Numai fiind una putem dobândi pacea

Virgiliu Gheorghe
Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/Ianuarie 2020
Unii îi spun „smerenie”. Nu ştiu cum înţelege smerenia poporul nostru,
minunatul nostru popor, însă urmările acestei înţelegeri asupra comunităţii româneşti
de pretutindeni sunt atât de dezastruoase, încât ajungi să te gândeşti: ce fel de
smerenie mai e şi asta? Nichita Stănescu observa undeva că noi, românii, avem un
„exagerat mit al străinătăţii”, ajungând să apreciem de o mie de ori mai mult ceea ce
este străin, decât pe cele zidite aici, în mijlocul neamului nostru. Şi Nichita denunţa
acest mit ca fiind din fire nătâng, căci nu are nimic în comun cu spiritul poporului
nostru, crescut în istorie cu privirea către o altă lume, către lumea cea de Sus, care
transcende totul şi căreia îi rămânem străini dacă nu-L dobândim pe Dumnezeu drept
casnic al sufletului nostru.
Undeva s-a produs fractura în istoria recentă a poporului român. Nu putem
spune precis când, însă, cu siguranţă, a fost un moment când românii au început să
caute şi să aspire mai mult la străinătatea Apusului, la orizontala realizărilor omenirii,
abandonându-şi astfel vocaţia îndumnezeirii. Să fie vorba de o amnezie istorică în
care ne-a introdus beţia modernităţii, a societăţii tehnologice şi tehnocrate? Oare
complexul aşa-ziselor „culturi mici”, de care suferea Cioran, să fie cauza pentru care
ne-am uitat sensul? Sau să fie vorba la poporul nostru de o degenerare patologică a
ospitalităţii într-o idolatrie a străinătăţii? După unii, cauza nu e alta decât faptul că, de
la Brâncoveni încoace, românii au fost conduşi numai de străini, care întotdeauna
aveau privirile îndreptate într-o cu totul altă parte; străini care, în definitiv, nu au iubit
acest neam şi nu aveau cum să ne inspire dragostea faţă de ale noastre, atât timp cât ei
înşişi erau străini de ele.
Spun „idolatrie a străinătăţii”, căci nu dragostea ne animă astăzi în a-i primi pe
străini, precum ospitalitatea de demult. Dragostea din dragoste se naşte, aşa încât,
dacă i-am iubi cu adevărat pe străini aşa cum îi iubim pe ai noştri, cu mult mai mult
ar trebui să ne iubim pe noi înşine. O spune Evanghelia lui Hristos (cf. Marcu 12:31).
Ataşamentul nostru nu este însă din dragoste, nu este unul constructiv, ci vine
dintr-un complex, dintr-un soi de invidie, ca principiu generator al dezunirii. Jinduim
la altceva decât la ce este al nostru nu pentru că acel altceva ar fi cu adevărat mai bun,
ci doar pentru că ni s-a nălucit că ar fi mai bun. Nu mai contează altceva decât pofta,
orgoliul că „de ce el şi nu eu?” ‒ şi, în definitiv, patima. Dar, de fapt, toate acestea se
petrec pentru că s-a împuţinat dragostea.
De ce Cain l-a omorât pe Abel? De ce nu s-a bucurat atunci când Domnul a
căutat cu plăcere la jertfa fratelui său? Pentru că undeva, înlăuntrul său, simţea că
nu-L iubeşte pe Dumnezeu aşa cum Îl iubea fratele său şi, ca atare, nici pe Abel nu-l
mai putea iubi. La fel, Eva a primit sfatul şarpelui pentru că în inima ei s-a despărţit,
fie şi pentru o clipă, de Domnul. Pentru aceasta a şi dat vina pe şarpe, pentru că nu
putea să recunoască adevărul. Altcineva este vinovat întotdeauna. Aşa că şi Adam a
dat vina pe Eva ‒ deci pe Domnul Însuşi, Care i-a dat femeia ‒ tocmai pentru că i se
împuţinase dragostea şi nu mai avea puterea să-şi asume vina prin pocăinţă,
recuperând comuniunea în dragoste. Fiecare rămâne astfel singur, închis în egoismul
lui.
