sosire la capătul corespunzător al
axei. Lucrările de teren sunt bine efectuate, dacă orientarea obţinută
coincide cu orientarea axei calculată din coordonatele determinate pe
planul de execuţie.
Când eroarea nu depăşeşte toleranţa, se determină şi se marchează
al doilea capăt al axei barajului măsurând pe direcţia axei, distanţa
calculată faţă de punctul de sosire al drumuirii. După trasarea axei
barajului, se determină prin nivelment geometric cotele punctelor marcate
la capetele panourilor şi cu ajutorul lor se întocmeşte profilul longitudinal
al barajului pe baza căruia se realizează gabaritarea profilurilor
transversale.
Gabaritarea profilurilor transversale constă în a marca lăţimea
coronamentului şi limitele amprizei în fiecare punct de pe axa barajului.
Marcarea lăţimii coronamentului - pentru aceasta în fiecare punct de pe
axa barajului, perpendicular pe ea şi de o parte şi de alta a ei, se măsoară
în plan orizontal, jumătate din lăţimea proiectată, obţinând două linii
paralele, care intersectează versanţii văii în care se încastrează barajul. Pe
fiecare versant şi pe direcţiile celor două linii, care reprezintă muchiile
coronamentului, se plantează câte două repere, în punctele ferite de
distrugere, servind atât pentru orientarea în timpul execuţiei, cât şi pentru
verificarea după execuţie.
Lăţimea coronamentului se marchează prin plantarea unor balize
pe care se va semnaliza printr-o şipcă fixată transversal, înălţimea de
execuţie a barajului. Dacă balizele sunt scurte atunci se va scrie pe acestea
înălţimea de execuţie.
Limitele amprizei - pentru a se obţine acestea se determină bazele
taluzurilor, în amonte şi aval, în fiecare punct de pe axa barajului.
Determinarea bazei taluzului din amonte se realizează cu lata
şi bolobocul astfel (fig.6.1.):
- se aşează lata orizontal cu un capăt pe teren şi la o distanţă faţă
de axă, egală cu jumătate din lăţimea coronamentului, obţinându-se
punctul A pe verticala care trece prin muchia dinspre amonte a
coronamentului;
48
 - se măsoară înălţimea h1 de la punctul de pe axă până la lată. Din
fig.5.1., rezultă că în punctul A, înălţimea rambleului va fi egală cu H-h 1 ;
- se aplică apoi lata în plan orizontal până când se va obţine
+ m 1 H − (h1 + h 2 ... + h n ) = (n-1) x L + ln
C
egalitatea:
2

în care: C = lăţimea coronamentului barajului;

m 1 = numitorul taluzului din amonte;
H = înălţimea rambleului în punctul de pe axa barajului;
h 1 ...h n = înălţimea corespunzătoare distanţelor orizontale
măsurate cu lata:
n = numărul care arată de câte ori s-a aplicat lata în întregime pe teren;
L = lungimea latei;
ln= ultima lungime orizontală ce trebuie adăugată
pentru ca membrul al doilea să fie egal cu membrul întâi.

Fig.6.1. Determinarea bazei taluzului din amonte şi aval la un baraj din

pământ cu lata şi bolobocul (după Rădulescu M.,1963)

Determinarea bazei taluzului din aval se face tot cu lata şi

bolobocul astfel:(fig.6.1.)
- se aşează lata orizontal cu o extremitate în punctul de pe axa
barajului şi la o distanţă egală cu C/2, după care se determină cu firul cu
plumb punctul D, situat pe verticala prin care trece muchia dinspre aval a
coronamentului;
- se măsoară înălţimea h 1 de la punctul D până la lată. Înălţimea
rambleului în punctul D, se observă din figura 6.1. este egală cu:
HD= H + h 1' ;
- după aceea se aplică lata în plan orizontal până când se
C
realizează egalitatea: + m 2 (H + h 1 ' + h 2 ' + ... + h n ') = (n-1) L + ln
2

49
 în care: m 2 = numitorul taluzului din aval;
h 1 ', h 2 '..... h n ' = înălţimea corespunzătoare distanţelor orizontale
măsurate cu lata;
ln= ultima lungime orizontală ce trebuie adăugată pentru ca membrul al
doilea să fie egal cu membrul întâi;
L = lungimea latei.
Baza taluzului din aval se determină astfel, atunci când barajul se
construieşte fără banchetă.
Trasarea banchetei. În cazul în care barajul se construieşte cu
banchetă, taluzul din aval corespunde cu taluzul banchetei. Baza sau
piciorul taluzului banchetei se determină astfel: - perpendicular pe axa
barajului şi spre aval, se măsoară începând de la punctul de pe axă, o
distanţă orizontală d Ti , în care se calculează cu relaţia:
C
d Ti = + b + m 2 (H + h 1 ' + h ' + ... + h n ') = (n-1) L + ln
2 2

în care: d Ti = distanţa orizontală de la axa barajului la piciorul

banchetei;
C = lăţimea la coronament a barajului;
m 2 = numitorul taluzului din aval;
H = înălţimea barajului;
b = lăţimea banchetei.
Baza sau piciorul taluzului din amonte şi baza sau piciorul
taluzului banchetei constituie limitele amprizei barajului, care se execută
cu banchetă.
Rambleul barajului se execută până la cota banchetei, la care se
pichetează lăţimea acesteia şi apoi se continuă cu acelaşi taluz până la
cota coronamentului.

6.2. TRASAREA CONSTRUCŢIILOR PENTRU DESCĂRCAREA

APELOR DIN LACUL DE ACUMULARE

Descărcarea apelor din lacul de acumulare se face cu ajutorul

următoarelor construcţii: vana de fund, deversorul şi canalul de fugă. Din
punct de vedere topografic trasarea acestor construcţii necesită efectuarea
următoarelor lucrări: determinarea amplasamentului faţă de axa barajului
şi marcarea cotelor de execuţie.
Trasarea vanei de fund care se compune din, o conductă de
beton şi un oblon sau un stăvilar, care o închide sau deschide pentru
regularizarea debitului.

50
 Pe baza datelor culese din proiectul de execuţie, se determină
planimetric, axa conductei în corpul barajului, marcându-se cu ţăruşi
punctul de unde se începe şi punctul unde se termină. După aceasta se
transmite cota de la un reper de nivelment din apropiere şi se marchează
cota din amonte şi cota din aval a conductei, potrivit pantei stabilite în
proiect. La capătul din aval al conductei, se determină şi se marchează
amplasamentul şi cotele de execuţie ale stăvilarului.
Trasarea deversorului. Acesta se construieşte lateral de baraj şi
are rolul de a evacua apele maxime provenite din viiturile ploilor
torenţiale.
Se determină axa deversorului, în funcţie de axa barajului şi
reperele din apropiere şi se marchează faţă de aceasta limitele
amplasamentului său. Pentru execuţia pe verticală, a elementelor
geometrice, se marchează cota radierului în amplasamentul deversorului,
în funcţie de un reper din apropiere.
Trasarea canalului de fugă se realizează prin trasarea mai întâi
pe teren a axei şi treptelor, după care se vor gabarita profilele transversale.
Axa canalului de fugă se trasează pe teren printr-o drumuire planimetrică,
pornind din mijlocul marginii dinspre aval a deversorului.
Distanţele şi orientările aliniamentelor care constituie axa
canalului şi deci, drumuirea planimetrică se calculează din coordonatele
rectangulare care se determină de pe planul de execuţie. În fiecare punct
de staţie, după determinarea direcţiei aliniamentului sau laturii de
drumuire, se măsoară unghiul de pantă corespunzător şi se calculează
distanţa înclinată, care se aplică pe teren obţinându-se astfel punctul de
staţie următor. Pe axa trasată, se marchează punctele în care se vor
construi căderile, prin metoda punctelor pe aliniament. După trasarea axei
şi pichetarea căderilor, se gabaritează profilurile transversale ale
canalului, potrivit celor prezentate la "Gabaritarea debleului". În acelaşi
timp cu gabaritarea profilurilor transversale se marchează şi cotele de
execuţie ale căderilor.
7. TRASAREA TERASELOR ŞI DRUMURILOR PE TERENURILE ÎN PANTĂ

Terasele şi drumurile pe terenurile în pantă se trasează pe direcţia

curbelor de nivel, de aceea trebuie să se traseze pe teren una sau mai
multe "curbe de nivel de bază", în funcţie de care se vor trasa lucrările
proiectate.
7.1. TRASAREA PE TEREN A CURBEI DE NIVEL DE BAZĂ SAU CHEIE
Pe teren curbele de nivel se trasează cu nivela şi stadia sau în lipsa
acestora, se foloseşte compasul cu fir cu plumb.
51
 Trasarea curbei de nivel cu nivela şi stadia. Pentru aceasta se
face recunoaşterea versantului şi se stabileşte, din vedere şi pe baza
planului, curba de nivel cea mai caracteristică. După aceea pe direcţia
aleasă, se marchează un punct C, printr-un ţăruş care se bate la nivelul
solului şi se staţionează cu nivela la o distanţă egală aproximativ, cu
porteea maximă (fig.7.1.).
De aici se vizează stadia aşezată pe ţăruşul din punctul C şi se
obţine citirea Cc. Apoi se dirijează lucrătorul care ţine mira pe direcţia
aproximativă a curbei de nivel, până se obţin citiri pe miră egale cu citirea
Cc, la fiecare 10-15 paşi. În punctele intermediare determinate se înfig
ţăruşi, iar în ultimul se bate ţăruşul la nivelul solului.

Fig.7.1. Trasarea pe teren a curbei de nivel de bază cu nivela şi stadia

Fig.7.2.Trasarea pe teren a curbei de nivel de bază cu compasul cu fir cu plumb

Din staţia următoare S 2 , se citeşte pe mira aşezată pe ultimul ţăruş

din staţia precedentă şi cu citirea obţinută se determină alte puncte ale
curbei, care se vor marca cu ţăruşi, ca şi din prima staţie. Pentru

52
determinarea altor puncte, se procedează la fel din aproape în aproape,
până se marchează întregul traseu al curbei de nivel.
Deoarece punctele marcate desenează o linie frântă, se procedează
la corectarea ei, cu ajutorul jaloanelor până ce se obţine un traseu cât mai
rectiliniu, care se materializează definitiv.
Trasarea curbei de nivel cu compasul cu fir cu plumb se
realizează din aproape în aproape, aşezând un picior al compasului pe
punctul cunoscut C 1 şi mutând pe celălalt pe teren până ce firul cu plumb
vine în dreptul reperului de la mijlocul traversei. (fig.7.2.)
Punctele obţinute la 10-15 paşi, se marchează cu ţăruşi, iar după
determinarea punctelor de pe întregul traseu, se procedează la corectarea
curbei de nivel.
7.2. TRASAREA TERASELOR

Operaţia se face diferit după cum terasele se construiesc pe

versanţi cu pantă uniformă sau pe versanţi cu pantă neuniformă.
Pe versanţi cu pantă uniformă - se determină prin metode
planimetrice axele teraselor, conform proiectului de organizare a
teritoriului şi apoi se măsoară cu panglica elementele teraselor, ale căror
dimensiuni sunt date în proiect.
Pe versanţi cu panta neuniformă - se trasează mai întâi curba de
nivel de bază (cheie), apoi de la traseul corectat al curbei de nivel, se
măsoară cu panglica lăţimile celorlalte terase şi se marchează cu picheţi
de 70-80 cm. Pornind de la punctele marcate din două în două terase, se
trasează curbele de nivel corespunzătoare.
Pe traseele cu curbele de nivel, care reprezintă axele teraselor, se
pichetează elementele teraselor, cu dimensiunile date în proiectul de
execuţie.

Fig.7.3. Calculul elementelor pentru trasarea teraselor cu platforma orizontală

53
La terasele cu platforma orizontală - se marchează pe teren, creasta
taluzului, adică punctul de unde începe săpătura pe versant pentru
execuţia platformei terasei. Pentru aceasta se calculează distanţa de la
punctul C, care reprezintă creasta taluzului, la punctul O de pe axă,
prezentat în figura 7.3.
Din triunghiul dreptunghic OIC se deduce: OC = OD = d2 + h2
p
în care: d = + m • h;
2
p = lăţimea platformei;
m = taluzul terasei;
h = înălţimea terasei.
Valorile acestor elemente p, m şi h se extrag din proiectul de
execuţie al teraselor.

7.3. TRASAREA DRUMURILOR PE TERENURILE ÎN PANTĂ

Pe terenurile în pantă, drumurile principale se trasează cu o pantă
care să nu depăşească 10 %, iar drumurile secundare se trasează pe
direcţia curbelor de nivel.
Trasarea drumurilor principale - constă în determinarea mai
întâi pe planul topografic de execuţie a coordonatelor rectangulare ale
capetelor aliniamentelor, din care este alcătuită axa drumului şi tot din
coordonate se calculează şi orientările aliniamentelor. Aliniamentele
drumului principal se determină printr-o drumuire sprijinită pe repere
existente pe plan şi pe teren.
Pe aliniamentele drumului, se marchează punctele de intrare şi de
ieşire din curbă, după care se pichetează punctele intermediare ale
curbelor de racordare.

Fig.7.4. Calculul elementelor pentru trasarea unui drum terasat

54
Trasarea drumurilor secundare - se face perpendicular pe drumurile
principale şi paralel cu direcţia curbelor de nivel. Pentru aceasta odată cu
trasarea drumurilor principale, se marchează pe axele lor, capetele
drumurilor secundare. Pornind din punctul marcat, se determină pe teren
curba de nivel cheie, corespunzătoare drumului secundar.
După trasarea axei se gabaritează profilurile transversale ale
drumului secundar care se execută terasat (fig.7.4.). Pentru acest tip de
drum, se sapă pe versant în amonte şi pământul dislocat se depune în aval,
astfel încât să rezulte o platformă orizontală cu bombament.
Elementele de săpătură ale unui drum terasat sunt:
- distanţa OC de la punctul de pe axa drumului până la creasta taluzului;
- lungimea taluzului AC şi secţiunea săpăturii OAC, se calculează
după modelul ce urmează:
- se extrage din proiect panta versantului, care este dată în
procente, de exemplu I = 20 %. Pe baza acesteia se determină unghiul de
pantă astfel: tg i = I = 20 % = 0,20  i = 12 g 56 c 66 cc ;
- se calculează unghiul  şi γ din triunghiul OAC, obţinând:
tg  = m = 1, numitorul taluzului drumului şi deci:   = 50 g
γ = 200 g - ( α + 100 + β ).
OC OA AC
Tot din triunghiul OAC, rezultă: = = ; sin
sin(100 + β)
g
sinγ sin α
cosβ OA  sin 
(100 g +β) = cosβ ; de unde: OC = OA x şi AC =
sinγ sin 
Secţiunea OAC se obţine cu formula: 2S OAC = OA • OC x sin 
Gabritarea profilurilor transversale se face după ce s-au calculat
elementele de săpătură astfel:
- se măsoară în amonte, de la punctul O şi perpendicular pe axa
drumului, distanţa OC, fixând la extremitatea sa un şablon care arată
înclinarea taluzului;
- în aval se măsoară distanţa OD = OC, fixând la piciorul taluzului
o baliză care indică înălţimea umpluturii.

7.4. MĂSURĂTORI EFECTUATE PENTRU VERIFICAREA COMPORTĂRII

ÎN TIMP A LUCRĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE
Scopul măsurătorilor este atât pentru întreţinerea lor în bună
stare de funcţionare, cât şi pentru a preveni deformările care pot avea
urmări catastrofale. Aceste măsurători constau în determinarea

55
deformărilor orizontale (alunecări), dar mai ales în determinarea
deformărilor verticale (tasări).
Digurile şi barajele pot suferi deformări orizontale, datorită
eroziunii apei şi deformări verticale, prin tasarea pământului din care sunt
construite. De asemenea, fundaţiile staţiilor de pompare pot suferi
deformări orizontale şi verticale, datorită vibraţiilor şi greutăţii
agregatelor de pompare. Canalele mari de irigaţie sau de desecare se
deformează pe orizontală prin eroziune, iar pe verticală, prin colmatare şi
tasare, mai ales pe depozitele loessoide.

7.4.1. Operaţiile de teren

În vederea măsurării deplasărilor orizontale şi verticale la diguri şi
baraje, se trasează pe terasamente şi în zona din apropierea lor, mai multe
aliniamente, cuprinzând coronamentul, ambele taluzuri şi zonele
adiacente, pe care se plantează repere la distanţe de 20 - 50 m, în funcţie
de mărimea terasamentelor, de natura materialului de construcţie şi de
precizia care se urmăreşte. Pentru staţiile de pompare, pe soclurile
construcţiei îndeosebi la colţurile ei, se încastrează repere de perete sau
metalice.
Măsurătorile planimetrice sunt utilizate pentru determinarea
deplasărilor orizontale, iar cele nivelitice pentru determinarea
deformărilor pe verticală. Cu ajutorul acestora se creează o reţea de
puncte de sprijin, care se materializează prin repere la sol sau borne din
beton armat, amplasate în apropierea zonei de influenţă sau în afara ei, la
diguri, baraje sau alte construcţii.
Aliniamentele se trasează cu teodolitul avându-se grijă să se
înlăture eroarea de colimaţie. Toate determinările planimetrice se
realizează prin triangulaţie sau prin intersecţie, staţionând cu teodolitele
de precizie mare, în punctele de sprijin. Determinările nivelitice se fac
prin nivelmentul geometric de mijloc cu nivele de precizie şi mire invar.
Aceste determinări se fac periodic, iar intervalul dintre perioade variază în
funcţie de caracterul deformărilor. Atunci când apar primele tasări sau
alunecări, determinările se fac la intervale scurte de timp, după care
intervalul de timp se măreşte. Rezultatele observaţiilor se înregistrează în
carnete speciale, iar pe baza lor se întocmesc grafice, care indică în mod
sugestiv comportarea în timp a lucrărilor verificate.

7.4.2. Calculul deplasărilor orizontale şi verticale

Calculul deplasărilor orizontale - pentru aceasta se vor calcula
coordonatele rectangulare absolute ale punctelor, marcate pentru
observaţii, prin metoda aplicată la executarea măsurătorilor (triangulaţie
56
sau intersecţie). Cu ajutorul acestora se calculează deplasările pe axele de
coordonate, deplasarea totală, direcţia deplasării şi viteza medie de
deplasare în plan orizontal.
Deplasarea pe axele de coordonate a unui punct A, între două
perioade succesive de observaţii, se calculează cu relaţiile:
X 2 - X 1 =  X 1− 2 = deplasarea pe axa X-lor;
Y 2 - Y 1 =  Y 1− 2 = deplasarea pe axa Y-lor;
în care: X 1 , X 2 şi Y 1 , Y 2 sunt coordonatele absolute determinate
pentru punctul A, la prima şi la a doua perioadă de observaţie.
Deplasarea totală a punctului A, în plan orizontal, se calculează
cu formula: d = (X) 2 + (Y) 2 .
Direcţia deplasării punctului A este dată de unghiul  , care se
ΔY ΔX
calculează astfel: tg θ = sau ctg θ =
ΔX ΔY
Viteza medie de deplasare a punctului A, în plan orizontal pe
fiecare din cele două axe de coordonate, precum şi pe ambele axe se
determină cu formulele:
ΔX
VX = = viteza medie de deplasare pe axa X-lor;
t
ΔY
VY = = viteza medie de deplasare pe axa Y-lor;
t
d
VX,Y= = viteza medie totală de deplasare;
t
în care: t = timpul între două perioade succesive de măsurare.
Calculul deplasărilor verticale. Determinarea tasărilor sau
deplasărilor verticale se face calculând cotele punctelor din zona de
observaţie. Pe baza cotelor se determină tasarea şi viteza medie de tasare.
Tasarea sau deplasarea pe verticală a unui punct A se determină
cu relaţia: ΔZ = Z2 − Z1 , în care: Z 1 şi Z 2 sunt cotele absolute,
determinate pentru punctul A, la prima şi la a doua perioadă de
observaţie.
Viteza medie de tasare a punctului A, între două perioade
ΔZ
succesive de observaţii, se obţine cu relaţia: V =
t
Calculul deplasărilor în spaţiu a unui punct A, se face prin
determinarea lungimii deplasării în spaţiu şi înclinarea direcţiei de
deplasare.