Calea înstrăinării
Invidia nu se naşte acolo unde există dragoste, pentru că te bucuri pentru
celălalt, îl primeşti în comuniunea cu tine, ca Avraam pe Dumnezeu la stejarul
Mamvri. Te bucuri să-l primeşti pe străin, pentru că, prin el, Îl primeşti pe Însuşi
Domnul, şi laşi astfel deschis lanţul iubirii. Pe această dragoste se întemeia odinioară
şi ospitalitatea românească.
Aşadar, pentru românul de astăzi, străinul nu mai este chip al lui Dumnezeu,
căci atunci i-am fi primit în mijlocul nostru şi pe cei 20 de milioane de copii avortaţi,
veniţi tot în numele Lui. Dimpotrivă, străinul este căutat, apreciat şi slujit astăzi de
români pentru că întruchipează duhul lumii, întrupează năzuinţa omului de a se face
pe sine dumnezeu, edificând civilizaţii materiale care-I dau cu tifla lui Dumnezeu.
Străinul e perceput ca fiind întotdeauna mai bun ca românul, pentru că are ceea ce noi
aspiram să avem, cel puţin în vremea comunismului. Are haine şi mâncare din
belşug, are divertisment de tot felul şi filme deochiate la televizor ‒ iar toate acestea
par „plăcute la vedere şi vrednice de dorit” (cf. Facere 3:6). Şi să mai spunem că, din
‘90 încoace, stăpâniţi de acest duh, ne-am năpustit cu frenezie către străinătate, către
înstrăinarea de tot ce este al nostru, adesea chiar şi de familiile noastre, de părinţi şi
fraţi, de copii, soţi şi soţii, de obiceiuri şi limbă, de satul natal şi plaiurile străbune?
De aceea a şi îngăduit Domnul să ne conducă astăzi străinii, ca pe poporul lui Israel
lăsat mai întâi în puterea filistenilor şi sirienilor, iar mai pe urmă în puterea
babilonienilor sau a romanilor.
E adevărat, televizorul mai întâi, şi mai încoace calculatorul şi internetul ne-au
ajutat să ne înstrăinăm, să ne globalizăm, să uităm care ne este casa unde suntem, prin
fire, „acasă”. E la fel de adevărat că plăcerile ne-au făcut să uităm năzuinţele cele mai
adânci ale inimii noastre. Promisiunea confortului şi a comodităţilor ‒ în fond, a stării
de bine fără nici o strâmtorare, fără să mai strigăm la Domnul şi să mai căutăm la
acoperământul Lui ‒ ne-au împins pe calea aceasta, ca pe Eva la mâncarea fructului
jinduit.
Aşadar, calea străinătăţii este aceea care ne scoate din ale noastre, din cele
rânduite de veacuri în comuniune cu dragostea lui Dumnezeu, din cele care ne-au dat
sens şi ne-au făcut fericiţi. Este calea împuţinării dragostei, a certurilor de fiecare zi
din familie, a nemulţumirii permanente în care trăim, criticând pe toţi şi pe toate. Pe
ea umblând, viaţa noastră pare tot mai amară şi mai seacă, deşi aparent nu am avea
motive, având şi noi de toate, ca toţi ceilalţi. E calea nesiguranţei şi a fricii pentru ce
va veni, calea obsesiei singurătăţii şi a sentimentului inutilităţii care, în loc să ne
întoarcă la Tatăl nostru cel din Ceruri, ne aruncă şi mai mult în braţele lumii ‒ iar
lumea, încă o dată, ne promite că ne înţelege. Ne minte că, plătindu-ne toate
asigurările, nici sărăcia, nici boala, nici chiar moartea nu mai sunt de speriat, iar noi o
credem, fiindcă e mai comod şi, aparent, mai sigur aşa, decât să ne întoarcem cu
pocăinţă la Dumnezeu.