57
 Lungimea de deplasare a unui punct A în spaţiu se calculează cu
formula: l = (X) 2 + (Y) 2 + (Z) 2
Înclinarea direcţiei de deplasare a unui punct A în spaţiu este
ΔZ
dată de unghiul  , care se deduce cu relaţia: tg β = , în care  este
d
unghiul format de planul orizontal cu direcţia de deplasare a punctului A
în spaţiu.
8. METODE DE TRASARE ÎN PLAN A PUNCTELOR
CARACTERISTICE ALE CONSTRUCŢIILOR

Metodele de trasare în plan a punctelor caracteristice ale construcţiilor

sunt următoarele:
1 – metoda punctelor pe aliniament;
2 - metoda coordonatelor polare sau radierii;
3 – metoda coordonatelor rectangulare sau perpendicularelor;
4 - metoda intersecţiei;
5 - metoda intersecţiei repetate.
Aceste metode au aceeaşi denumire ca în Planimetrie, dar ele
diferă prin faptul că operaţiile se aplică în mod invers, adică, se transpun
de pe plan aliniamentele şi unghiurile pentru obţinerea pe teren a
punctelor. Folosirea uneia sau alteia dintre metodele planimetrice,
depinde de precizia cerută şi de poziţia capetelor aliniamentelor faţă de
elementele cunoscute pe plan şi pe teren.

8.1. METODA PUNCTELOR PE ALINIAMENT

Această metodă se aplică pe aliniamentele care formează axele
principale ale tuturor tipurilor de construcţii civile, industriale, agricole şi
silvice, canalelor şi drumuirilor, pentru marcarea punctelor în care se
gabaritează secţiunile transversale şi în care se amplasează diferite lucrări
inginereşti. Punctele se determină la această metodă prin întinderea
panglicii pe aliniamentul corespunzător de pe ax sau cu staţia totală şi
tahimetrele autoreductoare, unde se vor marca, în funcţie de distanţa
proiectată, citită de pe plan.

8.2. METODA COORDONATELOR POLARE

Metoda este folosită la trasarea pe teren a axelor principale şi a
punctelor construcţiilor când baza de trasare este o drumuire închisă.
Punctele din proiect (A ; B) se aplică pe teren prin trasarea din punctele

58
drumuirii închise (2 şi 3), a unghiurilor orizontale  1 şi  2 şi a
distanţelor D 1 şi D 2 cunoscute din proiect (fig.8.1.).
- să se traseze pe teren punctele A şi B ale unei construcţii proiectate,
cunoscând coordonatele acestora, precum şi coordonatele punctelor
drumuiri închise (tab.8.1.).

Fig.8.1. Trasarea punctelor din proiect

Pregătirea topografică a trasării Utilizând coordonatele

rectangulare plane ale punctelor (tab.8.1.) se determină orientările şi
distanţele dintre puncte (tab.8.2.) cu ajutorul relaţiilor cunoscute:
Y − Yn
θ n − n +1 = arc tg n +1
X n +1 − X n
X − Xn
θ n − n +1 = arc ctg n +1 Tabelul 8.1.
Yn +1 − Yn
Coordonatele punctelor
Nr. X(n) Y(n)
puncte
2 5039,175 3738,652
3 5030,034 3833,420
A 5125,570 3724,520
B 5125,570 3814,520

59
 Unghiurile orizontale care urmează a fi trasate  1 şi  2 se obţin
prin diferenţa orientărilor (tab.8.2.), de asemenea, unghiurile  3 şi  4
necesare pentru controlul trasării:
α1 = θ 2 − A − θ 2 − 3 ; α 2 = θ3− B − θ3− 2 ; α3 = θ A − 2 − θ A − B ; α 4 = θ B− A − θ B−3
Trasarea. Unghiurile orizontale se trasează cu teodolitul de
precizie medie (Theo 020) sau staţia totală, centrarea se face optic sau
laser, iar ca semnal pentru vizare se recomandă fişa metalică.
Trasarea distanţelor se poate face cu ruleta prin aplicare directă pe
sol, sau cu un telemetru electrooptic şi staţia totală.
Tabelul 8.2.
Valorile unghiurilor şi distanţelor
Latura θ D Unghiul Valorile
(g.c.cc) (m) α unghiului
(g.c.cc)
2-3 106 g 12 c17 cc 95,208 α1 283 g 55c 63cc
2-A 383 g 67 c80 cc 87,543 α2 81 g 44 c 51cc
3-B 387 g 57 c 68cc 97.388 α3 89 g 67 c80 cc
A-B 100 g 00 c 00 cc 90,00 α4 112 g 43c 37 cc
Aparatura şi metodologia de trasare pot fi stabilite prin proiectarea
topografo-inginerească, care presupune calcule apriorice de precizie, în
funcţie de toleranţa impusă.
Operaţiile de trasare a punctului A se desfăşoară astfel:
- se staţionează cu teodolitul Theo 020 sau staţia totală în punctul 2, se
vizează punctul 3, obţinându-se direcţia de referinţă faţă de care se
trasează (în sensul topografic) unghiul α1 = 283g 55c 63cc , utilizând
procedeul de trasare cu precizie medie a unghiurilor orizontale.
- pe direcţia rezultată se aplică distanţa D 0 = 87,543 m la capătul
căreia se plantează ţăruşul.
Verificarea trasării - se compară distanţa orizontală A-B,
măsurată pe teren între punctele A şi B trasate, cu aceeaşi distanţă din
proiect, de asemenea, se compară mărimile unghiurilor orizontale  3 şi
 4 , măsurate pe teren cu mărimile aceloraşi unghiuri obţinute la
pregătirea topografică. Materializarea punctelor trasate se poate face cu
ţăruşi cu cui.

8.3. METODA COORDONATELOR RECTANGULARE

Metoda se utilizează atunci când pe teren există o reţea
topografică de construcţie şi se cunosc, din planul general de trasare,

60
coordonatele punctelor principale ale proiectului, în sistemul de
coordonate al reţelei (fig.8.2.).

Fig.8.2. Metoda coordonatelor rectangulare şi exemplu de trasare pentru

construcţia B 11 (după Ursea V. şi colab., 1986)

Să se traseze punctele construcţiei B 11 , având la dispoziţie planul

general de trasare (fig.8.2.).
Pregătirea topografică a proiectului - elementele de trasare se
obţin ca diferenţe între coordonatele punctelor de trasat şi coordonatele
punctelor reţelei de construcţie faţă de care se execută trasarea:
a 1 = X 1 - X I = 20,00 m; b 1 = Y 1 - Y I = 40,00 m
a 2 = X II - X 2 = 25,00 m; b 2 = Y 2 - Y II = 40,00 m
Trasarea. La trasare se poate utiliza teodolitul Theo 020 sau staţia
totală pentru aplicarea pe teren a unghiului drept - centrarea se face optic
sau cu laser, iar vizarea se va face pe fişă metalică sau pe mărci speciale.
Distanţele se vor trasa cu ruleta, prin măsurarea pe sol, sau cu aparate
electrooptice sau staţia totală.
Operaţia de trasare se desfăşoară astfel:
- din punctul reţelei de construcţii, faţă de care se execută
trasarea, se aplică pe direcţia laturii interesate din reţeaua de construcţii
distanţa orizontală "b' stabilindu-se poziţia piciorului perpendicularei;
- pentru aceasta se instalează teodolitul sau staţia totală în piciorul
perpendicularei, se vizează punctul faţă de care se realizează trasarea şi se
trasează apoi în sensul necesar, unghiul orizontal α = 100g (prin
procedeul cu precizie medie)
- se stabileşte astfel direcţia pe care se va aplica distanţa orizontală "a"
(începând de la piciorul perpendicularei), la capătul căreia se marchează
punctul trasat.

61
 Tabelul 8.3.
Elementele de trasare şi control
Pct. Punctul față Elementele de trasare Elemente de
de care se control
trasează a i (m) b i (m)
1 I 20,00 40,000 1− 2 = 3 − 4 =
55,0m
2 II 25,00 40,000 6 −7 =5−8 =
30,0m
3 III 25,00 40,000 1− 6 = 4 − 5 =
30,0m
4 IV 20,00 40,000 1− 6 + 7 − 8 +
5−4 =2−3 =
120,00m
5 IV 20,00 70,000
6 I 20,00 70,000
7 I 50,00 70,000
8 IV 50.00 70,000
Exemplu de trasare (fig.8.2.) - se trasează în lungul laturii I-IV
(din I către IV) distanţa b = 40,00 m, fixându-se poziţia punctului 1'
(piciorul perpendicularei)
- se staţionează cu teodolitul Theo 020 sau staţia totală în punctul 1 şi se
trasează în sensul topografic unghiul orizontal α = 100g . Pe noua direcţie,
începând din punctul 1', se aplică distanţa a = 20,00 m, la capătul căreia se
marchează punctul 1 al construcţiei B 11 .

8.4. METODA INTERSECŢIEI UNGHIULARE ÎNAINTE

Metoda se utilizează la trasarea axelor principale ale construcţiilor
hidrotehnice, a centrelor infrastructurilor podurilor, în general atunci când
măsurarea distanţei de la punctul de sprijin la punctul de trasat nu este
posibilă.
Să se traseze punctul C al unei construcţii din punctele A şi B ale
reţelei de sprijin (fig.8.3.).
- se cunosc coordonatele punctelor A şi B, precum şi cele ale
punctului C, determinate grafic pe plan.
Pregătirea topografică a trasării - din coordonatele punctelor A,
B şi C se calculează orientările  A− C ,  B − C şi  A− B , iar prin diferenţa
dintre acestea se calculează unghiurile necesare trasării:
 =  A − B −  A − C ;  =  B − C −  A − B ;  =  A − C − C − B

62
 Tabelul 8.4.
Coordonatele, unghiurile şi orientările
Pct. X Y Orientări Unghiuri
(m) (m) ( ) orizontale
A 5230,14 8433,82  A − B = 105g 41c 41cc  = 88g 00c 00cc
B 5201,26 8772,59  A−C = 17g 41c 41cc  = 44g 00c 00cc
C 5468,26 8500,63  B−C = 349g 41c 41cc  = 68g 00c 00cc

Fig.8.3. Trasare a unui punct prin metoda intersecţiei înainte

Trasarea comportă următoarele operaţii:

- din punctele A şi B se trasează unghiurile proiectate α = 88g şi
β = 44g (utilizându-se un teodolit sau staţia totală) sau două teodolite în
funcţie de dotare şi numărul de operatori);
- se marchează pe teren fiecare direcţie trasată (cu 2-3 ţăruşi) - la
intersecţia firelor cu care se materializează direcţiile se obţine poziţia
punctului C, care este definitivă (fig.8.3.).
Dacă trasarea unghiurilor  şi  se efectuează cu precizie ridicată
se procedează astfel: - se trasează în poziţia I a lunetei unghiurile  şi
 , notate pe figura 8.4. cu 1 şi 1 ;
- se materializează pe teren punctele 1' şi 2';
- se măsoară electrooptic distanţele D 1 = A-1' şi D 2 = B-2'. precum şi
unghiurile 1 şi 1 . Cu valorile obţinute se calculează corecţiile q 1 şi q 2 ,
care aplicate pe teren permit poziţionarea punctelor 1 şi 2,
 cc cc
q1= D1 ; q2 = D2 ; unde:  =  proiectat -  mediu;
 cc cc
  =  proiectat -  mediu unde  m şi  m sunt unghiurile medii
măsurate prin metoda repetiţiilor, efectuându-se 1-2 repetiţii.

63
 Fig.8.4. Trasarea cu precizie ridicată a unghiurilor orizontale prin
metoda intersecţiei înainte

În acest caz, în urma măsurătorilor s-au obţinut:

 m =87 g 99 c 76 cc ;  m =43 g 99 c 87 cc ; D 1 =248,632 m şi D 2 =381,663
m.
Efectuându-se calculele se obţin:
(+24 cc ) (+13cc )
q 1 =248,632 m =+ 0,009 m; q 2 =381,663 m =+ 0,008 m.
636620 cc 636620 cc
În punctele 1' şi 2' se construiesc perpendiculare q 1 = 9 mm şi
q 2 = 8 mm, obţinându-se punctele 1 şi 2, care vor fi folosite la marcarea
definitivă a punctului C. Direcţiile A-1 şi B-2 se marchează prin ţăruşi, la
fel ca şi la cazul prezentat anterior.

Fig.8.5. Verificarea trasării

Verificarea trasării - se face prin trasarea dintr-un al treilea punct al

reţelei de trasare, punctul definitiv C rezultând în centrul de greutate al
triunghiului de eroare, format pe teren de intersecţiile celor 3 direcţii
(fig.8.5.).
64
 8.5. METODA INTERSECŢIEI REPETATE

Conturul construcţiilor se aplică pe teren prin punctele sale

caracteristice principale, utilizând una din metodele de trasare prezentate
anterior. Aceste puncte caracteristice trasate pe teren vor fi parţial distruse
datorită executării lucrărilor de construcţie (de exemplu săparea gropilor
de fundaţie duce la distrugerea punctelor ce delimitează axele de bază ale
construcţiei).
Metoda intersecţiei repetate, care este o metodă în sine de trasare
(de exemplu utilizată la trasarea centrelor pilonilor podurilor), îşi găseşte
aplicaţie şi în domeniul construcţiilor civile, industriale şi agricole, ca o
completare a metodelor prezentate mai sus, în sensul că poate conserva
poziţia punctelor principale ale construcţiilor (deja trasate) şi a axelor
acestora.
Pe de altă parte metoda permite trasarea în detaliu a construcţiilor.
În vederea aplicării acestei metode se realizează pe teren o serie de
construcţii ajutătoare din lemn numite împrejmuiri, care pot fi continue
sau discontinue. Împrejmuirea continuă se realizează din scânduri aplicate
orizontal, fixate de pari şi se amplasează la o distanţă de 5-10 m de axele
de bază ale construcţiei, paralelă cu acestea.
Pe aceste linii ale împrejmuirii trasate în prealabil se plantează
stâlpi la distanţa de 3-4 m, înălţimea lor deasupra solului fiind de 0,5-2 m.
De aceşti stâlpi se prind scândurile orizontale. Împrejmuirile de execută
sub formă de dreptunghi, neluându-se în calcul micile intrânduri şi
ieşinduri ale fundaţiei, faţă de axele de bază ale construcţiei (fig.8.6.a şi
b). Această împrejmuire necesită mult material lemnos şi nu este comodă
pentru lucrările de construcţie, deoarece îngreunează circulaţia
vehiculelor.
Împrejmuirea discontinuă (fig.8.7.) este efectuată din "capre",
realizate din doi pari care au la partea superioară o scândură orizontală.
Aceste capre sunt amplasate chiar pe direcţia axelor de bază ale
construcţiei. În practică se folosesc mai frecvent împrejmuirile
discontinue, care au o serie de avantaje: - se construiesc mai uşor şi cu
material lemnos mai puţin, nu împiedică circulaţia vehiculelor şi nu
împiedică lucrările de excavaţie şi de execuţie a construcţiilor.
- din punctul 1 se vizează şi punctul 9 şi se marchează pe
împrejmuirile CD şi AB punctele m 1 şi respectiv m 2 ;
- prin punctele a 1 , a 2 , m 1 şi m 2 au fost trasate axele 1-8 şi 1-9;

65
 - se mută teodolitul în punctul 16 şi se trasează în mod similar
axele 16-9 şi 16-8 (prin intermediul punctelor de reperare b 1 şi b 2 ,
respectiv n1 şi n 2 );

a b
Fig.8.6. a şi b. Împrejmuirea continuă(după Ursea V. şi colab., 1986)

Fig.8.7. Împrejmuirea discontinuă(după Ursea V. şi colab., 1986)

Marcarea axelor pe împrejmuire (fig.8.6.b.).

- se instalează un teodolit în punctul 1, materializat la intersecţia a
două axe;
- se centrează şi se calează teodolitul şi se vizează punctul 8 având
pe dispozitivul de citire, la cercul orizontal, valoarea 0 g ;
- după vizare pe punctul matematic care este un cui bătut în ţăruş,
se înclină luneta în sus (în plan vertical) însemnându-se cu creionul pe
muchia superioară a scândurii împrejmuirii BD-în dreptul firului reticular
vertical, punctul a1;
- se roteşte aparatul astfel încât să se citească la vernierul de jos
200 şi se însemnează pe împrejmuirea AC, punctul a 2 ;
g

66
 - pentru control se poate instala teodolitul şi în celelalte puncte 9 şi
8, operaţiile decurgând în acelaşi mod;
- punctele însemnate cu creionul pe împrejmuire se materializează
cu ajutorul cuielor .
După baterea cuielor în împrejmuiri se execută măsurarea
lungimilor m 1 n 1 , m 2 n 2 , a 1 b 1 şi a 2 b 2 (se măsoară direct între cuie
cu panglica sau ruleta). Dacă aceste lungimi măsurate nu corespund celor
proiectate, urmează să fie corelate, de aceea se consideră un punct fix,
celelalte urmând să fie aduse în poziţiile indicate în proiect.
De exemplu distanţele măsurate între punctele marcate pe
împrejmuiri, în fig.8.6.b sunt:
m 1 n 1 = 50,042 m; m 2 n 2 = 50,022 m
a 1 b 1 = 20,016 m; a 2 b 2 = 20,018 m.
Aceste distanţe diferă cu puţin faţă de cele prevăzute în proiect,
care sunt: 50,000 m şi respectiv 20,000 m.
Pentru realizarea dimensiunilor din proiect, se consideră axele 1-8
şi 1-9, ca axe de coordonate şi m 2 ca origine. Punctele n 1 şi n 2 se
deplasează pe împrejmuiri, spre 1 şi 9 cu lungimile de 42 mm şi respectiv
22 mm, iar noile poziţii ale punctelor axei se materializează tot cu cuie.
Punctele b 1 şi b 2 trebuie şi ele deplasate pe împrejmuiri spre
axa 1-8 cu 16 mm, respectiv 18 mm, materializându-se poziţiile noi ale
punctelor axei, tot cu cuie.
Măsurând din nou distanţele dintre puncte, la faţa superioară a
scândurilor împrejmuirii, se constată că erorile au devenit mai mici,
neglijabile.
După ce s-au trasat axele de bază şi cele principale,
materializându-se cu ajutorul panglicii sau ruletei, se vor găsi şi trasa pe
împrejmuire şi axele ajutătoare (auxiliare) 2-10; 3-11; 4-12; 5-13; 6-14;
7-15. Toate punctele obţinute se materializează cu cuie, acestea
determinând axele de trasare, iar pe împrejmuire se trage o linie verticală
în stânga punctului şi în dreapta acestuia se scrie cu litere mari axa.
Între cuie se întinde bine o sârmă, pentru a face o săgeată cât mai mică,
iar în punctele de intersecţie a sârmelor se fixează fire cu plumb
(fig.8.6.a), care se deplasează pe sârme şi servesc după nevoie, la trasarea
detaliilor. La trasarea distanţelor este necesar şi un control al distanţelor
dintre diferitele axe de trasare.

67
 9. LUCRĂRI TOPOGRAFICE EFECTUATE LA TRASAREA ŞI EXECUŢIA
CONSTRUCŢIILOR CIVILE,INDUSTRIALE ŞI AGRICOLE

9.1. APLICAREA PE TEREN A PROIECTELOR CONSTRUCŢIILOR

9.1.1. Trasarea pe teren a construcţiilor prin metoda coordonatelor polare

Metoda se foloseşte la trasarea pe teren a punctelor principale ale

construcţiilor proiectate, indiferent de relieful zonei în care se lucrează,
dar cu posibilitate de aplicare a unghiurilor orizontale şi a distanţelor din
proiect. Baza de trasare o poate constitui reţeaua topografică a
construcţiei (pătrate, dreptunghiuri), sau drumuirile poligonometrice.
Drumuirile poligonometrice se adoptă ca bază de trasare atunci
când urmează să se realizeze una sau un număr limitat de construcţii, de
cele mai multe ori "plombe" pentru alte construcţii existente deja pe teren.
Dacă trebuie să se traseze pe teren construcţia B 12 prin metoda
coordonatelor polare, clădirea se află pe planul de construcţie la scara
1:1000 (fig.9.1.), iar baza de trasare este o drumuire poligonometrică,
executată în vecinătatea construcţiei (punctele 106, 107 şi 108, iar
coordonatele sunt prezentate în tabelul 9.1.).

Fig.9.1. Metoda coordonatelor polare de trasare a construcţiilor (după

Ursea V. şi colab., 1986)

68
 Tabelul 9.1.
Coordonatele punctelor
Nr. X Y
pct. (m) (m)
106 1548,675 2380,316
107 1591,288 2522,176
108 1665,896 2656,779

Pregătirea topografică a proiectului

- se calculează coordonatele X, Y (în acelaşi sistem ca drumuirea
poligonometrică) ale punctelor principale de la construcţia B 12 ;
- se determină coordonatele punctelor 1 şi 2 pe cale grafică X 1 =
1595,60 m; Y 1 = 2423,70 m; X 2 = 1641,80 m; Y 2 = 2410,80 m;
Coordonatele acestea s-au calculat cu o precizie grafică determinată
astfel:
Pg =  e • n • 10 −3 =  0,1 mm • 1000 • 10 −3 = 0,10 m, unde
n = numitorul planului de construcţie şi el este 1000;
- se calculează orientarea laturii 1− 2 a construcţiei B 12

ΔY1− 2 Y − Y1 2410,80− 2423,70 − 12,90

tg 1− 2 = = 2 = = = - 0,279221
ΔX1− 2 X 2 − X1 1641,80− 1595,60 + 46,20

Din acest calcul se constată că orientarea 1− 2 este în cadastrul IV

şi are valoarea de 382 g 66 c 60 cc . După aceasta se recalculează
coordonatele punctului 2 al construcţiei, în funcţie de lungimea proiectată
a laturii 1-2 (D 01− 2 = 48,0 m)
X 2 = X 1  X 1− 2 = X 1  D 01− 2 • cos 1− 2 = 1595,60 + 48,0 •
0,963160 = 1641,83 m
Y 2 = Y 1  Y 1− 2 = Y 1  D 01− 2 • sin 1− 2 = 2423,70 - 48,0 •
0,268930 = 2410,79 m
X 2 = 1641,83 m; iar Y 2 = 2410,79 m
Orientările celorlalte laturi ale construcţiei B 12 , se calculează
astfel:  2−3 = 1− 2 + 100 g = 382 g 66 c 60 cc + 100 g = 82 g 66 c 60 cc
 3− 4 =  2=3 + 100 g = 82 g 66 c 60 cc + 100 g = 182 g 66 c 60 cc
θ4-1=  3− 4 + 100 g = 182 g 66 c 60 cc + 100 g = 282 g 66 c 60 cc

69
Având orientările laturilor şi distanţele orizontale, se pot calcula
coordonatele punctelor 3 şi 4, prin drumuire planimetrică pe conturul
clădirii B 12 :
X 3 =X 2   X 2 − 3 = X 2  D 02 − 3 • cos  2−3 = 1641,83 + 70,0 • 0,268930 = 1660,66 m
Y 3 = Y 2   Y 2 − 3 = Y 2  D 02 − 3 • sin  2−3 = 2410,79 + 70 • 0,963160 = 2478,21 m
X 4 = X 3   X 3− 4 = X 3  D 03− 4 • cos  3− 4 = 1660,66 - 48,0 •0,963160 = 1614,43 m
Y 4 =Y 3   Y 3− 4 = Y 3  D 03− 4 • sin  3− 4 = 2478,21 + 48,0 • 0,268930 = 2491,12 m
Pentru verificare se recalculează coordonatele punctului de plecare
1, de la clădirea B 12 .
X 1 = X 4   X 4 −1 = X 4  D 04 −1 • cos  4−1 = 1614,43 - 70,0 •0,268930 = 1595,60 m
Y 1 = Y 4   Y 4 −1 = Y 4  D 04 −1 • sin  4−1 = 2491,12 - 70,0 •0,963160 = 2423,70 m
Coordonatele absolute ale punctelor 1, 2, 3, 4 se trec pe plan în
modul prezentat în figura 396.
Din coordonatele X şi Y ale punctelor principale de la construcţia
B 12 , se calculează elementele topografice de trasare.
D 0106 −1 = (X106−1 )2 + (Y106−1 )2
(1595,60 − 1548,675)2 + (2423 − 2380,312)2 = 63,907 m

D 0106− 2 = (X106− 2 ) 2 + (Y106− 2 ) 2 =

(1641,83− 1548,675)2 + (2410,79− 2380,316)2 = 97,987 m
D 0106−1 = 63,907 m; iar DO 106-2= 97,987 m
Celelalte distanţe polare se calculează în acelaşi mod, prezentat mai sus.
Unghiurile dintre aliniamente se calculează astfel:
 1 = 106−107 - 106−1 ;  2 = 106−107 - 106− 2 ;
 3 = 107 −3 − 107 −106 ;  4 = 107− 4 − 107−106
Pentru a se calcula unghiul  1 , trebuie mai întâi să se calculeze 106−1 şi
106−107 , astfel:
ΔX106−1 Y − Y106 2423,70− 2380,316
tg 106−1 = = 1 = = 0,924539
ΔY106−1 X1 − X106 1595,60− 1548,675

70
 Fig.9.2. Planul clădirii cu coordonatele punctelor
(după Ursea V. şi colab., 1986)
Tabelul 9.2.
Coordonatele punctelor clădirilor
Pct. X Y Pct. X Y
(m) (m) (m) (m)
1 1595,60 2423,70 5 1610,63 2547,44
2 1641,83 2410,79 6 1639,52 2539,34
3 1660,66 2478,21 7 1651,67 2582,68
4 1614,43 2491,12 8 1613,14 2593,48
106−1 este în cadrul I şi are următoarea valoare: 47 g 50 c 50 cc
Orientarea 106−107 se cunoaşte din calculele drumuirii
poligonometrice, iar dacă nu se calculează din coordonatele punctelor 106
şi 107, astfel:
ΔX106 −107 X107 − X106 + 42,613m
ctg 106−107 = = = =
ΔY106 −107 Y107 − Y106 + 141,86m
0,300388
Orientarea 106−107 este în cadrul I: 106−107 = 81 g 42 c 30 cc
 1 = 106−107 − 106−1 = 81 g 42 c 30 cc - 47 g 50 c 50 cc = 33 g 91 c 80 cc

Punctul 1 se trasează astfel:

71
 - se staţionează cu teodolitul (verificat) în punctul de drumuire
106, unde se centrează şi se calează;
- se vizează punctul de drumuire 107 şi se trasează spre stânga
unghiul polar  1 = 33 g 91 c 80 cc , cu precizie medie;
- pe noua direcţie obţinută se aplică distanţa polară D 0106−1 =
63,907 m, pornind de la punctul 106 (vezi trasarea lungimilor) - la celălalt
capăt al distanţei se materializează cu un ţăruş punctul 1, al construcţiei
B 12 . Dacă terenul nu este orizontal atunci, distanţa orizontală se
transformă în distanţă înclinată. În mod asemănător se trasează şi celelalte
puncte ale construcţiei B 12 .
Verificarea trasării - se compară distanţa 1-4 măsurată pe teren,
după trasare - cu cea din proiect, precum şi unghiurile φ şi δ , măsurate pe
teren, cu cele obţinute prin calcule.

9.1.2. Trasarea pe teren a construcţiilor prin metoda

coordonatelor rectangulare
Metoda de trasare se foloseşte pe terenurile aproximativ
orizontale, deoarece pe aceste terenuri se pot aplica distanţele orizontale.
De asemenea, construcţiile trebuie să se afle în apropierea laturilor bazei
de trasare, pentru a nu avea ordonate prea lungi.
A. De exemplu: - trebuie să se traseze pe teren construcţia B 11 ,
prin metoda coordonatelor rectangulare.
Construcţia este reprezentată pe planul de execuţie, în figura 9.2,
la scara 1:1000. Baza de trasare este drumuirea poligonometrică din
fig.9.2, ale cărei puncte 106, 107 şi 108, au coordonatele prezentate în
tabelul 9.2.

Pregătirea topografică a proiectului

Etapa I: - se calculează coordonatele X, Y ale punctelor
principale ale construcţiei B 11 din figura 9.2. şi tabelul 9.2.;
- faţadele construcţiilor B 11 şi B 12 sunt paralele, deci au aceleaşi
orientări:
θ6−7 = θ2−3 = 82g66c60cc ; iar θ6−5 = θ7 −8 = θ3−4 = 182g66c60cc ;
- pe planul de construcţie se menţine distanţa dintre clădirile B 12 şi
B 11 , adică D 04 − 6 = 50 m şi decalajul D 04 − 4 ' = 12 m (D 04 ' − 3 = 28 m);
- cunoscându-se orientările şi distanţele se pot calcula
coordonatele X, Y, ale colţurilor principale ale construcţiei (se execută o
drumuire legată pe traseul 3-4-6-7-8-9-10-5-6;
72
 - valorile obţinute sunt trecute pe planul construcţiei din figura
9.2.
Etapa a II—a. Calculul elementelor topografice de trasare: - se
vor trasa punctele 5 şi 8, pentru care se calculează abscisele a 5 = D 0107−5'
şi a 8 = D 0107 −8 ' şi ordonatele b 5 = D 05'−5 şi b 8 = D 08 '−8 (punctele 5' şi 8'
reprezintă picioarele perpendicularelor coborâte din 5 şi 8, pe latura
107-108 a drumuirii poligonometrice) (fig.9.3.);
- pentru a se calcula abscisele şi ordonatele amintite, se calculează
mai întâi coordonatele punctelor 5' şi 8', apoi din acestea se calculează
elementele liniare necesare trasării;
- relaţiile de calcul pentru coordonatele piciorului perpendicularei sunt:
2  SABC
X p = X c - r (Y B - Y A ); Y p = Y c + r(X B - X A ); r =
Do2 A − B

Fig.9.3. Calculul absciselor şi ordonatelor punctelor 5 şi 8

S ABC = aria triunghiului ABC; D 0 A − B = distanţa orizontală A-B

S ABC =
1
2

YA (XB − Xc ) + YC (XA − XB ) + YB (XC − XA) = (m 2 ) 
Verificare
S ABC =
1
X A (YC − YB ) + XC (YB − YA ) + X B (YA − YC )= (m 2 )
2
În acest caz se calculează
S' 107 −5−108 =
1
Y107 (X108 − X5 ) + Y5 (X107 − X108 ) + Y108(X5 − X107 ) = 359 m 2
2
S" 107 −5−108 = X107 (Y5 − Y107 ) + X5 (Y108 − Y107 ) + X108 (Y107 − Y5 ) = 364 m 2
1
2
S' + S" 359 + 364
Sm 107 −5−108 = = = 362 m 2
2 2
73
D OA − B = (X108 − X107 ) 2 + (Y108 − Y107 ) 2 = 153,897 mm
2  362m2
D 2oA− B  23684 m 2  r = = 0,030569
23684m2
Acest raport se foloseşte pentru calculul coordonatelor punctelor
5' şi 8' astfel:
X 5' = X 5 - r (Y 108 - Y 107 ) = 1610,63 m - 0,030569 (2656,779 - 2522,17) =
1606,515 m
Y 5' = Y5 + r (X 108 - X 107 ) = 2547,44 + 0,030569 (1665,896 - 1591,288)
=2549,721 m  X 5' = 1606.515 m şi Y 5' = 2549,721 m
După aceasta se calculează abscisa a 5 şi ordonata b 5 astfel:
a 5 = D 0107 −5' = (X5' − X107 ) 2 + (Y5' − Y107 ) 2 = 31,473 m

b 5 = D '05−5' = (X5' − X 5 ) 2 + (Y5' − Y5 ) 2 = 4,705 m.

În mod similar se calculează abscisele şi ordonatele altor puncte ce

urmează a fi trasate, prin metoda coordonatelor rectangulare (deci a8 şi
b8).
Trasarea - pornind de la punctul 107 al drumuirii
poligonometrice, se aplică pe direcţia 107-108 distanţa orizontală a 5 =
31,473 m, stabilindu-se astfel poziţia piciorului perpendicularei, adică
punctul 5';
- după aceasta din punctul 5' se ridică o perpendiculară, pe partea
stângă a drumuirii, cu ajutorul echerului, teodolitului sau staţia totală în
funcţie de precizia dorită, dar atunci când ordonatele (bi) sunt lungi
trebuie să trasăm unghiul drept cu teodolitul sau staţia totală;
- pe direcţia perpendicularei, pornind din punctul 5', se aplică
distanţa orizontală b 5 = 4,705 m, iar la capătul acesteia se materializează
cu un ţăruş poziţia punctului 5, al construcţiei B 11 ;
- toate punctele clădirilor se trasează la fel ca acest punct, dacă se
utilizează aceeaşi metodă a coordonatelor rectangulare.
Verificarea trasării: - se compară elementele de control 7-8 =
40,0 m; 6-7 = 45,0 m; 4-5 = 30,0 m, cu elementele similare, măsurate pe
teren după trasare.
B. Trasarea pe teren a halelor industriale prin metoda
coordonatelor rectangulare
De exemplu: trebuie să se traseze pe teren hala industrială A10,
reprezentată pe planul de construcţie la scara 1:1000, din figura 9.4, având
74
ca bază de trasare o reţea topografică de construcţie formată din
dreptunghiuri.
Pentru aceasta reţeaua topografică de construcţie are un sistem
propriu de coordonate XOY (diferit de cel de stat - XOY) şi este astfel
concepută încât laturile sale să fie paralele cu cât mai multe axe de bază
(axele faţadelor construcţiilor) ale construcţiei, simplificându-se astfel,
calculul coordonatelor punctelor principale ale construcţiilor (în sistemul
de coordonate local al reţelei de construcţie).
Tabelul 9.3.
Coordonatele locale ale punctelor
Nr X Y Nr X Y
pct (m) (m) pct (m) (m)
1 0 0 10 290 120
2 110 0 11 210 120
3 290 0 12 390 510
4 390 0 13 240 510
5 390 250 14 110 510
6 290 250 15 0 510
7 240 250 16 110 650
8 110 250 17 390 650
9 0 250

Fig.9.4. Reţeaua de construcţie şi hala industrială A 10

(după Ursea V. şi colab., 1986)
75
 Pregătirea topografică a proiectului
Faza I - în această fază se calculează coordonatele X, Y ale
punctelor reţelei de construcţie, prin simpla adunare a lungimilor laturilor
proiectate (coordonatele punctelor din tabelul 9.3.);
- cunoscând dimensiunile construcţiilor şi distanţele dintre ele, în
mod asemănător se calculează şi coordonatele punctelor principale ale
obiectivelor (în cazul nostru hala industrială A 10 );
- coordonatele punctului A se obţin pe cale grafică; XA=X 7 + A' -
A = 1240 m + 35 m = 1275 m; Y A = Y 7 + 7 - A' = 1250 m + 30 m = 1280
m. Distanţele 7-A' şi A'-A au fost măsurate pe plan şi transformate în
distanţe reale de pe teren;
- celelalte coordonate se obţin prin adunarea dimensiunilor
construcţiei şi se trec în tabelul 9.4.
Tabelul 9.4
Coordonatele punctelor halei
Nr. X Y
pct. (m) (m)
A 1275 1280
B 1345 1280
C 1345 1490
D 1275 1490

Faza a II-a - calculul elementelor liniare de trasarea abscisei ai şi

ordonatei bi (fig.9.5.).

Fig.9.5. Coordonatele punctelor dreptunghiului şi halei

76
 Fig.9.6. Reprezentarea elementelor de trasare ale halei

a A = Y A - Y 7 = 1280 m - 1250 m = 30 m
b A = X A - X 7 = 1275 m - 1240 m = 35 m
a B = Y B - Y 5 = 1280 m - 1250 m = 30 m
b B = X 5 - X B = 1390 m - 1345 m = 45 m
Celelalte elemente se calculează în mod asemănător, după care
pentru simplificarea muncii de trasare, se trec în tabelul 9.5, în care se
indică şi punctele reţelei de construcţie, faţă de care se trasează, precum şi
elementele pentru control.
Tabelul 9.5.
Elementele de trasare şi control
Nr. Punctul faţă de Elemente de trasare Elemente de
pct. care se trasează ai(m) bi(m) control (m)
A 7 30,0 35,0 A-B=C-D=70,0 m
B 5 30,0 45,0
C 12 20,0 45,0 B-C=A-D=210,0 m
D 13 20,0 35,0

Trasarea halei industriale - pentru aceasta se procedează în

acelaşi mod prezentat în cazul construcţiilor civile, din exemplul anterior.
Verificarea trasării - se măsoară după trasare lungimile A-B,
C-D, B-C şi A-D şi se compară cu valorile corespunzătoare din proiect.
Acestea trebuie să fie egale cu cele prezentate în tabelul 9.5, la rubrica
"Elemente de control".
Observaţie - la trasarea pe teren a noilor obiective proiectate se
pot utiliza şi alte metode, care să corespundă cel mai bine situaţiei
existente pe teren, precum şi specificului construcţiei proiectate.

77
9.2. TRANSMITEREA COTELOR PROIECTATE LA ETAJ ŞI ÎN FUNDAŢII

9.2.1. Transmiterea cotelor proiectate la etaj

Operaţiile practice de trasare şi transmitere a cotelor proiectate la
etaj, constau în utilizarea unui procedeu combinat.
Pentru aplicarea acestui procedeu se folosesc următoarele aparate
şi instrumente: - două nivele de aceeaşi precizie, o ruletă sau panglică
divizată milimetric, două mire centimetrice şi o greutate de 10 kgf.
Practic transmiterea cotei la etaj se face astfel (fig.9.6.):
- se realizează un dispozitiv de susţinere a ruletei sau panglicii;
- după aceasta se atârnă ruleta cu zero în jos, ea fiind întinsă de o
greutate de 10 kgf - pentru a se evita oscilaţiile ruletei, greutatea este
introdusă într-o căldare cu apă în care s-a turnat un strat de ulei de 1-1,5
cm grosime;
- se fixează instrumentele de nivel în staţiile S şi S 1 , astfel încât
acestea să fie la jumătatea distanţei dintre miră şi ruletă;
- se calează aparatele şi se execută simultan citirile la cele două
aparate pe ruletă, apoi pe cele două mire (una aşezată pe reperul de
nivelment RN - de cotă cunoscută Z RN - iar cealaltă pe structura de la
etaj);
- se repetă operaţiile schimbând înălţimea aparatului, deci
înălţimea planului de vizare, în cele două staţii, după care se va efectua o
nouă serie de citiri.