 E greu să aprinzi zilnic candela şi să începi ziua cu numele Lui pe buze şi să o
sfârşeşti tot aşa? E greu să-ţi curăţeşti mintea şi inima de buruienile gândurilor şi ale
afectelor pătimaşe? E greu să te smereşti în familie, făcând răbdare de câte ori e
nevoie, pentru Domnul, crescând astfel dragostea neînchipuit mai mult decât a fost la
început? E chiar imposibil să nu-i mai judeci pe ceilalţi pentru toate şi să vezi
totdeauna şi partea ta de vină? Nu am putea oare măcar o zi, o săptămână, o lună din
viaţă să fim făcători de pace acolo unde trăim, încât toţi să se bucure când ne văd? O
mie de astfel de întrebări s-ar putea pune, şi fiecare ar trebui să şi le pună la rândul
lui, iar răspunsul nu poate veni decât punându-ne la încercare. Iar asta nu de
săptămâna viitoare, de luna viitoare, din noul an 2020, ci poate chiar de mâine.
Calea cea strâmtă a unirii
Când eram tânăr ‒ şi nu cred că aveam mai mult de 22 de ani ‒ mi se părea că e
prea târziu să mai încep să învăţ o limbă străină, o altă ştiinţă sau, oricum, să-mi
schimb în mod fundamental viaţa. Nu ştiu de unde sentimentul acesta de neputinţă
care nu ar trebui să fie propriu tinereţii. Poate din faptul că la acea vreme nu credeam
în Dumnezeu. Viaţa însă mi-a demonstrat de atunci, de mii de ori, că niciodată nu e
prea târziu să pui un nou început ‒ şi chiar în asta stă tinereţea şi sensul tainic al
existenţei umane. Şi moartea va puncta un nou început, vrem - nu vrem. Nu este nici
târziu, şi nici chiar atât de greu, când Îl ai alături pe Domnul. Asta pentru că la El
toate sunt cu putinţă. El vede hotărârea inimii noastre şi Se bucură. Fiţi siguri că va
face mai multe pentru noi, în direcţia hotărârii noastre, decât avem noi înşine puterea
să facem. Dar ne va lăsa şi singuri să ne luptăm, pentru a căpăta experienţă în acest
război cu lumea şi stăpânitorul ei. De noi depinde să vrem, iar dacă în această clipă
ne este cu desăvârşire imposibil să purtăm acest război, măcar să ne dorim acest
lucru. Pentru ce toate acestea? Pentru că numai aşa vom dobândi în mod real ceea ce
avem iluzia că vom agonisi rătăcind printre străini. Numai aşa ne vom recăpăta
încrederea în noi înşine şi bucuria de a trăi, numai aşa vom putea să ne reîntoarcem la
acel „acasă” unde ne aşteaptă Domnul.
Acesta este bunăoară gândul nostru, al „Familiei Ortodoxe”, la intrarea în Noul
An. Nu în politici publice, nu în legi favorabile, nu în lărgirea sferei de alegeri în
această lume să ne căutăm fericirea, ci umblând pe calea aceasta strâmtă pe care urci
către Domnul. Nu singuri însă, ci împreună cu ceilalţi, trăgându-i după noi, pentru ca
şi ei să ne tragă după ei când noi nu vom mai putea. Căci numai aşa, împreună, fiind
toţi una în Domnul, putem să dobândim acea pace sinonimă cu fericirea pe care toţi
învăţaţii lumii la un loc nu ar putea să o descrie în cuvinte. Iar această pace, care nu
este a lumii noastre, ci este pacea lui Hristos (cf. Ioan 14:27), fiecare dintre noi poate
să o guste, trăind încă de aici în veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu.