Fig.9.6. Transmiterea cotei la etaj

78
 De exemplu: cazul 1: - dacă cota reperului Z RN = H RN = 56,354 m
şi cota proiectată a planşeului ce urmează a fi trasată, este de Z Ap = H Ap =
63,825 m, atunci măsurătorile efectuate sunt:
- din staţia S, se va citi pe mira amplasată pe reperul
R N următoarea valoare r = 1,479 m şi pe ruletă c = 1,072 m; din staţia S 1 ,
se citeşte pe ruletă valoarea c 1 = 8,437 m.
Pentru trasarea efectivă se determină citirea ap care asigură
materializarea planşeului la cota proiectată Z Ap = 63,825 m.
ap= Z RN + r + c 1 - c - Z Ap = 56,354 m + 1,479 m + 8,437 - 1,072 m -
63,825 m = 1,373 m
- după aceea se ridică sau se coboară mira M 2 , până ce la firul din
mijloc (firul nivelor) se va citi ap = 1,373 m. La talpa mirei se va
materializa cu creionul, printr-o linie pe zid, cota proiectată Z Ap .
Controlul trasării - se fixează mira M 2 cu talpa pe linia trasată şi
se fac citirile ap = 1,373 şi c = 8,347 m, după care se calculează: Z Ap =
Z RN + r + c 1 - c - ap = 63,825 m
Se repetă operaţiile schimbând înălţimile aparatelor în staţiile S şi S 1 .
Trasarea se poate face şi astfel: cazul 2: - se calculează
orizontul planului de vizare pentru instrumentul amplasat în staţia S 1 :
Oi S1 = Z RN + r + c 1 - c = 56,354 m + 1,479 m + 8,437 m - 1,072 m =
65,198 m.
- se trasează cu creionul pe zid sau cofraj altitudinea planului de
vizare şi se scrie cota ZOi S1 = 65,198 m;
- faţă de această cotă se aplică cota proiectată a pardoselii Z Ap =
63,825 m şi a altor elemente, conform schiţei de execuţie.
Pentru trasarea pardoselii la cota dată se va măsura cu ruleta faţă
de linia planului de vizare segmentul "a", care este egal cu diferenţa dintre
cota proiectată şi altitudinea planului de vizare;
ap = 63,825 m - 65,198 m = 1,373 m, adică se măsoară pe
verticală în jos, faţă de ZOi S1 segmentul în valoare de 1,373 m,
materializându-se pe zid cota proiectată a pardoselii Z Ap = 63,825 m
Dacă un punct "i" are cota proiectată Zi p = 66,200 m, atunci a i =
66,200 - 65,198 = 1,002 m, deci trebuie să se aplice cu ruleta pe verticală
în sus faţă de ZOi S1 = 65,198 m marcată pe zid, acest segment determinat,
care are valoarea de 1,002 m.
79
 9.2.2. Transmiterea cotelor proiectate în fundaţii
Pe teren la trasarea lucrărilor de construcţii, pentru executarea
fundaţiilor la cotele proiectate pot fi întâlnite două situaţii diferite:
1 - când adâncimea fundaţiei nu este mai mare de trei metri;
2 - când adâncimea este mai mare de trei metri
1. Transmiterea cotelor în fundaţiile cu adâncimi mai mici de trei
metri
Pentru executarea unei astfel de lucrări sunt necesare două mire,
un ţăruş şi un instrument de nivelment geometric.

Modul de lucru - se instalează instrumentul de nivelment la jumătatea

distanţei dintre reperul de nivelment de şantier RN (de cotă cunoscută) şi
groapa fundaţiei ce trebuie săpată la cota proiectată Z p (fig.9.7).
- se calează instrumentul de nivelment geometric;
- se aşează mira M 1 pe reperul RN şi mira M 2 în groapa de fundaţie;
- se vizează mira M 1 şi se face citirea r;
- se vizează mira M 2 din groapa de fundaţie şi se efectuează citirea b 1 -
cota fundului gropii de fundaţie este Z 'F = Z RN + r - b 1 , care diferă de cota
proiectată a fundaţiei Z pF ;
- se calculează citirea b, care asigură la talpa mirei cota proiectată
Z pF  b = Z RN + r - Z pF ;
- efectuându-se diferenţa dintre cele două citiri b şi b 1 , se constată
că trebuie să se mai sape pentru a se ajunge la cota proiectată: h = b - b 1 .

Fig.9.7. Transmiterea cotei în fundaţii mai mici de 3 m

80
 De exemplu - dacă se cunoaşte cota ZRN = 141,768 m şi cota
proiectată ZpF= 139,876 m, trebuie să se efectueze citirea pe reperul de
nivelment geometric r = 1,047 m şi pe mira M2 din groapa fundaţiei
b1= 2,463 m.
După aceasta se calculează orizontul planului de vizare al
aparatului de nivelment geometric:
Z ov = Z RN + r = 141,768 m + 1,047 m = 142,815 m.
Citirea proiectată b 1 = Z ov - Z pF = 142,815 - 139,876 = 2,939 m,
este cea care asigură trasarea cotei proiectate în fundul gropii de
fundaţie:
- săpătura h care trebuie executată pentru a se ajunge la cota
proiectată este: h = b - b 1 = Z 'F - Z pF = 2,939 m - 2,463 m = 0,476 m.
Deci trebuie să se mai sape 0,476 m pentru a se ajunge la cota proiectată.

2. Transmiterea cotei în fundaţii mai adânci de trei metri

În vederea realizării acestei lucrări, trebuie să dispunem de aceeaşi

dotare şi organizare ca şi în cazul transmiterii cotei la etaj.
De exemplu: - trebuie să se transmită cota într-o groapă de
fundaţie adâncă (fig.9.8.):
- se cunoaşte cota reperului R N , Z RN = 145,387 m şi cota
proiectată a fundului gropii Z F = 139,886 m;
- se măsoară: din staţia S valoarea citirii pe mira M 1 ; r = 1,435 m
şi pe ruletă c 1 = 6,789 m;
- din staţia S 1 se citeşte pe ruletă c 2 = 1,368 m şi pe stadia M 2
(b=1,402 m) pusă pe fundul gropii.
Trebuie să se calculeze citirea pe mira M 2 , care asigură cota
proiectată: bp = Z RN + r - c 1 + c 2 - Z F = 145,387 m + 1,435 m - 6,789m +
1,368 m - 139,886 m = 1,515 m.
Săpătura h care trebuie executată pentru a se ajunge la cota
proiectată este: h = b - bp = 1,402 - 1,515 = -0,113 m

Observaţie: pentru controlul trasării se schimbă altitudinea

planurilor de vizare ale instrumentelor de nivelment geometric
executându-se o altă serie de observaţii (citiri). În urma calculului efectuat
trebuie să ne închidem pe cota proiectată de la fundul gropii fundaţiei.

81
 Fig.9.8. Transmiterea cotei în fundaţii mai adânci de 3 m

9.2.3. Precizia transmiterii cotei prin procedeul combinat

Eroarea medie pătratică a transmiterii cotei se calculează cu
n
relaţia: M =  
i =1
mi2 , în care:

m 1 şi m 2 = erorile de citire pe ruletă, sus şi jos;

m 3 şi m 4 = erorile de citire pe mira de jos şi pe cea de sus;
m 5 şi m 6 = erorile de comparare ale celor două mire;
m 7 = eroarea de comparare a ruletei.
Mărimea medie a fiecărei erori m 1 şi m 7 se acceptă ca  0,5
mm. Atunci M =  1,75 =  1,3 mm.

9.3. DETERMINAREA ÎNĂLŢIMII CONSTRUCŢIILOR

Pe baza experienţelor practice s-a constatat că sunt două procedee
de determinarea înălţimii construcţiilor, în funcţie de accesibilitatea la
baza construcţiei, necesară măsurării distanţei de la teodolit până la
construcţia respectivă.
9.3.1. Determinarea înălţimii construcţiilor când distanţa
teodolit - construcţie este accesibilă
Dacă distanţa este accesibilă trebuie să se procedeze astfel:
(fig.9.9.)- se staţionează cu teodolitul în punctul de staţie P, situat la o
distanţă de 2-3 ori mai mare decât înălţimea estimată a obiectivului;

82
 - se măsoară distanţa orizontală D 0 , de la punctul de staţie, la
punctul de jos Pj al construcţiei;
- în cazul în care terenul este înclinat se măsoară distanţa înclinată
Di şi unghiul de pantă  = i sau unghiul zenital Z, după care se calculează
distanţa D 0 = D i • cos  sau D 0 = D i • sin Z;
- se consideră că distanţa orizontală D 0 = 72,54 m;

Fig.9.9. Determinarea înălţimii construcţiilor când distanţa este accesibilă

- unghiurile măsurate cu teodolitul sau staţia totală sunt:  1 = 2 g 15 c şi
 2 = 26 g 40 c (acestea sunt valorile medii rezultate din mai multe
măsurători.
Din figura 9.9. se observă că: h = h 1 + h 2 = D 0 • tg  1 +D 0 • tg
 2 = D 0 (tg  1 + tg  2 ) = 72,54 m (0,033785 + 0,440219) =34,38 m
Verificarea determinării - se alege un alt punct de staţie P' şi se
repetă măsurătorile;
- din calculele efectuate se determină o altă înălţime h';
- dacă diferenţa dintre h şi h' este mică (câţiva cm), atunci se
consideră ca definitivă, media înălţimilor obţinute din cele două
h + h'
determinări: hm =
2
- dacă diferenţa dintre cele două măsurători este mai mare, trebuie
să se repete măsurătorile până când se obţine o pereche de măsurători h şi
h', de valori apropiate.
9.3.2. Determinarea înălţimii construcţiilor când distanţa
de la teodolit la construcţie este inaccesibilă
Modul de lucru: - se marchează punctele A şi B la o distanţă de
construcţie mai mare de 2-3 ori decât înălţimea estimată a acesteia, astfel
încât unghiul AOB =   100 g (fig.9.10.);

83
 - se măsoară distanţa înclinată Di = L şi diferenţa de nivel
ΔZ A − B =  h A − B (prin nivelment geometric);
- din calcule rezultă distanţa orizontală D 0 = D i − Z 2A −B şi
2

valoarea obţinută este D o = 40 m;

- se măsoară înălţimea teodolitului sau staţiei totale în staţiile
A şi B; i A = 1,43 m şi i B = 1,51 m;
- se vizează punctul P s (cel mai de sus) din axa verticală a construcţiei şi
se măsoară unghiurile verticale  A şi  B sau Z A şi Z B :  A =
23 g 63 c 00 cc şi  B = 22 g 85 c 20 cc ;
- se măsoară unghiurile orizontale  A = 47 g 02 c 80 cc  B =
44 g 29 c 50 cc (valorile sunt media mai multor măsurători succesive, cu
luneta în poziţie normală sau răsturnată).

Fig.9.10. Determinarea înălţimii construcţiilor atunci când distanţa este inaccesibilă.

Pentru rezolvarea problemei se vor efectua următoarele calcule

matematice: ZA = HB = 108,00 m
1.  = 200 g - (  A +  B ) = 200 g - (47 g 02 c 80 cc + 44 g 29 c 50 cc )=
91 g 32 c 30 cc
D0 D0 A D0B 40 m D0A D0B
2. = = = = =
sinω sin B sin A 0,990726 0,673338 0,640988
40m x 0,673338
de unde: D 0 A = = 27,19 m
0,990726
84
 40m x 0,640988
D0 B = = 25,88 m
0,990726
3. P s - O A = h A = D 0 A • tg  A = 27,19 m • 0,389220 = 10,58 m;
P s - O B = h B = D 0 B • tg  B = 25,88 m • 0,375214 = 9,71 m.
Înălţimile h A şi h B se mai pot calcula şi astfel:
h A = D oA • ctg Z A = 21,19 m • 0,389220 = 10,58 m
h B = D oB • ctg Z B = 25,88 m • 0,375214 = 9,71 m
4. Z B = HB = Z A + Z A − B = 100,00 m + 0,830 = 100,830 m
5. - se determină cota punctului de jos Pj, printr-o drumuire de
nivelment geometric pe traseul A-Pj-B-A, rezultând cota punctului ZPj =
100,936 m;
6. Z 'Ps = ZA+ iA+ hA= 100,00 m + 1,43 m + 10,58 m = 112,01 m;
Z "Ps = Z B + i B + h B = 100,830 + 1,51 m + 9,71 m = 112,05 m;
Z P' s + Z P"s112.01m + 112,05 m
Z Ps = = = 112,03 m
2 2
7. Înălţimea construcţiei
h = Z Ps - Z Pj = P s - P j = 112,03 - 100,936 = 11,094 m
h = 11,094 m.
Observaţie. Dacă se urmăreşte o precizie mai mare a determinării,
atunci trebuie să se facă măsurători şi calcule pentru 3-4 staţii de teodolit.
Cota punctului de sus de la construcţie, se determină făcând media celor 3
sau 4 valori, obţinute din staţiile respective.

9.4. DETERMINAREA VERTICALITĂŢII CONSTRUCŢIILOR

CU AJUTORUL TEODOLITULUI SAU STAŢIEI TOTALE
În cazul în care trebuie să se determine verticalitatea unui bloc
turn de locuinţe, precizându-se direcţia, sensul şi mărimea eventualei
deplasări, se vor efectua următoarele lucrări de teren: (fig.9.11.)
- se fixează mai întâi staţiile în punctele A şi B, situate la
aproximativ 20-50 m faţă de clădire, în prelungirea faţadelor acesteia:
- după aceasta se vizează din ambele staţii punctele P s (punctul
din colţul de sus) şi P j (punctul din colţul de jos) - care sunt mărci
speciale plantate pe faţade, dar cel mai ades se vizează muchiile
construcţiilor;
- citirile la cercul orizontal al aparatului se fac în funcţie de două
puncte fixe de pe teren, T 1 pentru staţia din punctul A (S A ) şi T 2 pentru

85
staţia din punctul B(S B ), citirile efectuate sunt în poziţie normală a
lunetei şi în poziţie răsturnată şi ele se trec în tabelul 9.6.

Fig.9.11. Determinarea verticalităţii construcţiilor

- trebuie să se măsoare şi distanţele orizontale, atât din punctul A,

cât şi din punctul B. Din măsurători au rezultat următoarele distanţe
orizontale D oA = 35 m, iar D oB = 40 m.
Din figura 9.11. b se constată că unghiurile măsurate sunt:
1.  s = 55 g 21 c 10 cc ; j= 55 g 12 c 00 cc
 s = 55 g 19 c 55 cc ;  j = 55 g 30 c 15 cc
2. Abaterile unghiulare sunt:
= S- J= 55 g 21 c 10 cc - 55 g 12 c 00 cc = +09 c 10 cc (înclinare
spre dreapta)
 =  s -  J = 55 g 19 c 55 cc - 55 30 c 15 cc = -10 c 60 cc (înclinare
g

spre stânga)
3. Abaterile liniare ale lui P s faţă de P j
(+Δρ) cc 910cc
q A = D oA • = 35 m • = + 0,05 m
ρ cc 636620cc
(−Δ ) cc (−1060)cc
q B = D oB • = 40 m • = - 0,067 m
ρ cc 636620cc

86
 Tabelul 9.6.
Unghiurile orizontale măsurate
Unghiul măsurat
Sta Pct. Unghiul
ţie vizat calculat
I-în II-în
poz. normală poz. răsturnată
T1 0 g 00 c 00 cc 200 g 00 c 00 cc 0 g 00 c 00 cc
A Ps 55 g 21 c 00 cc 255 g 21 c 20 cc 55 g 21 c 10 cc
P j 55 g 12 c 25 cc 255 g 11 c 75 cc 55 g 12 c 00 cc
T2 0 g 00 c 00 cc 200 g 00 c 00 cc 0 g 00 c 00 cc
B Ps 55 g 19 c 70 cc 255 g 19 c 40 cc 55 g 19 c 55 cc
P j 55 g 30 c 30 cc 255 g 30 c 00 cc 55 g 30 c 15 cc
4. Abaterea medie pătratică Q a deplasării lui P s faţă de P j este
Q = q 2A + q 2B = (+0,05)2 + (−0,067)2 = 0,084 m.
În figura 9.11c. este prezentat procentul grafic de reprezentare a
abaterii liniare (direcţie şi sens) Q a punctului P s faţă de punctul P j ,
abatere datorită înclinării construcţiei.
Dacă se lucrează la scara de reprezentare naturală 1:1, sau la altă
scară convenabilă, atunci avem şi mărimea deplasării acestei construcţii.
În cazul în care trebuie să se determine eventuala înclinare a
unui coş de fum din beton armat, precizându-se direcţia, sensul şi
mărimea deplasării, se vor efectua următoarele lucrări de teren. (fig.9.12.)
1 - se stabilesc mai întâi două staţii pentru teodolit S 1 şi S 2 , astfel
încât acestea să se afle la o distanţă mai mare de 2-3 ori decât înălţimea
aproximativă a coşului de fum. De asemenea, unghiul orizontal dintre cele
două vize pe axa coşului să fie de 100 g ;
2 - din staţia S 1 se vor efectua măsurătorile pentru unghiurile
orizontale  1 ,  3 , vizându-se jos la baza coşului, la punctele 1 şi 3
(fig.9.12.). De asemenea, se vor citi unghiurile  1' şi  3' , vizându-se
punctele 1' şi 3' de la gura coşului. Citirile se fac în poziţie normală a
lunetei şi în poziţie răsturnată a lunetei, iar datele se trec în tabelul 9.7.
- din staţia S 2 se măsoară unghiurile: 2, 4,  2' şi '4 în funcţie
de poziţia punctelor 2 şi 4 (la baza sau la gura coşului), acestea
trecându-se în acelaşi tabel.
Unghiurile  şi  se vor măsura în funcţie de poziţia unui punct
fix, atât din staţia S 1 cât şi din S 2 .
87
 - se măsoară de asemenea şi distanţele orizontale de la staţiile
S 1 şi S 2 , până la coşul de fum, acestea fiind de: D 1 = 120 m şi D 2 = 130
m.
Pe baza măsurătorilor efectuate se poate calcula înclinarea
obiectivului respectiv, parcurgându-se următoarele etape:

Fig.407. Determinarea înclinării unui coş de fum

Fig.9.12. Determinarea verticalităţii unui cos de fum

Tabelul 9.7.
Unghiurile ώ şi  măsurate
Sta Pct. Unghiul măsurat Unghiul
ţie vizat I - normal II - răsturnat calculat
g c cc g c cc g c cc
1(jos) 19 36 00 219 36 50 19 36 25
S g c cc g c cc g c cc
1
3(jos) 27 45 00 227 46 00 27 45 50
g c cc g c cc g c cc
1(sus) 21 17 50 221 18 00 21 17 50
g c cc g c cc g c cc
3(sus) 25 39 00 225 40 00 25 39 50
g c cc g c cc g c cc
2(jos) 42 38 50 242 38 00 42 38 25
S g c cc g c cc g c cc
2
4(jos) 50 47 00 250 47 50 50 47 25
g c cc g c cc g c cc
2(sus) 44 35 50 244 36 00 44 35 75
g c cc g c cc g c cc
4(sus) 48 43 00 248 42 50 48 42 75

88
1.Calculul mediei citirilor efectuate la punctele de sus, din staţia S1:
21g17c 25cc + 25g 39c 50cc
m 1S = = 23 g 28 c 62 cc
2
2. Calculul mediei citirilor de jos, din staţia S 1 :
19g 36c 25cc + 27g 45c 50cc
m1j = = 23 g 40 c 87 cc
2
3. Calculul mediei citirilor de sus, din staţia S 2 :
44g 35c 75cc + 48g 42c 75cc
m 2S = = 46 g 39 c 25 cc
2
4. Calculul mediei citirilor de jos, din staţia S 2 :
42g 38c 25cc + 50g 47c 25cc
m2j = = 46 g 42 c 80 cc
2
5. Abaterea unghiulară de la verticală a vârfului faţă de bază (a
axei verticale a coşului) - din staţia S 1 :
 = m 1S - m 1 j = 23 g 28 c 62 cc - 23 g 40 c 87 cc = -12 c 25 cc
(deplasare spre stânga);
6. Abaterea unghiulară din staţia S 2 :
= m 2 S - m 2 j = 46 g 39 c 25 cc - 46 g 42 c 80 cc = - 03 c 55 cc
(deplasare spre stânga);
7. Abaterea liniara a vârfului coşului faţă de bază (a axei
verticale a coşului) - din staţia S 1 ;
( − ) cc ( −1225) cc
q1= D1• = 120 m • = - 0,231 m (deplasare
 cc 636620 cc
spre stânga)
8. Abaterea liniară din staţia S 2 :
(  ) cc ( −355)
q2 = D2 • = 130 m • = - 0,072 m (deplasare
 cc
636620 cc
spre stânga
9. Deplasarea totală (rezultanta Q) a vârfului coşului faţă de bază
(a axei verticale a coşului):
Q= q12 + q 22 = (−231mm) 2 + (−72mm) 2 = 242 mm.