Biofizicianul Virgiliu Gheorghe: Noi nu avem îndrăzneala să spunem „sunt

creştin ortodox”. Există o cultură în societatea românească, alimentată nu ştiu
de cine, probabil pe bani, care subminează încrederea românului în tot ce are el
ca valori
 De Ştefania Brânduşă / Ştiri / Publicat: Sâmbătă, 27 ianuarie 2018
„Sunt părinte! Ce mă fac?” Aceasta a fost tema primei conferinţe de educaţie
pentru părinţi, din 2018, organizată de „Şcoala Familiei”. Biofizicianul Virgiliu
Gheorghe, doctor în bioetică, şi psihologul Andreea Olteanu, au încercat să răspundă
la întrebările şi problemele de azi ale părinţilor. Dar şi la chestiuni legate de definirea
rolului de părinte, rolul socializării sau cum influenţează mesajul mediatic şi social-
media familia şi dezvoltarea copilului. 
Şi pentru că una dintre întrebările la care s-a căutat răspuns a fost „societate şi
familie sau societate versus familie?”, biofizicianul Virgiliu Gheorghe a explicat că
prioritatea trebuie să fie viaţa de familie, unde copiilor trebuie să li se cultive
anumite valori. Izolarea de lume, fuga de societate nu reprezintă o soluţie pentru
familia care se confruntă cu problemele lumii de azi, a subliniat biofizicianul. Iar unul
dintre fundamentele esenţiale, care trebuie să stea la baza creşterii şi educaţiei
copiilor, o constituie relaţia cu Dumnezeu.
„Prioritatea este viaţa de familie. Pe urmă, să vedem cum putem să supravieţuim
ca familie într-o societate precum cea actuală. Trebuie să găsim soluţii aici. Iar
soluţiile aici, în privinţa educaţiei, ar trebui să fie acest plan afectiv în climat sănătos,
pe urmă un suport valoric, în sensul că copiilor trebuie să li se insufle anumite valori
pe care ei să se sprijine în viaţă, valori asumate liber, de care copilul să se
îndrăgostească. Noi ne creştem copiii ca pe nişte viermişori. Nu să-l ridici în slăvi
înseamnă să-i dezvolţi personalitatea şi caracterul, ci tocmai punându-l la încercări.
Trebuie să îl punem în situaţii de viaţă care să-l facă puternic. Cred că trebuie să
dezvoltăm caractere puternice, copii cu personalitate care, când pătrund în societate,
nu sunt loviţi.
Ce se întâmplă cu copiii noştri, ale căror valori sunt televizorul şi prostiile de
acolo? Acelea se vor regăsi în mediu şi îi vor complexa. Cu cât vezi mai mult media,
cu atât discerni mai puţin, pentru că tu nu mai poţi prelucra diversitatea de informaţii,
unde sunt o mulţime de minciuni subliminal strecurate. 
O importanţă deosebită o acord relaţiei cu Dumnezeu, pentru că Biserica şi
credinţa te structurează lăuntric. Studiile americane arată că băieţii care sunt cel mai
puţin permisiv sexual sunt cei care au cea mai bună relaţie cu confesorul lor, nu cu
mama, nu cu tatăl lor. O relaţie cu un duhovnic bun poate să-l asigure pe copil, chiar
dacă el va cădea. Un duhovnic bun, care lasă libertate, care ştie să fie ca un tată.
Aceste fundamente ne asigură puţin copiii în faţa provocărilor societăţii”, a subliniat
biofizicianul Virgiliu Gheorghe.
„Cum să fim noi?” 
Virgiliu Gheorghe consideră că părinţii trebuie să responsabili de viaţa familiei
lor şi să aibă curajul mărturisirii, în contextul în care românii, spre deosebire de alte
naţii, se tem să spună cu voce tare că sunt creştin ortodocşi sau să se mândrească cu
valorile în care cred.
„Am văzut în America faptul că americanii sunt foarte relaxaţi când spun cine
sunt ei. Noi suntem extrem de complexaţi. Noi nu avem îndrăzneala să spunem „sunt
creştin ortodox”. Aşa suntem formaţi, există o cultură în societatea românească,
alimentată nu ştiu de cine, probabil pe bani, care subminează încrederea românului în
tot ce are el ca valori. Avem nevoie de trecut, avem nevoie de încredere, avem nevoie
de cultură.
Pe de altă parte, este vorba de comunitate. Dacă nu avem o comunitate în care să
ne regăsim valorile, va fi foarte greu să supravieţuim. O familie nu poate supravieţui
singură. De aceea, când am făcut această „Şcoală a Familiei”, ne-am gândit că este un
mediu în care se pot împărtăşi nişte valori. Este nevoie de societate, de comunitate.”
Concluzia biofizicianului Virgiliu Gheorghe este:
„Cred că trebuie să devenim agenţii schimbării în viaţa noastră. Nu putem
aştepta. Binele nu va veni de nicăieri. Luptăm cu lumea întreagă şi cu duhurile ei.
Cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem să rămânem în picioare până la capăt. Aşa
vom putea la sfârşit să spunem, cum spunea Tarkvoski în „Călăuza”, la sfârşit: „N-a
fost uşor, a fost greu. Dar şi dacă aş lua-o de la început, n-aş face altă alegere.” 

„Premise şi soluţii în dezvoltarea atenţiei” – interviu cu biofizicianul

Virgiliu Gheorghe
Articol publicat in revista Familia Ortodoxa - 30 apr. 2015
Cea de-a IX-a ediţie a Conferinţei „Ai copil. Învaţă să fii părinte” îl va avea ca
invitat şi pe biofizicianul Virgiliu Gheorghe, doctor în bioetică, un specialist cunoscut
publicului pasionat de propria dezvoltare. Pe 4 mai, începând cu orele 18.00, domnia
sa va susţine, în Aula Magna a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, o prelegere cu
tema „Premise şi soluţii în dezvoltarea atenţiei”. Am discutat cu Virgiliu Gheorghe
despre atenţie, dar şi despre factorii care o perturbă şi cum pot fi eliminaţi.
– Ca să putem vorbi despre atenţie, ar fi bine să o definim pe înţelesul
tuturor. Ce este atenţia, domnule Virgiliu Gheorghe?
– Nu cred că există cineva care să nu ştie ce este atenţia. Mai curând, cred că
problema rezidă în faptul că puţini conştientizează care este importanţa dezvoltării
acestei abilităţi mentale pentru activitatea şi succesul de orice fel în viaţa unui om.
În cuvinte foarte puţine, atenţia reprezintă procesul prin care mintea omului se
preocupă cu un anumit lucru, cu o anumită activitate, eveniment sau chiar cu un
anumit gând, aşadar cu un stimul exterior sau interior, pe care le urmăreşte pe o
anumită perioadă de timp. În toată această perioadă, când sunt prelucrate informaţiile
provenind de la stimulul respectiv, este inhibată într-o măsură mai mică sau mai mare
procesarea informaţiei ce provine din cu totul alte direcţii.
– Există un instrument de măsură a atenţiei? Putem spune că atenţia se
învaţă, se educă şi cum putem face aceste lucruri?
– Există diferite teste de măsurare a atenţiei, dar nu este uşor de realizat lucrul
acesta, pentru că atenţia este stimulată de interesul pe care îl provoacă un lucru
anume, iar interesul este un factor subiectiv. Totuşi există metode care pot elimina
aceste erori.
Atenţia se poate educa, desigur, prin activitate, prin trezirea interesului, prin
muncă susţinută, aş putea spune că, la modul general, prin favorizarea dezvoltării
cortexului prefrontal. Desigur, trebuie eliminaţi factorii perturbatori, care pot
submina dezvoltarea atenţiei, foarte prezenţi astăzi în viaţa copiilor noştri.
– Cum se inhibă atenţia la copil şi la adult? Care ar fi factorii perturbatori?
– Pot fi de natură emoţională sau cognitivă. Pot fi, să spunem, tehnologici şi
interpersonali. Divorţul părinţilor scade nivelul de atenţie al copilului, de pildă.