Din figura 9.12. se poate observa procedeul grafic de reprezentare

a înclinării coşului, în care sunt precizate direcţia şi sensul înclinării,
precum şi mărimea abaterii totale Q (rezultanta).
89
 Este bine să se lucreze la scară naturală 1:1 sau la altă scară
convenabilă.

9.5. VERIFICAREA MONTĂRII PANOURILOR PREFABRICATE

În cazul în care trebuie să se verifice montarea panourilor
prefabricate din figura 9.13., la care grosimea măsurată a acestuia b = 22
cm, se vor efectua mai multe lucrări topografice astfel:
- se stabileşte mai întâi poziţia axei de montaj A 1 - B 1 , paralelă
cu axa panourilor A-B. Aceasta după cum se observă din figura 9.13. este
la o distanţă l = 33 cm (l<0,50 m):

Fig.9.13. Verificarea montării panourilor prefabricate

- după aceasta se instalează teodolitul în punctul A 1 , se centrează

optic cu ajutorul dispozitivului microscopic de centrare optică, apoi se
vizează precis ţinta de vizare, centrată în punctul B 1 , al axei de montaj;
- pe panou, în cele patru colţuri se fixează mirete (orizontale)
divizate milimetric, cu zero la panou;
- deplasându-se luneta aparatului în plan vertical, axa de vizare a
acesteia va fi amplasată succesiv pe miretele amplasate în cele 4 colţuri,
unde se vor efectua citirile c 1 , c 2 , c 3 şi c 4 . Pentru controlul citirilor,
eliminarea anumitor erori instrumentale, precum şi pentru mărirea
preciziei determinărilor, se procedează la executarea citirilor pe mirete în
ambele poziţii ale lunetei sau se vor efectua mai multe citiri succesive, cu
ajutorul cărora se va calcula citirea medie în colţul respectiv;
- deplasările fiecărui colţ de panou se stabilesc cu relaţia:
b
Δi = Cmi + - l în care; Cmi = citirea medie pe mireta din colţul
2
"i" al panoului; b = grosimea măsurată a panoului; l = distanţa de la axa
de montaj la axa panourilor.
90
 Tabelul 9.8.
Valorile citite pe miretele din cele 4 colţuri şi abaterile
Nr. Citiri pe miretă (cm) Citire medie Abaterile
Cmi (cm) b
pct. I-normală II -răsturnată  i = Cmi + − l (mm)
2
1 22,7 22,5 22,6 6
2 21,3 22,1 22,2 2
3 22,2 21,8 22,0 0
4 21,6 21,8 21,7 -3
Pentru exemplul prezentat în figura 9.13., s-au obţinut
măsurătorile pe miretele din colţurile panourilor, prezentate în tabelul
9.8., iar pe baza lor au fost calculate abaterile  i care s-au trecut în
acelaşi tabel. Dacă abaterile  i se încadrează în toleranţele de montaj, se
consideră poziţia panoului definitivă, dacă acestea depăşesc toleranţa,
atunci trebuie luate măsuri pentru remedierea poziţiei panoului respectiv.
Observaţie: procedeul prezentat se poate utiliza şi la verificarea
montajului stâlpilor din beton armat, obţinându-se informaţii referitoare la
verticalitatea întregului rând de stâlpi (fig.9.14.).

Fig.9.14. Verificarea montajului stâlpilor din beton armat

- se trasează o axă ajutătoare AA' paralelă cu axa de montaj a

stâlpilor (la o distanţă d = 0,5-1,0 m);
- se staţionează cu teodolitul în punctul A şi se vizează ţinta din
punctul A';
- rotind luneta în plan vertical (pe linia AA'), se fac citirile "a" pe
miretele fixate perpendicular pe stâlpi, cu luneta în două poziţii (astfel de
citiri se fac pentru fixarea fiecărui stâlp);
- în funcţie de abaterile valorilor medii ale citirilor de la distanţele
proiectate se determină calitatea lucrării de montare.

91
9.6. TRANSMITEREA LA SOL A PUNCTELOR DE TRIANGULAȚIE
ȘI ÎNDESIRE

Cazul I - când punctul transmis la sol este staționabil

Fig.9.15. Cazul I - când punctul transmis la sol este staționabil

Elementele cunoscute:
Coordonatele punctului ce urmează a fi transmis la sol 59 și ale punctelor
de orientare (77 și 55) Tabelul 9.9.
Coordonatele punctelor
Pct X Y
59 9507.900 8704.780
77 7006.267 8873.495
55 10133.121 6959.121

Unghiurile orizontale măsurate în punctul 53 și în punctele de la sol 1, 2

și 3 : α1=86g39c95cc α2=62g86c95cc
β1=66g03c66cc β2=78g83c83cc
γ1=47 56 43
g c cc
γ2=63g29c18cc
d1=44g26c10cc d1=118g70c25cc
Distanțele orizontale măsurate pe teren în punctele de la sol :
d1=D0 1-2 =92,755 m
d2=D0 2-3 =121,981 m
92
Etapele de calcul
1. Compensarea unghiurilor α, β, γ în triunghiurile 1 și 2

I. α1+ β1+γ1=200g => 86g39c95cc+66g03c66cc+47g56c43cc=200g00c04cc

e=+4cc=> c=-4cc=> α1’=86g39c93cc ; β1’=66g03c65cc; γ1’=47g56c42cc
II. α2+ β2+γ2=199g99c96cc =>e=-4=> c=+4cc=>
α2’=62g86c96cc
β2’=73g83c85cc
γ2’= 63g29c19cc
2. Calculul lungimilor laturilor
I.

II.

3. Calculul orientărilor de sprijin:

4. Calculul orientărilor laturilor triunghiurilor

5. Calculul coordonatelor punctelor prin metoda drumuirii pe circuit

închis sau metoda drumuirii închise - tabelul 9.10.
93
 Tabelul 9.10.
Calculul coordonatelor punctelor prin metoda drumuirii pe circuit închis
Nr.
Coord. relative Coord. absolute
P.S P.V D0 Θ punct
ΔX ΔY X Y -
59 - - - - - 9507,900 8704,780 59
g c cc
59 1 117,528 366 15 50 101,307 -59,583 9609,207 8645,200 1
1 2 92,755 79g75c57cc 29,001 86,105 9638,208 8733,305 2
2 3 121,921 150g84c96cc -87,397 85,095 9550,811 8818,400 3
3 59 121,453 277g01c05cc -42,911 -113,620 9507,900 8704,780 59

Verificarea calculelor

Coordonatele punctelor 1, 2 și 3 sunt cele înscrise în tabelul de mai sus.

Cazul II. - când punctul transmis la sol este nestaționabil

Fig.9.16. Cazul II - când punctul transmis la sol este nestaționabil

Elementele cunoscute:
a. Coordonatele punctului ce urmează a fi transmis la sol 85 și a
punctelor de orientare (63 și 73)
94
 Tabelul 9.11.
Coordonatele punctelor
Pct. X Y
85 7356.629 6177.881
63 7794.871 7807.489
73 5902.607 5663.156

b. Unghiurile orizontale măsurate în punctele de la sol 4,5 și 6 :

α1=60g90c13cc α2=78g70c16cc
β1=75g20c59cc β2=63g91c95cc
δ1=147 81 51
g c cc
δ2=108g09c92cc
c. Distanțele orizontale măsurate pe teren între punctele staționabile:
d1=D0 4-5 =204,853 m
d2=D0 5-6 =186,526 m
Etapele de calcul
1. Calculul unghiurilor γ
γ1= α1+ β1 -200g=63g89c28cc
γ2= α2+ β2 -200g=57g37c89cc

2. Calculul lungimilor laturilor

I.

II.

95
3. Distanțele d1=D0 85-63 și d2=D0 85-73 se calculează din coordonatele
absolute ale punctelor:

4. Calculul unghiurilor φ1 și φ2:

5. Calculul unghiurilor
λ1= φ 1+ δ1 -200g=45g83c74cc
λ2= φ 2+ δ2 -200g=83g59c52cc
6. Calculul orientărilor de sprijin:

7. Calculul orientărilor laturilor triunghiurilor

8. Calculul coordonatelor punctelor 4, 5 și 6 de la sol prin metoda radierii

- tabelul 9.12.

;
; ;
;
;

96
 Tabelul 9.12.
Calculul coordonatelor punctelor de la sol prin metoda radierii
Sta Coord. relative Coord. absolute Pct.
P.V D0 Θ
ție ΔX ΔY X Y -
- - - - - 7536,629 6177,881 85
4 192,497 71g93c94cc 84,587 179,525 7621,316 6357,406 4
85
5 224,690 136g83c22cc -119,894 190,029 7416,735 6367,910 5
6 200,682 193g21c11cc -199,542 21,360 7337,087 6199,241 6

Verificarea calculelor se efectuează prin determinarea distanțelor din

coordonatele punctelor, care trebuie să fie egale cu distanţele măsurate pe
teren d1=D0 4-5 =204,853 m şi d2=D0 5-6 =186,526 m.
10. TRASAREA PE TEREN A TRASEULUI
UNEI CĂI DE COMUNICAŢIE

10.1. TRASAREA VÂRFURILOR DE UNGHIURI

Trasarea vârfurilor de unghiuri (a V-urilor) se execută în funcţie

de punctele existente pe teren, cunoscute din faza lucrărilor topografice
necesare proiectării traseului căii de comunicaţie (puncte din reţeaua de
sprijin, puncte de drumuire, diferite detalii care sunt bine conturate pe
teren) prin diferite metode:

10.1.1. Metoda coordonatelor polare

Constă în trasarea pe teren a unghiurilor şi distanţelor di faţă de
punctele de drumuire, cunoscute şi materializate pe teren. (fig.10.1.).

Fig.10.1. Metoda coordonatelor polare

97
 Elementele necesare trasării ( şi d) care se determină în faza de
pregătire a proiectului în vederea trasării pe teren se pot obţine, în funcţie
de precizia cerută, pe cale grafică sau analitică:
a). Grafic - elementele de trasare se extrag, când V-urile sunt
proiectate în apropierea punctelor D(V din fig.10.1.), ele determinându-se
direct prin măsurători grafice, pe planul proiectat cu rigla şi raportorul.
Când distanţele d i sunt relativ mari (Vdin fig.10.1.) elementele de
trasare se pot determina din coordonatele vârfului X şi Y, raportate la
punctul D, care se citesc grafic pe plan.
Elementele de trasare se calculează cu relaţiile:
Y
tg= V2  α3 = arc tg  3 ;
XV2
- distanţa d 2 = X 2V2 + YV2
2

b). Analitic - se calculează coordonatele V-urilor în funcţie de

reţeaua de sprijin folosind valorile proiectate Li (lungimea aliniamentului
şi Bi (valorile unghiurilor de frângere).
În prima fază se calculează coordonatele vârfurilor:
θ A − V1 = θ A −50 + α1  ΔXA − V1 = L1  cosθ A − V1
θ V1−V2 = θ A−V1 + β1 − 200g  ΔYA − V1 = L1  sinθ A − V1
X V1 = X A  ΔX A − V1 Y V1 = YA  ΔYA − V1
Se procedează la fel şi pentru coordonatele vârfului (V2).
Calculul elementelor de trasare pentru vârful V1 (fig.10.1.):
ΔYD2− V1 ΔYD2− D3
α 2 = θ D2 − V1 − θ D2 − D3 ; tg θ D2− V1 = ; tg θ D2−D3 =
ΔX D2 − V1 ΔX D2 − D3

d= ΔX 2D2 − V1 + ΔY 2 D2 − V1

Se calculează la fel şi pentru celelalte puncte

Trasarea pe teren - se staţionează cu teodolitul în punctul de
drumuire Dşi se trasează unghiulcalculat. Pe direcţia obţinută se măsoară
distanţa d şi se materializează prin ţăruş punctul Vcăutat.

10.1.2. Metoda coordonatelor rectangulare X şi Y măsurate grafic

faţă de laturile drumuirii ridicate.
Metoda se pretează în zone unde terenul nu este accidentat sau cu
obstacole, iar coordonatele rectangulare (X, Y) sunt relativ mici (până la
100 m). Valorile coordonatelor XV şi YV se transformă la scară şi se
98
aplică pe teren, în valorile lor orizontale, unghiul drept se poate trasa
simplu cu echerul topografic sau cu panglica.

10.1.3. Metoda de trasare prin procedeul reperajului

Această metodă constă în trasarea vârfurilor (V) faţă de obiecte

existente pe planul proiectat şi în teren, folosindu-se diferite metode de
trasare: coordonate polare (vârful V din figura 10.2.) sau rectangulare,
intersecţia de drepte înainte (vârful Vdin fig.10.2.), intersecţia liniară
(vârful Vdin fig.10.2.).

Fig.10.2. Metoda reperajului

10.1.4. Metoda de trasare prin drumuire

Prin această metodă se trasează succesiv elementele proiectate
unghiuri de frângere şi lungimi, legând traseul în cadrul pregătirii
topografice a proiectului de reţeaua de sprijin din zonă (fig.10.3.).

Fig.10.3. Metoda de trasare prin drumuire

99
 Această metodă se utilizează în cazul proiectării traseelor unor
aplicaţii topografice mai complicate. Dacă există în dotarea
instituţiei sau personalului care efectuează ridicarea topografică aparate
electro-optice sau staţii totale, această metodă devine foarte avantajoasă
atât din punct de vedere al eficienţei cât şi al preciziei realizate.
După trasarea unghiurilor şi aliniamentelor diferitelor căi de
comunicaţie, racordarea aliniamentelor care alcătuiesc traseul se
realizează prin intermediul curbelor de racordare, utilizându-se una dintre
metodele prezentate la capitolul "Curbe de racordare".

10.2. NUMEROTAREA ŞI CALCULUL PICHEŢILOR

Scopul numerotării picheţilor îl reprezintă identificarea lor,

operaţia constând din înscrierea pe pichet cu vopsea roşie a semnificaţiei
lor. Numerotarea se face fie direct pe picheţii din ax, fie pe ţăruşi sau
borne martor, sau pe obiecte fixe din apropiere, dispuse lateral faţă de
picheţii de pe ax. Concomitent cu numerotarea picheţilor se determină şi
kilometrajul traseului (fig.10.4.).

Fig.10.4. Numerotarea şi calculul picheţilor

Calculul kilometrajului picheţilor care reprezintă vârfurile de

unghi, se realizează cu relaţia:
Km V= Km V+ S - DT unde:
Km V= kilometrajul vârfului anterior determinat;
S = lungimea aliniamentului V- V;
DT= depăşirea tangentei în vârful n.
100
 Pentru schiţa din figura 10.4, rezultă:

KmV= KmF+ 378,50-0 = (Km 0 + 000,0) + 378,50 - 0 = 0 + 378,50 m

Km V= (Km 0 + 378,50) + 348,50 - 9,53 m = 0 + 717,47 m

- Calculul kilometrajului picheţilor care reprezintă punctele

principale ale curbei de racordare:
KmTi= KmV- T
KmTe= KmTi+ lc
KmB= KTi+ lc/2

Exemplu:
KmT= (Km 0 + 378,50) - 123,46 = 0 + 255,04
KmTe= (Km 0 + 255,04) + 237,39 = 0 + 492,43
KmB= (Km 0 + 255,04) + 118,69 = ) + 373,73
Punctele secundare (hectometrice) se numerotează pe ţăruşi
martori cu cifre de la 1 la 9 în kilometrul respectiv, kilometrul lor
notându-se ca şi la punctele principale.
De exemplu: - pichetul 2 de pe aliniamentul FV din figura 10.4,
va avea poziţia kilometrică 0 + 200,00. Pichetarea în aliniament se
execută fixând ţăruşi la fiecare 100 m. În curbe pichetarea hectometrilor
se face prin metoda coordonatelor rectangulare pe tangentă cu arce
cunoscute (sau egale, când lungimea curbei este mare) (fig.10.5).
Se determină lungimea arcului corespunzător pichetului. De
exemplu: pentru pichetul 3 din figura 10.5, rezultă: l = 100 m - 55,04 m =
44,96 m.

Fig.10.5. Pichetarea hectometrilor în curbă

101
Se calculează unghiul la centru corespunzător arcului:
81778
Rezultă:
X= R x sin = 44,84 m
Y= R(1-cos )+ 2,88 m
Punctele de detaliu, punctele caracteristice ale terenului se
numerotează prin numere de ordine, în sensul de creştere al
kilometrajului, pe ţăruşi martori. Poziţia lor kilometrică se stabileşte la fel
ca şi pentru punctele hectometrice.

10.2.1. Întocmirea carnetului de pichetaj

Întreaga operaţie de pichetare se înscrie pe teren în carnetul de

pichetaj, a cărui întocmire se poate urmări pentru traseele de drum
(fig.10.6).

Fig.10.6. Întocmirea carnetului de pichetaj

Carnetul de pichetaj se întocmeşte pe hârtie milimetrică, la o scară

oarecare pe care se înscriu:
- axul traseului printr-o linie dreaptă:
- poziţia picheţilor şi a punctelor plus;
- punctele de pe profilele transversale:
- poziţia punctelor de reper etc.

102
 10.3. NIVELMENTUL TRASEULUI

Acesta are drept scop, întocmirea profilului longitudinal al

terenului în lungul axei căii, incluzând în traseu toate punctele pichetate
pe ax, cât şi punctele pichetate pe profilele transversale.
Se efectuează o drumuire de nivelment geometric cu puncte
radiate, sprijinită pe reperele de nivelment din apropierea traseului.
Lucrările care se efectuează pe teren sunt prezentate în figura 10.7.

Fig.10.7. Lucrările efectuate pe teren pentru nivelmentul traseului

Calculele se desfăşoară în două etape şi ele se trec în tabelul 10.1.

1. Calculul şi compensarea drumuirii de nivelment geometric
sprijinită, executată pe axul traseului, în urma căreia picheţii de pe ax
cuprinşi în drumuire primesc cote;
2. Calculul cotelor punctelor plus, de pe axul traseului şi a
punctelor de pe profilele transversale (de regulă aceasta se calculează cu
ajutorul orizontului planului de vizare, calculat în fiecare staţie).
Exemplul practic pentru calculul nivelmentului traseului unei căi
de comunicaţie este prezentat în tabelul 10.1.

103
 Tabelul 10.1.

Din acest tabel se constată că diferenţa de nivel între punctele F şi

RN, este de -0,382 m; Z= Z- Z= 416,902 - 417,284 = -0,382 m
Suma citirilor în urma a = 8482 mm, iar suma citirilor înainte este
de b = 8858 mm. Diferenţa dintre aceste două sume este de -0,376 m.
Dacă se calculează eroarea se constată că aceasta este eh = -0,376
- (-0,382) = + 6 mm. Pentru a se compensa diferenţele de nivel se aplică
corecţia pe diferenţele de nivel cu semn schimbat e = -c; Ch = - 6 mm

10.4. ÎNTOCMIREA PROFILULUI LONGITUDINAL ŞI

A PROFILELOR TRANSVERSALE

10.4.1. Întocmirea profilului longitudinal - se face pe hârtie

milimetrică după datele de nivelment şi a carnetului de pichetaj,
reprezentând secţiunea longitudinală a suprafeţei terenului în lungul axei
traseului. Scara înălţimilor se ia obişnuit de zece ori mai mare decât scara
lungimilor (de regulă scara lungimilor este 1:1000, scara înălţimilor
1:100, iar în regiunile de şes se admite 1:2000 şi 1:200.
Exemplu pentru întocmirea unui profil longitudinal este prezentat
în figura 10.8.

104
 Fig.10.8. Profilul longitudinal al unei căi de comunicaţie

10.4.2. Întocmirea profilelor transversale - se efectuează la scări

mai mari decât cele folosite la întocmirea profilului longitudinal.
Raportarea profilelor transversale se face la aceeaşi scară, atât pentru
lungimi cât şi pentru înălţimi. Scări uzuale 1:10; 1:100; 1:200 şi 1:500.

10.4.3. Trasarea pe teren a profilelor căii de comunicaţie proiectate

A - Trasarea pe teren a profilului longitudinal proiectat
Lucrarea se efectuează pe baza profilului longitudinal din
proiectul de execuţie, care are înscris în dreptul fiecărui punct principal:
cota terenului şi cota proiectată, cu specificaţia "diferenţelor în ax" de
săpătură (hs) sau de umplutură (hu), care trebuie realizat prin terasament.
Trasarea se execută în trei etape:
- trasarea punctelor de schimbare a declivității, folosind reperii de
nivelment cei mai apropiaţi (metoda - trasarea punctelor de cotă dată);
- trasarea punctelor de îndesire între punctele de schimbare a
declivității (metoda - trasarea liniilor de pantă dată);
- trasarea racordărilor declivităților.
Rezultatul operaţiunilor de trasare este concretizat pe teren prin
şipci verticale, bătute în spatele fiecărui punct de pe ax, pe care sunt fixate
şipci orizontale a căror muchie superioară indică cota din proiect (în cazul
rambleelor fig. 10.9) pe care se înscrie valoarea (hu) a umpluturii care
trebuie realizată în acel punct sau şipci verticale având înscrise (h s),
valoarea săpăturii care trebuie realizată. Pe axul căii se fixează şipci din
10 în 10 m alcătuind un aliniament şi din 5 în 5 m în curbe, acordând

105
uneori o supraînălţare de 10% cotei din ax, din cauza trasării ulterioare a
terasamentului.

Fig. 10.9. Fixarea şipcilor la cota proiectată

B - Trasarea pe teren a profilurilor transversale tip

Operaţiunea mai poartă denumirea de şablonare a profilurilor
transversale. Trasarea se face cu ajutorul unor şipci, nivela zidarului sau
bolobocul, firul cu plumb şi ruleta. Din șipcă se confecţionează şabloane
care dau dimensiunile şi pantele din profilul transversal tip (fig. 10.10.).
Profilurile transversale mai pot fi trasate în teren prin pichetarea
punctelor de intersecţie a taluzelor rambleelor şi debleelor cu suprafaţa
terenului (lăţimea rambleelor la bază şi a debleelor sus).

Fig. 10.10. Şablonarea profilului transversal

Determinarea elementelor de trasare, în funcţie de configuraţia

terenului se face astfel: - când terenul este aproximativ orizontal

Fig. 10.11. Determinarea elementelor de trasare pe teren orizontal

106
b=lăţimea platformei; H=înălţimea rambleului sau adâncimea debleului
(cota de terasament); c=lăţimea şanţului de scurgere a apei; m= indicele
a
taluzului m =
H
Trasarea pe teren a poziţiei picioarelor taluzurilor, constă în
aplicarea distanţei L, ca distanţă orizontală (fig. 10.11).
- trasarea rambleului şi debleului când terenul este înclinat (fig.
10.12 a şi b).

Fig. 10.12. Trasarea profilului transversal pe teren înclinat

1 b  1 b 
L =  + mH  L =  + m  H + c
1
m 2 
1
m 2 
1− 1−
n n

1b  1 b 
L =  + nH  L =  + n  H + c
1+   1+  
2 2
m 2 m 2
n n
Rambleu Debleu

b=lăţimea platformei; H=înălţimea rambleului sau adâncimea debleului;

c=lăţimea şanţului de scurgere; m=indicele taluzului (1:m panta taluzului)
1:n panta terenului (considerată uniformă între punctele A şi B).
După ce punctele de pe profilurile transversale (A şi B) care indică
lăţimea pe care se vor executa lucrările de terasament au fost marcate,
înainte de începerea operaţiunii este absolut necesar să se fixeze pe teren
martori (ţăruşi sau bare), în afara zonei de lucru sau de circulaţie, din care
să se poată reconstitui planimetric şi nivelmetric ţăruşi de pe ax, care în
urma lucrărilor de terasament dispar inevitabil.

107
 De regulă "martorii" se fixează de o parte şi de alta a căii de
comunicaţie, perpendicular pe axul traseului. Se determină distanţele
orizontale până la ţăruşii de pe ax şi altitudinile punctelor martori. Ţăruşii
martori primesc denumirea asemănătoare cu ţăruşii din ax, pentru
identificarea căruia au fost amplasaţi şi materializaţi.

11. TRASAREA PE TEREN A PROIECTELOR

DE PODURI ŞI VIADUCTE

În vederea trasării acestora, trebuie să se efectueze o serie de studii

preliminare şi definitive care cuprind următoarele lucrări topografice:
- ridicări topografice pentru întocmirea planului general al
amplasamentului pentru pod, la scara 1:2000; 1:1000 sau pentru treceri
mici 1:500, cu echidistanţa curbelor de nivel E = 1 m sau E = 0,50 m;
- determinarea lungimii trecerii peste obstacol, care se referă la
determinarea lungimii (A-B) (fig. 11.1.) între două puncte amplasate pe
axa trecerii pe malurile opuse şi retrase, pentru a evita inundarea sau
distrugerea lor în timpul execuţiei.

Fig.11.1. Determinarea lungimii trecerii

Punctele A şi B se trasează şi se materializează pe teren odată cu

trasarea vârfurilor de unghi (V9 şi V10 fig. 11.1.) ale axei căii de acces la
pod, asigurându-se coliniaritatea punctelor V9-A-B-V10.
Determinarea lungimii trecerii peste obstacol se poate realiza prin
următoarele metode: - pe cale directă când valea peste care trece podul
este uscată, iarna pe gheaţă, pe o podină construită peste partea acoperită
cu apă;
- pe cale tahimetrică - folosind tahimetrele autoreductoare sau
staţiile totale în ultimul timp;
108
 - prin includerea axei podului, materializată prin punctele A şi B,
într-o reţea de triangulaţie locală, denumită şi triangulaţia podului.
Figura 11.2 a şi b reprezintă un patrulater cu ambele diagonale
vizate, axa podului reprezentând o latură sau o diagonală a patrulaterului,
în funcţie de condiţiile din teren.
În figura 11.2 c se prezintă o reţea formată din două triunghiuri alăturate
şi două baze măsurate pe acelaşi mal, iar în 11.2 d se prezintă două
patrulatere cu ambele diagonale vizate şi două baze măsurate pe fiecare
mal.
După compensarea reţelei se obţin coordonatele punctelor reţelei,
din care se poate determina cu uşurinţă lungimea AB a podului. Precizia
planimetrică a punctelor reţelei de microtriangulaţie trebuie să fie de ±1
cm, pentru a putea asigura toleranţele cerute în timpul execuţiei.

Fig. 11.2.(a,b,c,d) Trasarea reţelei de triangulaţie a podurilor

În prezent datorită şi aparaturii moderne care are o precizie mare, această

metodă are o largă răspândire în producţie, întrucât reţeaua creată serveşte
ulterior la lucrările de trasare în timpul execuţiei, asigurându-se în acest
fel o omogenitate şi continuitate a lucrărilor topografice.
Trasarea planimetrică a infrastructurilor podurilor
Trasarea se realizează prin intersecţie repetată conform celor prezentate în
figura 11.3.
Se construiesc pe cele două maluri două baze A-C şi B-D
perpendiculare pe axa A-B a podului. Pe aceste baze se fixează 1´ şi 1", 2´
şi 2" respectiv 3´ şi 3" astfel încât A-1´= A-1, A-2´= A-2, A-3´= A-3,
B-1"=B-3, B-2"= B-2 şi B-3"=B-1.
Poziţiile centrelor infrastructurilor 1, 2, 3 se vor obţine prin vizare
simultană cu două teodolite, unul instalat în punctul A şi celălalt succesiv
în 1´, 2´ şi 3´, vizându-se conform figurii 11.3.a.

109
 a) b)
Fig. 11.3. Trasarea prin intersecţie repetată a podurilor

La intersecţia vizelor se vor materializa punctele 1, 2, 3. Acest procedeu

este utilizat de regulă la poduri cu deschideri între 80-300 m, întrucât la
deschideri mai mari bazele A-C şi B-D ajung la lungimi considerabile şi
foarte greu realizabile în teren.
Când podurile au deschideri de peste 300 m, metoda se poate utiliza la fel
ca în figura 11.3.b. Cunoscându-se din proiect d şi L şi măsurându-se o
bază oarecare "a" din punctul A, se calculează lungimea b şi se
poziţionează punctul E la lungimea obţinută.
Trasarea punctului C se face tot cu două teodolite, vizându-se simultan pe
aliniamentul A-B şi D-E. La intersecţia vizelor se fixează punctul C.
Intersecţia unghiulară înainte - este metoda cea mai simplă şi uşor de
aplicat şi în acelaşi timp asigură o precizie superioară celorlalte metode.
Având triangulaţia podului materializată pe teren şi compensată se cunosc
coordonatele punctelor reţelei (fig. 11.4.).

Fig. 11.4. Trasarea prin intersecţie înainte

În cadrul pregătirii topografice a proiectului se calculează în
funcţie de lungimea d (proiectată) coordonatele punctului 1.
Din coordonatele punctelor D, C, 1 se calculează elementele de trasare, a
unghiurilor  şi .Trasarea se face simultan din punctele C şi D cu două
teodolite (fig.11.4.), trasându-se unghiurile  şi , iar la intersecţia vizelor
se obţine punctul 1. Precizia metodei creşte când trasarea se face cu trei
110
teodolite, care vizează simultan din punctele A, C, D. Dacă vizele nu se
intersectează în acelaşi punct, se va lua drept punct final 1, centrul de
greutate al triunghiului de eroare format.
Metoda se foloseşte cu rezultate bune, atât la poduri cu deschideri
de până la 300 m, cât şi la poduri cu deschideri mai mari de 300 m.

12. LUCRĂRI TOPOGRAFICE SPECIFICE INSTALAŢIILOR ŞI

CONSTRUCŢIILOR TEHNICO-EDILITARE

În vederea realizării acestora trebuie să se efectueze lucrări topografice de

pregătire şi întocmire a proiectelor de trasare şi execuţie, pe baza cărora
să se aplice pe teren reţele tehnico-edilitare.
De exemplu trebuie să se traseze pe teren reţele subterane şi stâlpii de
susţinere a conductelor pentru o reţea de suprafaţă (fig.12.1.). Pentru a se
realiza aceasta trebuie să se calculeze mai întâi elementele de trasare.

Fig. 12.1. Trasarea reţelelor tehnico-edilitare

111
 Din proiect se cunosc coordonatele punctelor de trasare R15 .....
R18 şi distanţele dintre căminele de vizitare (tabelele 12.1. şi 12.2.).
Tabelul 12.1.
Pct. X(m) Y(m) H(m) Pct. X(m) Y(m) H(m)
R15 1276,54 3508,96 99,060 R17 1253,31 3607,62 97,763
R16 1218,16 3556,09 98,265 R18 1221,07 3651,43 97,086
Tabelul 12.2.
Trasare D-proiectat (m) Trasare D-proiectat (m)
C18 - C19 79,65 A7 - A8 12,60
C19 - C20 48,30 A8 - A9 42,10
C20 - C21 63,95 G7 - G8 52,70
A4 - A5 25,00 G8 - G9 21,00
A5 - A6 52,00 G9 - G10 35,00
A6 - A7 44,80 G10 - G11 52,20
Pregătirea topografică - calculul coordonatelor detaliilor
caracteristice ale reţelelor tehnico-edilitare (cămine de vizitare):
- se citesc grafic (ţinând cont de deformările hârtiei planurilor)
coordonatele X´ şi Y´, ale punctelor caracteristice (tabelul 12.3.) şi se
calculează din coordonate, orientările laturilor traseelor reţelelor
tehnico-edilitare (tabelul 12.4.).
Tabelul 12.3.
Puncte Puncte
X´(m) Y´(m) X´(m) Y´(m)
caracteristice (Pi) caracteristice (Pi)
C18 1279,0 3498,0 A8 1239,7 3610,1
C19 1225,5 3557,0 A9 1224,7 3649,5
C20 1244,3 3601,5 G7 1272,5 3510,0
C21 1223,0 3661,8 G8 1237,0 3549,0
A4 1272,8 3500,0 G9 1235,7 3570,0
A5 1256,0 3518,5 G10 1251,3 3601,2
A6 1221,0 3556,9 G11 1232,6 3650,0
A7 1240,0 3597,5
- se păstrează fixe coordonatele punctelor C18, A4 şi G7 şi se
calculează - cu distanţele proiectate şi orientările calculate - prin metoda
radierii, coordonatele definitive ale celorlalte puncte (tabelul 12.4.), astfel,
încât să fie respectat întocmai proiectul.
De exemplu: XC19 = XC18 + DC18−C19  cos θC18−C19
YC19 = YC18 + DC18−C19  sin θC18−C19
Pentru primul tronson, la care se observă că traseele reţelelor sunt paralele
cu axul străzii, se va calcula orientarea medie:

θ G18 −G19 + θ A 4 − A 5 + θ A 5 − A 6 + θ G 7 −G 8
θ med
=
4
= 146g 97c 28cc
112
 Tabelul 12.4.
Latura Orientarea calculată Pi X(m) Y(m)
C18 - C19 146g89c01cc C18 1279,00 3498,00
C19 - C20 74g55c25cc C19 1225,42 3556,93
C20 - C21 121g61c66cc C20 1244,29 3601,60
A4 - A5 146g93c65cc C21 1222,99 3661,90
A5 - A6 147g05c32cc A4 1272,80 3500,00
A6 - A7 72g13c48cc A5 1255,98 3518,50
A7 - A8 101g51c55cc A6 1221,00 3556,98
A8 - A9 123g15c82cc A7 1239,99 3597,55
G7 - G8 147g01c14cc A8 1239,69 3610,15
G8 - G9 103g93c60cc A9 1224,71 3649,50
G9 - G10 70g48c33cc G7 1272,50 3510,00
G10 - G11 123g29c63cc G8 1237,05 3548,99
G9 1235,75 3569,95
G10 1251,40 3601,25
G11 1232,72 3649,99
Calculul elementelor de trasare în plan a punctelor caracteristice
Trasarea fiecărui punct Ci, Ai, Gi se face din reperul Ri cel mai apropiat,
prin metoda aleasă, în cazul de faţă fiind metoda coordonatelor polare.
Pentru aceasta se calculează distanţele D i şi orientările i, din
coordonatele punctelor (tabelul 12.5.):
Tabelul 12.5.
Ri Pi Di(m) i(g.c.cc) Ri Pi Di(m) i(g.c.cc)
R15 C18 12,21 312.91.43 R17 G10 6,65 381.45.47
R15 A4 9,71 274.82.65 R17 A7 16,70 241.21.05
R15 A5 22,67 172.34.26 R17 A8 13,85 188.30.77
R15 G7 4,17 183.96.00 R17 A20 10,84 137.46.60
R16 G8 20,58 374.27.66 R18 G11 11,74 392.17.08
R16 G9 21,80 40.21.30 R18 A9 4,12 368.96.29
R16 C19 7,41 387.02.92 R18 C21 10,64 88.45.39
R16 A6 2,84 397.75.93

Fig.12.2. Schiţa de trasare

113
 Se întocmeşte schiţa de trasare în detaliu (fig. 12.2.) care cuprinde
elemente de trasare liniare şi unghiulare determinate prin diferenţele
dintre orientările i calculate.
Observaţie - dacă din planul general al proiectului nu rezultă distanţele
Di dintre punctele caracteristice, atunci coordonatele definitive ale
acestora se citesc grafic pe plan.
Desfăşurarea lucrărilor topografice pentru executarea reţelelor subterane
- se aplică pe teren cu ţăruşi punctele caracteristice ale traseului
(vârfurile, inclusiv punctele de frângere şi de capăt), de exemplu punctele
C18.... C21, G7....G11, A4....A9. Aceste puncte se vor trasa prin metoda
coordonatelor polare sau metoda drumuirii proiectate;
- se pichetează axa conductei pe teren, între punctele
caracteristice, prin ţăruşi la distanţă de 5-10 m între ei;
- se fixează cu ţăruşi şi limitele şanţului;
- se execută nivelmentul longitudinal şi transversal pe axa
materializată a traseului, pentru stabilirea cotelor reale ale traseului, în
lungul axei la data săpăturii;
- deoarece în timpul execuţiei ţăruşii de pe ax vor fi distruşi prin
lucrările de săpătură, poziţia axei conductei trebuie fixată pe capre
montate deasupra şanţului. Aceste capre sau dulapi se vor aşeza la
distanţe de 20-50 m. Scândurile sunt aşezate orizontal şi susţinute de doi
pari bătuţi până la adâncimea de 0,5-1,0 m şi la o distanţă de 1,5 m de la
marginea gropii.
Pe aceste scânduri se trasează axa şanţului, care se materializează
cu un cui. Între scânduri se leagă o sârmă care materializează axa pe toată
lungimea şanţului. Dulapii (scândurile) orizontali se fixează la înălţimea h
calculată.
În cazul în care trebuie să se traseze pe teren între punctele A şi B
şanţul unei reţele tehnico-edilitare (fig.12.3.), iar din proiecte se cunosc
următoarele date iniţiale:
- panta longitudinală a fundului şanţului p = +1%;
- cotele ZA=HA = 86,15 m; ZB = HB = 85,86 m şi Z1 = H1=84,50 m:
- din cota Z1 se pot calcula şi celelalte cote:
p%
Z 2 = H 2 = H1 + D  = 85,00 m
100
Lucrarea de trasare se face cu ajutorul dulapilor de sprijin D A şi DB,
aşezaţi în punctele principale A şi B, iar verificarea poziţiei fundului
şanţului executat conform pantei proiectate se efectuează cu ajutorul
teurilor de lucru cu coadă lungă, a căror lungime se alege convenabil
pentru a uşura lucrările din teren.