Cognitiv vorbind, dacă lecţiile de la şcoală sunt total neinteresante, elevul poate
renunţa în general să mai fie atent la ore. Din punct de vedere tehnologic, vizionarea
tv, calculatorul, tableta, în general ecranul, subminează dezvoltarea atenţiei, ca şi tot
ceea ce astăzi presupune multitasking.
– Ce se întâmplă în lipsa atenţiei? Ce efecte ar putea avea pe termen lung
lipsa atenţiei?
– Insuccesul şcolar mai întâi, pe urmă cel profesional. Nu poţi face nimic în
viaţă satisfăcător, fără capacitatea de a-ţi concentra atenţia. Ea constituie cureaua de
transmisie, care asigură legătura dintre minte şi lucrul urmărit pe parcursul oricărei
activităţi. Fără această curea, oamenii nu mai pot procesa informaţia necesară
desfăşurării cu succes a oricărui proces.
– Am vorbit despre inhibiţie. Ar fi interesant să aflăm şi cum stimulăm
atenţia copiilor?
– Eu nu sunt atât pentru exerciţii, cât pentru asigurarea unui mediu propice
dezvoltării psihologice a copilului, protejându-l în faţa factorilor de risc. Atenţia se
dezvoltă în mod firesc, dacă nu există factori perturbatori majori în viaţa copilului.
Desigur, prin stimularea unor activităţi, se poate creşte nivelul de atenţie şi se ajunge
la performanţă. Muzica, de pildă. Un instrument muzical dezvoltă imens atenţia
copiilor.
– Dacă la cei mici lucrurile sunt clare, la adulţi cum este situaţia? Îşi pot
spori atenţia? Ce ar trebui să facă zilnic?
– Sunt multe lucruri care pot ajuta. De la o alimentaţie bogată în vitamine, efort
fizic zilnic, până la desfăşurarea periodică a unor activităţi care necesită atenţie.
Trebuie să-ţi şi placă tot ce faci, să-ţi stârnească interesul. Desigur, credinţa ajută
mult la dezvoltarea atenţiei. Rugăciunea presupune multă atenţie, dar nu este numai
atât. Omul credincios, care nădăjduieşte în Domnul, nu mai are aceeaşi povară a
grijilor şi împrăştierilor, ceea ce îl va face să fie cu mult mai atent la activităţile pe
care le prestează într-un anumit moment.
– Vorbiţi foarte des despre efectele televizorului asupra copiilor. Ce se
întâmplă când cei mici petrec prea multe ore în faţa ecranului?
– Mult, puţin, televizorul inhibă dezvoltarea atenţiei. Un studiu arată că fiecare
oră petrecută în faţa televizorului, până la vârsta de 3 ani, creşte cu 30% problemele
de atenţie după vârsta de 7 ani. În primii trei ani de viaţă, peste un anumit număr de
ore petrecute în faţa ecranului, există riscul apariţiei ADHD şi chiar a autismului.
– Dacă ar fi să oferiţi o reţetă pentru a avea copii bucuroşi, fericiţi, ce
ingrediente ar trebui să conţină?
– E greu de spus în câteva cuvinte. În primul rând, dragoste şi o viaţă de familie
armonioasă, fără certuri, măcar evitate cele petrecute în faţa copilului. Copiii au
nevoie să fie ajutaţi să se dezvolte cât mai bine psihosomatic, să aibă un nivel
educaţional cât mai bun, şi nu mă refer neapărat la note, ci să li se cultive, prin
activităţi, abilităţile mentale superioare. Mai mult decât toate, este important să aibă o
credinţă vie şi lucrătoare, şi nu acea educaţie moral-religioasă lipsită de viaţă, pentru
că nu se întemeiază pe un model de existenţă evlavioasă a părinţilor, ci mai mult pe
lecţii lipsite de credibilitate – tocmai pentru că viaţa acestora are foarte puţin din ceea
ce înseamnă viaţa în Hristos.