114
 Fig. 12.3. Profilul longitudinal şi transversal al traseului conductei
Dacă punctul A are cota cea mai mare, lungimii h1 i se adaugă
hA=1,5-2m.
De exemplu: Lmin = h1 + hAmin = (HA - H1) + hAmin = 1,65 + 1,5 = 3,15
m; Lmax = h1 + hAmax = 1,65 + 2 = 3,65 m
Se poate deci considera L = 3,30 m, iar dulapii de sprijin DA şi DB, aşezaţi
în poziţie orizontală (fig.12.4. a şi b) au înălţimile:
hA = L - h1 = L - (HA - H1) = 3,30 - 1,65 = 1,65 m
hB = L - h2 = L - (HB - H1) = 3,30 - 0,86 = 2,44 m

a) b)
Fig. 12.4. Aşezarea dulapilor; a - vedere longitudinală; b - vedere în plan

Cotele capetelor dulapilor din A şi B vor fi:

HDA = HA + hA = 86,15 m + 1,65 m = 87,80 m
HDB = HDA + 0,01  50 m = 87,80 m + 0,50 m = 88,30 m
Pe teren se instalează dulapii DA şi DB de lăţime l=2 m +2(0,7.....1,5m) 
4,5 m (fig. 12.5.) - pe care se marchează cu cuie - după transmiterea cu
firul cu plumb - poziţiile punctelor A şi B.

115
 Fig. 12.5. Instalarea dulapilor în punctele A şi B

După aceea se execută săpătura până la cotele proiectate ale şanţului,

aceasta se consideră încheiată atunci când pe porţiunea dintre oricare două
puncte vecine, muchia superioară a teului se găseşte pe linia de vizare
DA-DB.
Controlul trasării - se face prin determinarea cotelor punctelor 1 şi 2 prin
nivelment geometric, de la reperele de execuţie aflate în zona şanţului.
Diferenţele nu trebuie să depăşească 2 cm.
Trasarea lucrărilor liniare de săpătură adâncă se poate efectua după
modelul din figura 12.6.

Fig. 12.6. Trasarea lucrărilor de săpătură adâncă

116
 13. TRASAREA ŞI DESCHIDEREA LINIILOR ÎN PĂDURE

13.1. GENERALITĂŢI

Trasarea în pădure a unor linii drepte, frânte sau curbe trebuie să se

realizeze în cazul amplasării unor instalaţii de transport (drumuri, căi
ferate, funiculare), pentru instalarea liniilor de înaltă tensiune, a
conductelor subterane sau, în cazul pădurilor din câmp, pentru realizarea
liniilor parcelare. Traseul se pichetează provizoriu prin tăierea unui culoar
de vizibilitate - linia se deschide cu lăţimea din proiect după verificarea
trasării şi stabilirea definitivă a picheţilor.
Lucrarea de trasare a unei linii în pădure se execută prin metoda drumuirii
care presupune în principiu, cunoaşterea poziţiei în plan a punctelor de
capăt şi existenţa unor vize de referinţă, cel puţin în unul din acestea. În
cazul în care punctele lipsesc, ele se vor determina printr-o ridicare
topografică anticipată, obligatorie pentru lucrările de precizie. Există
uneori şi situaţii particulare când, în funcţie de condiţiile din teren şi
precizia care se cere, se poate apela şi la alte procedee.
Operaţia de trasare a unei linii în pădure este o operaţie pretenţioasă ce
poate deveni în unele situaţii riscantă, de aceea se va lucra cu atenţie
deosebită şi cu unele măsuri de precauţie.

13.2. TRASAREA UNEI LINII FRÂNTE

În vederea determinării punctelor unui traseu oarecare operaţia se

efectuează din aproape în aproape, prin drumuire care poate fi considerată
o succesiune de radieri. De exemplu, din punctul A, folosind viza de
referinţă AC şi coordonatele polare 1 şi d1, se pichetează punctul 1, iar în
continuare utilizându-se 2 şi d2, se pichetează punctul 2, se continuă
astfel până la final. Pentru siguranţă din punctul A se poate aplica pentru
control şi unghiul 1. Distanţele şi orientările se calculează din
coordonatele punctelor, unghiurile rezultă din diferenţa dintre orientări
astfel:1=A1- AC.
La final dacă se ajunge în punctul n´, situat faţă de borna B la o distanţă
tolerabilă, drumuirea 1´, 2´... n´, de laturi practic egale se corectează
astfel:
- pe teren se duc paralele la direcţia Bn´ de orientare , în toate
punctele, pe care se aplică corecţiile de valoare Ci=ni.e/n (ni este numărul
de ordine al punctului);

117
 - poziţiile finale ale punctelor care sunt şi vârfurile drumuirii 1, 2,
3 ... B(n) se pichetează (fig. 13.1.).

Fig.13.1.Trasarea unei linii frânte în pădure (după Leu N., 1990)

Dacă între punctele A şi B există vizibilitate, aceasta poate servi

ca direcţie de referinţă pentru calculul şi aplicarea unghiului 1.

13.3. TRASAREA UNUI ALINIAMENT

Fig. 13.2.Trasarea unui aliniament cu teodolitul

Trasarea unui aliniament cu teodolitul ca în figura de mai sus (fig.

13.2.) reprezintă un caz particular de drumuire cu unghiuri de 200g.
Punctul 1 se trasează în funcţie de coordonatele sale polare calculate cu
relaţiile cunoscute, iar în continuare se instalează teodolitul în punctul 1´,
se aplică unghiul de 200g şi la distanţa d2 se fixează punctul 2´.
Operaţia continuă în punctele 2´, 3´ şi 4´, de unde se poate ajunge
în punctul B´ în loc de B. Dacă eroarea totală e = B0B0´ se încadrează în

118
toleranţă, ea se poate compensa. În cazul acestui traseu rectiliniu se poate
compensa direct abaterea transversală et, provocată de erorile unghiulare
pe lungimea D a drumuirii. Corecţia pentru un punct oarecare se
calculează proporţional cu distanţa cumulată di de la punctul iniţial:
ci=e•t•di/D şi se aplică perpendicular pe direcţia liniei.

13.3.1. Prelungirea unui aliniament dat

Pichetarea liniei AB în prelungirea aliniamentului NA presupune

instalarea teodolitului în punctul A şi trasarea unui unghi de 200g , în
funcţie de linia AN. Lucrările se repetă în toate punctele traseului.
În cazul în care între punctele de capăt există vizibilitate, materializarea
pe teren a liniei drepte presupune instalarea teodolitului în punctul de
plecare A şi semnalizarea punctului final B. Se vizează spre B şi se
fixează pe această direcţie fie punctul 1´, la distanţa dată, fie punctul 2´ la
o distanţă cât mai mare. Punctele următoare 2´, 3´ ….. B´ se pichetează
succesiv prin aplicarea unghiurilor de 200g şi abaterea transversală
tolerabilă se corectează direct pe teren, cu relaţia prezentată anterior (fig.
13.3. ).

Fig. 13.3. Prelungirea unui aliniament când între capete există

vizibilitate (după Leu N., 1999)

13.3.2. Trasarea unei linii între puncte fără vize de referinţă

Dacă punctele cunoscute lipsesc din zona de lucru, în funcţie de

precizia cerută, se poate renunţa la ridicarea topografică propriu-zisă, care
este costisitoare şi de durată.

119
 Atunci când este posibil punctele de capăt A şi B sau numai unul
se determină prin intersecţie înapoi în funcţie de unele semnale
îndepărtate dar vizibile. Trasarea se poate face la nevoie şi în funcţie de
unele detalii existente pe teren şi pe plan sau chiar în raport cu orientarea
primei laturi a drumuirii. Unghiurile ,  şi orientarea A1 se măsoară
grafic pe plan şi se aplică pe teren cu teodolitul, respectiv cu busola
topografică. După fixarea punctului 1´se pichetează întreg traseul cu
teodolitul. Când eroarea BB´, care poate ajunge până la 4-5 m în funcţie
de lungimea traseului, este totuşi acceptabilă, se compensează prin
deplasarea picheţilor (fig. 13.4.).
Datorită condiţiilor în care se desfăşoară trasarea şi deschiderea liniilor în
pădure, se recomandă următoarele măsuri de siguranţă:
- folosirea mai multor vize de referinţă şi cât mai lungi posibil;

Fig. 13.4.Trasarea liniilor între puncte fără vize de referinţă

- alegerea unor staţii pe ridicături şi cât mai departe atunci când

se urmăreşte trasarea numai a unui aliniament;
- marcarea punctelor prin ţăruşi cu cui şi folosirea acestora la
vizare, la cotare şi la centrare (aceasta fiind optică);
- măsurarea unghiurilor orizontale cu luneta în ambele poziţii
eventual şi a unghiurilor complementare;
- măsurarea distanţelor, în cazul trasării unei drumuiri, dus şi
întors cu instrumente de precizie corespunzătoare;
- controlul trasării prin măsurarea unghiurilor şi distanţelor
dintre punctele definitive pichetate.

120
 13.4. TRASAREA DRUMURILOR ŞI FUNICULARELOR
FORESTIERE

Operaţia de construire a drumurilor şi funicularelor necesită un

însemnat volum de lucrări topografice la proiectare, trasare şi execuţie.
Pentru aceasta lucrările topografice se vor desfăşura astfel:
- întocmirea unui anteproiect pe o hartă;
- trasarea acestuia pe teren;
- ridicarea unei zone de o lăţime corespunzătoare;
- stabilirea unui traseu definitoriu şi trasarea lui pe teren în plan
şi în înălţime.
La drumurile mai puţin importante, traseul se alege şi se pichetează direct
pe teren, când se face şi ridicarea pentru planul de situaţie, pentru profilul
longitudinal şi pentru profilurile transversale. Trasarea în înălţime se face
la execuţie.
Construcţia drumurilor şi mai ales a funicularelor necesită de cele mai
multe ori şi deschiderea unor linii în pădure.

13.4.1. Trasarea drumurilor

Traseul stabilit pe hartă sub forma unei linii frânte, denumit şi poligonul
de bază, se aplică pe teren prin metoda drumuirii(fig.13.5.). Dacă traseele
sunt lungi, neîncadrate între puncte cunoscute sau fără vize de referinţă,
se vor efectua intersecţii înapoi nu numai la capete ci şi pe parcurs, ori de
câte ori este posibil. Unele staţii de drumuire se vor repeta faţă de detaliile
existente pe plan şi pe teren.

Fig. 13.5. Pichetarea traseului provizoriu al drumurilor

121
Fişa de teren din lungul acestui traseu, denumită bandă de studiu, se ridică
în plan prin radieri tahimetrice, pe o lăţime corespunzătoare, obţinând în
final un plan de situaţie cu linii de nivel, pe care se alege traseul definitiv.
Marcarea vârfurilor V1, V2, …, Vn ale unei linii poligonale se face prin
radieri duse din punctele de drumuire precedente D1, D2, …, Dn
(fig.13.6.). Uneori se apelează şi la coordonate (metoda absciselor şi
ordonatelor) echerice sau reperaj prin distanţe faţă de detaliile existente.
În continuare se marchează corespunzător punctele traseului: - începutul
şi sfârşitul, punctele obligate (intersecţii), hectometrii întregi, punctele
principale ale curbelor de racordare (conform celor prezentate în capitolul
˝Trasarea curbelor de racordări˝), schimbările de pantă, lucrările de artă
etc.

Fig. 13.6. Pichetarea traseului definitiv al drumului

13.4.2. Trasarea funicularelor

Construirea unor instalaţii de transport pe cablu presupune o trasare

aproximativă, inclusiv deschiderea liniei în pădure şi o ridicare
planimetrică (alinierea picheţilor) şi altimetrică (stabilirea cotei lor). După
proiectare urmează trasarea în plan şi în înălţime a pilonilor de susţinere.
Pentru asigurarea preciziei necesare se utilizează procedee şi aparatură
corespunzătoare condiţiilor din teren, ce devin uneori dificile: pante
abrupte, trase greu accesibile şi staţionabile, distanţe mari, etc.
Traseul dezvoltat de regulă în linie dreaptă, se pichetează în funcţie de
situaţie. Distanţele dintre picheţi se măsoară după posibilităţi (direct,
stadimetric, cu tahimetrele autoreductoare sau staţiile totale), iar
unghiurile verticale dus-întors cu luneta în ambele poziţii. Urmează
reducerea distanţelor la orizontală şi calculul cotelor prin nivelment
trigonometric. Când terenul permite se execută şi un nivelment geometric.

122
 Fig. 13.7. Trasarea pilonilor în plan

Aplicarea proiectului pe teren presupune amplasarea pilonilor de susţinere

în locurile şi cotele prevăzute în proiect. Trasarea în plan presupune
alinierea cu teodolitul şi măsurarea cu ruleta sau staţia totală a distanţelor
în raport cu două puncte (fig.13.7.): - cota fundaţiei se transmite de la
punctele cunoscute apropiate. Verticalitatea pilonilor se verifică cu
teodolitul sau staţia totală.

Fig. 13.8. Controlul trasării pilonilor

Se recomandă ca după pichetarea pilonilor, să se măsoare distanţele D1,

D2, …, D5, printr-un procedeu adecvat (fig. 13.8.): - tahimetrul cu
refracţie, paralactic (teodolitul cu stadie invar), prin unde sau staţia totală.
Diferenţele între valorile măsurate (reduse la orizontală) şi cele din
proiect trebuie să se încadreze în toleranţă.

123
 14. CONSTRUIREA ŞI ÎNDESIREA REŢELELOR DE
SPRIJIN PRIN MĂSURĂTORI GPS
14.1. METODE DE MĂSURARE GPS (după Păunescu C.,2012)
Ne vom referi doar la receptoarele care nu au încorporate sistemul de
transmitere al informaţiilor prin unde radio. Aceste receptoare au modul
lor specific de determinare al coordonatelor şi vor fi tratate separat.
În principiu sunt două criterii după care sunt clasificate măsurătorile GPS:
- după numărul de receptoare;
- după poziţia, tipul receptoarelor şi timpul de staţionare.
14.1.1. În funcţie de numărul aparatelor, din literatura de specialitate
rezultă următoarele metode principale de măsurare GPS:
- single point (cu un singur receptor);
- cu mai multe receptoare.

1. Metoda single point. Metoda single point nu este utilizată în

măsurătorile geodezice pentru determinarea coordonatelor deoarece nu
asigură precizia necesară. Este o metodă simplă, de determinare a
coordonatelor aproximative în sistem WGS 84. În punctul căruia dorim
să-i determinăm coordonatele, se amplasează un receptor GPS. Acesta
trebuie să fie de clasă geodezică în cazul determinărilor mai precise.
Receptorul este deschis şi primeşte semnal de la satelit. El va fi
lăsat să funcţioneze o perioadă de timp, mai îndelungată sau mai scurtă. În
mod normal, cu cât perioada de staţionare pe punct este mai mare, cu atât
precizia de determinare în sistem WGS 84 în sistem absolut va fi mai
bună. În prezent, chiar dacă timpul de staţionare este mai mic, dar
geometria sateliţilor este bună, precizia de determinare a coordonatelor în
sistem WGS 84 absolut va fi mai bună.
Pentru a înţelege mai bine fenomenul determinării coordonatelor
în sistem single point putem face o analogie cu topografia clasică. Să
presupunem că trebuie efectuată o ridicare topografică într-o zonă izolată,
departe de reţeaua geodezică şi fără pretenţii (nu necesită aviz de la
Oficiile de Cadastru). Se efectuează ridicarea topografică folosind
coordonate de plecare ale unei staţii citite de pe plan şi o orientare spre un
punct vizibil: colţ de casă, vârf de munte, etc., ale cărui coordonate sunt
de asemenea extrase de pe plan.
În acest mod se obţine un plan topografic în sistem de coordonate
Stereografic 1970. Coordonatele determinate astfel pentru ridicare sunt în
sistem de coordonate Stereografic 1970, dar nu încadrate perfect în sistem
absolut. Precizia absolută depinde de scara planului de pe care s-au extras
coordonatele. În sistem relativ, respectiv distanţă şi orientare, punctele
ridicării răspund perfect. Dacă legăm ridicarea la sistemul Stereografic
124
1970 absolut printr-o retrointersecţie simplă sau altă metodă, vom
constata o diferenţă de coordonate pe punctele comune de centimetri,
decimetri, metri sau zeci de metri. Această diferenţă este funcţie de scara
planului de pe care am extras coordonatele. Cu cât scara este mai mare, cu
atât precizia punctelor în sistem Stereografic 1970 absolut este mai mare.
Aceleaşi tip de diferenţe se vor observa şi în cazul determinării
coordonatelor unui punct în sistem single point şi legarea lui apoi în
sistem WGS 84 absolut. La metode de calcul a coordonatelor şi a
transcalculului de coordonate se va insista pe metoda de determinare
single point şi a avantajelor pe care le poate aduce în anumite cazuri.
2. Metoda cu mai multe receptoare. Este utilizată frecvent în
lucrările geodezice curente. Este suficient să existe minim două
receptoare GPS care să recepţioneze semnal de la aceiaşi minim 4 sateliţi
vizibili şi să aibă un timp comun de staţionare. Astfel, unul din cele două
receptoare devine punct cu coordonate cunoscute şi determină prin calcul
coordonatele celuilalt. Numărul de două receptoare este minim, aşa cum
pentru intersecţia înainte sunt suficiente minim două puncte cu
coordonate cunoscute din care se vizează punctul nou. În mod frecvent se
utilizează minim trei receptoare GPS.
Cu cât numărul receptoarelor este mai mare, cu atât mai mult
creşte siguranţa determinărilor. Trebuie ţinut cont de faptul că în prezent
există multe staţii GPS permanente care pot fi integrate în reţeaua nouă, în
acest caz numărul receptoarelor crescând cu numărul staţiilor permanente
existente. Staţiile permanente de utilizat trebuie să fie amplasate în aşa fel
încât să poată fi folosite la calcule (distantă proporţională cu timpul de
staţionare).
14.1.2. După poziţia, tipul receptoarelor şi timpul de
staţionare, - măsurătorile GPS pot fi:
- statice;
- stop and go (rapid static).
După cum a fost prezentat în Capitolul 1, receptoarele GPS sunt
de mai multe tipuri. Metodele descrise anterior se pretează pentru
aparatură care nu are încorporat sistemul de transmitere radio a
informaţiilor între receptoare.

1. Metoda statică este cea mai utilizată atunci când se vorbeşte de

realizarea reţelelor geodezice care necesită precizii foarte mari. De
asemenea, atunci când receptoarele GPS nu sunt de clasă geodezică şi este
nevoie de precizii mai bune.
Metoda statică presupune existenta a minim două receptoare GPS
amplasate pe două puncte materializate pe teren. Cele două receptoare
125
primesc semnal de la aceiaşi minim 4 sateliţi şi au timpul de staţionare
comun. Distanţa dintre cele două receptoare trebuie să fie minim de 2
metri. Maximul de distantă este legat de vizibilitatea celor patru sateliţi
comuni. Cu cât distanta este mai mare, cu atât timpul de staţionare este
mai mare. După cum a fost prezentat mai sus, acest minim de 4 sateliţi nu
este suficient pentru determinarea unui punct cu o precizie suficientă. De
asemenea, pentru obţinerea unui randament mai bun şi a unor precizii mai
bune, numărul receptoarelor este mai mare, la care se pot adăuga şi staţiile
permanente.

Cazul în care se măsoară cu două receptoare. În principiu, unul

din receptoare este amplasat pe un punct, iar celălalt receptor staţionează
o perioadă de timp pe fiecare din celelalte puncte (fig14.1). De exemplu,
staţia fixă (cea care rămâne pe punct) este amplasată pe punctul de
coordonate cunoscute, A. Celălalt receptor staţionează în punctele noi, E,
F, G şi H, apoi cel puţin un punct vechi (B, C, sau D). În acest caz avem o
singură determinare pentru punctele noi. Conform normelor în vigoare,
fiecare punct nou trebuie să aibă cel puţin patru vectori de poziţie
(determinări). Pentru acesta avem două variante:
- Staţionarea cu receptorul fix şi pe punctele vechi B, C şi D şi
determinarea celorlalte puncte noi. Astfel, vom avea patru determinări
independente pentru fiecare punct nou, caz în care se poate aplica metoda
celor mai mici pătrate.
- Determinări cu staţia totală între fiecare două puncte vizibile,
integrând măsurătorile de direcţii şi distante cu măsurătorile GPS într-un
singur model de prelucrare prin metoda celor mai mici pătrate.
B
A H

E F

D C

Fig. 14.1.

Nu este obligatoriu ca staţia fixă să fie amplasată pe un punct cu

126
coordonate cunoscute (fig.14.2). De exemplu, se poate staţiona punctul H,
punct nou. În acest caz, receptorul mobil se staţionează pe cel puţin un
punct vechi şi pe toate punctele noi.
Dacă s-a staţionat punctul vechi A, se determină în prima fază
coordonatele punctului nou H, din coordonatele punctului A. Din
coordonatele punctului H se determină apoi şi coordonatele celorlalte
puncte noi: E, F şi G.
Procedeul se repetă apoi cu staţionare tot pe un punct nou sau pe
un punct vechi, sau cu determinări cu staţia totală. În final, fiecare punct
nou trebuie să aibă cel puţin patru vectori de determinare.
A B
H

E F

D C
Fig. 14.2.
Cazul în care se măsoară cu trei receptoare. În acest caz, există
mai multe variante:
1. - staţionarea receptorului care rămâne fix pe un punct cunoscut
iar celelalte două se amplasează pe punctele de determinat şi
pentru verificare (fig. 14.3);
2. - staţionarea a două receptoare fixe pe două puncte de coordonate
cunoscute, iar unul din receptoare, mobil, se deplasează pe fiecare
punct nou (fig.14.4);
3. - staţionarea receptorului fix pe oricare din punctele noi, celelalte două
staţionând cel puţin un punct cu coordonate cunoscute şi toate
punctele noi (fig.14.5);
4. - staţionarea a două receptoare fixe pe puncte noi, celălalt receptor
staţionând pe rând toate punctele noi şi cel puţin un punct cu
coordonate cunoscute (fig.14.6);

127
5. - staţionarea a două receptoare fixe unul pe un punct nou, unul pe un
punct cu coordonate cunoscute, celălalt receptor staţionând pe rând
celelalte puncte noi (fig.14.7).

A B
H

E F

D C
Fig. 14.3.

A B

E F

D C
Fig.14.4.

128
A B
H

E F

D C
Fig. 14.5.

A B
H

E F

D C
Fig. 14.6.

129
 A B

E F

D C
Fig. 14.7.
1. Din figura 14.3 se observă că staţionând punctul cu coordonate
cunoscute A, iar cele două receptoare sunt amplasate pe punctele noi E şi
H, avem simultan determinarea coordonatelor punctelor E şi H, dar şi un
vector de determinare între punctele E şi H. Tot din punctul A se pot
determina apoi punctele noi G şi F, dar şi vectorul de control între G şi H.
Se pot staţiona apoi punctele B, C şi D cu coordonate cunoscute pentru
determinarea punctelor noi. Trebuie îndeplinită condiţia ca în fiecare
punct nou să existe minim patru vectori. Aceşti vectori pot fi daţi de
măsurătorile GPS sau de staţiile totale.
2. Se staţionează receptoarele GPS fixe în punctele cu coordonate
cunoscute A şi B. Se determină simultan din aceste două puncte,
coordonatele punctelor noi: E, F, G şi H prin dublă radiere. Dacă se
staţionează apoi punctele C şi D care au de asemenea, coordonate
cunoscute, punctele noi E, F, G şi H vor avea patru determinări
independente. Astfel, este îndeplinită cerinţa normativelor de a avea patru
vectori independenţi pentru fiecare punct nou determinat. De asemenea,
se verifică încadrarea punctelor vechi prin vectorii AB şi CD. Va rezulta o
diferenţă de distanţă şi de coordonate.
3. Se staţionează cu receptorul GPS fix punctul nou E. Celelalte
două receptoare se amplasează în punctele A de coordonate cunoscute şi
punctul nou H. Astfel, se determină coordonatele punctului nou E din A şi
ale punctului nou H tot din punctul A. De asemenea, se determină
vectorul dintre punctele E şi H. Se pot staţiona apoi cu receptoarele
130
mobile punctele noi F şi G. Astfel, din coordonatele punctului nou
determinat E, se vor determina coordonatele punctelor noi F şi G şi
vectorul dintre punctele F şi G. Receptorul fix se poate amplasa pe oricare
alt punct nou sau vechi, important este ca fiecare punct să îndeplinească
condiţiile de determinare.
4. Se pot staţiona cu receptoarele GPS fixe punctele E şi H.
Receptorul mobil staţionează punctele A, F, G, eventual şi un alt punct cu
coordonate cunoscute, B. Se determină astfel coordonatele punctelor noi
E şi H direct din punctele cu coordonate cunoscute A şi B. De asemenea,
se determină şi coordonatele punctelor noi F şi G. Receptoarele fixe se
pot muta în punctele noi F şi G, receptorul mobil fiind mutat pe rând în
punctele cu coordonate cunoscute C şi D şi în punctele noi E şi H. Se pot
completa măsurătorile cu staţia totală. Rezultatul trebuie să corespundă
atât cerinţelor normativelor, dar şi ca precizie de determinare.
5. Un receptor fix este amplasat pe un punct cu coordonate
cunoscute (A), iar celălalt receptor fix pe un punct nou (H). Receptorul
mobil se deplasează în punctele E, F, G şi eventual pe punctele B, C şi D.
După încheierea primului set de măsurători se staţionează din nou un
punct cu coordonate cunoscute (C) şi punctul nou (F). Procedeul se
repetă. Bineînţeles că nu este obligatoriu să se respecte modul de
amplasare al receptoarelor expus aici. Se pot face combinaţii din punctele
1, 2, 3 şi 5. Important este ca fiecare punct să fie determinat corect şi din
suficiente puncte, cu suficiente legături. Aceasta se poate rezolva şi
utilizând staţia totală intercalată unitar cu determinările GPS.
Cazul în care se măsoară cu mai mult de trei receptoare. Cu cât
sunt mai multe receptoare cu atât se determină mai corect şi mai precis
coordonatele punctelor noi. În cazul a 8 puncte, patru puncte cu
coordonate cunoscute şi patru puncte noi, cu opt receptoare se vor
determina un număr de 28 vectori, respectiv combinaţii de opt puncte
luate câte două. Se măsoară astfel toate combinaţiile posibile. Atunci când
se efectuează şi măsurători de direcţii şi distante, numărul de măsurători
suplimentare este foarte mare, iar coordonatele finale ale punctelor noi
vor avea precizii foarte bune.
2. Metoda stop and go. Este utilizată atunci când se doreşte o
determinare rapidă a coordonatelor, dar cu o precizie mai mare. Timpul
de staţionare este minim, programul de prelucrare al datelor este diferit
faţă de metoda statică. În prezent, când metoda determinării coordonatelor
prin metoda LRK, RTK (direct prin utilizarea undelor radio), această
metodă este mai puţin utilizată şi doar cu aparatura care nu are
încorporată tehnologia determinării directe cu ajutorul undelor radio.
Metoda statică este cea mai utilizată atunci când se vorbeşte de realizarea
131
reţelelor geodezice care necesită precizii foarte mari. De asemenea, atunci
când receptoarele GPS nu sunt de clasă geodezică si este nevoie de
precizii mai bune.
14.1.3 Prezentare generală a tehnologiei GPS cu transmiterea
datelor prin unde radio UHF (real-time = timp real)
14.1.3.1 Principiu
Principiul sistemului GPS diferenţial constă în observarea erorilor
de măsurare a pseudodistanţelor privind fiecare satelit observabil într-un
punct de referinţă a cărui poziţie este cunoscută cu precizie în sistemul
WGS84. Observarea acestor erori permite stabilirea corecţiilor care sunt
radio-difuzate, aşa încât de ele să beneficieze utilizatorii (staţiile mobile)
care evoluează în zona de interes din jurul staţiei de referinţă. Cele mai
performante sisteme de transmitere a corecţiilor prin radio, la ora actuală,
permit ca aceste corecţii să fie transmise până la distante de 45-50 km faţă
de staţia de referinţă, în condiţii bune de propagare a undelor radio.
Această distanţă poate fi depăşită cu ajutorul utilizării sistemului
de telefonie mobilă pe post de transmisie a corecţiilor. Problema care
apare este legată de faptul că atât staţia fixă, care transmite corecţiile cât
şi staţia mobilă, trebuie să vadă aceeaşi minim patru sateliţi. Din acest
motiv, distanţa între cele două receptoare nu poate fi mărită foarte mult.
Cauzele principale ale erorilor de măsurătoare în sistemul GPS sunt:
- erorile privind estimarea intervalelor de timp pentru
propagarea datelor GPS;
- erorile legate de informaţiile transmise prin satelit privind:
- ceasul satelitului;
- datele orbitale;
- erorile voluntare provocate prin degradarea voluntară a
sistemului GPS, urmărind să diminueze performantele sistemului pentru
utilizatorii care nu au acces la serviciul de poziţionare precisă; metodele
diferenţiale (staţie de referinţă + staţie mobilă) asigură şi corectarea
acestor erori voluntare;
Toate aceste erori sunt corelate pe toată suprafaţa zonei de interes şi sunt
corectate prin acest sistem diferenţial cu transmiterea datelor prin unde
radio UHF.

132
 GPS constellation

Geostationary
Host

try ol
le me ontr
Te te C
mo
Re
g
on tion
rin
ito
dM a
an Navig

REF.
ROV. UHF data link
d at the REF. station)
(corrections generate
Geostationary satellite
control centre Processing
Receiver SCORPIO 6002 SK
Receiver SCORPIO 6002 MK with integrated real-time processing
and Mission with integrated real-time processing (KART and LRK)
Centre (KART and LRK)

Monitoring stations
Fig. 14.8. - Transmiterea datelor prin unde radio UHF

Transmiterea corecţiilor către utilizatori trebuie să se facă, în cazul

unui sistem „timp real”, printr-o asemenea modalitate încât:
- să acopere întreaga zonă de interes;
- să asigure o fiabilitate a transmisiei compatibilă cu calitatea
necesară;
Frecvenţele utilizate la transmitere corecţiilor în cazul staţiilor de
referinţă Scorpio 6001 SK sau 6002 SK (firma DSNP Thomson) sunt de
410 - 470 Mhz.
14.1.3.2. Calculul corecţiilor la staţia de referinţă şi recepţia
acestora la staţia mobilă
Calculul corecţiilor se face printr-un modul receptor, echipat cu
12/16 canale paralele de recepţie, permiţând să se calculeze simultan
corecţiile de la 12/16 sateliţi .
Modulul receptor calculează pentru fiecare satelit:
- diferenţa dintre distanţa măsurată şi distanţa teoretică obţinută
pornind de la datele efemeridelor şi de la poziţia cunoscută a antenei GPS
de la staţia de referinţă;
- viteza evoluţiei corecţiei;
Corecţiile sunt calculate la fiecare 0,6 secunde pentru toţi sateliţii
şi sunt transmise la unitatea centrală care gestionează emisia pe suportul
UHF.
Un mesaj de corecţie transmis la unitatea centrală de către
133
modulul receptorului GPS cuprinde:
- numărul săptămânii;
- contorul Z, care permite să se dateze cu precizie fiecare corecţie
în scara de timp GPS;
- pentru fiecare satelit:
- indicarea schimbării efemeridelor;
- corecţia observată (maxim ±9.999.999 milimetri);
- viteza evoluţiei corecţiei (maxim ±999 mm/s);
- numărul satelitului (SV. 0-31);
- corecţia ionosferică calculată la staţia de referinţă (centimetri);
- corecţia troposferică calculată la staţia de referinţă (centimetri);
Frecvenţa de emisie poate fi programată prin paşi de 12,5 kHz,
într-o bandă de ±4MHz în raport cu frecvenţa nominală a staţiei.
Mesajul de corecţie, care poate conţine corecţii pentru maxim 12 / 16
sateliţi, este primit printr-un receptor UHF, care transmite corecţiile
receptorului GPS al mobilului unde ele sunt decodate printr-un modem.
Receptorul GPS al mobilului aplică corecţiile diferenţiale măsurătorilor
sale proprii de pseudo-distante, pentru fiecare satelit astfel:
PR t = PRM t − PRC t
unde:
• PRt = pseudodistanţa corijată la timpul t;
• PRMt = pseudodistanţa măsurată de receptorul mobilului;
• PRCt = corecţia pseudodistanţei transmisă de staţia de referinţă;
Erorile ionosferică şi troposferică, calculate de staţia de referinţă,
sunt incluse în termenul PRCt
14.1.4 Modul de lucru
14.1.4.1 Consideraţii generale.
Un receptor GPS măsoară faza semnalului emis de sateliţi cu
precizie milimetrică. Semnalul transmis de sateliţi în drumul său către
Pământ la trecerea prin atmosferă este afectat de către ionosferă şi
troposferă. Distorsiunile şi turbulentele produc degradări majore ale
preciziei observaţiilor. Măsurătorile GPS statice şi rapid statice se
bazează pe metoda diferenţială. Astfel o bază este observată şi calculată
între două receptoare. Atunci când ambele receptoare GPS observă
simultan aceeaşi sateliţi majoritatea efectelor atmosferei în degradarea
semnalului sunt eliminate. Cu cât baza este mai scurtă cu atât precizia cu
care este măsurată va fi mai mare, presupunându-se că atmosfera prin care
trece semnalul către cele două receptoare este aceeaşi.
Este foarte important în cazul metodei rapid static ca bazele să fie
134
scurte pentru a putea presupune că distorsiunile ionosferice sunt aceleaşi
la ambele capete ale bazei. În consecinţă este de preferat, atât din punctul
de vedere al preciziei cât şi al timpului de măsurare, să se măsoare baze
scurte (până la 5-6 km) faţă de puncte de referinţă temporare decât să se
măsoare baze lungi (15-20 km) faţă de un singur punct central.
În toate tipurile de măsurători este important controlul acestora
utilizând măsurători independente. În special atunci când utilizăm metoda
rapid static dacă timpul de observare este prea scurt, GDOP are valori
mari, sau distorsiunile ionosferice sunt foarte mari, este posibil ca la post
procesare programul să rezolve ambiguităţile dar rezultatele să depăşească
toleranţele stabilite pentru proiectul respectiv. Pentru controale
independente se recomandă:
- Ocuparea fiecărui punct a doua oară la o altă oră decât în prima
sesiune;
- Închiderea determinării punctelor, măsurarea bazei între ultimul
şi primul punct în cazul procedurii stop & go;
- Măsurarea bazelor independente între punctele reţelei;
- Utilizarea a două staţii de referinţă;
- Fiecare punct nou determinat să aibă minim doi vectori
independenţi de determinare.
În general cu cât baza este mai lungă cu atât timpul de staţionare
va fi mai mare. Noaptea influenţele datorate ionosferei sunt considerabil
reduse, astfel că în cazul metodei rapid static timpul de staţionare poate fi
practic înjumătăţit, obţinându-se aceleaşi rezultate. Pentru baze de până la
20 km se poate încerca rezolvarea ambiguităţilor considerându-se un
singur model ionosferic pentru ambele capete ale bazei. Pentru baze de
peste 20 km nu este recomandabil să se încerce rezolvarea ambiguităţilor.
În acest caz se utilizează un alt algoritm care elimină în mare
măsură influentele ionosferei dar nu mai încearcă rezolvarea
ambiguităţilor. Atunci când planificăm sesiunile este recomandabil să
utilizăm intervalele de timp în care valoarea GDOP este cât mai mică.
Deoarece datorită multor factori mai mult sau mai puţin previzibili este
imposibil să planificăm sesiunile la minut este de preferat ca mai bine să
măsurăm cu un punct mai puţin decât să reducem timpul de observare în
celelalte puncte.
Coordonatele obţinute din măsurătorile GPS sunt bazate pe
elipsoidul WGS84. Pentru a putea permite transformarea lor în
coordonate locale este necesar ca punctele cu coordonate locale cunoscute
să fie incluse în reţeaua măsurată cu receptoarele GPS. Aceste puncte
trebuie să fie uniform distribuite pe suprafaţa acoperită de reţea. Pentru o
corectă calculare a parametrilor de transformare trebuie să fie utilizate cel
135
puţin trei puncte plus un punct de control (preferabil cinci sau mai multe).
Trebuie ţinut cont de staţiile permanente din zonă, care au un rol foarte
important acolo unde există şi pot suplini punctele de coordonate
cunoscute. Ele pot fi utilizate şi la transcalcul.
14.1.4.2. Planificarea sesiunilor.
Valoarea GDOP ne ajută să analizăm influenta geometriei
sateliţilor disponibili deasupra zonei de lucru. Pentru metoda rapid static
această valoare trebuie să fie mai mică de 8, dar este recomandabil să
alegem sesiunile în perioadele când nu depăşeşte valoarea 6.

Fig.14.9. Planificarea sesiunilor

În principiu este bine să proiectăm sesiunile de lucru în perioadele

când sunt vizibili minimum 5 sateliţi cu o elevaţie de peste 15o, iar
valoarea GDOP este mai mică de 6 atât pentru staţia de referinţă cât şi
pentru staţia mobilă. Dacă ştim că în zona de lucru există obstrucţii
majore, o recunoaştere prealabilă urmată de o simulare a obstrucţiilor în
programul de planificare va conduce la obţinerea unor rezultate deosebit
de bune.
14.1.4.3. Durata sesiunii şi lungimea bazei.
Durata unei sesiuni, pentru obţinerea unui rezultat bun la post
procesare, depinde de mai mulţi factori: lungimea bazei, numărul
sateliţilor observaţi, valoarea GDOP, perturbările ionosferice. Deoarece
perturbările datorate atmosferei sunt mult mai mici noaptea este
avantajos, dacă este posibil, ca măsurarea bazelor lungi (20-30 km) să se
136
facă în această perioadă. Este recomandabilă mărirea duratei sesiunii dacă
doi din patru sau cinci sateliţi observaţi au elevaţia mai mică de 20o.
Următoarele valori sunt orientative:
Număr sateliţi
Metoda Lungime Sesiu